duminică, 16 noiembrie 2008

Blestemul prostiei, incompetentei, relei credinte si-al bunului plac


BLESTEMUL PROSTIEI, INCOMPETENŢEI, RELEI CREDINŢE
ŞI-AL BUNULUI PLAC...

La police est idiote!
Aceasta a fost observaţia pe care a făcut-o o cunoştinţă de-a mea din Tunisia, atunci când i-am spus că sunt într-un proces cu Poliţia Română. M-a frapat afirmaţia, mai ales că, până de curând, eu am fost un tip care avea respect şi înţelegere pentru purtătorii de uniformă albastră, îi consideram un rău necesar: trebuie să supravegheze cineva ordinea şi liniştea în comunitate şi pe şosele! Cu ce-o fi deranjat-o şi pe ea aşa de tare poliţia de a fost atât de tranşantă în caracterizarea făcută acestora? Deci există şi alţi locuitori ai planetei care au o părere proastă despre această breaslă! Dacă ar fi să-mi amintesc numai de filmele americane care, destul de subtil, îi ironizează ca fiind nişte mâncători de gogoşi... Dar poliţiştii americani mai fac şi lucruri bune; prin filme cel puţin! Să fie oare o racilă generală sau eu şi cunoştinţa mea suntem nişte excepţii? Mai bine vă povestesc păţania mea...
Era într-o seară de sfârşit de ianuarie şi mă întorceam dintr-o vizită făcută unor prieteni din altă localitate. Eram bine dispus, conduceam maşina calm, mă bucuram de rulaj ca de fiecare dată când sunt la volan, drumul era uscat, nu foarte aglomerat. La radio ascultam blues, totul era în armonie, în interiorul meu şi în habitaclul maşinii. Trecusem podul peste Siret şi mă apropiam deja de Baldovineşti, ultima localitate dinainte de Brăila; practic, ajunsesem acasă. Din partea opusă, camioanele din coloană îmi făceau semne – solidaritatea şoferească - că, pe undeva, prin apropiere, voi întâlni radarul. Le-am mulţumit în gândul meu camionagiilor amabili; semnalele lor nu făceau decât să-mi sporească starea de confort şi iubirea pentru semenii mei. Nu exista niciun pericol pentru mine, rulam deja cu viteză redusă, în virtutea stării de linişte şi calm în care mă aflam. Dar... ca întotdeauna cele ce trebuie să se întâmple, se întâmplă:
- Sunt agentul... Actele dumneavoastră la control! – a sunat imperativ solicitarea lucrătorului ce tocmai mă trăsese pe dreapta.
Considerându-l un control de rutină şi din dorinţa sinceră (dintotdeauna!) de a fi cooperant cu poliţiştii pentru asigurarea unui trafic normal pe şosele, am înmânat toate documentele necesare, după ce, în prealabil, redusesem volumul la muzică. Oprisem maşina într-o parcare stradală, în spatele unei furgonete Fiat ce rulase înaintea mea, oprită şi ea de către aceiaşi agenţi. Autoturismul poliţiştilor era staţionat în dreptul unei cârciumi din localitate, aflată chiar la stradă. Casele, în comparaţie cu locanta, se găsesc la distanţă mare de şosea, pe o singură parte a acesteia, locuitorii neavând niciun motiv real de a efectua o traversare. De câte ori am trecut prin zonă nu am avut cum să nu constat că poliţia rutieră ar putea, fără nicio reţinere, să mărească limita vitezei legale permise măcar la 60km/oră. Dar... aceasta era părerea mea!
Aşteptam cuminte în habitaclul autoturismului şi lăsam gândurile de felul celor enunţate mai sus să zburde liber: în fond, nu aveam ce face! Poliţiştii dăduseră drumul furgonetei şi acum scriau de zor ceva, în maşina lor. Muzica curgea lin, acordurile chitării lui B.B.King mă transpuneau într-o lume perfectă, a liniştii şi armoniei. În fine, agentul care-mi luase documentele se îndreaptă spre maşina mea:
- Poftiţi actele dumneavoastră! Aţi fost amendat cu 100 de lei pentru depăşirea vitezei legale în localitate şi 3 puncte de penalizare. Semnaţi, vă rog, procesul verbal!
Am rămas blocat! În primul moment nu am înţeles logica propoziţiilor formulate. Cum adică: am depăşit viteza legală? Dar nu aveam mai mult de 55km/oră! Starea de confort în care mă găseam simţeam cum se diluează, se scurge din mine alunecând pe covoraşele din cauciuc ale maşinii, pentru ca apoi să se împrăştie în afară, în noaptea tot mai rece şi mai densă. Din cauza emoţiei ce mă cuprinsese, am început să mă bâlbâi:
- Sunteţi sigur că despre mine este vorba?... Cu siguranţă sunteţi în eroare! Nu se poate! Eu nu aveam mai mult de 55km/oră!...
- Aţi fost înregistrat de aparatul radar cu 71km/oră. Dacă doriţi, poftiţi să vă uitaţi la aparat! – sună invitaţia rece şi neutră a agentului.
- Sigur că vreau să văd!
Eram deja surescitat. Mi-am uitat şi ochelarii de vedere în maşină. Astfel încât, atunci când am introdus capul pe geamul autoturismului poliţiştilor, fără ochelari şi într-o stare emoţională accentuată fiind, nu am putut vedea nimic din imaginile de pe ecran, totul pentru mine se cufundase într-o ceaţă mare, densă, ce-mi interzicea înţelegerea.
- Nu văd nimic acum, dar voi contesta amenda dumneavoastră! Nu aveam mai mult de 55 km/oră!
- Este dreptul dumneavoastră să contestaţi. Semnaţi, vă rog, procesul verbal! – au rămas fermi pe poziţie agenţii.
Nervos, cu seara stricată iremediabil de excesul de zel al celor doi, am semnat procesul verbal, neomiţând să-mi clamez dezacordul cu minciuna ajunsă la rang de lege. Le-am urat, totuşi, sănătate multă celor doi slujbaşi – nu am făcut-o ironic, recunosc, poate puţin a lehamite – şi am părăsit complet indispus locul acela nefast pentru mine. Eram hotărât să purced la acea contestaţie de care îI avertizasem, simţeam cum în mine se naşte un spirit de frondă, adormit multă vreme de dragostea mea pentru oameni şi respectul pentru lege. Doar că acum nu mai era vorba de respectul pentru lege, ci o încălcare flagrantă a ei, din prostie, incompetenţă, rea credinţă sau bunul plac! Sau toate la un loc. Era necesar să-mi părăsesc pentru moment starea de calm interior şi să trezesc războinicul din mine, să fac un gest legal pentru a îndrepta o nedreptate, să devin o frână în calea transformării acestui fel de practici într-o regulă bolnavă.

CITAŢIE
Către
Meşca Florin, adresa...

A venit înştiinţarea oficială. Asta e. Pe 31 martie 2008 va fi înfăţişarea la Judecătorie pentru susţinerea contestaţiei. O depusesem în termenul legal şi acum trebuia, cu arma adevărului şi onestităţii în mână, să-mi susţin cauza. Dar ce doream, de fapt, să obţin? Ce speram de la acest proces? În acelaşi timp eram îngrijorat de eventualele repercusiuni ale obrăzniciei mele de a ataca frontal instituţia poliţiei: dacă mă vor urmări cu obstinaţie? Este imposibil să nu greşesc vreodată! – dar simţeam că nu am dreptul să mai permit acestora să practice abuzul ridicat la rang de lege! Nu era prima oară când mă simţeam nedreptăţit, nu era prima oară când îi simţeam rigizi şi închistaţi în aplicarea literei legii. Îmi reveneau în minte toate umilinţele suportate de la aceşti funcţionari publici care nu aveau niciun alt merit real înafara funcţiei oficiale deţinute vremelnic. Îmi revenea în minte sadismul cu care îţi înmânează procesul verbal de contravenţie, înainte de a-ţi explica culpa de care te-ai făcut vinovat şi de a-ţi asculta justificările. În mulţii ani de conducere pe şoselele României am trăit suficiente experienţe în care am relaţionat într-un mod nefericit cu poliţiştii rutieri.
Îmi amintesc, în urmă cu vreo cinci ani, plecând din Craiova spre Arad, am luat în maşină o tânără zgribulită de frig, ce voia să meargă acasă, la Băile Herculane. Drumul era foarte frumos, simţeam nevoia să conversez cu cineva şi-apoi... de ce să mă bucur numai eu de confortul din habitaclul maşinii? În apropiere de Băile Herculane, ploaia măruntă a acoperit şoseaua cu o mâzgă nedorită şi şi-au făcut apariţia şi bălţile. Fata m-a rugat să o las chiar în gară, ea locuind în zonă. Căutând din ochi un loc, am avut grijă să nu opresc în vreo baltă, pentru ca fata să poată coborî fără să se ude la picioare. În faţa mea, la aproximativ 30m, un echipaj de poliţie care nu-mi trezea motive de îngrijorare. Repet: dintotdeauna am considerat că aceste echipaje sunt necesare, că ar fi oportun să fie cât mai multe pentru reglementarea traficului şi pentru reducerea drastică a evenimentelor rutiere. Tânăra a coborât, nu i-am luat bani (nu obişnuiesc să o fac, nu acesta este motivul pentru care mai iau pe cineva alături de mine în maşină!), iar eu am demarat uşor. Imediat ce maşina s-a urnit, unul din agenţi mi-a făcut semn să trag pe dreapta. În virtutea disciplinei în care credeam şi încă mai cred, nu am fost contrariat, am oprit şi am prezentat actele la control. Mare mi-a fost surpriza când am fost anunţat că voi fi amendat pentru că am oprit maşina pe zebră! Argumentele mele uşor de verificat cum că nu se observa desenul zebrei pe asfalt din cauza stratului de mâzgă sau că am căutat din ochi un loc fără bălţi pentru a coborî pasagera din dreapta, nu au avut ecou în raţiunea poliţiştilor. Aceştia vedeau doar culpa mea şi erau programaţi să mă amendeze. S-au folosit de legea bunului plac şi de ce tari sunt muşchii lor ! Ce gust amar îţi poate lăsa o decizie aplicată atât de rigid de nişte puternici cu trese pe umăr!... Şi pe care eu îi respectam şi îi stimam!
O altă experienţă nefericită am avut exact la o lună după incidentul pe care l-am descris la începutul relatării mele şi care a fost hotărâtor în decizia mea de a mă lupta până la capăt cu sistemul.
Veneam dinspre Tecuci. Undeva, înainte de intersecţia cu drumul ce duce spre comuna Pechea, pe şosea se formase o coloană lungă de maşini din cauza unui Wolskwagen ce rula cu aproximativ 40km/oră într-o zonă în care ar fi putut uşor să zburde cu 70. Eram în prima maşină după Wolskwagen şi simţeam cum mă apasă nervozitatea tuturor celor din spatele meu. La un moment dat, aflându-mă într-o zonă înaltă a şoselei, aceasta mi se arăta ca în palmă cât vedeai cu ochii şi niciun vehicul nu apărea în faţă. Cu toate că trebuia să calc linia continuă, am considerat că se impunea să depăşesc Wolskwagen-ul pentru fluidizarea traficului. Am făcut-o cu inima strânsă, ştiam că am încălcat regulile de trafic, dar am executat manevra şi apoi am accelerat lejer, îndepărtându-mă. Nu a trecut mult şi, în spatele meu, s-a făcut auzită acustica maşinii poliţiei ce mă invita să trag pe dreapta. Ştiam motivul, eram supărat pe mine însumi că nervii îmi cedaseră, am întins documentele fără să cer explicaţii. Şi ei fuseseră în coloană, sesizaseră cu siguranţă cauza manevrei mele, speram în înţelegere şi o pedeapsă mai uşoară. Am aşteptat liniştit reacţia acestora, care nu a fost deloc una plăcută: 100 lei amendă plătibili în patruzecişiopt de ore şi o luna carnetul suspendat!
- De ce şi carnetul suspendat? Dar nu aţi observat că autoturismul din faţă crea, practic, un blocaj în trafic? – am reacţionat contrariat.
- Aţi călcat linia continuă pe pod! – a fost replica seacă a agentului.
- Dar manevra mea nu a periclitat deloc siguranţa circulaţiei!...
Recunosc, am încercat apoi să impresionez şi să înmoi hotărârea discursului agentului.
- Domnule agent, dar pentru mine permisul este vital! Eu am suportat în urma cu şapte ani un transplant hepatic şi am nevoie de maşină să mă deplasez. Nu am voie să fac eforturi fizice mari! Nu mă lăsaţi fără carnet, vă rog!
Se pare că pledoaria mea a avut ecou în conştiinţa agentului, dar unul întârziat.
- De ce nu aţi spus de la început? Dacă ştiam vă dădeam doar un Avertisment ; acum nu mai pot să schimb procesul verbal!
Deci agentul are dreptul şi lejeritatea de interpretare şi aplicare a legii în funcţie de condiţiile obiective şi umane! Sunt convins că aşa şi sunt instruiţi! Doar că - aceasta este presupunerea mea - eu ar fi trebuit de la început să mă duc să mă milogesc – cum am şi făcut-o, de altfel! – pentru iertare şi eventual... Oare ar mai fi trebuit să fac ceva? E bine, ca agenţii să ştie că nu am făcut-o niciodată şi nici nu am de gând să o fac!

Cu astfel de gânduri belicoase, pe data de 31 martie 2008 m-am prezentat la procesul meu cu Poliţia Română. Pentru mine cauza era simplă: rulasem în localitate cu cel mult 55km/oră şi fusesem acuzat că aveam 71km/oră. Lucrurile s-au prezentat la fel de clar şi pentru completul de judecată care, în virtutea adevărului căruia îi este subordonat a solicitat Poliţiei, în lipsa reprezentanţilor acesteia, trei documente esenţiale şi foarte uşor de probat: fotografiile înregistrate de aparatul radar, fişa metrologică de bună funcţionare a acestuia şi atestatul de calificare al agentului pentru lucrul cu un astfel de dispozitiv. Absolut firesc, nu era necesar să fii specialist ca să-ţi dai seama de utilitatea şi suficienţa acestor documente.
Ca să nu lungesc inutil relatarea, la următoarea înfăţişare, la dosarul cauzei nu au apărut decât trei fotografii înregistrate de aparatul radar în care apărea un autoturism cu o viteză de 71km/oră. Atât! Nici la această şedinţă, ca de altfel la nicio alta din procesul de fond, partea inculpată nu şi-a trimis reprezentanţi, astfel încât decizia favorabilă mie a fost justificată şi firească. Am solicitat să-mi fie anulat procesul verbal de contravenţie, să-mi fie returnată suma de 100 de lei plătită ca amendă şi 100 de lei cheltuieli de judecată. Puteam spune că am primit satisfacţie, dar faptul că din partea Poliţiei nu se prezentase nimeni, niciodată pentru susţinerea cauzei lor, îmi lăsase un gust amar, îmi lăsa impresia că acestei instituţii nu-i pasă deloc de noi, cei care îi susţinem de fapt (datorită nouă există ei!), că suntem trataţi de sus şi cu dispreţ, exact aşa cum un stăpân de sclavi poate dispune după bunul plac de supusul său!
Ce am mai observat în cele câteva şedinţe la care am participat în mod forţat? Sunt foarte, foarte multe contestaţii pe rol împotriva poliţiei! Eram atent la toate şi am avut numai de învăţat din aceasta. Timorarea mea determinată de aceste drumuri nebătute până acum în justiţie s-a diluat treptat datorită vizitelor dese la Palatul de Justiţie. Adversarii mei au avut de pierdut prin faptul că mi-au pus la încercare răbdarea şi tenacitatea! Am devenit tot mai sigur şi mai hotărât în acţiunea mea.
M-a amuzat mult un caz. Un tânăr de vreo 20 de ani, după înfăţişare şi după vorbă făcând parte din grupul celor de care eu mă feresc pe şosele datorită obrăzniciei lor în trafic, a făcut contestaţie împotriva poliţiştilor care l-au amendat şi i-au suspendat permisul pentru trecere pe roşu într-o intersecţie, noaptea pe la ora 3. Tânărul afirma sus şi tare că semafoarele nu funcţionau când el a trecut prin intersecţie, iar agentul, bineînţeles, o ţinuse pe a lui: autoturismul tânărului trecuse pe roşu! Nici în acest caz ca, de altfel, în niciunul din procesele de fond, Poliţia Română nu-şi trimisese reprezentanţii însă, la citarea completului de judecată, se prezentase martorul acestora, cel care semnase din această poziţie procesul verbal de constatare.
- Dumneata ştii de ce ai fost chemat în instanţă? – l-a întrebat preşedinta completului pe martor.
Acesta, un om simplu, înclin să spun – fără dorinţa de a-l jigni – un... boschetar, răspunse uitându-se speriat şi căutând un sprijin într-o mulţime pe care, cu siguranţă, nu o vedea:
- Nu ştiu, doamnă judecător! Habar n-am de ce am fost chemat aici!
- Dar apare semnătura dumitale ca martor pe acest proces verbal emis de poliţişti! – îl somă judecătoarea, încercând să fie fermă şi clară, dar fără a-l speria şi mai mult.
- Spune, ce ai văzut dumneata? – a continuat aceasta, pe un ton coborât, încurajator pentru om.
- Eu nu am văzut nimic, doamna judecător! Treceam şi eu pe-acolo şi poliţistul m-a pus să semnez nişte hârtii, că nu o să păţesc nimic!
Într-una, oricare din piesele celebre ale lui Caragiale, ar fi apărut următoarea indicaţie: rumoare generală! Aceasta a fost şi în sala de judecată: rumoare generală! Râdea lumea de poliţişti!

După cum mă aşteptam, în ultima zi prevăzută de legislaţie, Poliţia Română a înaintat recursul. Motive: În drept invocăm prevederile art. 304(1) din Codul de Procedură Civilă potrivit căruia solicităm să examinaţi cauză sub toate aspectele.
Recunosc, acest sub toate aspectele mi-a creat frisoane, când am citit în dosar motivaţia. Ce-o fi ascunzând în spatele lui acest articol? Oare nu îmi scapă nimic din aspectele tehnice?
M-am documentat pe net asupra principiului de funcţionare al aparatelor radar şi m-am prezentat la proces. De data aceasta poliţia era reprezentată de un consilier juridic. Acesta m-a lămurit imediat asupra acelor toate aspectele care mă îngrijoraseră pe mine. Cu un aer de siguranţă calculat, consilierul a prezentat două înscrisuri: fişa de verificare metrologică a aparatului radar şi atestatul ce susţinea pregătirea agentului pentru exploatarea instalaţiei rutiere. Dar acestea fuseseră solicitate încă din timpul procesului pe fond! Unde sunt acele toate aspectele evocate? În fine, păreau în regulă documentele produse. Nu aveam latitudinea şi nici cunoştinţele tehnice necesare pentru a le putea contesta. Mi-au fost suficiente fotografiile prezentate de ei în proces pentru a le desfiinţa argumentele: în prima dintre ele apare o pată mare de lumină de faruri şi viteza în josul imaginii: 71km/oră. Dar cine poate garanta că în spatele acelei lumini se află autoturismul condus de mine? A treia imagine, efectuată după 20 secunde, după cum apare tot în josul imaginii, prezintă cu claritate maşina mea oprită, numărul este lizibil, dar – stupoare – tot 71km/oră! Adică, în clipa în care eu am înmânat documentele la control, rulam cu 71km/oră?!
Jalnici reprezentanţi ai acestei bresle! Cu siguranţă, nu am dreptul să generalizez. Cu siguranţă, există mulţi agenţi inteligenţi, pregătiţi, demni (am subliniat cu plăcere!)! Cu siguranţă, blestemul prostiei, incompetenţei, relei credinţe şi-al bunului plac va fi eradicat mai devreme sau mai târziu!
Eu sunt optimist!

Odată cu acest articol, eu mi-am încheiat - îmi place să cred – misiunea ce mi-am impus de a atrage atenţia asupra unei racile ce tinde să se perpetueze şi să ne intoxice viaţa. Este şi aşa suficient de greu de circulat pe şoselele ţării, neadecvate intensităţii traficului.
Nu încerc să-mi pregătesc terenul pentru viitor, dar poliţiştii, în accepţiunea mea, au două variante de reacţie:
1. cea inteligentă şi normală: să ia atitudine asupra manierei de înţelegere şi interpretare a regulamentelor şi aplicare a lor în respectul pentru toţi participanţii la trafic, nu numai al favorizaţilor zilei;
2. cea negativă şi mai puţin inteligentă: să-şi pună ambiţia şi să mă urmărească cu obstinaţie, până voi cădea în plasa lor. Este imposibil să nu greşesc vreodată!


Florin Meşca

6 noiembrie 2008
Publicat în Monitorul de Brăila din 8 şi 10 noiembrie 2008