AM FOST ŞI EU… REVOLUŢIONAR!
(Omagiu simbolului numit: CORNEL CHIRIAC)
 |
| Cornel Chiriac (imagine luată de pe net) |
- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?
Întrebarea revenea ca
un leitmotiv, obsedant, otrăvită prin lipsirea de conţinutul de care fusese
golită prin repetiţie de cel ce arăta acuzator cu degetul de la tribuna cu
catifea roşie şi se voia a fi o veritabilă lovitură de trăznet lansată asupra...
vinovatului.
- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?
Or clasicul şi
nevinovatul Eminescu reprezenta un idol, o piatră de hotar cultural de netăgăduit
în cunoaşterea şi conştiinţa acuzatoare, or la atât se limitau cunoştinţele
generale ale procurorului improvizat de partid şi însărcinat cu băgarea minţilor în cap a tuturor rebelilor cu matricolă la mână.
- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?
Revăd cu ochii minţii întreaga
scenă. Sala Casei de Cultură din Galaţi era plină-
ochi cu părinţi şi elevi, copiii lor. Şi atunci – ca şi acum, de altfel –
adolescenţii erau la fel de obraznici
şi tupeişti: credeau că le ştiu pe
toate, erau veşnic nemulţumiţi şi, bineînţeles, veşnic nedreptăţiţi. Acum, la
vârsta maturităţii, înarmat cu înţelepciunea şi îngăduinţa anilor, altfel judec
expansivitatea tânărului ce eram atunci şi-mi găsesc scuze, mie şi colegilor
mei de generaţie. Scuze găsesc şi acuzatorilor noştri, activiştii de partid, oameni
cu funcţii bine plătite şi beneficiari a tot felul de alte găselniţe politice. Ei, odată intraţi în sistem, nu aveau cum să...
evadeze decât devenind trădători de ţară.
În plus, erau aşa de bine îndoctrinaţi, aşa de bine înşurubaţi, încât ajungeau să creadă că ei într-adevăr sunt importanţi
şi de neînlocuit în programul de promovare a... societăţii socialiste multilateral dezvoltate! De-a lungul perioadei
mele de formare, tânăr fiind, destinul mi-a fost de multe ori determinat de acţiunile
acestor personaje politice, de felul în care eram perceput de ei, dacă aveam pile sau nu la cine trebuia!... Îi boscorodeam
în fel şi chip în sinea mea întotdeauna când mă simţeam umilit de un politruc al cărui singur merit era doar
că deţinea o poziţie de forţă pe linie de partid. Cea mai înaltă şcoală a lor
era Academia Ştefan Gheorghiu, un loc
în care îşi întăreau poziţiile cei mai...
merituoşi activişti. Şi când spuneau cuiva că sunt absolvenţi ai unui curs
la această înaltă instituţie politică, o făceau cu o... gravitate elaborată, cu
un ton scăzut şi o subliniere apăsată pe numele şcolii: - Eu am făcut Ștefan Gheorghiu! Pentru intimi era absolvent la Fane Babanu! La Ştefan
Gheorghiu ajungeau tot felul de activişti, unii dintre ei chiar deţinătorii
unei considerabile doze de materie cenuşie; aceştia puteau fi posesorii
unei diplome universitare obţinute pe bune şi care, din motive de ei
cunoscute – de noi doar bănuite – îşi aleseseră o carieră politică. Dar am mai
cunoscut şi alt tip de arivişti, indivizi goi, lipsiţi de calităţi native, înarmaţi
doar cu tupeul propriu celor slabi, dar obraznici. Pentru ei, cursurile la Ştefan Gheorghiu reprezentau trambulina
ce-i aşeza pe scaunele moi şi de pe
care, acuzator, îşi puteau permite să lansese ucigătoarea întrebare:
- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?
Pentru a fi impunătoare,
masa prezidiului se întindea pe toată deschiderea scenei, era acoperită cu
clasica şi obligatoria catifea roşie, simbolul puternicilor zilei. Toate
scaunele erau ocupate de oficialităţi, oameni cu funcţii importante: secretari
de partid, secretari U.T.C., reprezentanţi ai Securităţii Statului, directori
de şcoli. Toţi în costume impecabile, dar rigide, cu cravatele de rigoare şi cu
nişte feţe aproape impenetrabile. Nici nu se putea altfel: deasupra tuturor, pe
fundal trona portretul celui mai iubit fiu al României Socialiste, secretarul general
al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cel care vedea tot şi ştia tot!...
Acum îmi amintesc cu
nostalgie scenografia voit inchizitorială
montată atunci. La prezidiu – acuzatorii ce înfierau
cu mânie proletară, în sală –
părinţii surprinşi şi, mulţi dintre ei, indignaţi şi elevii, majoritatea
speriaţi. Tot pe scenă, într-un colţ al ei, chemat la socialistă judecată, un
elev eminent de la
Liceul VasileAlecsandri. Vina lui era... uriaşă: asculta frecvent muzică la postul de
radio
Europa Liberă şi a doua zi
comenta la şcoală noutăţile muzicale internaţionale. Privirile încruntate ale
celor din prezidiu şi degetul îndreptat acuzator spre inculpat, demonstrau hotărârea
şi decizia de
a tăia din rădăcină răul
reprezentat de acest element duşmănos,
neghina
din grâu...
- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?
Întrebarea a revenit
de multe ori până când să primească şi vinovatul dreptul de a răspunde. Iar răspunsul
lui de elev eminent, olimpic la
matematică şi fizică, chiar dacă nu l-a ajutat să scape de pedeapsa politică,
cel puţin a scos în evidenţă puţinătatea cunoştinţelor şi argumentelor
acuzatorilor.
- Cunosc şi am studiat
cu plăcere şi pasiune poezia şi filosofia lui Eminescu, aşa cum am citit la fel
de interesat şi cu dorinţă de cunoaştere şi alţi clasici ai literaturii române şi
universale: Rebreanu, Arghezi, Sadoveanu, dar şi pe Shakespeare, Mark Twain, Kafka... Şi mi-am însuşit tot ce
mi s-a părut bun din scrierile lor! În ce priveşte muzica, apreciez toate
genurile, de la muzica populară până la cea clasică. Am acasă sute de discuri
cu înregistrări de toate felurile şi le audiez cu mare plăcere ori de câte ori
simt nevoia. Dacă ascult Beatles, Rolling
Stones şi alte grupuri occidentale la Europa
Liberă, o fac pentru că la posturile noastre de radio şi televiziune nu se
difuzează aşa ceva. Nu mă interesează politica, ci doar muzica de la Europa Liberă!
...Şi azi mă minunez şi
mă întreb cum a putut colegul meu necunoscut de la Alecsandri să emită aşa de multe idei şi atât de pline de conţinut.
Fără să vrea, acuzatul, prin apărarea sa, devenise acuzator. El nu făcea
altceva decât să relateze care sunt preocupările lui de adolescent îndrăgostit
de scrierile cu conţinut profund şi de muzica de calitate, dincolo de performanţele
şcolare de necontestat. Din fericire pentru noi, ne reprezenta pe toţi un elev
de excepţie! Generaţia noastră de liceeni nu era absolut deloc interesată pe
vremea aceea de politică, de vreme ce totul era dominat de partidul unic! Pe
noi doar muzica ne interesa, Metronom-ul
de la Europa Liberă, iar idolul
nostru era inconfundabilul Cornel Chiriac! Dar acuzarea, oarbă, se blocase în
invariabila întrebare:
- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?
Nimic nu ajungea la ei. Răspunsurile
pline de logică şi de încărcătură emoţională nu puteau fi descifrate de minţile
îngheţate în dogmele însuşite prin programare de Sus.
Într-o nişă laterală a
sălii, înfierbântat şi furios pe toţi şi toate, o încurajam pe mama unui coleg
de clasă, bun prieten de-al meu, care făcuse imprudenţa să scrie la Europa Liberă şi să pună plicul la cutia
poştală, în speranţa că preferinţele lui muzicale vor fi luate în seamă la întocmirea
topurilor. Colegul meu ajunsese astfel printre fruntaşii listei negre întocmită de Securitatea Statului şi fusese citat
printre primii, bineînţeles, ca un element nociv al societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Mama lui, văduvă, îşi
frângea mâinile iar eu o încurajam cum mă ajuta şi pe mine mintea de adolescent
avântat. Alături de noi se mai găsea un individ care urmărea tot ce vorbim şi
care a început să ne judece cu aceeaşi mânie
proletară, asemenea celor de la prezidiu. Impertinent cum eram la timpul respectiv, m-am pus în
gură cu el:
- Cu ce este vinovat
colegul meu? Dacă vreţi să nu
mai ascultăm posturi străine, de ce nu difuzaţi la radio şi televiziune această
muzică? Daţi-ne Beatles, Jimi Hendrix, Janis
Joplin şi pe toţi ceilalţi pe posturile noastre şi nu vom mai asculta Europa Liberă, nu vom mai scrie afară! Ne-am
săturat de muzica populară şi de Cântarea
României!
Nu eram conştient că mă
încontram cu cine nu tre-buia.
- Tu ştii cine sunt
eu, tinere? Eu sunt PARTIDUL!
Eu reprezint Securitatea Statului ! Ia spune, care este numele tău?...
O întrebare clasică a
timpurilor evocate! Şi o funcţie enunţată cu importanţa fricii pe care o trezea
în interlocutor. Un umor negru mă ispiteşte să-mi amintesc de o altă întrebare,
la fel de dură, folosită des după
cealaltă Revoluţie, cea din Decembrie
’89: Cine eşti dumneata, domnule (sau tovarăşe – după... toane) ?...
- Nu ştiu şi nici nu mă
interesează! – am răspuns cu un curaj şi un tupeu propriu vârstei
adolescentine. Numele meu este... şi nu-mi este teamă să-l spun nimănui!
- Aaaa, dar şi tu eşti
pe lista neagră! Tu spui bancuri
politice! – îmi aruncă acuzator şi triumfător securistul, fericit că a
descoperit... veriga slabă.
O altă culpă greu de
iertat a vremurilor trecute! Aşadar, şi eu eram vizat ca element nociv!
În timpul acesta, emoţia
împărţise publicul spectator în două tabere evidente: o parte, cea a părinţilor
speriaţi de turnura evenimentelor pentru copiii lor şi o alta, a celor ce îşi însuşiseră
cu conştiinciozitate – probabil, tot din frică! – doctrina partidului şi care dădeau
aprobator din cap la toate biciuirile
aruncate asupra elevilor. Din
nefericire, printre aceştia din urmă se găsea şi tatăl meu, a cărui prezenţă acolo
nu o bănuiam nici în visurile mele cele mai sumbre... Revoltat la culme de
lucrurile rele pe care le auzise despre tinerii liceeni, neştiind, sărmanul, că
şi eu eram pe lista ruşinii, s-a
ridicat şi şi-a început, la rându-i, înfierarea:
- Când eram elev la ţară,
mergeam cu opincile pe umăr la şcoală, ca să le păstrez de bune pentru clasă şi
pentru serbări. Iar pe mine aveam nişte iţari moşteniţi de la verii mei mai
mari, nu umblam cu părul mare şi cu pantaloni cu petice, ca toţi malagambiştii!
Noţiunea de malagambist, pentru
tata, era cea mai mare ocară ce o putea aduce unui tânăr al vremurilor pe care încerc
acum să le reînvii. Ea provenea de la numele unui dirijor al orchestrei de
muzică uşoară a Radioteleviziunii Române, Sergiu Malagamba. Acesta, prin ţinuta
lui mai îndrăzneaţă, reuşise să spargă nişte şabloane şi să impună o anumită
linie a modei la bărbaţi. Dar el era artist!
- Toţi băieţii de mâine
să apară tunşi zero – a tunat tata – iar fetele să poarte ciorapi de bumbac, nu
din nylon! Ei să-şi vadă de şcoală, nu să facă parada modei! Mai târziu, din
cauză că mama nu avea posibilităţi să mă întreţină la învăţătură – şi-a
continuat tata monologul – am mers la Şcoala Militară şi m-am făcut aviator. Am
făcut războiul, am căzut de două ori în flăcări cu avionul, dar mi-am salvat
echipajul! Sunt decorat cu Virtutea
Aeronautică pentru fapte de război şi nu accept ca aceşti tineri fără
minte să ne facă de râs neamul!
Sărmanul tata – pentru
el, în inocenţa lui, întreaga mascaradă devenise o problemă de patriotism! Şi-a
încheiat prezentarea mândru, cu vorbă tare, pătrunzătoare, specifică lui, de
altfel:
- Numele meu este... şi
lucrez ca tehnician la Combinatul Siderurgic!
Sala era cuprinsă de o
rumoare generală, dintr-o parte aprobatoare, din alta, acuzatoare. Dar vocea
puternică şi stăpână a tatălui meu acoperise întregul zgomot şi se făcuse
auzită, iar mesajul său sincer, înţeles diferit...
Alături de mine,
securistul primise un ajutor neaşteptat exact când avea nevoie:
- A, tu eşti băiatul
tovarăşului... O să vorbesc
eu cu tatăl tău să-ţi bage minţile în
cap!
- N-aveţi decât să
vorbiţi cu cine vreţi!... – i-am răspuns eu impertinent, inconştient încă de
gravitatea faptelor ce îmi erau puse în cârcă.
Pentru mine se cam
terminase… Revoluţia; acum îmi construiam în cap fel de fel de scenarii despre
ce va afla tata de la securist şi care vor fi repercusiunile din familie şi de
la şcoală.
Nu aveam cum să evit întoarcerea acasă alături de tata. L-am aşteptat
până am observat că s-a despărţit de… duş-manul meu şi ne-am însoţit în tăcere.
Simţeam lupta ce se dădea în
interiorul părintelui meu: primise o lovitură neaşteptată ce-i leza demnitatea,
numele. În plus, era frământat de atitudinea cea mai potrivită pe care trebuia
să o ia pentru a mă cuminţi acum, până când încă nu era prea târziu... Nu te
puteai juca cu Securitatea Statului,
iar tata o ştia foarte bine!
- Adu imediat chitara!
– porunci imediat ce am intrat pe uşă.
Chitara mea! Îmi înjghebasem
o chitară dintr-una veche, căreia îi pusesem şi o doză făcută de mine şi mă mândream
cu un instrument electric pe care îl
cuplam la aparatul de radio pentru amplificare! Încercam tot felul de cântecele
din cartea de muzică, descifrând notele, pe o singura coardă. Făcusem ceva
progrese...
Primii nervi, tata pe
chitară şi i-a descărcat: a dat cu ea de pardoseală de mai multe ori până ce
cutia s-a spart iar griful s-a rupt. Dar nu a fost suficient!...
- Scoate imediat blugii din aragaz!
Deci, tata ştia şi de
blugi!!! Eram foarte mândru de o pereche de blugi polonezi şi plini de petice. Primii mei blugi!... Era vremea modei hippy şi, cu cât erai mai zdrenţuros şi
mai murdar şi neglijent, cu părul mare şi neîngrijit, cu atât erai mai modern şi
mai demn de atenţie... Îi cumpărasem de ocazie de la un coleg – o pereche plină
de petice, numai buni de Woodstock – şi
dădusem pe ei o mică... avere! Părinţii îmi interziseseră cu desăvârşire să-i
port şi decizia lor trebuia obligatoriu să fie respectată. Ca să-mi îndulcească
suferinţa, mama – în secret – îmi indicase un aragaz vechi ca loc de ascunzătoare
(dar să nu afle tata!).
Deci, tata ştia şi de
blugi!!! Cu inima strânsă i-am scos din ascunzătoare şi i-am întins tatei, cu
obrajii deja încărcaţi de lacrimi şiroind. Era un om suferind, războiul îi
marcase serios sănătatea; noi toţi o ştiam şi eram conştienţi de aceasta!
Puterea lui cea mare, în spirit se găsea, nu în muşchi. În sufletul meu se
dezvolta în acelaşi timp o frondă, cu atât mai puternică, cu cât mai drastice şi
mai nedrepte mi se păreau măsurile paterne. A încercat, dragul meu tată să mă
aducă pe drumul cel bun aşa cum ştia el mai bine în acel moment: a vrut să-i
distrugă rupându-i cu forţa mâinilor, trăgând de cei doi craci, dar degeaba. În
anii ’70 se găseau doar blugi autentici, făcuţi din materiale originale, greu
de distrus. A cerut atunci mamei să-i a-ducă un cuţit
şi-abia cu acesta,
dar tot cu dificultate, a reuşit să-i
facă bucăţi! Sunt convins că şi tatăl meu suferea la fel de mult ca şi mine –
poate mai mult chiar – deoarece el era TATA, şi mă iubea şi tot ce făcea, o făcea
din dragoste pentru mine!
- Mâine să te tunzi
zero! – a fost ultima poruncă părintească parcă venită cu o tonalitate în scădere.
În seara aceea, toţi ai casei au suferit, fiecare în sinea lui cel mai mult,
pentru că toţi ne iubeam! Mama l-a îmbunat şi liniştit pe tata apelând la virtuţile
materne, iar fratele meu m-a luat de-o parte, consolându-mă şi promiţându-mi
tot sprijinul lui pentru confecţionarea unei noi chitare.
A doua zi, la şcoală,
una din prietenele mele, pe care o şi sărutasem o dată, cu mâinile în şolduri,
ca o veritabilă mahalagioaică, supărată foarte pentru că părinţii o trimiseseră
la cursuri cu ciorapi de bumbac în picioare, m-a luat în primire de cum
m-a văzut:
- De ce nu te-ai tuns
zero? Taică-tu, pe tine de ce nu te-a
trimis să te tunzi zero?
Trist, supărat pe viaţă(!),
m-am învoit de
la ore şi m-am dus la frizer. Am dat comanda. Maşina
intra ca pe ogor în mândra mea frizură, iar eu plângeam a doua oară în mai puţin
de douăzeci şi patru de ore.
Acasă, mama a lăcrimat
şi ea pe ascuns când m-a văzut intrând, tuns chilug, pe uşă. Iar tata, când a
revenit de la serviciu, a făcut o remarcă ce mi-a mai înmuiat mânia împotriva
lui, explicându-se că el a cerut doar ca eu să mă tund numărul 1 sau 2. Răul
era însă făcut!
Cum s-a terminat…
revoluţia din ’70? Zilele ce au urmat, am fost chemaţi pe rând, toţi cei ce ne
găseam pe ruşinoasa listă, la nişte interogatorii demne de cele mai horror pelicule poliţiste, în Cabinetul de partid unde, cu o lumină apli-cată în figură, dintr-o
beznă adâncă, eram bombardaţi de nişte umbre cu întrebări de genul:
- Spune! Cine a scris la Europa Liberă? Cine a spus bancuri politice? Cine a comentat? Noi îi
ştim pe toţi, degeaba îi acoperi!
Continuau apoi, pe un
ton insidios:
- Dacă îi vei spune pe
colegii tăi, tu n-o să ai niciun fel de problemă, vei primi doar un avertisment de ochii lumii, care după un an îţi va fi
ridicat...
Jalnică încercare
aplicată unor tineri la fel de inocenţi ca şi cei ce şi-au dat viaţa în Decembrie
’89, pentru nişte idealuri în care ei credeau cu toată fiinţa lor şi care au
fost uniţi de acest concept ce, la timpul respectiv, se chema: Europa
Liberă – Metronom – Cornel Chiriac!...
Câţiva din elevii aflaţi
pe lista neagră au fost excluşi din
U.T.C., iar aceasta reprezenta un balast greu pentru ei în vedera admiterii la
facultate. Voturi de blam cu avertisment, voturi de blam... Eu am scăpat doar
cu un vot de blam. Spusesem doar bancuri!
Până la sfârşitul cursurilor liceale toate
pedepsele au fost anulate, dovadă că ne
intraseră la toţi minţile în cap. Dintr-o promoţie de 32 de elevi, câţi eram în clasa noastră, 27 am absolvit
facultăţi de patru sau cinci ani: medici, ingineri, avocaţi, ofiţeri… Singura
pedeapsă ce ni s-a aplicat ulterior, a fost faptul că nu ni s-a făcut panou la
absolvire. În felul acesta, liceul nostru a ratat să se mândrească cu o promoţie
de excepţie, o promoţie de... revoluţionari!
28 octombrie
2008
Publicat în Monitorul de Brăila nr. 1478 (3877) din
1-2 noiembrie 2008 şi nr. 1479 (3878) din 3 noiembrie 2008.
Publicat în ediţia on-line a ziarului Adevărul din 2009, în cadrul concursului Înapoi în comunism.
Publicat în volumul Am fost și eu revoluționar!, Editura Olimpiada, Brăila, 2011.
