duminică, 16 noiembrie 2008

Secvente din viata unui boschetar



SECVENŢE DIN VIAŢA UNUI BOSCHETAR

- Bună dimineaţa, domnu’ Florin!
Era întotdeauna însoţit de maidanezii – câini şi pisici – ce-şi fac veacul pe lângă blocuri, stăpâni absoluţi ai gunoaielor şi vecini acceptaţi dar şi nedoriţi de cei mai mulţi dintre locatari. Câinii şi pisicile i se încurcau printre picioarele leneşe, dar o făceau înadins, deoarece îi lega o frăţie a... castei de boschetari, ceea ce îi punea pe picior de egalitate.
Omul nu avea o înfăţişare atrăgătoare, de cele mai multe ori era cu barba mare şi neîngrijită, iar hainele de pe el erau întotdeauna de căpătat şi, bănuiesc eu, destul de rar spălate. Cu toate acestea, nu emana mirosuri neplăcute. Locuinţa-i nu era dotată nici cu apă, nici nu avea curent electric, nici încălzire şi... era situată acolo, în groapa amenajată pe lângă ţevile de la vechea termoficare a uzinei... Din câte am aflat, mai făcea uneori câte o baie la centrala blocului, iar vara... ca vara...
Oamenii îl acceptau ca fiind vecinul boschetar, deoarece era paşnic şi căuta întotdeauna să se facă util. Îl mai solicitau la câte o treabă pe lângă casă, îl mai trimiteau unii după o pâine, un pachet de ţigări sau băutură... Vecinele, ca femeile, mai realiste dar şi mai miloase: îi ofereau o farfurie de mâncare caldă sau o haină de îmbrăcat. Întotdeauna recunoscător, primea cu umilinţă darul de mâncare sau îmbrăcăminte şi pleca la bârlogul lui tăcut, fericit si discret. Dacă mai primea şi câte ceva de băut!... Fericirea o împărţea cu animalele care-l însoţeau permanent şi peste tot, pentru că niciodată nu putea să ducă ceva la gura lui fără să le arunce porţia cuvenită şi... confraţilor...
Din păcate, nu în fiecare zi era sărbătoare creştinească pentru a putea primi hrană îndestulătoate pentru sufletul său şi al jivinelor. Chiar îmi era ciudă constatând că românul crede că face o faptă bună doar atunci când este cu roşu în calendar, de parcă maţele omului şi vecinului din boscheţi ascultă de slujbele cântate în zi de sărbătoare şi doar atunci se răscoală şi fac cunoscuta gălăgie a chiorăitului de foame! Dar, inventivitatea determinată de limita existenţei l-a învăţat să depăşească şi această lacună a calendarului creştin şi o regla de prin gunoaie. Adeseori, când ieşeam cu Maxi – căţelul meu – la plimbare, îl găseam scotocind prin tomberoane. Atunci, jenat, se scuza şi-mi spunea că este în căutare de mâncare pentru protejaţii săi, câinii şi pisicile.
- Am şapte câini şi vreo doişpe pisoi, domnu’ Florin!
Îi mai fătase o pisică... Dar oare o mai şti câte pisici şi câţi câini mai are pe lângă el? Întotdeauna ştia! Dumnezeu i-a hărăzit o viaţă grea, urâtă, degradantă, aş îndrăzni să constat eu, dar i-a umplut cupa inimii de om simplu cu multă iubire. Am curajul să afirm că, în cazul acesta, putem vorbi de iubirea pură! Pentru că iubirea lui nu se manifesta pentru o femeie anume, pentru copilul propriu, o rubedenie apropiată sau strălucitoarea limuzină din faţa scării. Iubirea el şi-o împărtăşea sufletelor alungate de oameni cu şuturi în coaste sau pietre sau suduielile bine agrementate de gesturi şi mimici ale unor feţe dezumanizate. El aduna vieţuitoarele alungate de oameni, împărţea cu ele hrana, dar şi culcuşul şi căldura trupurilor în geroasele zile şi nopţi de iarnă.
- Eu, să fiţi liniştit, am grijă de maşina dumneavoastră! Dacă văd pe cineva străin că se apropie, îl şi întreb de... sănătate!...
Avea grijă, în felul lui, de avutul meu. Ştia că îmi iubesc maşina, mă ajutase în trecut de multe ori când mă chinuiam cu vechea Dacie şi îl rugam să mă împingă la pornire... Nu prea mai avea putere, săracul... Viaţa grea, lipsa hranei consistente, băutura şi ţigările îi diminuau pe zi ce trecea, puterile. Împinsul lui era mai mult de decor. În orice stare s-ar fi aflat - sănătos sau nu, vară sau iarnă - când mă duceam la groapa lui şi-l strigam pentru ajutor, ieşea întotdeauna îndatoritor. Îmi amintesc, într-o zi geroasă de iarnă, l-am rugat să mă ajute să scot maşina din nămeţii de zăpadă în care mă împotmolisem. Era evident că suferea de frig, era vânăt la faţă, nasul îi era roşu şi îi curgea ca la canal. Nu avea mănuşi în mâini. Nu ştia cum să procedeze ca să fie mai bine: să împingă maşina sau să-şi şteargă nasul care curgea consistent şi fără oprire... Voia să fie util dar se şi jena de supărătoarele scurgeri. Aveam compasiune pentru el dar interesul meu imediat era să scot maşina din nămeţi... Frigul de care suferea omul şi disconfortul lui le-am constatat doar...
- Azi o să curăţ verdeaţa de aici, din parcare. Credeţi că or să-mi dea şi mie ceva vecinii?
Se referea la toţi cei care obişnuiau să-şi ţină autoturismele în parcarea de lângă bloc. Aceasta era strâmtorată de nişte tufe mari de cânepă indiană ce puteau să afecteze luciul cailor putere. Eram interesat şi eu de această iniţiativă şi l-am încurajat. Era, într-adevăr, o acţiune benefică obştei noastre de conducători auto. În plus, cânepa respectivă făcuse în anii din urmă obiectul investigaţei Poliţiei Române, aşa de deasă şi bine crescută era. Prietenul meu chiar fusese cercetat în mod deosebit: nu care cumva se ocupă de producerea de marijuana? Sărmanul om! Tocmai el, cel mai neajutorat şi mai lipsit de mijloace tehnice şi financiare, să se apuce de chimie şi să producă stupefiante! S-a ocupat de cânepa indiană cum a ştiut el mai bine: a retezat-o de la rădăcină şi a dus-o la container. Apoi a măturat locul şi ne-a oferit nouă locuri de parcare curate şi, chiar unul în plus!
- Mai dau şi eu cu mătura prin jurul blocului! Mă mai capăt şi eu cu câte un ban...
Era înţelegerea lui cu femeia de serviciu. Un contract de colaborare doar de ei ştiut! El făcea treaba mai greu vizibilă, dar necesară, de igienizare în jurul blocului şi pentru aceasta femeia îi mai scăpa câte un ban pentru ţigări. Cu certitudine, nu era mare afacere pentru el, dar mai scăpa de fumat doar chiştocurile de pe jos, părăsite dezinvolt de tinerii care flecăreau seara pe scările de la intrările în bloc. Bineînţeles, în aceste tururi de bloc matinale era însoţit permanent de puzderia de câini şi pisici, mai puţin în perioadele de călduri, când vieţuitoarele prietene îşi vedeau mai intens de ale lor. Mai avea un câştig din această muncă: îşi procura mai uşor chiştocurile salvatoare, dar mai găsea şi câte o fierătanie, tocmai bună de valorificat. Fierul vechi reprezenta o altă sursă de venituri, ca pentru orice amărât, de altfel. L-am suspectat chiar, într-o anumită perioadă, că nu era străin de dispariţia capacelor de fontă de la gurile de canalizare. O fi fost, n-o fi fost vinovat, la viaţa lui plină de privaţiuni... eu l-am scuzat, dacă el o fi fost făptaşul.
- Nu vreţi să facem schimb, domnu’ Florin? Vi-l dau pe ăsta bercul în schimb. E prietenos, să ştiţi!
Era forma lui de a glumi şi de a mă reţine la puţină vorbă ori de câte ori ieşeam cu Maxi la plimbarea necesară şi nu întotdeauna agreată de mine. Mereu nerăbdător să termin mai repede cu necesităţile animalului, îl grăbeam la acţiunile lui principale şi ultimele vorbe ale omului le percepeam vag, de la distanţă şi lansam un mecanic - Da, da, fără sens, doar a scăpare de la un dialog nedorit în acel moment. Cu toate că voiam să discut odată şi odată serios cu el, să-i ascult povestea vieţii, nu găseam nicicând timpul necesar. Într-o seară calmă, petrecută recent, întorcându-mă de la supermarket, l-am găsit pe scările de la fabrica părăsită, odihnindu-se. În groapa lui erau prea mulţi ţânţari. Cumpărasem pentru el ceva de mâncare, dar şi o cutie cu bere. I le-am oferit şi, ca de obicei, mi-a mulţumit, în stilu-i simplu, caracteristic. El, simţea nevoia să vorbească, să-şi amintească de respectul de sine.
- Ştiţi, domnu’ Florin, eu am fost mecanic de locomotivă prin Tulcea. Am avut familie... Pe vremea aia nu beam! Dar am produs un accident de muncă şi am fost condamnat la 12 ani de puşcărie... Am făcut doar 8… Dar după un an nevasta nu a mai venit cu pachet şi a divorţat. Şi-a găsit alt bărbat… Eu, când am ieşit, ce era să fac? Să mă duc peste ea? Am renunţat şi la casă şi la tot şi… aşa am ajuns pe aici, prin boscheţi…
Mai avea un frate care rămăsese la casa bătrânească şi care avusese grijă să se preocupe doar de sine şi de propria-i familie, trăgându-şi toate drepturile în urma decesului părinţilor. Cine ar fi putut să i se opună? Un boschetar? Nu mai ştia nimic nici de el... Acum, singurele lui rude şi prieteni erau câinii şi pisicile maidaneze, vagaboande ca şi el. A relatat cu simplitate şi demnitate întreaga-i poveste tristă, neîncercând să mă impresioneze, ci doar dintr-o dorinţă pornită de undeva din interiorul lui cel mai ascuns, de a-mi atrage atenţia asupra vremelniciei timpurilor şi a schimbărilor ce pot determina viaţa unui om. Şi, dacă stau şi mă gândesc, alţii asemenea lui, nu mai merituoşi, au ajuns în poziţii sociale cheie sau pe grămezi de bani, doar pentru că aveau şi alte calităţi, mai puţin ortodoxe, dar şi foarte mult tupeu. Şi nici puşcăriile nu le-au vizitat...
- Bună dimineaţa, nea Ion! – îi răspundeam cu îngăduinţa celui ce a coborât dintr-un apartament luminos şi curat.

Ieri dimineaţă, când am coborât la maşină, erau mai multe persoane agitate în parcare şi un echipaj al poliţiei. M-am speriat: m-am temut că au dat hoţii vreun raid peste noapte pe la autoturismele parcate.
- Ştiţi, a murit nea Ion!
Săracul, nea Ion! A trăit discret şi s-a dus, la fel de discret. A avut părinţi şi i-a pierdut. A avut o familie şi a pierdut-o. A avut o casă şi a pierdut-o. Dar a avut şi o demnitate şi o inimă frumoasă ce le-a purtat permanent cu sine şi şi le-a luat cu el, acolo, unde-o fi plecat. Dacă a avut păcate pământeşti, cu siguranţă a pătimit pentru ele tot pe pământ. În urma lui a rămas amintirea unui suflet bun, singuratic şi chinuit, dar şi puzderia de câini şi pisici, fraţii lui de castă, singurii care-l vor plânge cu sinceritate până ce creierul lor limitat la cât le-a permis Creatorul, îl vor da uitării. Dar oare vor uita ei vreodată pe cel ce le-a fost părinte, frate şi protector?
- Nu pot să-i alung sau să-i omor, cum mi-au cerut unii, domnu’ Florin!

- Dumnezeu să te odihnească în pace, nea Ion!

Publicat în Monitorul de Brăila din 15 octombrie 2008


Florin Meşca