Se afișează postările cu eticheta Marea visăreală. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Marea visăreală. Afișați toate postările

luni, 6 aprilie 2020

De la nostalgiile viciate la Omul Nou



Cine a citit romanul spiritual “Marea Visăreală” (editura Pim, 2015), scris de Florin Meşca, şi mai recentul său roman, “Nostalgii viciate” (editura Pim, 2019), poate observa cu uşurinţă că între aceste două cărţi există numeroase similitudini, chiar dacă personajele principale au numele diferite, iar acţiunile au loc în perioade diferite de timp. Practic, cel din urmă roman îl completează pe primul, încercând să clarifice, şi mai bine, traseul unei vieţi care ajunge într-un punct zero, acela al trezirii în „marile săli ale conştiinţei”. Probabil că autorul, având unele remuşcări de conştiinţă, şi voind să protejeze unele persoane implicate în chestiuni sentimentale traumatizante sau în afaceri complicate, a ales tehnica unei uşoare disimulări în “Nostalgii viciate”, personajul principal Flory devenind, astfel, Alex. Dar nu poate fi exclusă nici inventarea unei poveşti într-un univers paralel, de genul acelora pe care le tot inventează şi reinventează Cărtărescu, de la o carte la alta, învârtindu-se mereu în jurul aceloraşi nostalgice reverii. Una peste alta, ficţiune sau nu, citind şi acest din urmă roman, reiterez remarca pe care o făceam în cronica anterioară despre “Marea Visăreală”, şi anume că Scrisul este cursiv, experienţele trecutului sunt vii şi bine detaliate, iar umorul, deloc forţat, întregeşte o atmosferă din care nu vrei să evadezi ca cititor. Există şi înfiorări romantice, care te fac să retrăieşti dragostea tinereţii”. Poate că, de data aceasta, umorul este de o calitate superioară, iar idilele dintre personaje au mai multă încărcătură erotică, nelipsind nici câteva procese de conştiinţă, tratate, de obicei, cu nonşalanţă sau superficialitate.
Instantaneu de la lansarea de carte - Muzeul Brăilei, secția Etnografie, 10 decembrie 2019 
“Nostalgii viciate” pune mai mult accentul pe micile afaceri pe care românii au început să le facă după Revoluţia din 89, majoritatea axându-se pe comerţul cu tot felul de produse cumpărate din Rusia sau din ţările balcanice, în special din Turcia, Bulgaria şi Grecia. Brăileanul Alex, fire boemă, se reprofilează şi începe afaceri de acest gen în care implică diverse rude sau prieteni. Împreună cu socrul său, Tata-Nelu, face afaceri cu adidaşi şi cognac în Rusia. Acolo, Alex se îndrăgosteşte de Antonina, o doctoriţă din Moscova. Aventura lor durează cât spuma şampaniei, după care aventurierul afacerist se întoarce în sânul familiei sale. Urmează “Drumul blugilor”, al paharelor de cristal şi al altor obiecte vândute la Istanbul, afacere la care participă Gabi şi Anişoara, doi prieteni, dar şi soacra lui Alex. Eroii noştri au câteva peripeţii amuzante pe la Vamă, dar reuşesc să se descurce, fentând vigilenţa vameşilor turci şi bulgari.
Mai reţinem, în partea a II-a a cărţii, intrarea mai serioasă în afaceri, odată cu deschiderea firmei S. C. Comerţul S. R. L., la care Alex devine asociat cu Toni, cumnatul său de la Bucureşti, şi Antoaneta, o verişoară de-a soacrei sale. Încep afaceri cu portocale şi pantofi, iar din profitul de pe urma pantofilor îşi cumpără un ARO 10, mare mâncător de benzină. Au probleme cu Madam Frustrescu, o vecină care le pune numeroase beţe în roate, trimiţându-le pe cap tot felul de controale.  Mai încearcă afaceri cu ţigări sau cu oi şi miei pentru export, în colaborare cu un afacerist grec, Spiros, dar se lovesc de diverse obstacole, unul dintre ele fiind fixingul bancar din România. Treburile încep să meargă din ce în ce mai prost, iar când situaţia devine aproape dezastruoasă, apare în prim plan salvatorul Bogdan, nepotul lui Toni, un băiat foarte isteţ din Constanţa, care le propune să închirieze o tonetă în Mamaia. Tot Bogdan i-o prezintă lui Alex pe Rodica, iar între cei doi are loc o dragoste ca-n filme. În ciuda aşteptărilor, toneta nu le aduce profitul scontat, din pricina concurenţei, iar Alex se reorientează şi vinde benzină procurată de la terminalele din Port. Afacerea, chiar dacă era una necurată, este forțată şi de nevoia lui Alex de a-şi prelungi aventura de pe malul mării. Rodica, o femeie dotată cu toate armele cuceririi, o femeie cum Alex nu mai avuse până atunci, doreşte să-l smulgă pe Alex din braţele familiei sale, pentru a deveni noua lui soţie. Însă reveria celor doi este spulberată de mama Rodicăi, o femeie lucidă şi foarte pragmatică, care se interesează despre situaţia lui Alex din Brăila şi îl roagă pe aventurier, ba chiar îl ameninţă, să se întoarcă acasă. Iată, pe scurt, povestea acestui roman scris, repet, foarte bine, Florin Meşca având priceperea unui romancier de clasă, toate elementele fiind la locul lor, aşezate cu multă dexteritate şi naturaleţe.
Pentru cineva care doreşte să-şi aducă aminte de afacerile românilor de după Revoluţie, de marile tunuri pe care aceştia încercau să le dea, această carte este binevenită. Călătoriile, impactul cu celelalte civilizaţii şi culturi, legăturile sentimentale, umorul, spiritul de afaceri şi modalităţile bine cunoscute ale românilor de a se descurca în orice împrejurare, sunt bine implementate şi armonizate în acest roman. Cititorul se întoarce cu plăcere în trecut şi savurează orice întâmplare, fiind curios să afle, de la o pagină la alta, ce se va întâmpla mai departe. Finalul e un pic trist, deoarece Alex se îmbolnăveşte şi trebuie să fie supus unui transplant de ficat. Însă, în toată această încercare grea a vieţii, familia urmează să-i fie alături. Soţia şi copilul devin elementele primordiale ale existenţei sale în care, uneori, a mai rătăcit şi pe drumuri lăturalnice, din motive pe care nu suntem noi meniţi să le judecăm.
Oricum, cine se va întoarce asupra romanului  “Marea Visăreală”, după ce va citi romanul de faţă, va descoperi că Alex (sau Flory, dacă excludem ficţiunea din context), şi-a înţeles greşelile şi a păşit pe drumul spre Omul Nou. Dacă avem de-a face doar cu o ficţiune, putem spune, oricum, că lectura romanului a fost o experienţă frumoasă, pe măsura talentului lui Florin Meşca.

Ionuţ Caragea, 4 aprilie 2020
Oradea

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 6 aprilie 2020)                                          

     (Pentru  imagini și detalii de la lansarea cărții, intrați aici.)

marți, 27 noiembrie 2018

FETIȚA CU CĂRȚI

Fetița cu cărți


Astăzi am primit cel mai grozav compliment de când am început să cochetez cu scrisul: un prieten mi-a trimis această fotografie.

Un copil frumos, inocent, cu o privire de înger, îmi zâmbea de pe ecranul desktop-ului. Era acel zâmbet ce-ți înseninează ziua, oricât de grea s-ar întrevedea ea.

Apoi, depășind momentul, am descifrat și mesajul: fetița cu cărți ținea în mâini ultimele mele două volume publicate - mi le arăta! Însoțit gestul de acel zâmbet inocent... nu-i așa că am motive să mă consider realizat? Sau... „Realizat”, cum vreți să interpretați.

Prin urmare, pot afirma, chiar de voi fi acuzat de lipsă de modestie, că am cititori. Cititori tineri și foarte tineri, de a căror curățenie a minții nu am motive a mă îndoi.

Și eu te iubesc, copil minunat!


duminică, 25 februarie 2018

Revista A.S.L.R.Q.

Cu o întârziere determinată de probleme tehnice, a apărut numărul 9 (martie 2018) al revistei online a A.S.L.R.Q.: 

https://aslrq.ro/ASLRQ_fichiers/revista.htm

Stimulându-vă curiozitatea, vă provoc să parcurgeți cuprinsul și, cu siguranță, veți găsi articole care vă vor reține atenția. Poezii, proză, cronici literare, interviuri, eseuri, știri, arte vizuale și traduceri.

Din nefericire, de la ultima apariție a revistei (nr. 8, aprilie 2017) și până acum, trei membri importanți ai A.S.L.R.Q. au trecut în neființă sau, mai bine spus, s-au întors acasă, adică în lumea din care au fost trimiși ca mesageri ai cuvântului bine ticluit aici, pe Pământ. 
Dragi Radu Cârneci, George L. Nimigeanu și Traian Gărduș: Drum bun în lumile infinite! Lumina fie cu voi! 




miercuri, 9 noiembrie 2016

Asociația Scriitorilor de Limba Română din Quebec - A.S.L.R.Q.


http://www.aslrq.ro/ASLRQ_fichiers/revista.htm


Dragi prieteni, am avut bucuria să mă regăsesc în numărul 7 al revistei Asociației Scriitorilor de Limba Română din Quebec (A.S.L.R.Q.) cu capitolul 3 - Am vrut să zbor!... - din romanul autobiografic Marea Visăreală.

Dacă veți avea curiozitatea și veți da clic pe link-ul de mai sus, vă veți putea bucura spiritul cu lecturi atractive (cel puțin!) ale operelor unor autori români remarcabili.

Vă urez să aveți parte de o zi minunată în compania operelor scriitorilor români pe care-i veți găsi în numărul 7 al revistei A.S.L.R.Q.!

luni, 14 decembrie 2015

Lansare de carte - MAREA VISĂREALĂ


Au început emoțiile prezentării.


Unii sunt atenți la vorbitori, alții la... fotograf.



Fiecare dorește să vadă și altceva.


Gata, mi-am dat drumul - la povești!


Mă desființează Stela. Sau... nu?


Ce bine mă simțeam dând acele autografe!


Violeta și soțul ei (care nu apare în poză), doi prieteni dragi.


Scriitori, pictori și profesori - e bine!


Vedeta serii: MAREA VISĂREALĂ!

       În fine, după alți doi ani de muncă, inspirație și... îndoieli, am îndrăznit să cred că am finalizat și această carte. Ce a rezultat? Aș spune că un roman autobiografic. Adică, o introspecție asupra principalelor evenimente ce mi-au jalonat existența, având ca instrument de bază, înțelepciunea acumulată în cei șaizeci și ceva de ani. Vă propun câteva povești/povestiri, unele cu tente lirice, altele presărate și cu ceva umor, aparent cu caracter personal, dar în care, foarte ușor, se poate regăsi orice cititor acaparat de lectură. Dar... mai bine vă las în compania poetei Adelina Pop, cea care a și scris prefața acestei cărți.



Memoriile trecutelor visări

La şablonul retoric: ce ne rezervă cartea lui „x“?, în cazul de faţă, se poate răspunde rapid: parfumul unei vieţi, interogate la nivelurile principalelor etape ale devenirii, pe care semnatarul volumului le consideră de actualitate pentru bagajul său memorialistic.
Florin Meşca are exerciţiul scrisului, este atent să şi-l eleveze, dar acestă chestiune, cu siguranţă, va fi lăsată în urmă de cititor.
Lucrarea îşi extrage principala substanţă din sinceritatea bine adaptată climatului deschis al operei, într-o formulă perfect accesibilă – proprie, mai ales, literaturii de frontieră, cum este numită, în linii mari, proza autobiografică.
Această calitate rară, a descifrabilităţii imediate, nu este proprie oricui.
Ţine de structura comunicatorului.
Scriitorul ni se „dăruieşte“ cu un zâmbet larg, cu emoţie şi o anume timiditate, care permite respectarea distanţei, prestabilite faţă de text, de mai toţi membii antrenaţi în convenţia lecturii.
Fiecare parcurs al lui Florin, este împărtăşit cu noi, într-o atmosferă de transfer emoţional, intermediată de permisiva autodiegeză.
Substratul autobiografic este şi cel care figurează imaginea artistică a personajului literar, iar contextul formării lui se desfăşoară într-un „veritas“ genuin,  susţinător al întregului demers.
Această dinamică eşapată din biografism este, însă, convertită, surprinzător, la o stază senină – cu accente de spiritualitate orientală, dovada unei reale nevoi de a-şi descoperi cea mai potrivită stabilizare pentru sinele său, accidentat de incompletitudini.
Cu alte cuvinte, autorul creează un alt plan, să-i zicem, psihotropic, care, probabil, îi interpelează fiecare secvenţă descrisă, dintr-un impuls de renovare a statusului său învins de năzuinţe nefructificate, aşa cum socotise, la finalul fiecărui stadiu.
Masca autobiograficului este insignifiantă, chiar şi atunci când, prin acest plan, se introduce un dialog al perspectivării: autorul faţă de personaj – în „timpi“ diferiţi, realizând astfel, o dublă viziune, prin resuscitarea celor două euri, care gestionează conştientizarea. Cea de-a treia instanţă identitară – subconştientul, vinovat de pulverizarea  pozitivului  este lăsată, deocamdată, într-o nişă incertă, în ciuda înseninărilor dobândite, prin practici de relaxare şi autocunoaştere; această sfială „analitică“, îl salvează pe autor de capcanele omniscienţei.
Schemele de alternanţă subiectivă sunt, însă, anticipate conspirativ, încă de la debutul cărţii.
Se creează, în acest fel, o altă posibilitate de a-şi comunica sieşi, dar şi nouă, povestea; mai întâi, în orizontul standard de aşteptare al unei zile, se declară cutuma „speculară“: imaginea din oglindă – la primele ore diurne – cu impresiile despre starea curentă – tabietul bărbieritului, adică, prelucrarea fiinţei, care va ieşi în lume cu povara unor înfrângeri, dizolvate în autoironia impusă de acea imagine, acea etapă şi acel nivel de înţelegere.
Primordiul narativ, gândit astfel, este dovada subînţeleasă că procesul particular al evoluţiei este nesfârşit, indiferent de certitudinile pe care le avem, la un moment dat, despre propria complinire.
Planul conştiinţei, prelucrate – ca abordare spirituală neconvenţională, este tratat separat, ca personalia, dar în relaţie cu mediul crezului originar, acesta din urmă fiind prins între schelele unor construcţii ideologice ipocrite şi restrictive – ai cărei captivi erau, chiar Florin şi congenerii săi.
 „Oglinda“ din prima secvenţă a scriiturii pare să rămână transportatorul identificării, pe o scenă populată de memoria fiinţei.
Aşa s-ar explica şi „epilogul“, care plasează toată aventura de a fi, în zona teatrului.
Teoretizarea formulei literare autobiografice (Phillipe Lejeune, în: Pactul autobiografic) permite încadrarea acestei „singrafii“, în  categoria romanului personal. Nu este nicio forţare.
Florin Meşca a scris povestea sa cu degajare şi umor nostalgic, reuşind împăcarea: scopul titrat al oricărei mărturisiri.
Vieţile visărilor sale, şi nu invers (visările vieţii), sunt la dispoziţia oricui, pentru că oricine poate intra în spaţiul lor desecretizat cu generozitate: teritoriul romanului personal este cel mai uşor de cucerit.
…Şi asta îmi pare o imensă dificultate.

                                                                               Adelina Pop

       
       Dându-mi ghes inspirația, mi-am permis și câteva epigrame. Iată-le:

MAREA VISĂREALĂ 1
Cică-i despre visăreală
Cartea scris-a dumnealui.
Este... marea lui vrăjeală - 
Ca s-o vândă orișicui!

MAREA VISĂREALĂ 2 
Se vorbește prin tot târgul
Despre Marea Visăreală.
Cum să înțeleagă vulgul
Astă mare abureală?!

De la NEVĂZUTELE CĂRĂRI la MAREA VISĂREALĂ 1
Ieri cu vorba... pe cărări.
Cică-s nevăzute!
Basme! Astea sunt visări
Poate pentru... tute! 

De la NEVĂZUTELE CĂRĂRI la MAREA VISĂREALĂ 2
Ieri cu vorba pe... cărări - 
Astea-s pe văzute.
Azi, cu marile visări!
Șova, copy/paste și... du-te! 

       Nici Stela nu s-a lăsat: 

D-lui Florin Meșca la lansarea volumului „Marea Visăreală”

Unui capricorn 
Serios, gentil, cu fler,
Diplomat, nu face fițe - 
Un bărbat de caracter!
Oare... o să-i dea cornițe?

Titlu
Îi tot vin idei în minte,
Le preface în cuvinte 
Și le-așterne cu mult dor -
Se visează scriitor?! 

A zis domnul Meșca:
La revoluție, mai știți,
Eram cu toți nepregătiți.
Așa e când surpriza vine:
Aveam prezervativ la mine!



  

joi, 4 decembrie 2014

PARCUL DIN SPATELE BLOCULUI




           

        

          Parcul copilăriei mele, din spatele blocului, era o pădure în miniatură locuită, prioritar, de conifere şi foioase. Alături de brazii magici cu stea în frunte convieţuiau, în paşnică înţelegere, fagii şi stejarii, cu tulpinile lor groase şi coronamentele stufoase. Toamna, când ne jucam de-a v-aţi ascunselea, ne piteam, nu de puţine ori, sub covorul de frunze uscate şi, oricât de bine ne acopereau frunzele, jirul, ghinda şi conurile solzoase amestecate în pătura vegetală ne împungeau pe unde nici nu gândeam, provocându-ne scărpinături spasmatice care ne trădau ascunzătoarea înainte de vreme. Dar ce miros minunat avea acel covor foşnitor! Şi acum îl resimt ca un iz de lemn uscat, descompus în parfumurile sale prăfuite şi nostalgice după viaţa cea tânără. Rătăciţi printre aceşti senatori de drept arboricoli, mai dăinuiau şi doi nuci, care ne asigurau, încă de la sfârşitul verii, preţioasele elemente desfăşurării jocului numit buca. Adică, într-o adâncitură făcută în pământ, trebuia să aruncăm cât mai precis acele elemente preţioase. Am descoperit, mai târziu că buca are origine latinească: bucca = gură. Şi, dacă-mi forţez puţin imaginaţia, chiar semăna cu o gură de copil, gată să intre în hărmălaia şăgalnică a zbenguielilor noastre.
          - Copii, jucăm buca? – lansa, unul dintre noi, provocarea.
          - Jucăm! – îşi zbiera gloata, consimţirea entuziastă. Şi, într-un iureş, ne îndreptam spre terenul de buca. După ce, cam de la o distanţă de doi metri, ne aruncam fiecare nuca la gaură (la gură, întru respectul cuvenit latinităţii), cel care reuşea cea mai bună performanţă (drupa lui era cea mai apropiată sau chiar nimerea gura), avea dreptul să continue jocul trimiţându-le pe toate celelalte spre aceeaşi bortă din pământ, prin bobârnace succesive adresate, cu îndemânarea şi înverşunarea aferentă, nucilor din joc.
          Fiecare bobârnac trebuia să se finalizeze cu o nucă aterizată în gură. Ratarea nu era de dorit, pentru că ar fi însemnat cedarea rândului următorului clasat în ţintirea bortei.
          Cel care reuşea să introducă ultima piesă în groapă, devenea fericitul posesor al tuturor nucilor din joc. Deci, acumularea de nuci toamna reprezenta o ocupaţie demnă de toată atenţia, apelând uneori, discret, şi la rezervele mamei, destinate cozonacilor de Crăciun. Aşadar, când ieşeam la joacă, îmi înfundam bine buzunarele cu nuci, în vederea unei cât mai demne reprezentări.
          Notă cu adevărat discordantă făcea cireşul bătrân aflat la marginea acestui colţ de rai verde. Pe coaja zgrunţuroasă, parcă plină de răni, se scurgea pe alocuri un fel de clei rubiniu, pe care noi, copiii, îl culegeam şi-l mâncam. Un soi de gumă de mestecat populară, care, evident, nu avea nimic din aromele cunoscute de chewing gum. Răşina era îndestulătore pentru toată lumea, cam tot timpul anului.
          Cu cireşele mai apăreau probleme. Unii dintre noi, recunoscuţi ca bătăuşi (găinari – cum îi numea mama), liderii, aveau ultimul cuvânt:    
          - Băi, gata, nimeni nu mai are voie la cireşe!
          - De ce, măi, Vicule? Ce, e cireşul tău? – încerca vreun prichindel, o palidă ripostă.
          - Da, băi, e cireşul meu! C-aşa vreau eu! – îşi umfla Vicu, autoritar, muşchii. Şi-apoi, urma argumentul decisiv, bazat pe potenţa excretivă a proprietarului:
          - Băi, voi de câte ori i-aţi dat ceva de la voi? Aud?
          - ?!?!?! 
          - Păi, vedeţi? Eu îl ud la rădăcină de când mă ştiu! Să crească şi să facă cireşe multe, băi! Aşadar, mie mi se cuvin toate, ţâncilor! Voi, căutaţi-vă alt cireş!
          - Da’ şi eu am făcut pipi la rădăcina lui... – îngăimă, abia auzit, unul dintre pici.
          - Aha, vedeţi? – i se oferi, pe tavă, lui Vicu, un neaşteptat argument. Voi doar aţi făcut pipi, pe când eu... eu m-am pişat, băi! Expresia era copleşitoare, de-a binelea. Ne şi imaginam diferenţele masculinoide ale acţiunii...
          Lui Vicu nu avea rost să i te opui. El era cel mai mare din gaşcă şi ne înspăimânta pe toţi. Aşa că, până ajungea – şi el – la sentimente mai bune… noi, proaspeţii iniţiaţi în comuniunea naturală, ne căutam alt pom lăudat. Doar că interdicţia lui Vicu era una de control. Ne luam cu alte jocuri şi, după doar câteva minute, ne buluceam, toţi, în cireşul cu pricina, înfruptându-ne, pe săturate, din zemoasele fructe sângerii… Bineînţeles, cu asentimentul generos al şefului.
          Cert este că, din acel moment, toţi am avut grijă să udăm sârguincios rădăcina cireşului, ori de câte ori necesitatea ritualică o impunea.
          Şi nici Vicu nu era chiar un găinar… Era, la urma-urmelor, modelul de anarhie la care râvnem atunci, pe când autoritatea parentală se făcea simţită la fel de umilitor ca şorţuleţul unisex de la grădiniţă… Acum, gândindu-mă la o celebră zicere flaubertiană, Vicu, eram noi
          - Copii, copii, a lu’ cine este mingea?
          - A lu’ Cristinel, băi!
          - Şi el unde-i?!
          - L-a chemat mama lui la somn. A zis că putem să ne jucăm şi fără el, dar s-avem grijă să nu i-o spargem! C-o plătim!
          - Aha!...
          - Florinel, mamă, treci în casă că-i masa gata!
          - Mai stau puţiiin! Te rooog!
          - Acum să treci în casă! Imediat! Ce, vrei să te spun lui taică-tu, când vine acasă?
          Atât, îmi trebuia… Mama mă alinta, mă săruta de câte ori avea prilejul, îmi vorbea dulce, îmi satisfăcea mofturile la masă, dar tot ea era cea care îmi mai administra câte o uşoară corecţie cu palma la fund, însă… nu mă temeam.
În schimb, tata… tata reprezenta acel pericol potenţial de care nu puteai să nu ţii cont!
          Eram copii, eram tovarăşi de joacă, eram prieteni. Ne mai certam uneori, dar reveneam, iute, la sentimente mai bune şi la jocurile comune: de-a hoţii şi vardiştii, de-a mama şi de-a tata, bătutul mingii pe stradă (rareori, străbătută de maşini), ţurca, de-a v-aţi ascunsa prin cimitir…
          Sau, într-o maximă cutezanţă, transformam singura bancă din parcul nostru, în cazemată, învelind-o din toate părţile cu scoarţe luate de prin case. Cazemata, ca loc unde se instalau diverse mijloace de apărare, era, în spiritul destinaţiei, un mic spaţiu de studiu inter-sexe, băieţei şi fetiţe, care se dezbrăcau până la limita de risc a pudorii, studiindu-se reciproc, cine ştie dacă nu cumva în vederea strategiilor defensive de mai târziu.
          Adrenalina, însă, avea repartiţii egale… jocurile, oricare ar fi fost ele, cu  întâmplarile lor aventuroase, erau la fel de palpitante.
          Odată, hoinărind pe malurile Tazlăului cu gaşca şi ţopăind demonstrativ peste pietrele alunecoase din albia  şuvoiului iute de munte, m-am dezechilibrat şi m-am trezit fără pantoful cel nou, care s-a dus la vale agăţat în crengile cărate din amonte. Degeaba şi-au dat silinţa toţi tovarăşii mei să-l recupereze, că… dus a fost. De frica pedepsei, i-am spus mamei că mi-am pierdut pantoful prin cimitir. Bănuiam că cimitirul are, chiar şi pentru mama, o anume sacralitate care îl tăia de pe traseul căutărilor... Greşit! Biata mama l-a căutat până spre asfinţit când, folosindu-se de persuasiunea maternă, mi-a smuls mărturisirea. Ce să mă mai certe? Partea mea întunecată, fusese învinsă.
          Cimitirele, beciurile, locurile care ascundeau ceva erau atât proiecţiile nelegiuirilor noastre copilăreşti, cât şi ale căutărilor noastre piticeşti setate pe mărire.  Îmi aduc aminte cum, altă dată, după ce, cu ajutorul unui harac lung, de capătul căruia fixasem o sârmă oţeloasă şi ascuţită, am furat nişte mere din beciul unui vecin… ne-am aşezat, apoi, triumfători, pe marginea drumului, încercând să le vindem. Gura ne mergea, aşa cum văzuserăm la precupeţele din piaţă:
          - Poftiţi la mere, mere frumoase! Un leu grămada! 
          Un leu grămada era formula magică, valabilă pentru toate grămezile lumii, acea lume pe care o încercam, atunci, cu viclenia stângace a celor mici...  Mere, nuci, roşii, castraveţi şi ce mai încăpea… Ne inspiraserăm de la negustoresele patentate ale singurei pieţe ştiute… În ce mă priveşte, leul pe care l-aş fi obţinut pe vreo grămadă, l-aş fi schimbat imediat pe o punguliţă de bumboane. Un singur leu era capabil să-mi satisfacă micile porniri hedonistice… plăcerea la care visam... Visele erau, însă, uşor de spulberat.
          - Ce-i cu voi pe-aici, măi copii? – avurăm ghinionul să ne stopeze din avântul comercial un vecin de bloc. Ia, hai, treceţi imediat la casele voastre, că vă zic pe toţi, pe la tac-tu!
          Am fost inspiraţi şi nu ne-am pus în gât cu clientul, aşa cum văzuserăm noi la ţărăncile din piaţă. Altfel, cine ştie, omul poate chiar ne-ar fi pârât părinţilor, aceştia ne-ar fi luat la întrebări şi aşa ar fi aflat şi de unde procuraserăm noi marfa. Eu cred, totuşi, că vecinul, după o matură chibzuinţă, i-a informat pe părinţii noştri. Cert este că, ai mei nu-mi amintesc, să fi făcut vreo cercetare prea deranjantă. Nici nu ar mai fi fost nevoie de vreo dojană sau sfat părintesc: mă lecuisem de comerţul pe furatelea.
          Acelaşi leu psihologic, atât de râvnit în vederea procurării jinduitelor bumboane, mi-a mai inspirat un inocent tertip. De câte ori mă trimitea mama la pâine, îi observasem pe alţi copii, care după ce întindeau banul vânzătoarei, obişnuiau să specifice cu exactitate dispoziţia primită de acasă: 
          - A spus mama să-mi daţi jumătate de pâine şi trei lei restul!
          Sau:
          - A spus mama să-mi daţi trei sferturi de pâine şi doi lei restul!
          Vânzătoarea se executa întocmai! Aha: A spus mama! Va să zică, asta-i formula magică... dacă-i spun vânzătoarei să-mi dea rest – c-aşa a spus mama! – vânzătoarea îmi dă banul poftit, imediat. Mi se oferise o nouă modalitate de a face rost de jinduitul leu.
          La vremea aceea, la brutărie se comercializa un singur fel de pâine, una rotundă, mare şi neagră, care costa patru lei. Era aşa de gustoasă şi mirosea atât de bine!... Mai ales când o nimereai caldă! Nu era pe cartelă dar, fiind aşa de mare, se vindea şi tăiată, după dorinţa clientului: la sfert, la jumătate sau chiar trei sferturi.
          Cu astfel de observaţii în minte, la prima solicitare a mamei, m-am dus voios la pâinărie şi, când mi-a venit rândul, i-am întins vânzătoarei hârtia de un leu, formulându-mi, cu seninătatea proprie copilăriei, minciuna pregătită dinainte:
          - A spus mama să-mi daţi un sfert de pâine şi un leu restul! A urmat o mică pauză după care, atât vânzătoarea, cât şi restul clientelor aflate la rând, au pufnit în râs… Ne  ştiam aproape cu toţii în mica localitate aflată la poalele munţilor Berzunţi. 
          Ştiindu-mă cu minciuna pe buze, dar neînţelegând încă unde o încurcasem în povestea mea, mă făcusem mic de tot şi-mi simţeam obrajii arzând.
          - Măi Florinel, spune sincer: ce ţi-a zis ţie mama ta? – mă luă vânzătoarea cu vorba dulce.
          - Să-mi daţi un sfert de pâine… – răspunsei eu, ruşinat, plecându-mi capul.
          - Şi cu leul ce voiai să faci? – îşi continuă ea euristica, la fel de bland.
          - Să-mi cumpăr bumboane!... – îngăimai eu, cu lacrimile şiroind pe obraji.
          - Uite – mă linişti vânzătoarea, ştregându-mi stropii sălcii, care-mi ajunseseră pe buze, cu un colţ al şorţului ei alb – ia pâinea după care te-a trimis mămica ta şi… ţine şi bomboanele astea de la mine! Hai, fugi acasă şi… să nu mai minţi, că nu-i frumos! 
          Cu sfertul de pâine într-o mâna şi cu cealaltă strângând, până la topire, cele câteva bumboane colorate şi lipicioase, am alergat într-un suflet acasă, la mama. Inima îmi bătea puternic de frică; îmi dădeam seama că făcusem ceva rău şi mi-era ruşine. Să mint şi să spun prostii, erau două interdicţii totale din partea alor mei, pentru că e ruşine, Florinel, e ceva urât! – sublinia mama lecţia de morală, ca prim şi recunoscut mentor al educaţiei de-acasă. Altădată, dacă i se părea că nu înţeleg tocmai bine interdicţia, devenea şi mai convigătoare: - Uite, vezi ardeiul ăsta iute? Pe la gură te dau cu el, dacă te prind că mai spui vreodată minciuni sau prostii! Mama nu şi-a pus niciodată în practică ameninţarea, dar, pentru mine a funcţionat.
          Nu mai ştiu nimic, de niciunul dintre tovarăşii de joacă ai copilăriei mele.
Orice s-o fi întâmplat cu ei, oricare le-o fi fost destinul prin viaţă, ei, pentru mine, au rămas ceea ce au fost dintotdeauna: prieteni!
          Cât despre parcul din spatele blocului… 
Blocul în care mi-am petrecut primii opt ani din viaţă

Strada copilăriei mele din Lucăceşti
          Anul trecut am revăzut Lucăceştiul copilăriei mele şi… am avut senzaţia că şi-a mai pierdut din farmec. Nu numai peste mine au trecut anii. Strada… la fel de liniştită. Blocurile şi-au păstrat gri-ul ştiut şi totuşi… îmi păreau la fel de calde, de vesele. Scara mea era neschimbată… până şi răzătoarea din faţă (în care-mi spărsesem capul, pe la vreo cinci ani, în timp ce încercam o figură simplă de gimnastică) era la locul ei. 
Clubul
 
          Clubul care, pe vremuri, găzduia o sală de cinematograf (în care rula câte un film pe săptămână), biblioteca (care mi-a agăţat, chiar în dreptul inimii, insigna de Prieten al cărţii!), o masă de billiard şi o sală de jocuri (şah, remy, table, şeptic etc.), devenise sediul mai multor firme comerciale şi nu-mi amintesc să fi zărit vreun afiş care să anunţe vreun spectacol. Doar reclame stridente.
          Ştrandul, cu cele trei bazine ale sale, a ajuns în paragină, cu un lacăt inert, atârnând greoi pe poarta rugintă. 
Parcul... nu mai este ce a fost odată...

          Parcul din spatele blocului îşi pierduse frumoasa-i sălbaticie: părea tuns şi frezat, în ton cu iluzia comună a modernizării… prea îngrijit, prea multe bănci proaspăt vopsite (cazematele nu mai reprezintă, azi, nicio taină)… copacii răriţi, cireşul… lipsă!
          În locul jocurilor copilăriei mele, tot felul de instalaţii le luaseră locul: leagăne, un mic tobogan, o bară de gimnastică… Nu tu pământ reavăn, nu tu frunze uscate în care să te îngropi, nu tu cireş de pe scoarţa căruia să culegi răşina cleioasă şi să o mesteci încântat de savoarea sa frustă… Cât despre buca… cine să mai ştie?

          Totul se mişcă, nimic nu rămâne la fel. Sau, poate, noi, cu trecerea anilor, nu mai avem aceleaşi percepţii ca în copilărie. Materia poate rămâne neschimbată, în vreme ce maturitatea îi estompează culorile.
          Se spune că la bătrâneţe dăm în mintea copiilor. Adică, redevenim inocenţi. Mi se pare explicabilă afirmaţia. Îmbătrânind, începem să ne debarasăm de condiţionările care ne-au marcat existenţa: dorinţa de acumulări materiale, de putere, de… cuceriri sentimentale… La un moment dat, nu ne mai interesează aproape nimic din toate acestea! Devenim indiferenţi?! Nu… Devenim, poate, conştienţi că valoarea lor este volatilă. Devenim, poate, mai înţelepţi… Mai înţelepţi, dincolo de experienţa ataşată senectutii… sau poate, mai dispuşi să înţelegem adevărul, cu detaşare genuină… mai dispuşi să acceptăm totul… dând în mintea copiilor.
          Şi-apoi, nu aşa a spus Domnul Iisus?: - Lăsaţi copiii să vină la mine!