Se afișează postările cu eticheta Valentin Popa. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Valentin Popa. Afișați toate postările

luni, 6 aprilie 2020

De la nostalgiile viciate la Omul Nou



Cine a citit romanul spiritual “Marea Visăreală” (editura Pim, 2015), scris de Florin Meşca, şi mai recentul său roman, “Nostalgii viciate” (editura Pim, 2019), poate observa cu uşurinţă că între aceste două cărţi există numeroase similitudini, chiar dacă personajele principale au numele diferite, iar acţiunile au loc în perioade diferite de timp. Practic, cel din urmă roman îl completează pe primul, încercând să clarifice, şi mai bine, traseul unei vieţi care ajunge într-un punct zero, acela al trezirii în „marile săli ale conştiinţei”. Probabil că autorul, având unele remuşcări de conştiinţă, şi voind să protejeze unele persoane implicate în chestiuni sentimentale traumatizante sau în afaceri complicate, a ales tehnica unei uşoare disimulări în “Nostalgii viciate”, personajul principal Flory devenind, astfel, Alex. Dar nu poate fi exclusă nici inventarea unei poveşti într-un univers paralel, de genul acelora pe care le tot inventează şi reinventează Cărtărescu, de la o carte la alta, învârtindu-se mereu în jurul aceloraşi nostalgice reverii. Una peste alta, ficţiune sau nu, citind şi acest din urmă roman, reiterez remarca pe care o făceam în cronica anterioară despre “Marea Visăreală”, şi anume că Scrisul este cursiv, experienţele trecutului sunt vii şi bine detaliate, iar umorul, deloc forţat, întregeşte o atmosferă din care nu vrei să evadezi ca cititor. Există şi înfiorări romantice, care te fac să retrăieşti dragostea tinereţii”. Poate că, de data aceasta, umorul este de o calitate superioară, iar idilele dintre personaje au mai multă încărcătură erotică, nelipsind nici câteva procese de conştiinţă, tratate, de obicei, cu nonşalanţă sau superficialitate.
Instantaneu de la lansarea de carte - Muzeul Brăilei, secția Etnografie, 10 decembrie 2019 
“Nostalgii viciate” pune mai mult accentul pe micile afaceri pe care românii au început să le facă după Revoluţia din 89, majoritatea axându-se pe comerţul cu tot felul de produse cumpărate din Rusia sau din ţările balcanice, în special din Turcia, Bulgaria şi Grecia. Brăileanul Alex, fire boemă, se reprofilează şi începe afaceri de acest gen în care implică diverse rude sau prieteni. Împreună cu socrul său, Tata-Nelu, face afaceri cu adidaşi şi cognac în Rusia. Acolo, Alex se îndrăgosteşte de Antonina, o doctoriţă din Moscova. Aventura lor durează cât spuma şampaniei, după care aventurierul afacerist se întoarce în sânul familiei sale. Urmează “Drumul blugilor”, al paharelor de cristal şi al altor obiecte vândute la Istanbul, afacere la care participă Gabi şi Anişoara, doi prieteni, dar şi soacra lui Alex. Eroii noştri au câteva peripeţii amuzante pe la Vamă, dar reuşesc să se descurce, fentând vigilenţa vameşilor turci şi bulgari.
Mai reţinem, în partea a II-a a cărţii, intrarea mai serioasă în afaceri, odată cu deschiderea firmei S. C. Comerţul S. R. L., la care Alex devine asociat cu Toni, cumnatul său de la Bucureşti, şi Antoaneta, o verişoară de-a soacrei sale. Încep afaceri cu portocale şi pantofi, iar din profitul de pe urma pantofilor îşi cumpără un ARO 10, mare mâncător de benzină. Au probleme cu Madam Frustrescu, o vecină care le pune numeroase beţe în roate, trimiţându-le pe cap tot felul de controale.  Mai încearcă afaceri cu ţigări sau cu oi şi miei pentru export, în colaborare cu un afacerist grec, Spiros, dar se lovesc de diverse obstacole, unul dintre ele fiind fixingul bancar din România. Treburile încep să meargă din ce în ce mai prost, iar când situaţia devine aproape dezastruoasă, apare în prim plan salvatorul Bogdan, nepotul lui Toni, un băiat foarte isteţ din Constanţa, care le propune să închirieze o tonetă în Mamaia. Tot Bogdan i-o prezintă lui Alex pe Rodica, iar între cei doi are loc o dragoste ca-n filme. În ciuda aşteptărilor, toneta nu le aduce profitul scontat, din pricina concurenţei, iar Alex se reorientează şi vinde benzină procurată de la terminalele din Port. Afacerea, chiar dacă era una necurată, este forțată şi de nevoia lui Alex de a-şi prelungi aventura de pe malul mării. Rodica, o femeie dotată cu toate armele cuceririi, o femeie cum Alex nu mai avuse până atunci, doreşte să-l smulgă pe Alex din braţele familiei sale, pentru a deveni noua lui soţie. Însă reveria celor doi este spulberată de mama Rodicăi, o femeie lucidă şi foarte pragmatică, care se interesează despre situaţia lui Alex din Brăila şi îl roagă pe aventurier, ba chiar îl ameninţă, să se întoarcă acasă. Iată, pe scurt, povestea acestui roman scris, repet, foarte bine, Florin Meşca având priceperea unui romancier de clasă, toate elementele fiind la locul lor, aşezate cu multă dexteritate şi naturaleţe.
Pentru cineva care doreşte să-şi aducă aminte de afacerile românilor de după Revoluţie, de marile tunuri pe care aceştia încercau să le dea, această carte este binevenită. Călătoriile, impactul cu celelalte civilizaţii şi culturi, legăturile sentimentale, umorul, spiritul de afaceri şi modalităţile bine cunoscute ale românilor de a se descurca în orice împrejurare, sunt bine implementate şi armonizate în acest roman. Cititorul se întoarce cu plăcere în trecut şi savurează orice întâmplare, fiind curios să afle, de la o pagină la alta, ce se va întâmpla mai departe. Finalul e un pic trist, deoarece Alex se îmbolnăveşte şi trebuie să fie supus unui transplant de ficat. Însă, în toată această încercare grea a vieţii, familia urmează să-i fie alături. Soţia şi copilul devin elementele primordiale ale existenţei sale în care, uneori, a mai rătăcit şi pe drumuri lăturalnice, din motive pe care nu suntem noi meniţi să le judecăm.
Oricum, cine se va întoarce asupra romanului  “Marea Visăreală”, după ce va citi romanul de faţă, va descoperi că Alex (sau Flory, dacă excludem ficţiunea din context), şi-a înţeles greşelile şi a păşit pe drumul spre Omul Nou. Dacă avem de-a face doar cu o ficţiune, putem spune, oricum, că lectura romanului a fost o experienţă frumoasă, pe măsura talentului lui Florin Meşca.

Ionuţ Caragea, 4 aprilie 2020
Oradea

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 6 aprilie 2020)                                          

     (Pentru  imagini și detalii de la lansarea cărții, intrați aici.)

duminică, 5 ianuarie 2020

NOSTALGII VICIATE - lansare de carte la Brăila




Programată pentru data de 10 decembrie 2019, lansarea de carte a fost găzduită de secția „Etnografie” a Muzeului Brăilei „Carol I”. O alegere inspirată, având în vedere faptul că, „Etnografia” brăileană și-a găsit, în fine, un spațiu adecvat și anume, fosta „Casă Alexiu”, în prezent reabilitată.







Construită în anul 1910, în casa achiziționată de avocatul Constantin Alexiu (Alessiu) la sfârșitul Primului Război Mondial, a funcționat, înainte de 1989, Casa de Cultură a Municipiului Brăila.
Eroul zilei: romanul „Nostalgii viciate”





Pentru prezentarea (binevoitoare, bineînțeles) și promovarea cărții s-au angajat/și-au asumat riscul (!) poeta Adelina Pop și scriitorul Valentin Popa. De altfel, trebuie evidențiat faptul că Adelina Pop avea tot interesul ca promovarea să fie una de succes, ea luându-și în serios, în acest caz, și riscantul rol de redactor de carte. 
Prof. Valentin Popa, Adelina Pop și autorul, Florin Meșca
Cei trei: Valentin Popa, Viorel Coman și Adelina Pop au furat startul și
și-au încrucișat baionetele (opiniile) înainte de a bate gongul oficial





Celor doi, li s-a alăturat, spre a ascuți și mai mult cuțitele (armele dezbaterii), profesorul și scriitorul Viorel Coman.












Publicul: unii urmăreau scena amuzați...









Alții: ceva mai blazați...









Unii nu voiau să fie văzuți...

... în timp ce alții se bucurau că au intrat în posesia unui prețios exemplar din carte...



Armanda Filipine, Gabriela Cloșcă, Virgil Andronescu,
Paula Gurău și Aurel Furtună



Unii și-au organizat propria „bisericuță” punând la cale strategia distrugerii din fașă a nou-născutului roman... - vorba vine: toți îmi sunt prieteni!

Aurică Furtună... tot blazat.


Poeții Nicolae Matei, Vasile Mandric și Tudorița Tarniță







Prieteni poeți, epigramiști și jurnaliști...














Revăzându-mă cu poetul Virgil Andronescu...












Prieteni pictori: Ruxanda Ciupercă-Ruxy și Dumitru Ștefănescu-Ștef.






În fine, au început dezbaterile. Adelina Pop invită cititorii la sinceritate atunci când vor lectura romanul, la sinceritate față de ei înșiși pentru că, da, în carte sunt atinse puncte sensibile, sunt devoalate anumite erori umane, erori ce pot fi foarte ușor taxate și speculate în lipsa autodiscernământului celui care urmează să „dea cu piatra”. 


Observație: cele trei videoclipuri care urmează conțin doar scurte fragmente din prelegerile vorbitorilor.




Profesorul Valentin Popa, după ce face o sinteză rapidă a narațiunii cuprinse între filele romanului, evidențiază alte două aspecte asupra cărora atrage atenția: 

  1. darul autorului în prezentarea aventurilor galante, romanul cuprinzând și câteva povești sentimentale, dar însăilate cu gust, decență și pasiune.
  2. pe de altă parte, apreciază curajul de a aborda o temă inedită de roman, temă prea puțin tratată în literatură, chiar în literatura universală, cea a afacerilor.
Provocat de prietenii săi, scriitorul și criticul literar Viorel Coman, nefamiliarizat cu conținutul volumului decât din cuvântările antevorbitorilor săi, marșează pe o nouă idee, și anume cea a temei Revoluției din decembrie 1989, temă insuficient tratată în literatura română, poate și pentru că, cei doar 30 de ani trecuți de la tragicile (și, în același timp, fericitele) evenimente, reprezintă o distanță de timp prea scurtă pentru sedimentarea corectă a faptelor.


Inițial, am intenționat să creez un videoclip cu câteva secvențe din prezentarea proprie, dar... ascultându-mă, am ajuns la concluzia că tot prin scris îmi exprim mai bine ideile. Așadar, mă folosesc de un privilegiu (pe care nu l-am acordat criticilor mei) și vă prezint textul pregătit pentru eveniment, dar pe care l-am folosit doar ca ghid de moment în timpul discursului: 

Când, în urmă cu câțiva ani, după ce se stinseseră și ultimii aburi (euforici) de după lansarea „Marii visăreli”, îi mărturiseam că mă simt golit complet de conținut, că nu cred că mai am ceva de spus în acest domeniu, al scrisului, Adelina Pop m-a liniștit, spunându-mi că, odată ce m-a vizitat, muza nu mă va ocoli, oricât de neîncrezător în argumentele  mele literare aș fi. Am avut amândoi dreptate pentru că, probabil, am stat cuminte în banca mea mai bine de doi ani, ani în care am scris doar câteva povestiri publicate în diferite reviste, m-am ocupat de cele două bloguri și… cam atât.

*
Apoi, deodată, m-a vizitat muza, Muza, mai bine spus. Care m-a luat la rost:
- Ce faci? De ce nu vrei să spui povestea?
- Păi – am dat eu din colț în colț – povestea este interesantă, poate plăcea cititorului, dar…
- Dar? – a apăsat ea pedala.
- Vezi tu, eroul principal este băiat bun, mi-e simpatic, chiar, dar a făcut de-a prostii în tinerețe!
- Și ți-e frică să nu-l pui într-o lumină proastă?
- Exact, pentru că erorile tinereții sunt ale tinereții și ar fi păcat să fie judecat acum, ajuns la maturitate, când a devenit conștient de greșelile trecutului și este caracterizat de o conștiință nouă, una care nu-i mai permite să pășească strâmb.
- Schimbă-i numele, atunci! Schimbă-i numele și spune-i povestea! Ce ai de pierdut? – a sunat indicația finală a Muzei. Și cum Muza-i frumoasă și nu-i pot rezista…

*
Dincolo de poveste, intenția mea a fost de a surprinde tabloul reprezentat de România de după Revoluția din decembrie. Sau… ce-o fi fost ea. Tabloul unei Românii bulversate de evenimente, în general, dar, mai ales, al Brăilei, al acelei Brăile trezite din inerția, din ignoranța la care o condamnaseră „anii lumină”, în particular.
Fixat bine pe șevalet – România/Brăila – tabloul trebuia să aibă o culoare de fond – atmosfera acelor ani – și să spună o poveste. Sau… dacă scriitorul este inspirat, chiar mai multe. Asta rămânea de văzut – critica se va exprima, cu siguranță, în privința aceasta.
După umila mea părere, a scriitorului vinovat de încercare, culorii de fond… îi mai trebuia puțină intensitate. Eu însumi sunt necăjit că nu am folosit cele mai de calitate tuburi.
De ce afirm aceasta? În primii ani de „după”, au ieșit la iveală două tendințe: cea a îmbogățirii – îți puteai deschide o firmă cu un capital minor – și cea a celor care știau ce trebuie făcut pentru ca țara să meargă înainte (politicienii), pe calea dezvoltării societății capitaliste… „multilateral dezvoltate”, era să spun. Și unii, și ceilalți au fost convinși că reușita le este la îndemână, chiar dacă, folosirea inclusiv a unor mijloace neortodoxe, nu le dădea fiori din punctul de vedere al legalității sau moralei – atunci, totul era permis!
Această emulație, dorință de autodepășire (adeseori, cu evidente semne de parvenire), pentru că toți se considerau, într-un fel sau altul, niște marginalizați ai societății apuse, această efervescență a oamenilor și a ideilor lor, acest brainstorming la nivel de societate aș fi vrut să surprind cât mai bine în cartea mea.
Ce mi-ar mai fi plăcut: să fac o descriere și mai inspirată a Brăilei, minunatul oraș de care, eu, personal, mă simt legat prin niște fire invizibile, fire care mă conectează cu Panait Istrati și-ale lui personaje de poveste, cu Nae Ionescu și-ai lui discipoli de marcă, cu Hariclea Darcle, cu remarcabilul primar Radu Portocală și-atâția alții care i-au scris istoria și i-au asigurat grandoarea, cetății.

*
Alex, când mi-a spus povestea lui, m-a avertizat că, la un moment dat, se va opri din destăinuiri. Sau, dacă nu va rezista tentației, m-a rugat ca, tot ce va fi cu roșu, să rămână doar pentru scriitor, nu și pentru publicul său.
- De ce, Alex – l-am întrebat după ce i-am ascultat toată povestea.
- Tu nu ai trăit lucruri de care să te jenezi doar amintindu-ți-le, lucruri pentru care lumea te-ar judeca sau, și mai rău, ai putea fi chiar anchetat?
- Ba da – i-am răspuns – am și eu niște chestii în spate…
- Ei, vezi?
- Dar au trecut atâția ani de-atunci! – am insistat eu cu minime speranțe.
- Nu, deocamdată, nu!
- Poate… în viitor? – am încercat un ultim asalt.
- Poate…

*
Vreau să concluzionez: am spus o poveste. Pe mai multe pagini. Nu este, nici pe departe, un roman comparabil cu marile producții ale genului. Dar, finalizarea acestei cărți mi-a deschis orizonturi noi, mi-a redat curajul de a îndrăzni și, acum, privesc cu încredere viitorul, câteva idei de proiecte noi dându-mi ghes să nu mai stau la fel de mult pe tușă.

*
Multe persoane dragi mie se vor regăsi în carte, prin aceasta oferindu-le un minim de recunoștință pentru ceea ce au însemnat ele în viața mea.

Ca de obicei, prietenii epigramiști mi-au pregătit surprize. Și, ca de obicei, am motive a mă teme. Observați: ei se amuză pe seama autorului înainte chiar de a începe prezentarea romanului! Regret și, pe această cale îmi cer scuzele de rigoare, dar, după ce mi-am terminat prezentarea, emoționat fiind, am omis să le dau cuvântul. O fac acum, asumându-mi riscurile de rigoare.
Poeții și epigramiștii Nicolae Matei și Vasile Mandric

Iată ce spune Nicolae Matei, poet și epigramist, fost coleg la C.C.H. (Combinatul de Celuloză și Hârtie) de la Chiscani:


AFACERI LA NIVEL SUPERIOR
(făcând referire la titlul unui subcapitol)
Să scrii o carte, la o adică,
Nu-i un lucru chiar ușor;
Afacerea nu se ridică
La nivel superior.

NOSTALGII VICIATE
(din partea unui fost coleg de la Combinat)
Nostalgiile curate
Te-nsoțesc la orice pas,
Fiindcă cele viciate
Le-ai lăsat în C.C.H.

Nici poetul și epigramistul Vasile Mandric nu s-a lăsat mai prejos:


DESPRE „NOSTALGII VICIATE”
Dacă scriu cu nostalgie,
S-ar putea să-mi placă mie.
Dar, te rog, fă-mi un serviciu:
Nu mai pomeni de viciu!

GREȘELI SAU VICII?
N-am citit, dar cred că știi
Că greșelile-s iertate.
Dar ce multe nostalgii
Sunt la noi cam… viciate!

DEFINIȚIA NOSTALGIEI
Nostalgia este-o formă
De tristețe și regret,
Transformată-n filodormă,
Folosită de poet.

DESPRE SCRIEREA UNEI CĂRȚI
Viral, este-o boală rară
Ce-ți aduce prejudiciu,
nainte să apară
Poți ajunge la ospiciu.




Gata, spectacolul-eveniment literar a luat sfârșit și participanții se pregătesc să meargă pe la caselele lor. Nu înainte de a împărtăși impresii, de a servi niște prăjituri și a ciocni câte un pahar de vin.

Mulțumiri și recunoștință celor care cred în abilitățile mele literare și mă sprijină în aceste demersuri!

La final, vă invit să acordați două minute din timpul dumneavoastră prețios și pentru vizionarea acestui videoclip. Este o sinteză a întregii manifestări la care se adaugă câteva detalii de arhitectură interioară a fostei „Case Alexiu”.


Mulțumiri și recunoștință generoșilor mei sponsori!

Mulțumiri Muzeului Brăilei „Carol I”, secția „Etnografie”, în general, angajaților secției, în mod special!

Cei care simt o atracție specială pentru „Nostalgii viciate” (dar nu pentru „vicii”!), mi se pot adresa, în particular, pe adresa de e-mail: mef777ro@yahoo.fr. 

Prețul: 10 lei/exemplar + taxele poștale.








marți, 26 noiembrie 2019

Nostalgii viciate - anunț lansare de carte


Marți, 10 decembrie 2019, va avea loc la Muzeul Brăilei „Carol I”secția „Etnografie”, începând cu ora 17.00, lansarea cărții Nostalgii viciate, carte apărută sub sigla Editurii PIM din Iași.

Prezintă: Adelina Pop și Valentin Popa.

Adelina Pop a avut amabilitatea de a mă sprijini (și îndruma) în acest proiect, realizând și o primă notă critică, cuprinsă la începutul volumului.

Florin Meșca este un prozator a cărui natură – sinceră, destinsă, lipsită de inhibiții – conferă scrierilor sale agreabilitate și suplețe. A publicat, deja, trei volume: două de proză scurtă (Am fost și eu revoluționar!, 2011; Nevăzutele cărări, 2013 și un roman (Marea visăreală, 2015), toate, cu tentă biografistă.
Nostalgii viciate, al doilea roman al scriitorului Florin Meșca, este o ficțiune bazată pe întâmplările trăite de Alexandru – un tânăr romantic, cu o doză acceptabilă de naivitate, suprapusă firii sale deschise – care încearcă să-și sincronizeze pulsul cu noile condiții ale anilor nouăzeci.
Autorul conturează, prin personajul ales, un arhetip al românului „de masă” din perioada post-decembristă, când mai toți tinerii își imaginau viața ca pe un expandat al modelului occidental, pe care cei mai mulți îl cunoșteau din surse indirecte.
Ca urmare, Occidentul, așa cum era perceput de majoritatea est-europenilor, nu putea să ofere altceva decât beneficii virtuale.
Din acest imaginar periferic s-a născut și alunecoasa iluzie a grandorii, motorul primelor căutări în și de sine, dar și intrigă subiacentă.
Opus „omului nou comunist”, apărut sub presiunea politicilor staliniste (în fapt, ființă a capitulării, anulată în dimensiunea sa fundamental-umană), Alexandru este un bruion al „omului nou democratic”, din prima fază a tranziției, un „om” revanșard, întreprinzător, bref, un produs legitim al luptei împotriva unui sistem tarat. Doar că în tipologia acestui caracter se regăsesc și reziduurile opozitei sale descendențe, așadar, tiparul mobilizat, în volumul de față, este un hibrid.
Ca atare, eroul cărții se va manifesta conform luxațiilor de înțelegere, aferente procesului de transformare: o situație complexă, plină de capcane, în care fusese aruncată societatea românească după „bumul” răsturnării de regim. Sub umbrela confuză a liberalizării, inventivitatea de adâncime a românului – intens-cenzurată, în comunism – s-a redefinit în termenii capitalismului primitiv, astfel că cei dintâi pași în universul independeței personale s-au lovit de un amestec masiv de conținuturi, greu de gestionat.
Evident că Alexandru a fost atras în turbionul amețitor al schimbării și, chiar dacă, la nivel intuitiv, știa că așteptările îi excedau șansele, în exaltatul climat al tinerei democrații nu prea contau primejdiile pulverizării, așa că a ignorat spațiul ocult al teatrului de acțiune și a „jucat” imprudent.
Consecutiv, eșecurile s-au mutat în suferință, suferința în reflecție, iar reflecția îl va conduce către soluția cunoașterii de sine, cea mai importantă condiție a existenței.
Descinderea în scena agitată a „reformei”, în esență, a relansării individuale, este relatată în registre diferite – grav, ironic, umoristic etc. – actantul principal, Alexandru, fiind perfect capacitat de autor să răspundă tuturor exigențelor tonale, cerute de  nivelurile diegezei.

                                                                                                                         A.S. Pop

luni, 14 decembrie 2015

Lansare de carte - MAREA VISĂREALĂ


Au început emoțiile prezentării.


Unii sunt atenți la vorbitori, alții la... fotograf.



Fiecare dorește să vadă și altceva.


Gata, mi-am dat drumul - la povești!


Mă desființează Stela. Sau... nu?


Ce bine mă simțeam dând acele autografe!


Violeta și soțul ei (care nu apare în poză), doi prieteni dragi.


Scriitori, pictori și profesori - e bine!


Vedeta serii: MAREA VISĂREALĂ!

       În fine, după alți doi ani de muncă, inspirație și... îndoieli, am îndrăznit să cred că am finalizat și această carte. Ce a rezultat? Aș spune că un roman autobiografic. Adică, o introspecție asupra principalelor evenimente ce mi-au jalonat existența, având ca instrument de bază, înțelepciunea acumulată în cei șaizeci și ceva de ani. Vă propun câteva povești/povestiri, unele cu tente lirice, altele presărate și cu ceva umor, aparent cu caracter personal, dar în care, foarte ușor, se poate regăsi orice cititor acaparat de lectură. Dar... mai bine vă las în compania poetei Adelina Pop, cea care a și scris prefața acestei cărți.



Memoriile trecutelor visări

La şablonul retoric: ce ne rezervă cartea lui „x“?, în cazul de faţă, se poate răspunde rapid: parfumul unei vieţi, interogate la nivelurile principalelor etape ale devenirii, pe care semnatarul volumului le consideră de actualitate pentru bagajul său memorialistic.
Florin Meşca are exerciţiul scrisului, este atent să şi-l eleveze, dar acestă chestiune, cu siguranţă, va fi lăsată în urmă de cititor.
Lucrarea îşi extrage principala substanţă din sinceritatea bine adaptată climatului deschis al operei, într-o formulă perfect accesibilă – proprie, mai ales, literaturii de frontieră, cum este numită, în linii mari, proza autobiografică.
Această calitate rară, a descifrabilităţii imediate, nu este proprie oricui.
Ţine de structura comunicatorului.
Scriitorul ni se „dăruieşte“ cu un zâmbet larg, cu emoţie şi o anume timiditate, care permite respectarea distanţei, prestabilite faţă de text, de mai toţi membii antrenaţi în convenţia lecturii.
Fiecare parcurs al lui Florin, este împărtăşit cu noi, într-o atmosferă de transfer emoţional, intermediată de permisiva autodiegeză.
Substratul autobiografic este şi cel care figurează imaginea artistică a personajului literar, iar contextul formării lui se desfăşoară într-un „veritas“ genuin,  susţinător al întregului demers.
Această dinamică eşapată din biografism este, însă, convertită, surprinzător, la o stază senină – cu accente de spiritualitate orientală, dovada unei reale nevoi de a-şi descoperi cea mai potrivită stabilizare pentru sinele său, accidentat de incompletitudini.
Cu alte cuvinte, autorul creează un alt plan, să-i zicem, psihotropic, care, probabil, îi interpelează fiecare secvenţă descrisă, dintr-un impuls de renovare a statusului său învins de năzuinţe nefructificate, aşa cum socotise, la finalul fiecărui stadiu.
Masca autobiograficului este insignifiantă, chiar şi atunci când, prin acest plan, se introduce un dialog al perspectivării: autorul faţă de personaj – în „timpi“ diferiţi, realizând astfel, o dublă viziune, prin resuscitarea celor două euri, care gestionează conştientizarea. Cea de-a treia instanţă identitară – subconştientul, vinovat de pulverizarea  pozitivului  este lăsată, deocamdată, într-o nişă incertă, în ciuda înseninărilor dobândite, prin practici de relaxare şi autocunoaştere; această sfială „analitică“, îl salvează pe autor de capcanele omniscienţei.
Schemele de alternanţă subiectivă sunt, însă, anticipate conspirativ, încă de la debutul cărţii.
Se creează, în acest fel, o altă posibilitate de a-şi comunica sieşi, dar şi nouă, povestea; mai întâi, în orizontul standard de aşteptare al unei zile, se declară cutuma „speculară“: imaginea din oglindă – la primele ore diurne – cu impresiile despre starea curentă – tabietul bărbieritului, adică, prelucrarea fiinţei, care va ieşi în lume cu povara unor înfrângeri, dizolvate în autoironia impusă de acea imagine, acea etapă şi acel nivel de înţelegere.
Primordiul narativ, gândit astfel, este dovada subînţeleasă că procesul particular al evoluţiei este nesfârşit, indiferent de certitudinile pe care le avem, la un moment dat, despre propria complinire.
Planul conştiinţei, prelucrate – ca abordare spirituală neconvenţională, este tratat separat, ca personalia, dar în relaţie cu mediul crezului originar, acesta din urmă fiind prins între schelele unor construcţii ideologice ipocrite şi restrictive – ai cărei captivi erau, chiar Florin şi congenerii săi.
 „Oglinda“ din prima secvenţă a scriiturii pare să rămână transportatorul identificării, pe o scenă populată de memoria fiinţei.
Aşa s-ar explica şi „epilogul“, care plasează toată aventura de a fi, în zona teatrului.
Teoretizarea formulei literare autobiografice (Phillipe Lejeune, în: Pactul autobiografic) permite încadrarea acestei „singrafii“, în  categoria romanului personal. Nu este nicio forţare.
Florin Meşca a scris povestea sa cu degajare şi umor nostalgic, reuşind împăcarea: scopul titrat al oricărei mărturisiri.
Vieţile visărilor sale, şi nu invers (visările vieţii), sunt la dispoziţia oricui, pentru că oricine poate intra în spaţiul lor desecretizat cu generozitate: teritoriul romanului personal este cel mai uşor de cucerit.
…Şi asta îmi pare o imensă dificultate.

                                                                               Adelina Pop

       
       Dându-mi ghes inspirația, mi-am permis și câteva epigrame. Iată-le:

MAREA VISĂREALĂ 1
Cică-i despre visăreală
Cartea scris-a dumnealui.
Este... marea lui vrăjeală - 
Ca s-o vândă orișicui!

MAREA VISĂREALĂ 2 
Se vorbește prin tot târgul
Despre Marea Visăreală.
Cum să înțeleagă vulgul
Astă mare abureală?!

De la NEVĂZUTELE CĂRĂRI la MAREA VISĂREALĂ 1
Ieri cu vorba... pe cărări.
Cică-s nevăzute!
Basme! Astea sunt visări
Poate pentru... tute! 

De la NEVĂZUTELE CĂRĂRI la MAREA VISĂREALĂ 2
Ieri cu vorba pe... cărări - 
Astea-s pe văzute.
Azi, cu marile visări!
Șova, copy/paste și... du-te! 

       Nici Stela nu s-a lăsat: 

D-lui Florin Meșca la lansarea volumului „Marea Visăreală”

Unui capricorn 
Serios, gentil, cu fler,
Diplomat, nu face fițe - 
Un bărbat de caracter!
Oare... o să-i dea cornițe?

Titlu
Îi tot vin idei în minte,
Le preface în cuvinte 
Și le-așterne cu mult dor -
Se visează scriitor?! 

A zis domnul Meșca:
La revoluție, mai știți,
Eram cu toți nepregătiți.
Așa e când surpriza vine:
Aveam prezervativ la mine!