Se afișează postările cu eticheta Brăila. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Brăila. Afișați toate postările

miercuri, 6 iulie 2022

ADRIAN ERBICEANU - un poet prea puțin cunoscut

Adrian Erbiceanu

În numărul 285-287 (ianuarie-martie 2022) al revistei Antares, revistă de „literatură & artă” apărută la Galați și Brăila, la pagina 16, pagină dedicată scriitorilor români din diaspora, a fost realizată o scurtă prezentare a poetului româno-canadian Adrian Erbiceanu. 
Coperta revistei

Articolul, realizat de poeta Adelina Pop, redactor șef al revistei, nu se rezumă doar la o scurtă prezentare a biografiei poetului, ci îi și penetrează universul, un univers ce poate părea, la o citire superficială, accesibil - pentru că te poate îndrepta, dacă nu ești vigilent, spre căi înșelătoare - dar, cel puțin în ceea ce mă privește, dificil de descifrat. (Pentru că, în opinia mea, poezia lui Adrian Erbiceanu se adresează inițiaților.) Din fericire, Adelina Pop, caracterizată de o fină perspectivă critică, a reușit să ni-l prezinte pe autor nu numai în dialectica sa fizică ci și, mult mai important, să-i sesizeze dimensiunea spirituală. 

Mă opresc aici, pentru că simpla redare a paginii diasporei române a revistei Antares, numărul 285-287 este suficientă. 



Iată și textul transcris:

Adrian Erbiceanu – n. 1941, București, absolvent al unui liceu militar, al unei școli de ofițeri, dar și al Facultății de Filologie (Univ. București) – locuiește, din 1979, în Montréal, Canada, când avea, deja, un deceniu de experiență publicistică în sfera literară (reportaje, eseuri, poeme), însă portofoliul editorial – șapte volume de poezie – îi consfințește genul predilect pe care îl cultivă cu elocvență.

Versurile distinsului diasporean configurează o amplă viziune asupra ce-ului ființal, a cărui nesfârșită problematică pare și chiar este imposibil de soluționat în totalitate, lăsând suficient spațiu manifestării reflexive, așadar, unei specularități capabile să amplifice perspectiva lirică după fiecare nouă imagine captată. De fapt, tulburătoarele expandări imaginative (consecutiv, semantice) descriu, în fond, condiția poeziei. Despre creația lui Adrian Erbiceanu s-a scris mult, însă pentru concizie, mi s-a părut semnificativ un extras dintr-o cronică semnată de Ion Lilă, apărută în Vatra Veche (decembrie, 2010): Talentul poetului este desăvârşit. Zău că îmi vine să citez tot volumul! Fraza şlefuită până la delicateţea dantelei ţesute de păianjeni vrea să îi redea simplităţii o dimensiune monumentală, cu scopul vădit de a-i sublima metaforei suavitatea. Ion Lilă se referea la volumul La fontain de ce siècle (tradus și prefațat de regretatul gălățean Constantin Frosin), iar acea țintită sublimare a suavității mataforei s-ar părea că sugerează preferința lui Adrian Erbiceanu pentru formele fixe ale poemelor (sonet, glossă, epodă ș.a.) care orientează enunțul către o anume sobrietate; în mare măsură este adevărat, pentru că în funcție de tiparul ales, gândirea lirică poate converti metafora la esențializare, cu precizarea că sinele metaforic își va recupera integral intenția proiectivă, tocmai prin intermediul normelor prozodice ale căror exigențe vizează un summum expresiv din care se va putea desprinde inefabilul – cea mai prețioasă însușire a suavității... Dincolo de axa poematică, pe care se dezvoltă profilul unui lirism profund, de contingență cosmică – prin urmare, cu influențe romantice – biografia culturală a lui Adrian Erbiceanu este puternic amprentată de preocuparea deschisă pentru scrisul românesc, implicit, pentru înălțarea spiritului național, oriunde s-ar manifesta acesta; este cofondator și președinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec și director al Editurii ASLRQ, iar din anul 2008 este membru al organizației culturale Diversité artistique Montréal. Și, în prelungire, nu pot să nu adaug că pe una dintre cărțile sale, apărute în 2004 – Divina tragedie – este tipărită o emoționantă dedicație: Poporului român, cu plecăciune. Un enunț atât de cuprinzător...

Selectiv: publică în periodice încă din 1969, având în palmaresul publicistic sute de intervenții în numeroase reviste și ziare din țară și străinătate, între care: Transilvania (Sibiu), Convorbiri Literare (Iași), Târnava (Târgu Mureș), Gazeta de Transilvania (Brașov), Bucovina literară (Suceava), Tribuna (Sibiu), Gazeta de Transilvania (Brașov), Le Courrier International de la Francophilie (Galați), Carte și arte (București), Vatra Veche (Târgu-Mureș), Observatorul (Toronto), Destine literare (Montreal), Atheneum (Vancouver), Revista AGERO (Stuttgart) si destule multe altele. Apariții într-un mare număr de antologii, ca: Voices of contemporary Romanian poets, Sedan Publishing House, Cluj, 2007; Antologia ASLRQ, Montréal (2009 și 2015); Antologia scriitorilor români de pe toate continentele, Editura Cetatea Cărții, București, 2014; în trei antologii de poezie ANAMAROL – Simbioze Lirice, București (în 2013, 2014, 2015) etc. Este, de asemenea, prezent în: Dicționarul scriitorilor romani de azi, Iași, 2011; Istoria literaturii scriitorilor români postrevoluționari (1989 - 2010), Ed. Socrate, Craiova, 2011; Dicționarul autorilor români contemporani, Ed. Arial, Ploiești, 2013; Enciclopedia Românii din Montreal, Editura Danway, Montréal, 2015; Un dicționar al scriitorilor români contemporani, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2016.

Volume publicate: Confesiuni pentru două generații, 101 poeme, Ed. Tipotrib, Sibiu, 2003; Divina Tragedie, Ed. Tipotrib, Sibiu, 2004; De la Anna la Caiafa, poeme, Ed. Ardealul,Târgu Mureș, 2007; La fontaine de ce siècle, Editura ASLRQ, Montréal, 2009; Printre silabe, Ed. Singur, Târgoviște, 2011; Tinerețe fără bătrânețe (2013) și Însemnele nopții, sonete (2016) – ambele, la Editura ANAMAROL, București.

                                                                                                                             (A. S. Pop)

Alergare continuă

De când alerg pe drumul ăsta lung
Neodihnit, prin vise tâlcuite,
Străin, tot bat la porți zăgăzuite,
Dar îndoiala n-am cum s-o alung.

Pocalu-i gol, izvoarele clocite...
Ochiul, în sine, drămuie prelung;
Neînțelesul n-am cum să-l străpung
Și valea-i năruită-ntre ispite...

Nu-s purgatorii gândurile aste!
În cine să mă-ncred și cui să spun
Pierdut că sunt în lumea de contraste?

Aș vrea să mă-nțeleg și să m-adun
Dar timpul n-are vrere să adaste,
Iar eu nu vreau cuiva să mă supun!

 

Însemnele nopții

Timidă, inocența mă privește...
Brumate voci stârnesc, din hău, tumult,
Anticipând, din ce în ce mai mult,
Adâncul toamnei ce m-ademenește.

Cuprins de gândul, devenit adult,
Ce-nvălurit, cu greu se despletește
De încifrarea dăltuită-n clește,
Nici nu mai știu de cine să ascult.

Doar darabanele mai bat întruna,
Tot drămuind un timp amanetat,
Pe care gândul își tocește struna,
În alergarea lui spre înserat.

Și de va fi să îmi plătesc arvuna,
E Timpul, numai, singur, vinovat!


Mă rup din somn

Mă rup din somn, de parcă mi-ar fi teamă,
Parcă aș rupe-o parte din întreg.
Prin viață drumul nu eu mi-l aleg,
Eu doar îl sui, trecând din vamă-n vamă.

Mă mint că n-aud vocea care cheamă.
Din câte-au fost, ce-ar fi să înțeleg?
În ce va fi, visând, mă reculeg
Nevrând să fac din clipa vieții, dramă!

Osânda-i parcă fără de popas,
Înlănțuit, necunoscându-mi vina,
Mi-adun puterea câtă mi-a rămas,

Către speranță-nsuflețind lumina
Izvorului ce-n vise prinde glas...
Și doar așa îmi regăsesc hodina!

Degenerescență

Își scutură veșmintele furtuna,
Cad stropii grei ca dintr-un gând retras
Pe streașina uitărilor – popas
Pentru acum și pentru totdeauna.

Din cele câte-au fost, ce-a mai rămas?
Când vede cât de mult s-a-ntins Minciuna,
- Momindu-ne să trecem „văgăuna”
- Și Minutarul a-nlemnit pe ceas!

Că-i totul „fum”, e scrisa din născare!
Dar cine este, oare, vinovat,
De drumul fără drum, ce ni s-a dat,
Prin țintirime, reci, vămuitoare?...

Răspunsul stă ascuns în fiecare:
Păcatul dintâi, rămâne Păcat!

Şi mă visez


Motto:
Când vrei să scapi de sabia uitării,
Citeşte-ţi visul întrupat aseară…
 
(Adrian Munteanu, Sonet 64)

Învăluit în lumea mea de vise,
Un nou Aeneas rătăcind pe mare,
Furtună sunt, de căi zămislitoare,
Izbind în toate uşile închise.

Dar cui ce-i pasă dacă am crezare?
Ca rege al Itacăi, circumscrise,
Mă trag spre ele legile nescrise,
Cum vis în vis, pe-un fir în destrămare.

Că rătăcesc de-o viaţă pe o urmă,
Inegalabil trasă pe cadran
De Adevărul care-n mine scurmă.

Şi mă visez. Şi-n visul meu profan
Mă clatin suspendat. Dacă se curmă,
Charon mă trece apa… pe un ban.

Timp și destin

Ca-n Eminescu, vremea vine, trece...
Privind în urmă, te-mpletești în teamă
Ca-n fașa piramidelor aztece,
Furat – vrăjit de vasta panoramă...

Nu ezita! că vremea când te cheamă,
Ascunde-n ea cărări cât pentru zece;
Găsești ce cauți, vamă vrei, ai vamă, 
Dar ce-i fierbinte azi, mâine e rece.

Toți nașii lumii își găsiră nașii,
Timpul născut e timp menit să piară
Pe soclul lui de piatră solitară

N-au să ne ierte pe vecii urmașii
De nu ne-om potrivi cu grijă pașii
Pe scara timpului – testamentară.

Fiind refăcută, prin apariția acestei prezentări a poetului Adrian Erbiceanu în revista Antares, conexiunea cu diaspora din Canada, ne-am propus să păstrăm legătura și, de câte ori se vor ivi oportunități, să continuăm colaborarea în interesul promovării culturii române de ambele părți ale Atlanticului.

***

În ce mă privește, am avut șansa de a-l cunoaște personal pe valorosul poet acasă la el, la Montréal, în Canada, în urmă cu câțiva ani atunci când, cu ocazia prezentării ultimului meu roman, „Nostalgii viciate”, domnia sa, din postura de președinte al A.S.L.R.Q. s-a ocupat personal de întreaga organizare. Am rămas cu amintiri de neuitat și am avut ocazia să cunosc mai mulți scriitori români stabiliți la Montréal și cu care m-am și împrietenit.
Alături de poetul Adrian Erbiceanu

Instantaneu din timpul manifestării. La final, a cântat interpreta de muzică populară Mariana Iluțiu

 Întâlnirea noastră de atunci a coincis și cu aniversarea a nouă ani de existență a A.S.L.R.Q. (Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Québec). Pe 16 iulie 2022 A.S.L.R.Q. va aniversa 14 ani de prezență pe eșichierul artei scrisului românesc. Profit de ocazie și:

LA MULȚI ANI, A.S.L.R.Q.!



marți, 23 noiembrie 2021

TOM - fragment

La pescuit pe malul Dunării.
În prim plan, Dorina, soția lui Tom (cu ochelari).
În dreapta imaginii, Tom

(Dați apă însetaților!)

         Ca să-şi mai scuze vinovăţia vis-à-vis de nevasta absentă, prietenul meu mă lua părtaş la păcat prin introducerea acelui plural: scumpa noastră în loc de scumpa mea. Până să reacţionez eu, după ce i-am respins mâna întinsă, Tom a şi tras câteva gâturi bune de alcool. Barca tăia valurile undeva, pe la mijlocul Dunării, într-o primă traversare istorică. Ne simţeam bine în bătaia curenţilor şi anafoarelor, ascultând turuiala zgomotoasă şi veselă a micuţului motor cehoslovac aflat în permanent dialog cu clipocitul apei. Fără să ne dăm seama, munca motoraşului ne-a dus până aproape de celălalt mal. Pescarii se uitau cam îngrijoraţi spre noi, de teama de-a nu le încurca nailoanele lansetelor sau plasele întinse pe sub apă şi ne făceau semne repetate de atenţionare. Nu-i vorbă, nici pentru elicea motorului nostru nu ar fi fost o întâlnire tocmai fericită cu vreo plasă, pericolul agăţării şi pierderii ei în Dunăre fiind unul cât se poate de real. Tom se juca fericit cu acceleraţia motorului, când turându-l la maximum, când lăsându-l la ralanti. Făcea probe! Eu mă bucuram de plimbare, de briza Dunării, de apă, de soare... Deodată motorul amuţi!

    - Stai cuminte, Florin! L-am oprit înadins, să ne bucurăm şi noi de peisaj! – mă linişti prietenul meu.

    - Bine, măi, Tomiţă, dar să nu întârziem mult; ştii că trebuie să ajung la timp acasă! – îi amintii eu.

    - Nicio grijă, amice! Suntem stăpâni pe situaţie! – mă asigură el. Şi-apoi, cine mai trage o guriţă de Wyborowa?

    - Băi, Tom! Nu te-ai săturat de atâta tărie? – încercai eu o naivă ponderare a prietenului meu.

    - Lasă, măi, Florine, că nu în fiecare zi suntem singuri în mijlocul naturii!

    Amicul meu ştia   îşi  trăiască clipa!  Acest  lucru l-am realizat mult mai târziu. Mie mi-au trebuit mulţi ani să-l învăţ şi să mi-l însuşesc ca o conduită de viaţă, dar pentru el aceasta era starea de normalitate, firescul existenţei lui. El se bucura din plin cu toată fibra fiinţei lui, în timp ce eu eram condiţionat de multe: de ora la care trebuia să ajung acasă, de eventuala supărare a soţiei sau de dojana tatălui meu, de indispoziţia creată prietenilor dacă nu ajungeam la timp pentru partida de canasta... Lui Tom nimic din toate acestea nu putea să-i umbrească bucuria clipei: el exista şi-atât!

    - Ei, domnuinginer – reveni partenerul meu de aventură pe Dunăre la binecunoscutu-i ton licenţios-miştocăresc după ce a considerat că s-a bucurat îndeajuns de apă, soare şi vodcă – să dăm din nou o sfoară, o... sforicică şi să ne întoarcem pe malul celălalt, la familiile noastreee...

    - Bagă mare, dom’… profesor! – îi răspunsei eu bine dispus, păstrând tonalitatea pe jumătate oficială.

    Nu terminasem de aprobat acţiunea când bătrânul profesor-traducător-comandant de ambarcaţiune fluvială, tacticos, înfăşură sfoara pe tambur şi trase cu încredere de ea. Nimic. La fel de calm, o înfăşură din nou, trase şi... iar nimic!

    - Ce are, măi, Tom? – îl întrebai eu neliniştit.

    - N-are nimic, Florine, trebuie s-o ia! – îmi replică acesta cu un calm mincinos în glas.

    Încă o sfoară şi încă una...

    - Sigur s-au înecat bujiile! – mă linişti el. Într-un minut decolăm!

    - Salut, Tom! – se auzi dintr-o barcă ce tocmai se oprise lângă noi. Era Titi G., un coleg de serviciu de-al nostru, posesor al unei ambarcaţiuni rapide, din fibră de sticlă, dotată cu un motor NEPTUN de 23 CP, motiv de reală mândrie printre pasionaţi.

    - Salut, Titi! Uite, mi-am segmentat motorul de barcă şi am ieşit cu domnuinginer să-i facem proba! – îi expuse cu semeţie amicul Tom rostul nostru pe apă. Bei cu noi o vodculiţă?  

    - Ce, sunt nebun?! Pe canicula asta?! Mai bine veniţi voi mai în amonte să ne întâlnim cu gaşca la un grătar de peşte! Şi o bere! Poate c-au prins şi ăia ceva! – veni replica lui Titi.   

Cum se pregătește masa de pește la o ieșire în natură, la Dunăre. Toată lumea participă la acțiune.

    O sfoară scurtă, motor şi... barca rapidă porni ca din puşcă cu prova desprinsă semeţ din apă. A tras şi Tomiţă de sfoară, dar a noastră s-a rupt, fără ca motorul să dea vreun semn de bunăvoinţă. Pe mal pescarii făceau mişto de noi! Eu fierbeam şi începusem să-mi pierd şi răbdarea, dar şi umorul şi vocabularul cuviincios. Nu-i vorbă, nici prietenul meu nu era mai curat la vorbire, mai ales că a desfăcut de mai multe ori motorul în principalele componente, dar degeaba. Nici cu sfoara de rezervă – pe care din fericire o poseda la bord – nu a avut succes. În fine, după aproximativ o oră de chin, de repetate demontări şi montări de motor, curăţiri de bujii înecate sau ne, sfori trase până la epuizare şi aproape de sfârşitul lor obştesc, s-a petrecut minunea: a pornit! A pornit  motorul!!! A început din nou să toarcă disciplinat, amplificându-ne mirarea pentru încăpăţânarea-i de o oră.

    - Gata! Mă duci imediat pe malul celălalt! – îmi descărcai eu nervii. Nu mai vreau să ştiu nimic!

    - Florine, hai măi până la ăia, la deal! Îi salutăm din mers aşa, la mişto, s-arătăm c-avem şi noi barcă cu motor şi mergem apoi acasă! – apelă pe un ton rugător comandantul la mândria mea de dunărean.

    Eram încă în timp şi-mi puteam permite să-i mai ţin companie cale de vreo juma de ceas.

   - Mergem, Tomiță, dar să nu te prind că mai faci experienţe cu motorul acum, că explodez! Îl ţii tot timpul turat la maximum! E clar?

    - S-a făcut, şefu’: turat la maximum şi cu vânt din pupa! – confirmă fericit comandantul primirea ordinului şi întorcând ambarcaţiunea cu botul spre amonte. 

Niciodată nu veți mânca o ciorbă mai bună 
ca cea făcută cu peștele  tocmai prins la lansetă


Barca s-a aşezat docilă pe direcţia impusă, în timp ce motorul îşi făcea treaba – adică torcea regulat – pentru care fusese reparat şi trebuia acum să-şi justifice investiţia şi speranţele armatorului Tom. Gaşca nu era departe, aşa că am ajuns repede. Strigăte vesele de bun venit, de bun găsit: Aţi prins peşte? / N-am prins peşte, Salut! / Salut!...  

    A murit motorul! Pur şi simplu, s-a oprit! Exact în momentul maximei noastre exaltări, mecanica ne-a trădat! Înjurături şi picioare trase cu scârbă şi obidă în toate componentele accesibile, hohote de râs stăpânite şi sfaturi tehnice de pe margine, sfori repetate trase de Tom, dar... nimic! Mort! Indisciplinat! Tâmpit! Idiot! Nenorocit! Îl arunc în Dunăre! / Lasă, că-l arunc eu! Iar înjurături într-un repertoriu vast, îmbogăţit de ambele părţi în amuzamentul – totuşi, reţinut – al prietenilor de pe mal.


(Fragment din povestirea Tom din volumul de proză scurtă Am fost și eu revoluționar!, Brăila, Editura Olimpiada, 2011. Povestirea îi este dedicată colegului și prietenului Spiridon Tomulescu, un personaj romantic, binecunoscut multor brăileni ai ultimilor douăzeci de ani ai mileniului trecut și care, din păcate, a dispărut cam devreme atât din lumea aceasta, cât și din memoria colectivă. Doritorilor le pot expedia povestirea completă în format electronic.) 

duminică, 14 noiembrie 2021

PANAIT ISTRATI - Ars Poetica

Citatul complet este:

Am conceput, totdeauna, frumusețile artistice ca pe niște divinități, menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălășluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic.

În negura vieții, arta este singura noastră lumină și poate unica nădejde de desăvârșire universală (…) în stare să poată schimba, în curgerea veacurilor, fața urâtă a lumii. Dintre toate valorile sentimentale și spirituale, care stau la baza vieții superioare, arta este aceea care cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate și sinceritate. Ea este singura, care nu ne înșală niciodată. 

PANAIT ISTRATI

(Les Arts et lHumanité d’aujord’hui)

Dacă îmi pot permite un comentariu, prin această definiție complexă a artei, citatul ne relevează „Ars Poetica” lui Panait Istrati. 
Este evidentă distanțarea scriitorului de „Arta pentru artă”, adică arta făcută de dragul artei în detrimentul mesajului pe care el îl consideră ca fiind obligatoriu pentru un artist care vrea (și trebuie) să spună ceva, să transmită ceva. Pentru că el, „Scriitorul vagabond”, a conceput mereu frumusețile artistice ca pe niște divinități, menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea - iată crezul scrisului său.

Panait Istrati - Wikipedia





Mai mult de atât, fiind un vizionar, el consideră că mesajul artistului trebuie să fie un fel de instrument pentru desăvârșirea universală, cea care poate schimba fața urâtă a lumii, arta aflându-se la baza vieții superioare (ce frumos spus: viață superioară!), acolo unde există mai multă dragoste, mai multă puritate și sinceritate.





Panait Istrati - desen de Nina Arbore




Având în vedere afinitățile sale socialiste, nu cred că Panait Istrati poate fi suspectat de vreo apropiere religioasă, cu toate că idealurile acestei „Ars Poetica” se identifică cu promisiunile creștine într-o viață viitoare mai bună, într-un alt spațiu (Rai), unde oamenii să se iubească necondiționat, într-o veșnică fericire.

A fost un idealist și din acest motiv a îmbrățișat valorile comuniste care promiteau, printr-unul din sloganurile pe care mi le amintesc bine: 
„De la fiecare după puteri, fiecăruia după necesități.”

„Fiecăruia după necesități” - alt fel de Rai (promis), dar aici și acum, pe Pământ.

Dezamăgirea a intervenit când, în urma celor două vizite făcute în Uniunea Sovietică (Raiul comunist de „acum”), a constatat că există multe disfuncționalități - să le spunem doar așa - în această nouă construcție a oamenilor.
Văd ouăle sparte, dar unde este omleta? - astfel a caracterizat socialistul Panait Istrati, dezamăgit, societatea sovietică atât de idealizată în viziunea sa anterioară.

Și atunci ce rămâne?
Rămâne „Ars Poetica” scriitorului, rămâne mesajul constructiv al artistului încrezător într-un viitor care, asemenea artei sale, 

cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate și sinceritate.

Notă: Pentru colaj am folosit desenul Ninei Arbore, descărcat de pe Wikipedia, pe care l-am și prelucrat pentru evidențierea desenului. 

luni, 27 aprilie 2020

BRAND-UL AURICĂ

Aurel Furtună


Schiţă de portret sentimental amicului 
Aurel FURTUNĂ

         Pe Charlot nu aveai cum să nu-l recunoşti. Şi încă de la mare distanţă. Şi aceasta pentru că avea ţinuta lui inconfundabilă, garnisită de câteva elemente ce au devenit marcă înregistrată: umbrela, pălăria şi ghetele scâlciate şi mult prea mari pentru aparţinător. Toate acestea aşezate pe trupul firav, prost articulat şi de regulă flămând al veşnicului îndrăgostit de frumoasele din lumea bună. Copil fiind, când mă aşezam sub masă alături de cei de vârsta mea la vecinii de la etajul unu, doar ce-i vedeam silueta apărând pe micul ecran, că şi izbucneau hohotele de râs. Brand-ul funcţiona.
         De câte ori observ mersul prietenului meu pe stradă, nu am cum să-mi reţin un zâmbet discret în colţul gurii – sau doar al sufletului. Pentru că, asemenea lui Charlot, Aurică şi-a construit şi el, de multă vreme, propriul brand: brand-ul Aurică.
În imaginaţia copilăriei mele Charlot nu avea o statură impozantă; nici Aurică nu sparge norii. Mersul rebelului Charlot era unul mecanic, balansat şi simetric; al lui Aurică este legănat, cu călcătura căutată şi un balans complet asimetric. Charlot bătea mereu aerul cu celebra-i umbrelă în vagabondajele sale sau se folosea de ea în inevitabilele bătăi atunci când era prins în flagrant de îndrăgostit de cine nu trebuia. Pe Aurică nu-l caracterizează un astfel de accesoriu mobil, deoarece mîinile îi sunt mereu ocupate de greutatea veşnicelor sacoşe de pânză albastră, încărcate cu maculatură până la refuz. - Maculatură? S-avem iertare! Sunt documente importante, inginerule! – mi-ar întoarce-o, iritat, bunul meu prieten. Aşa o fi, dar tare nu pot pricepe de ce-i place să care permanent după el atâtea hârţoage, când hârţoagele-i ţin companie şi la serviciu şi tot de hârţoage se-mpiedică peste tot în camera lui. Indiscreţie: Charlot visa permanent la marea iubire pe care s-o vrăjească şi s-o ducă în pat; Aurică şi-a împlinit visul: el doarme demult cu marea sa iubire... Aţi înţeles bine: partenera din pat... îi sunt cărţile!
Pălărie – Charlot, pălărie şi Aurică! Ghete scâlciate – Charlot... nici Aurică nu renunţă uşor la acest delicios ingredient. – Inginerule, mergi azi cu mine să-mi iau pantofi? Ăştia s-au dus de tot!/- Mergem, Aurică! Dar azi nu pot. Am treabă. Mâine, în schimb, sunt al tău! Dar, până a doua zi, Aurică prăpădea banii. Îşi cumpăra cine ştie ce cărţi sau DVD-uri de excepţie pe care să le lase moştenire nepoţilor. Pantofii… puteau să mai aştepte. - Parcă nici aşa stricaţi nu sunt. Mai merg, băi, până la chenzina următoare!

Inimă mare – Charlot, inimă mare şi Aurică. Oricât de sărac ar fi fost, Charlot întotdeauna îşi împărţea puţinul cu cei mai năpăstuiţi decât el. Acelaşi dispreţ pentru bunurile materiale îl manifestă şi prietenul meu. Neoficial, m-a numit sfătuitorul lui în ale finanţelor. Dar este complet neascultător! Dacă aţi vedea cu câtă dezinvolură aruncă hârtia de 100 de lei (RON) pe tejgheaua casieriţei… Încă înainte ca aceasta să-nceapă să-i taxeze alimentele din coş!  Banii trebuie să circule, inginerule! – îi replică el privirii mele furioase şi pline de reproşuri.
Nu cred că s-ar potrivi pentru cineva mai bine decât pentru el zicala: Omul potrivit, la locul potrivit! – atunci când este vorba de locul de muncă. Aurică lucrează la bibliotecă. Şi chiar mai mult de-atât: la Colecţii speciale. Este exact genul de muncă ce-l fericeşte pe el. Să intre în arhive, să caute, să deranjeze praful de pe rafturi, să descopere valori uitate sau rătăcite şi să le redea circuitului, să alcătuiască cataloage şi să aşeze rarităţile în expoziţii – toate făcute cu pasiunea celui ce este conştient de cât de trecătoare sunt toate pe acest pământ, chiar şi valorile. Totul din pasiune – niciodată pentru bani! Chiar dacă pe el şi-au pus pata băncile!... Ce să-i faci? Charlot – un brand al săracilor cu inimă mare, Aurică – şi el un brand al inimoşilor cu punga goală!    
Lasă, Aurică! Asemenea lui Charlot, oamenii mari depăşesc obstacolele. Şi tu eşti un om mare!

               26 octombrie 2011                                                          


(Schiță portret apărută în revista „Vârsta a treia” a Clubului Seniorilor din Învățământ Brăila)

marți, 26 noiembrie 2019

Nostalgii viciate - anunț lansare de carte


Marți, 10 decembrie 2019, va avea loc la Muzeul Brăilei „Carol I”secția „Etnografie”, începând cu ora 17.00, lansarea cărții Nostalgii viciate, carte apărută sub sigla Editurii PIM din Iași.

Prezintă: Adelina Pop și Valentin Popa.

Adelina Pop a avut amabilitatea de a mă sprijini (și îndruma) în acest proiect, realizând și o primă notă critică, cuprinsă la începutul volumului.

Florin Meșca este un prozator a cărui natură – sinceră, destinsă, lipsită de inhibiții – conferă scrierilor sale agreabilitate și suplețe. A publicat, deja, trei volume: două de proză scurtă (Am fost și eu revoluționar!, 2011; Nevăzutele cărări, 2013 și un roman (Marea visăreală, 2015), toate, cu tentă biografistă.
Nostalgii viciate, al doilea roman al scriitorului Florin Meșca, este o ficțiune bazată pe întâmplările trăite de Alexandru – un tânăr romantic, cu o doză acceptabilă de naivitate, suprapusă firii sale deschise – care încearcă să-și sincronizeze pulsul cu noile condiții ale anilor nouăzeci.
Autorul conturează, prin personajul ales, un arhetip al românului „de masă” din perioada post-decembristă, când mai toți tinerii își imaginau viața ca pe un expandat al modelului occidental, pe care cei mai mulți îl cunoșteau din surse indirecte.
Ca urmare, Occidentul, așa cum era perceput de majoritatea est-europenilor, nu putea să ofere altceva decât beneficii virtuale.
Din acest imaginar periferic s-a născut și alunecoasa iluzie a grandorii, motorul primelor căutări în și de sine, dar și intrigă subiacentă.
Opus „omului nou comunist”, apărut sub presiunea politicilor staliniste (în fapt, ființă a capitulării, anulată în dimensiunea sa fundamental-umană), Alexandru este un bruion al „omului nou democratic”, din prima fază a tranziției, un „om” revanșard, întreprinzător, bref, un produs legitim al luptei împotriva unui sistem tarat. Doar că în tipologia acestui caracter se regăsesc și reziduurile opozitei sale descendențe, așadar, tiparul mobilizat, în volumul de față, este un hibrid.
Ca atare, eroul cărții se va manifesta conform luxațiilor de înțelegere, aferente procesului de transformare: o situație complexă, plină de capcane, în care fusese aruncată societatea românească după „bumul” răsturnării de regim. Sub umbrela confuză a liberalizării, inventivitatea de adâncime a românului – intens-cenzurată, în comunism – s-a redefinit în termenii capitalismului primitiv, astfel că cei dintâi pași în universul independeței personale s-au lovit de un amestec masiv de conținuturi, greu de gestionat.
Evident că Alexandru a fost atras în turbionul amețitor al schimbării și, chiar dacă, la nivel intuitiv, știa că așteptările îi excedau șansele, în exaltatul climat al tinerei democrații nu prea contau primejdiile pulverizării, așa că a ignorat spațiul ocult al teatrului de acțiune și a „jucat” imprudent.
Consecutiv, eșecurile s-au mutat în suferință, suferința în reflecție, iar reflecția îl va conduce către soluția cunoașterii de sine, cea mai importantă condiție a existenței.
Descinderea în scena agitată a „reformei”, în esență, a relansării individuale, este relatată în registre diferite – grav, ironic, umoristic etc. – actantul principal, Alexandru, fiind perfect capacitat de autor să răspundă tuturor exigențelor tonale, cerute de  nivelurile diegezei.

                                                                                                                         A.S. Pop

luni, 18 noiembrie 2019

NOSTALGII VICIATE - roman în curs de apariție



Curând va ieși de sub tipar „Nostalgii Viciate”, ultimul meu roman în care încerc să redau atmosfera efervescentă de după „Revoluția” din decembrie 1989, efeverscență care i-a cuprins pe toți românii, unii - onești și... naivi, alții - orientați spre marea lovitură, economică și/sau (măcar) politică. De aici și aventurile prin care a trecut Alex, eroul romanului, aventuri care l-au supus pe acesta la diverse încercări ce i-au probat priceperea, curajul, discernământul, onestitatea, loialitatea. Cum a trecut Alex aceste  examene ale vieții... rămâne să constatați singuri citind cartea.

Mai jos, un fragment din carte, fragment în care Alex descoperă, cu nostalgie, vechiul Ibrail.

Centrul vechi!... Centrul vechi, neafectat, ca prin minune, de „binefacerile” modernizării (cu buldozerul) epocii ce tocmai își dăduse obștescul sfârșit, rămăsese așa cum fusese el sistematizat în urmă cu aproape o sută de ani de vrednicul primar Radu Portocală.
Piața Traian. Din Piața Traian, inima vechiului Ibrail, se desprind, aidoma unei roze a vânturilor, pe două direcții, principalele artere ale bătrânei cetăți: nord-sud (Calea Galați și Calea Călărașilor) și est-vest (strada Împăratul Traian ce coboară înspre Dunăre și portul fluvial și strada Eminescu).
Scuarul, loc de întâlnire a îndrăgostiților, adăpostește alte câteva elemente definitorii: statuia lui Traian, fântâna arteziană, ceasul și biserica Sf. Mihail, toate,  monumente de suflet ale „rasei brăilene”, cum numise Iorga locuitorii urbei. Spații verzi, băncuțe, copii și pensionari, porumbei, șotron, politică și fotbal – tihnă provincială. De Crăciun, bradul tradițional. De jur-împrejur, clădiri ce povestesc despre vremuri apuse, pe când oamenii erau înstăriți, iar afacerile erau înfloritoare : Banca Chrissoveloni, Teatrul Rally (azi Maria Filotti), Marele Hotel Francez (Muzeul Brăilei), Tipografia Unirea/Enosis (restaurant), Marele Hotel Hugo (sediul BRD), Banca Italiană (cofetăria Select), Banca Elină (Bancpost).
Strada M. Eminescu din Brăila - vedere spre Piața Traian

Vestul rozei. De o parte și de alta a străzii Eminescu (fostă Regală, fostă Regele Ferdinand I până la 1948 și Republicii, pe timpul comuniștilor), străjuiau, frumos aliniate, case impunătoare, cu etaj, ale căror fațade erau bogat ornamentate, atât cu zidărie, cât și cu feronerie, după gustul potentaților timpurilor trecute și ținând cont de sfatul celor mai buni arhitecți. Monotonia liniei acoperișurilor era spartă, la fiecare patru-cinci clădiri, de prezența câte unui hotel, cinematograf, restaurant, poștă sau grădină de vară. Venind dinspre Piața Traian, pe colțul din dreapta, Teatrul Maria Filotti, cu intrări pe ambele laturi! În fața teatrului, Palatul Lyra. La intersecția cu strada Golești, una dintre primele farmacii ale Brăilei (atunci, Minerva), al cărei act de naștere datează de pe la mijlocul secolului XIX. Mai jos, arena de box.



marți, 2 aprilie 2019

A PLECAT UN POET...

Poetul Nicolae Arieșescu la masa de lucru


- Unde? – veți întreba.
- În Ceruri – vă voi răspunde.
- Acolo? Ce să facă un poet Acolo?
- Ce n-a reușit aici, pe Pământ.
- Nu s-a-mplinit ca poet?
- Eh, credea că mai avea de lucrat...
- Dar fericit, fericit a fost?
- Se poate spune că a avut și momente din astea. Dar umbrite...
- Umbrite, de ce?
- Presupun că, pe la începutul vieții, a avut ceva necazuri cu unele ursitoare.
- Adică... l-au asistat și ursitoarele cele rele?
- Oho!
- Și cu ce l-au nefericit ursitoarele?
- Păi, dacă vorbim de cele rele, scorpiile alea, nu știu ce vorbe au bolborosit ele dar, încă din fragedă pruncie, l-a atins microbul poliomelitei.
- Adică, vrei să spui că s-a născut normal, și-apoi...
- Și-apoi au lucrat vrăjile mașterilor celor rele și l-au lăsat șchiop!
- Șchiop ca toți... șchiopii?!
- Da, șchiop, șchiop. Șchiop ca cei mai șchiopi, șchiopi!
Acesta i-a fost destinul trist al prietenului Nicu Arieșescu. Debutul în viață a fost în regulă. S-a născut normal din punct de vedere fizic, intelectual și psihic și a primit și ceva har din partea Creatorului – Iată, a mai rămas ceva din harul poeziei, ia-l tu! – ar fi tunat, din Înalturi, porunca. Însă, nu se știe cum s-au infiltrat nesuferitele, ce buruieni amare au băgat în cazan la fiert că, atunci când mamă-sa l-a dus să-l vaccineze anti-polio, sora medicală (vrăjitoare deghizată, desigur!), i-a triplat doza și... l-a nenorocit! În loc de protecție, s-a ales cu... infecție! Șchiop pe viață!
Șchiopul, șchiopule! – strigau copiii după el, pe stradă.
- Chiar așa strigau copiii după dumneavoastră, domnule Arieșescu? – îl întrebam contrariat, de câte ori îmi povestea despre necazul vieții lui. Nu-mi venea să cred cât pot fi de cruzi, uneori, copiii, în judecata lor.
- Da, domnu Florin – îmi răspundea, cu tristețe, poetul. Da știu că și eu eram al dracului! – continua el, cu o satisfacție nedisimultă în glas.
- Cum așa? – nu puteam să-mi ascund curiozitatea.
- Le trăgeam câte una cu cârja, de să mă țină minte și să nu mai strige niciodată după mine: Șchiopule!
Rămâneam tăcut și meditam. Îmi dădeam seama că, dacă bunul Dumnezeu ar fi fost mai zgârcit cu prietenul meu, acesta ar fi fost, poate, mai fericit.
- De ce? De ce credeți c-aș fi fost mai fericit, astfel? – mă chestionă nenea Nicu, citindu-mi gândurile și manevrându-și, cu dificultate, picioarele inerte, căutându-le o nouă poziție pe patul pe care rareori îl părăsea, una mai confortabilă.
- Pentru că ignoranța v-ar fi diminuat discernământul. Un om prost nu-și dă seama de defecțiunile sale.
- După cum spuneți, prostia poate deveni o binecuvântare? – înțelese el cam în ce direcție se îndrepta logica mea.
- În astfel de situații, da! Ia gândiți-vă: dacă nu ați fi primit harul poeziei și nu ați fi perceput lumea și viața în toată complexitatea ei, dacă ați fi posedat un creier neajutorat, ați mai fi fost un observator atât de fin (și chinuit) al propriei nenorociri?
- Deci, mai bine fără har!
- Nu știu dacă, neapărat, fără har. Aici mai ține și de dorința dumneavoastră de a depăși obstacolele într-un mod pașnic.
Nicolae Arieșescu și Aurel Furtună
Poetul se cufundă în tăcere. Nu putea spune că nu se bucurase de viață. Ba chiar se-nfruptase din plin din plăcerile oferite! Și-au fost, oho! Aventuri galante, petreceri până dimineața, fusese bun prieten și cu paharul... Un zâmbet fugar îi lumină fața.
- Mda, poate ar fi fost mai bine – încuviință poetul, căzut pe gânduri. Dar nu, nu fără har! La bucuria de a scrie poezii, n-aș fi renunțat pentru nimic în lume! Știți ce voluptate încercam atunci când reușeam să aștern pe hârtie ceea ce muza îmi insufla? Exact ca atunci când strângi în brațe pentru prima oară o femeie frumoasă. Nu-ți vine să crezi, dar ea, goală în brațele tale, ți se oferă în toată plenitudinea formelor ei perfecte!
- De-acord, domnule Arieșescu, la har nu trebuie renunțat! – mă racordai la sistemul lui de gândire. Cu o astfel de viziune...
Pe moment, zâmbi. Da, simțea și el că-i ieșise comparația. Fața i se înnegură, apoi. Prin minte i se perindau, de data aceasta, amintirile dureroase din perioada în care frecventa școlile specializate, bătăile între colegi, handicapați ca și el – șchiopi, ciungi, chiori, bâlbâiți și alte grozăvii din astea – înjurăturile și bătăile administrate de pedagogi... Câtă ură acumulată în sufletul unui copil!
- Da, asta da, ar fi fost mai bine să mă fi născut mama un tâmpit! – conchise el într-un târziu. Să nu înțeleg nimic, să nu simt suferința, să nu sesizez diferența între bine și rău, între iubire și ură, între confort și disconfort, între fericire și nenorocire.  
- Poete, găsesc justificare stării tale depresive, dar, nu te supăra, gândești egoist!
- Egoist?! De ce? Nu sunt eu ăla handicapatul?! Nu sunt eu ăla arestat în fundul unui pat?!
- Ba da, și te compătimesc din cauza aceasta!
Devenisem familiar. Trebuia să mă apropii de sufletul prietenului meu. Să i-l mângâi, dacă se putea. 
- Ne-ai fi lipsit de atâtea poeme frumoase! Tâmpițelul n-ar fi avut cum le scrie. Și, încă ceva, foarte important!
Făcui o pauză, apropiindu-mă de biblioteca poetului și căutând din priviri ceva anume.
- Ce? – se amuză, de data aceasta, prietenul meu, schimbându-și din nou poziția picioarelor. Aștept lovitura finală!
- Lovitura finală o vei da dumneata! Pentru că ești un tip deștept, nu tâmpițel, meditează la ideea următoare!
Găsii cartea potrivită, o extrasei din bibliotecă și mă întorsei spre poet. Nicu îmi urmărea cu interes mișcarea prin cameră. Continuai:
-  Chiar crezi că bunul Dumnezeu te-a hărăzit degeaba? Crezi că El, Atotcunoscătorul, nu era în temă și cu mișcarea ulterioară a vrăjitoarei? – finalizai, retoric, partea ipotetică, asemenea unui filosof. Expusei, apoi, și concluzia:
- Ba da, era! Dar, după ce ai fost nenorocit, niciun moment nu te-a părăsit – erai copilul Său!
- De ce-a permis mișelia?! – strigă, deznădăjduit, din domiciliul său obligatoriu, poetul.
- Asta a fost proba ta de foc – o treci sau nu o treci! Ce alegi?
Tăcere. Profitai și, deschizând cartea la întâmplare, revenii la un discurs sobru:
- Domnule Arieșescu, stimate prieten, pentru a vă ușura răspunsul la această ultimă dilemă, vă voi citi un poem dintr-unul din volumele dumneavoastră.
- Da, de acord, să vedem dacă poetul e poet! – intră în jocul meu, făuritorul de slove rimate.
Nicu Arieșescu alături de bunul său prieten, Mircea Cavadia,
trecut și el în neființă

DORINŢĂ

Aş vrea să fiu lotcă plutind
în imensitatea apelor tale,
să mă pierd în derivă cu timpul
ce se scurge-n clepsidra lumii,
să mă clipocesc până-n copilărie
cu gândurile de vorbă,
să-mpletesc poezia cu singurătatea;

în urma noastră rămâne
semnul de întrebare, dâră de fum,
malul nisipos cotropit de scoici sparte
ucise de nevrednicia vântului;

laurii s-au vestejit, harfa e spartă, poete!
poezia ta sună fals acum,
se pierde-n dizgraţia unei
eliberări înfricoşătoare
pe când noi, Maria,
rămânem întruchiparea ascunsă
a celor care nu mai pot iubi…

- Are ceva stofă de poet tipul ăsta! – conchise, zâmbind larg, prietenul meu.
- Da, are.
Poetul Nicolae Arieșescu a plecat zilele trecute. Ce-o fi, Acolo, Sus! Ce veselie, ce hore pe ei, poeții! Mai ales că șchiopii nu mai sunt șchiopi!

Ploiești, 1 aprilie, 2019

IN MEMORIAM
În înregistrarea pe care v-o propun, am ales câteva fragmente dintr-o discuție cu poetul, acasă la el, avându-l alături și pe prietenul Aurel Furtună. Bineînțeles, intervențiile poetului primează, el fiind, în acea zi (15 martie 2011), într-o vervă deosebită.
Imaginea de copertă este reproducerea unui tablou pe care, unul dintre prieteni, i l-a realizat cândva, poetului.

P.S. Despre poetul Nicolae Arieșescu am mai relatat într-o postare din trecut:https://florinmesca.blogspot.com/2014/12/nicu-ariesescu-poetul-si-prietenul_12.html