ADRIAN ERBICEANU - un poet prea puțin cunoscut

Adrian Erbiceanu

În numărul 285-287 (ianuarie-martie 2022) al revistei Antares, revistă de „literatură & artă” apărută la Galați și Brăila, la pagina 16, pagină dedicată scriitorilor români din diaspora, a fost realizată o scurtă prezentare a poetului româno-canadian Adrian Erbiceanu. 

Coperta revistei

Articolul, realizat de poeta Adelina Pop, redactor șef al revistei, nu se rezumă doar la o scurtă prezentare a biografiei poetului, ci îi și penetrează universul, un univers ce poate părea, la o citire superficială, accesibil - pentru că te poate îndrepta, dacă nu ești vigilent, spre căi înșelătoare - dar, cel puțin în ceea ce mă privește, dificil de descifrat. (Pentru că, în opinia mea, poezia lui Adrian Erbiceanu se adresează inițiaților.) Din fericire, Adelina Pop, caracterizată de o fină perspectivă critică, a reușit să ni-l prezinte pe autor nu numai în dialectica sa fizică ci și, mult mai important, să-i sesizeze dimensiunea spirituală. 

Mă opresc aici, pentru că simpla redare a paginii diasporei române a revistei Antares, numărul 285-287 este suficientă. 

Iată și textul transcris:

Adrian Erbiceanu – n. 1941, București, absolvent al unui liceu militar, al unei școli de ofițeri, dar și al Facultății de Filologie (Univ. București) – locuiește, din 1979, în Montréal, Canada, când avea, deja, un deceniu de experiență publicistică în sfera literară (reportaje, eseuri, poeme), însă portofoliul editorial – șapte volume de poezie – îi consfințește genul predilect pe care îl cultivă cu elocvență.

Versurile distinsului diasporean configurează o amplă viziune asupra ce-ului ființal, a cărui nesfârșită problematică pare și chiar este imposibil de soluționat în totalitate, lăsând suficient spațiu manifestării reflexive, așadar, unei specularități capabile să amplifice perspectiva lirică după fiecare nouă imagine captată. De fapt, tulburătoarele expandări imaginative (consecutiv, semantice) descriu, în fond, condiția poeziei. Despre creația lui Adrian Erbiceanu s-a scris mult, însă pentru concizie, mi s-a părut semnificativ un extras dintr-o cronică semnată de Ion Lilă, apărută în Vatra Veche (decembrie, 2010): Talentul poetului este desăvârşit. Zău că îmi vine să citez tot volumul! Fraza şlefuită până la delicateţea dantelei ţesute de păianjeni vrea să îi redea simplităţii o dimensiune monumentală, cu scopul vădit de a-i sublima metaforei suavitatea. Ion Lilă se referea la volumul La fontain de ce siècle (tradus și prefațat de regretatul gălățean Constantin Frosin), iar acea țintită sublimare a suavității mataforei s-ar părea că sugerează preferința lui Adrian Erbiceanu pentru formele fixe ale poemelor (sonet, glossă, epodă ș.a.) care orientează enunțul către o anume sobrietate; în mare măsură este adevărat, pentru că în funcție de tiparul ales, gândirea lirică poate converti metafora la esențializare, cu precizarea că sinele metaforic își va recupera integral intenția proiectivă, tocmai prin intermediul normelor prozodice ale căror exigențe vizează un summum expresiv din care se va putea desprinde inefabilul – cea mai prețioasă însușire a suavității... Dincolo de axa poematică, pe care se dezvoltă profilul unui lirism profund, de contingență cosmică – prin urmare, cu influențe romantice – biografia culturală a lui Adrian Erbiceanu este puternic amprentată de preocuparea deschisă pentru scrisul românesc, implicit, pentru înălțarea spiritului național, oriunde s-ar manifesta acesta; este cofondator și președinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec și director al Editurii ASLRQ, iar din anul 2008 este membru al organizației culturale Diversité artistique Montréal. Și, în prelungire, nu pot să nu adaug că pe una dintre cărțile sale, apărute în 2004 – Divina tragedie – este tipărită o emoționantă dedicație: Poporului român, cu plecăciune. Un enunț atât de cuprinzător...

Selectiv: publică în periodice încă din 1969, având în palmaresul publicistic sute de intervenții în numeroase reviste și ziare din țară și străinătate, între care: Transilvania (Sibiu), Convorbiri Literare (Iași), Târnava (Târgu Mureș), Gazeta de Transilvania (Brașov), Bucovina literară (Suceava), Tribuna (Sibiu), Gazeta de Transilvania (Brașov), Le Courrier International de la Francophilie (Galați), Carte și arte (București), Vatra Veche (Târgu-Mureș), Observatorul (Toronto), Destine literare (Montreal), Atheneum (Vancouver), Revista AGERO (Stuttgart) si destule multe altele. Apariții într-un mare număr de antologii, ca: Voices of contemporary Romanian poets, Sedan Publishing House, Cluj, 2007; Antologia ASLRQ, Montréal (2009 și 2015); Antologia scriitorilor români de pe toate continentele, Editura Cetatea Cărții, București, 2014; în trei antologii de poezie ANAMAROL – Simbioze Lirice, București (în 2013, 2014, 2015) etc. Este, de asemenea, prezent în: Dicționarul scriitorilor romani de azi, Iași, 2011; Istoria literaturii scriitorilor români postrevoluționari (1989 - 2010), Ed. Socrate, Craiova, 2011; Dicționarul autorilor români contemporani, Ed. Arial, Ploiești, 2013; Enciclopedia Românii din Montreal, Editura Danway, Montréal, 2015; Un dicționar al scriitorilor români contemporani, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2016.

Volume publicate: Confesiuni pentru două generații, 101 poeme, Ed. Tipotrib, Sibiu, 2003; Divina Tragedie, Ed. Tipotrib, Sibiu, 2004; De la Anna la Caiafa, poeme, Ed. Ardealul,Târgu Mureș, 2007; La fontaine de ce siècle, Editura ASLRQ, Montréal, 2009; Printre silabe, Ed. Singur, Târgoviște, 2011; Tinerețe fără bătrânețe (2013) și Însemnele nopții, sonete (2016) – ambele, la Editura ANAMAROL, București.

                                                                                                                             (A. S. Pop)

Alergare continuă

De când alerg pe drumul ăsta lung
Neodihnit, prin vise tâlcuite,
Străin, tot bat la porți zăgăzuite,
Dar îndoiala n-am cum s-o alung.

Pocalu-i gol, izvoarele clocite...
Ochiul, în sine, drămuie prelung;
Neînțelesul n-am cum să-l străpung
Și valea-i năruită-ntre ispite...

Nu-s purgatorii gândurile aste!
În cine să mă-ncred și cui să spun
Pierdut că sunt în lumea de contraste?

Aș vrea să mă-nțeleg și să m-adun
Dar timpul n-are vrere să adaste,
Iar eu nu vreau cuiva să mă supun!

 

Însemnele nopții

Timidă, inocența mă privește...
Brumate voci stârnesc, din hău, tumult,
Anticipând, din ce în ce mai mult,
Adâncul toamnei ce m-ademenește.

Cuprins de gândul, devenit adult,
Ce-nvălurit, cu greu se despletește
De încifrarea dăltuită-n clește,
Nici nu mai știu de cine să ascult.

Doar darabanele mai bat întruna,
Tot drămuind un timp amanetat,
Pe care gândul își tocește struna,
În alergarea lui spre înserat.

Și de va fi să îmi plătesc arvuna,
E Timpul, numai, singur, vinovat!

Mă rup din somn

Mă rup din somn, de parcă mi-ar fi teamă,
Parcă aș rupe-o parte din întreg.
Prin viață drumul nu eu mi-l aleg,
Eu doar îl sui, trecând din vamă-n vamă.

Mă mint că n-aud vocea care cheamă.
Din câte-au fost, ce-ar fi să înțeleg?
În ce va fi, visând, mă reculeg
Nevrând să fac din clipa vieții, dramă!

Osânda-i parcă fără de popas,
Înlănțuit, necunoscându-mi vina,
Mi-adun puterea câtă mi-a rămas,

Către speranță-nsuflețind lumina
Izvorului ce-n vise prinde glas...
Și doar așa îmi regăsesc hodina!

Degenerescență

Își scutură veșmintele furtuna,
Cad stropii grei ca dintr-un gând retras
Pe streașina uitărilor – popas
Pentru acum și pentru totdeauna.

Din cele câte-au fost, ce-a mai rămas?
Când vede cât de mult s-a-ntins Minciuna,
- Momindu-ne să trecem „văgăuna”
- Și Minutarul a-nlemnit pe ceas!

Că-i totul „fum”, e scrisa din născare!
Dar cine este, oare, vinovat,
De drumul fără drum, ce ni s-a dat,
Prin țintirime, reci, vămuitoare?...

Răspunsul stă ascuns în fiecare:
Păcatul dintâi, rămâne Păcat!

Şi mă visez

Motto:
Când vrei să scapi de sabia uitării,
Citeşte-ţi visul întrupat aseară… 

(Adrian Munteanu, Sonet 64)

Învăluit în lumea mea de vise,
Un nou Aeneas rătăcind pe mare,
Furtună sunt, de căi zămislitoare,
Izbind în toate uşile închise.

Dar cui ce-i pasă dacă am crezare?
Ca rege al Itacăi, circumscrise,
Mă trag spre ele legile nescrise,
Cum vis în vis, pe-un fir în destrămare.

Că rătăcesc de-o viaţă pe o urmă,
Inegalabil trasă pe cadran
De Adevărul care-n mine scurmă.

Şi mă visez. Şi-n visul meu profan
Mă clatin suspendat. Dacă se curmă,
Charon mă trece apa… pe un ban.

Timp și destin

Ca-n Eminescu, vremea vine, trece...
Privind în urmă, te-mpletești în teamă
Ca-n fașa piramidelor aztece,
Furat – vrăjit de vasta panoramă...

Nu ezita! că vremea când te cheamă,
Ascunde-n ea cărări cât pentru zece;
Găsești ce cauți, vamă vrei, ai vamă, 

Dar ce-i fierbinte azi, mâine e rece.

Toți nașii lumii își găsiră nașii,
Timpul născut e timp menit să piară
Pe soclul lui de piatră solitară

N-au să ne ierte pe vecii urmașii
De nu ne-om potrivi cu grijă pașii
Pe scara timpului – testamentară.

Fiind refăcută, prin apariția acestei prezentări a poetului Adrian Erbiceanu în revista Antares, conexiunea cu diaspora din Canada, ne-am propus să păstrăm legătura și, de câte ori se vor ivi oportunități, să continuăm colaborarea în interesul promovării culturii române de ambele părți ale Atlanticului.

***

În ce mă privește, am avut șansa de a-l cunoaște personal pe valorosul poet acasă la el, la Montréal, în Canada, în urmă cu câțiva ani atunci când, cu ocazia prezentării ultimului meu roman, „Nostalgii viciate”, domnia sa, din postura de președinte al A.S.L.R.Q. s-a ocupat personal de întreaga organizare. Am rămas cu amintiri de neuitat și am avut ocazia să cunosc mai mulți scriitori români stabiliți la Montréal și cu care m-am și împrietenit.

Alături de poetul Adrian Erbiceanu

Instantaneu din timpul manifestării. La final, a cântat interpreta de muzică populară Mariana Iluțiu

 Întâlnirea noastră de atunci a coincis și cu aniversarea a nouă ani de existență a A.S.L.R.Q. (Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Québec). Pe 16 iulie 2022 A.S.L.R.Q. va aniversa 14 ani de prezență pe eșichierul artei scrisului românesc. Profit de ocazie și:

LA MULȚI ANI, A.S.L.R.Q.!

... Ca floarea câmpului... - Valeriu Ion Găgiulescu

                     Un roman al... redempțiunii

Considerat roman psiho-social de către cei mai mulți dintre comentatorii săi, volumul …Ca floarea câmpului…, semnat de Valeriu Ion Găgiulescu, este, mai degrabă, un bildungsroman, care, conform indicației specifice, urmărește, în general, trecerea prin viață a eroului principal, în cazul de față, Anton Dragu. Parcursul existențențial al acestuia se grefează pe unele dintre cele mai atroce perioade istorice ale secolului douăzeci – al II-lea Război Mondial, stalinizarea, comunismul – acțiunea romanului, atingând, astfel, pe fondul evenimentelor, momente de o rară intensitate dramatică. 

Însă, dincolo de consecințele produse de Marele Război (foamete, dezrădăcinări, arestări, deportări, execuții etc.), unul dintre cele mai devastatoare efecte pare să fie, în opinia autorului, dezumanizarea survenită, exclusiv, pierderii reperelor morale, ceea ce va da lucrării o nuanță spirituală, pe care autorul a reușit să-l pună în valoare cu o anume discreție persuasivă. Povestea lui Anton Dragu urmează epismul scrierii cu nenumărate schimbări de ritm: viața acestuia este modelată de natura întâmplărilor petrecute de-a lungul timpului, în vârtejul cărora se lasă prins, fără nicio rezervă… iată de ce, eroul acestei triste istorii este plasat sub semnul unei determinări destinice…

Pe scurt: luptând (de partea Axei), locotenentul Anton Dragu, fiind însărcinat de superiori cu retragerea unității – pe care o conducea, este rănit grav și este luat de ruși, în prizonierat: este trimis în lagărul siberian unde va fi supus reeducării Care, în cazul lui, reușește: acolo, sub impresia salvării sale de la o moarte sigură, îmbrățișază, deschis, doctrina comunistă; va fi mobilizat, din nou, de acestă dată, în armata sovietică. Ar mai trebui spus că, într-una din ultimele zile petrecute în lagăr, este sedus (la ordin) de asistenta care îl îngrijea – un ofițer rus – care, apoi, dispare din viața lui. Într-un paralelism nefast, soția lui, Ana, care se ducea periodic la comisia militată să se intereseze de soarta bărbatului ei, dispărut pe front, este violată de ofițerul angajat în acest tip de servicii. Ana rămâne însărcinată și, dacă nu ar fi avut un copil de crescut (al lui Anton) și-ar fi pus capăt zilelor. Se confesează preotului, iar părintele o sfătuiește să-și dea nou-născutul spre înfiere în familia cumnatei ei…

După anii de prizonierat și de luptă până la victoria finală, de acea dată, împotriva Germaniei hitleriste, Anton se întoarce acasă, acoperit de decorații, de răni, dar cu sufletul împietrit. Devine colonel de Securitate, din acea poziție, având obligația să îi vâneze pe ultimii partizani din zona Nucșoarei, satul natal al soției sale, Ana. Chiar și atunci, este sigur că urma drumul corect. În luptele care au loc între partizani și securiști, Anton împușcă mortal un adolescent, despre care, avea să afle, ulterior, că era copilul născut de Ana, în urma unui viol. Viața se complică și mai mult atunci când, fiul lor, absolvent de facultate la Moscova, se întoarce în țară, împreună cu tânăra lui soție, o frumoasă rusoaică și cu fetița lor, Nadia. În timp ce nora sa era expansivă, veselă, nepoata se dovedea o fire retrasă, interiorizată, necomunicativă. Trăsăturile tinerei, anumite atitudini ale ei, îl fac pe Anton să devină bănuitor, ba chiar bântuit de gânduri negre și, curând, presimțirile-i sumbre se adeveresc: soția fiului era chiar fiica lui, născută în urma relației forțate cu rusoaica-asistentă din lagăr – așadar, un incest! – iar el nu se putea destăinui nimănui, nici măcar preotului, așa cum o făcuse, cândva, soția sa. Totul se prăbușește, așa cum și destinele tuturor celor angrenați în această palpitantă narațiune, se vor prăbuși, rând pe rând, sub semnul implacabilității…

Romanul își perspectivează latura spirituală și prin protagonist, de vreme ce acesta, în fiecare etapă a vieții, își pune întrebări fundamentale în legătură cu actele sale, dar, din păcate, nu reușește să-și răspundă pe deplin, așa că, fatalmente, de cele mai multe ori, merge pe calea greșită… Și, nu trebuie să uităm, suntem încă mulți care am fost contemporani acelor timpuri și care, asemenea personajului principal, am luat hotărâri considerate, abia acum, îndoielnice dar, pe-atunci, le consideram juste, ele fiind, subconștient, scuza unei conformități sociale. De aici și verismul întregii scrieri, naratorul, situându-se (doar) pe poziția observatorului. Dinamica transformărilor umane o urmează, îndeaproape, pe cea istorică. Și, prin talentul lui Valeriu Ion Găgiulescu, cititorul este, total (cred, eu), absorbit de suita trepidantelor întâmplări.

Romanul are de toate! Pentru că, exact atunci când ai impresia că s-a spus tot, se produce o altă lovitură a soartei, urmată de o replică pe măsură. Acțiune și reacțiune. Cine are, totuși, de câștigat, în această „tragedie optimistă”? Omul? Se pare că da, dacă ar fi să admitem că, aproape de final, atunci când Anton, la slujba de înmormântare a soției, este răscolit de mesajul preotului: … zilele omului ca floarea câmpului… de altminteri, tema titlului și clipa „trezirii” la adevărul subtil al existenței noastre… a fost momentul revelației. Momentul în care omul se dezbară de povara otrăvită a sufletului, pregătindu-l pentru reîncărcarea cu lumină. Anton Dragu a primit nu doar iertarea divină, ci și pe cea a semenului de alături, atunci când, Gheorghe Iezer, unul dintre cei prigoniți de el, cândva, prin munți, l-a susținut, în durerea sa. Da, a fost iertat pentru toate alegerile greșite din trecut, iar iertarea supremă a venit puțin mai târziu, când Dumnezeu, în milostenia Sa, i-a scurtat brusc firul vieții, într-un accident de mașină. Atunci, bunul Dumnezeu l-a iertat: atât de durerile fizice, cât, mai ales, de cele legate de conștiință. Anton, oportunistul, îl regăsise pe adevăratul Anton, atâta amar de vreme, ascuns sub patimile amăgirii… S-ar putea vorbi de Eliberare? Suferințele și încercările extreme să-l fi ajutat să-și regăsească Calea? Nu știu și nici nu am curajul formulării unui verdict. Prefer ca, asemenea scriitorului, să mă distanțez de toposul romanului și să-mi păstrez, pentru o mai bună analiză, calitatea de martor. Însă, cine a crezut că, odată cu dispariția fizică a personajului principal, se încheie acțiunea, s-a înșelat. Eu, cu siguranță, da. Pentru că, în conformitate cu legile credinței creștine, dar și ale karmei – unde se spune că păcatele vor fi plătite de urmașii păcătosului până la a… șaptea spiță – descendenții lui Anton plătesc, la rându-le, un preț fatal…

Rezumativ, cartea are de toate: oameni care traversează vremuri și întâmplări extraordinare, redate – extraordinar! – de condeiul prozatorului… Realitatea istorică intersectează realitatea subiectivă, cu finețe, astfel încât, demarcația dintre actare și reflectarea acestea în conștiința receptorului dispare. După o asemenea lectură nu ai cum să nu-ți pui întrebări dificile, din sfera ontică, ale căror eventuale răspunsuri cer, obligatoriu, o referințialitate morală. Un raport firesc… În lipsa unui adevăr moral, nu existăm, ba mai mult, am putea – ca și Anton Dragu, care și-a schimbat mereu prioritățile – să fim într-o perpetuă greșeală…

Valeriu Ion Găgiulescu ne oferă o carte densă, un excelent bildungsroman, dar, mai mult decât atât, un roman al redempțiunii, al subtilului, care, totuși, în viziunea autorului (și nu numai), guvernează pasiunile telurice…

Florin Meșca

(Articol publicat în revista Antares (pag. 2), nr. 268-269-270 din 2020.)