vineri, 12 decembrie 2014

NICU ARIEŞESCU - poetul şi prietenul



UN PRIETEN: NICU ARIEŞESCU, poetul

Poetul NICU ARIEŞESCU

 
          Ştiu: pot fi suspectat de subiectivism. Poate chiar aşa este dar… motive, ar fi! Prietenul Nicu îşi acceptă cu tristeţe condiţia plenară de poet… Îi lipseşte ceva… un „ceva“ dincolo de acea imaginaţie care acoperă, compensează, uneşte… Îmi amintesc de o întâlnire pe care am avut-o, într-una dintre vizitele pe care i le fac, ori de câte ori revin în „orasul cu salcâmi“.
          Voiam sau nu, privirile îmi erau atrase mereu de biblioteca înţesată cu sute de cărţi… la multe dintre ele, râvneam. Probabil, m-a trădat lăcomia ochiului care, din când în când, în timpul taifasului nostru, se îndrepta către bibliotecă.
          - Ce zestre frumoasă vor avea fetele dumneavoastră… am incercat eu, o deschidere vinovată…
          Nicu m-a privit zâmbind, cu ochii săi mari, străbătuţi de o lumină specială, care parcă mărturiseau şi o bucurie nouă, dar şi o amărăciune veche:
          - Eu nu ştiu cât de mult or să preţuiască fetele biblioteca asta a mea, după ce eu nu o să mai fiu… aşa că, luaţi tot ce vă doriţi din ea! Acum, luaţi, cât mai fac umbră pământului!
          - Domnu’ Arieşescu, dar nu se poate… – şi am lăsat suspensia să înlocuiască cele câteva argumente nu tocmai convingătoare pe care le-aş fi putut avea. Noroc cu stăruinţa prietenului meu.
          - Insist, domnu’ Florin: dacă doriţi ceva, vă rog să luaţi! Nu vă jenaţi!
          Ochii îmi sclipiră la vederea câtorva volume mari, două ediţii vechi despre viaţa lui Eminescu.
          - Le vreţi? Luaţi-le domnu’ Florin! – mă îndemnă, plin de căldură, poetul, conştient şi el de valoarea alegerii mele.
          - E prea mult, domnu’ Arieşescu! Gândiţi-vă că acestea sunt aur curat pentru fete!
          - Din păcate, ele nu mi-au moştenit pasiunea pentru lectură!... – oftă, trist, mai mult pentru sine, omul din faţa mea.
          Ca de obicei, invaliditatea îl obliga să-şi primească vizitatorii într-o postură stânjenitoare: în pat, aşezat într-o rână şi manevrându-şi, din când în când, picioarele inerte, cu ajutorul unei singure mâini. La un moment dat, nu ştiu de ce, poate pentru că aş fi vrut să înlătur jena, care se vedea că îl apasă, l-am provocat la destăinuiri.
          - Cum am ajuns, aşa?! De la vaccinul antipolio, domnu’ Florin! O… o nenorocită de asistentă mi-a administrat doză dublă! – îşi vărsă năduful prietenul meu.
          - Cum, de la vaccinul antipolio vi se trage întreaga suferinţă?! Păi, vaccinul ăsta ar fi trebuit să vă protejeze, nu să vă schilodească!
          - Aşa este, dar ce mai pot face? M-am născut normal şi am ajuns un handicapat! Şchiopul! – aşa mă strigau copiii, tovarăşii mei de joacă. Totuşi, trebuie să recunosc: am fost şi eu al dracului! Nu m-am lăsat niciodată călcat pe bătături! Chiar dacă o mai luam pe coajă! Nu conta nici dacă era vreunul mai mare şi mai puternic decât mine! Săream la bătaie imediat!
          - Aţi cam fost iute la mânie...
          - A trebuit! Păi, dacă strigau după mine: Şchiopule, şchiopule! – ce era să fac? Să-′nghit, ca prostul?
          - Şi la şcoală, tot… turbulent aţi fost?
          - Mai rău! M-au dat ai mei, să scape de responsabilităţi, la o şcoală ajutătoare, una frecventată de handicapaţi ca mine. Am fost şi-acolo un copil problemă. M-am luat în coarne cu toţi profesorii, dar cel mai tare m-am contrat cu pedagogul!
          - De ce?
          - Ne pedepsea! Avea ăla o plăcere sadică de-a ne pedepsi, de parcă nu fuseserăm pedepsiţi suficient… şi, cu cât era el mai „intransigent“, cu atât mă înrăiam eu mai mult.
          - Aţi suferit, într-adevăr, dar… observ… că v-aţi ţinut de carte! Nu v-aţi mulţumit doar cu câteva clase... doar cu scrisul şi cititul…
          - Ei, asta a fost problema mea cea mare: mi-a mers mintea! Dacă aş fi fost un tâmpit… n-aş mai fi înţeles multe şi, ştiţi doar, prostia nu doare!
          - Păi, ăsta a fost norocul dumneavoastră, adevăratul handicap este prostia!
          - Nu, domnu’ Florin, omul, când te uiţi la el, trebuie să fie normal, să fie frumos! Uite, bine făceau spartanii: când se năştea unul schilod, aşa, ca mine, îl aruncau la groapa cu lei! De-asta au fost ei un popor măreţ! Decât schilod pe viaţă, decât un întreţinut, mai bine hrană la animale! Aş fi fost şi eu util la ceva!
          - Dar sunteţi! Uitaţi-vă, bunul Dumnezeu v-a dat talent scriitoricesc, aveţi doi copii sănătoşi, inteligenţi, şcoliţi… chiar dacă nu v-au moştenit harul scrisului… în toate domeniile ai nevoie de talent să reuşeşti! Cât despre capacităţile motorii… sunt atâţia handicapaţi, întregi la trup… şi nu doar proştii, pe care i-am „aranjat“… mai sunt şi alţii… mulţi alţii… până la urmă, chiar dacă pare un slogan pervers, creaţia te ajută să te simţi bine într-o lume a ta… ba, mai mult, să o poţi împărtăşi, ca orice bucurie… aici lucrurile ar trebui să echilibreze „lipsurile“…
          - Aşa o fi, domnu’ Florin, dar… vă mărturisesc acum, ca unui bun prieten: am făcut şi compromisuri la viaţa mea… la viaţa mea de poet.
          - Ce fel de compromisuri aţi fi putut face? – îl chestionai eu, vădit interesat.
          - Eh, dincolo de poemele inspirate de muză… am mai scris şi la comandă…
          - Adică?
          - Pentru bani, domn’ Florin! Pentru bani am mai scris şi de-ălea cu partidul!...
          - Nu era prea greu să mai faci câte-un compromis-două, pe-atunci… Mulţi dintre marii poeţi şi prozatori au făcut-o…  Mi-am dat seama că această istorie – pe care Nicu, spre deosebire de mulţi, foarte mulţi alţii, şi-o asuma – era una dintre pricinile mâhnirilor sale… Şi… cum aţi debutat în „branşă“?
          - Păi, vă spun, că nu vreau să fac din asta niciun secret. Publicam, periodic, pe la România literară. Nu ştiu dacă scriam grozav, dar nu-mi respingeau ăia nimic. La un moment dat, când m-am nimerit pe-acolo să-mi încasez bănuţii, poetul Ion Horea, care era redactor şef, m-a tras deoparte şi… ce mai, m-a ispitit:  Măi maestre, văd că scrii bine, scrii reprede şi eşti publicabil. Ia spune  – dar sincer! – de ce nu scrii mătăluţă şi câte una despre partid? Ia adu-ne şi din ăstea că… se plătesc bine, maestre!
          - Într-un fel suna şi ca invitaţie, dar şi ca ameninţare… nu?  Ce s-ar fi întâmplat, dacă răspunsul ar fi fost „nu“?  Nu se ştie… Aveaţi deja o lume, la care nu puteaţi renunţa: familia! O compensaţie fericită la nenorocirea înfăptuită de o „mostră“ a unei societăţi  strâmbe… - nici acum nu-i dreaptă, da′ măcar, nu mai avem obligaţii partinice… - în cele din urmă, privit şi dintr-o perspectivă practică, oamenii, de când e lumea lume, au vrut să trăiască mai bine. Doar că, în cazul dumneavoastră şi a majorităţii celor ca dumneavoastră, era vorba de supravieţuire, nu? Problema pe care aş reclama-o eu însă, ar fi alta!
          - Care?
          - Dacă, acele poeme, aşa partinice cum erau ele, aveau valoare artistică.    
          - Ei, domnu’ Florin, cândva chiar m-am crezut poet… Acum însă, nu mai sunt sigur de nimic. Picioarele astea şchioape mi-au limitat drumurile vieţii, mâinile… nu mă mai ascultă nici ele… cât despre minte… pa-ti-nea-ză, domnu’ Florin! Patinează şi-am început să mai şi uit!
          Poetul şi-a făcut de lucru cu picioarele, schimbăndu-le pentru a nu ştiu câta oară poziţia în pat, cu ajutorul mâinii libere şi, în evidentă indispoziţie, a schimbat subiectul şi a revenit la tema în dezbatere iniţială, cărţile din bibliotecă. Arătând spre volumul din braţele mele şi spre suratele lui rânduite frumos pe rafturi (de către omniprezentul Aurică!), îşi înnoi prima zicere:
          - Vă rog, e bucuria mea, luaţi-le! Luaţi-le pe toate! Vi le dăruiesc cu toată dragostea şi-apoi… lăsaţi, că Aurică a luat destule de pe-aici! Gata, pe el nu vreau să-l mai văd, că m-a trădat! Şi, întorcându-se spre cel căzut în dizgraţia momentului, i se adresă, pe un ton de lehamite fermă:
          - Ai auzit, măi, Aurică? Eşti un trădător şi nu mai am încredere în tine, câte zile-oi mai avea!
          - Domnu’ Arieşescu, îl judecaţi cam aspru!... Face şi el ce ştie şi cât poate! – mă amestecai eu, unde nu-mi fierbea oala, cu speranţa de a-i mai şterge supărarea, care, nu ştiu dacă nu avea în conţinut şi lipsa pe care tocmai i-o… procurasem.
          Nimic din ceea ce ne înconjoară nu este de neînlocuit, dar la nimic, din toate acestea, nu renunţăm împăcaţi, cu adevărat… lucrurile, dar, mai ales cărţile îşi au viaţa lor. Într-un fel amestecat, istoria noastră personală are sens şi în relaţie cu mult hulitele bunuri materiale… supărarea pe Aurică pare s-o susţină… doar că acolo, îmi pare că este ceva mai mult.
          Va trebui să încerc să aflu de la prietenul meu, Nicu Arieşescu, cum ar putea amicul nostru comun, să-şi spele păcatele în faţa lui. Dac-o mai fi vreo şansă pentru el!



Curriculum Vitae
NICU ARIEŞESCU
(pseudonimul lui Nicolae Ariciu)
S-a născut la la Brăila, 27 august 1949.
Debut în: ziarul Unirea, Alba Iulia, în anul 1969, cu povestirea Filip.
Apariţii în publicaţii: Luceafărul, România Literară, Contemporanul, Flacăra, Tribuna, Ardealul literar şi artistic (Deva), Analele Brăilei – supliment al ziarului Înainte, Brăila, Libertatea, Ancheta, Brăileanul, Dunărea, Florile Dunării.
Volume apărute: Dintr-un cântec ca un zvon – Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1982; Sonete shakespeareene – Brăila, Edmunt, 2003; Elegii danubiene: poeme – Reşiţa, Modus PH, 2006; Nevinovatele iubiri: jurnalul unui roman – Brăila, Edmunt, 2007; Poezii din vechi sertare – Brăila, Edmunt, 2007; Din casa mamei: poezii pentru copii – Reşiţa, Editura TIM, 2008; Tu şi eu – Brăila, Edmunt, 2011; Nepăsare (Jurnal ingrat) – Brăila, Edmunt, 2011.
Prezenţe în antologii: Trepte: Culegere literară a membrilor cercurilor şi cenaclurilor brăilene, 1972; Împliniri: Culegere literară din creaţiile membrilor Cenaclului literar “Mihu Dragomir”, Brăila, 1975; Cuvinte către ţară: Culegere literară din creaţiile membrilor cercurilor şi cenaclurilor literare din judeţul Brăila, 1976; În umbra salcâmilor, Brăila, 1998; Din vadurile Chiralinei: antologie de literatură contemporană brăileană, 2005; Poezie şi proză la Dunărea de Jos: antologia cenaclului “Mihail Sebastian”, Brăila, 2008.
Referinţe critice: Aurel Buricea: Scriitori brăileni de azi, Danubiu, Ulmu, 2008; Lucian Chişu: Dintr-un cântec ca un zvon. În Înainte, 1983, nr. 9592.
 

 
ASCULTĂ…

Încă te mai simt alături, Maria,
mă arde dogoarea înverşunată
a ultimei veri…
Cum să descriu trădarea,
amăgirea obsedantă,
fiara ascunsă ce ne pândeşte
din norul de praf al furtunii?

Ce mai contează roiul de lăcuste
inundând ecoul vrajbei?
Neputinţa libertăţii, a nimicniciei
cuvintelor aruncate în van?

Ascultă liniştea
cea fără de sfârşit a mlaştinii;
mai putem mărturisi pe deplin, Maria,
Mesajul unui vis frânt în zori?
Ori nu mai sunt decât paşii tăi
călcând poteca
ce se pierde-n misterul pădurii…

 
DESTĂINUIRE

Alături se cască bezmetic
Şanţul deşărtăciunii –
cât de lesne aş putea păşi în el!

Mă destăinui mereu
spre a cântări lucrurile din jur
ce mă înconjoară ca o dovadă
că exist, sunt viu
în carne şi oase
respir, aud, miros,
văd şi gândesc în acelaşi timp
şi-n acelaşi ritm cu ce e în jur;
aş putea chiar să mă substitui pădurii,
aş putea înţelege
acea limbă vrăjită
care e freamătul frunzelor de pe ram,
i-aş călca mării pe valuri,
i-aş gusta fiorul stropilor;

când frumuseţea ne pândeşte, Maria,
zidurile cetăţii ne strâng,
mulţimea stelelor pătează cerul!


 DESCOPERIRE

Cuvintele se suprapun
precum vieţile zidite în valuri,
încât, de-acum,
pot să mă alătur închipuirii,
obstacolul a trecut
pentru o clipă,
după atâta răbdare şi dezgust
mi-am acoperit faţa;

de fiecare dată
e aceea a unui copil
a cărui privire se întunecă
în umbra feţei mele,
tăcerea sa devine
o nesfârşită dorinţă.

  
               Poemă

               Nopţile plâng îngălbenite de timp,
               fructele dorm în ramuri uitate,
               singură, oglinda îmi fură
               ochii mereu împărţiţi
               între vis şi tăcere,

               cerul tău a îmbătrânit în clepsidră,
               dincolo de partea mea de vină
               e punctul acesta,
               cădere învolburându-se, târzie.

  
PRIZONIER

În mine prizonierul realităţii şovăie,
orgolioasa existenţă îmi mai face
o singură concesie –
îmi acordă cu bunăvoinţă
mirajul nefericirilor,
profunzimea căderii;

port în mine iluzia umbrei,
cuvintele ce sporesc trufia;
îmi mai laşi
o singură fereastră deschisă,
aceea a copilăriei –
o mână ce încă îmi face un semn;

las totul
pe seama pietrelor de joc,
de acolo, din mansarda încremenită
mai adie un gând,
mai adie speranţa tăcerii.

 
          Ivirea cuvântului

         Roua curgând, în bătaia de aripă a păsării,
         strivind aerul cu zborul ei săgetător,
         izbind în neodihna luminii cu ciocul
         asemenea unei răzvrătitoare iluzii;
         aerul e cuprins deodată
         de dulcea senzaţie de pierdere,
         de desprindere încetul cu încetul,
         când de sub fruntea trandafirie a poetului
         are loc ivirea cuvântului proaspăt,
         încă ud până la piele,
         sevă ce-şi părăseşte nebănuitul cosmos;
         sângele îl cuprinde repede
         înflorind ca o rană sub tălpile lui;
         clepsidrele au încremenit
         o dată cu ţipătul străbătând ca un fulger
         continentul de trupuri încinse,
         cuprinzând ierburile lumii
         de la un capăt la altul.

  
        Tablou

        Clipa aceasta,
        tablou rătăcit al necuprinderii de sine,
        iluzie a serilor târzii din fumul fotografiilor,
        nesfârşite mesaje de toamnă
        ruginind în lucruri amorf;
        înfrângere de petale,
        destinul e secunda aceasta rotitoare
        curgând în neodihna trupului
        asemenea timpului cotropind clepsidra,
        peticind nopţile cu fâşii de vânt
        până în clopotele zorilor de zi;
        viaţa şi moartea măsurându-se,
        două nelinişti, două spaţii avide
        roase necruţător de spaimă şi veghe.


               Respiraţia din cuvinte

               Trandafirie dimineaţă, roditoare
               în trupul tău se mistuie,
               aripi stufoase frânte de lumină
               aprind respiraţia din cuvinte;

               cu pleoapa coborând în câmpie
               alunec cu toamna în lucruri,
               vino, iubito, să asculţi fluturii
               cum plâng în fiorul din aripi:

               e-un joc melancholic, octombrie
               vâslind în sângele meu.


               Pasăre de Septembrie

               Să fie Septembrie înalt
               şi să fiu pasăre la poala sa -
               memoria ce arde în frunze;
               vino, să ascultăm, iubito, ploile reci
               ce se ţes printre frunze subţiri,
               cum cresc suspendate clipele
               în jurul nostru
               fâlfâindu-şi nostalgii lichide;
               Septembrie, iubito, regina oraşului
               urcând din frunză în frunză
               până devine pasăre pe creştetul tău,
               ne acoperă cu melancolice poveri
               dând foc zborului din inima poetului;
               Septembrie, pasăre izbind cu ciocul
               în ferestrele tale,
               devastându-ţi pleoapele
               până la incandescenţă.

 
                        Tu

                        Ca o pasăre încă
                        să poţi zbura,
                        în ierburi pe rând
                        să te poţi încarna;

                        cuvintele tale rănind,
                        imaculate ninsori,
                        ca-ntr-un imperiu
                        de frunze şi nori;

                        tu, deodată, petală şi stea,
                        oră grea de parfumuri,
                        oază răvăşind frumuseţi
                        împrăştiate pe fumuri.