duminică, 26 ianuarie 2020

IONUȚ CARAGEA, O NOUĂ RECUNOAȘTERE INTERNAȚIONALĂ

Coperta volumului “J'habite la maison aux fenêtres fermées”

Motto: „Nimeni nu e profet în țara sa”


Poetului Ionuț Caragea i-a fost recunoscută din nou valoarea de către confrații francezi, prin atribuirea premiului MOMPEZAT 2019 (vezi Roger Mompezat), de către Societatea Poeților Francezi (Société des Poètes Français), pentru volumul “J'habite la maison aux fenêtres fermées”, publicat la Editura Stellamaris din Brest (https://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/09/jhabite-la-maison-aux-fenetres-fermees.html).

Originalitatea noului volum poate fi intuită încă din start, dacă ne gândim doar la înțelesurile de dincolo de titlu: „Locuiesc în casa cu ferestrele închise”. Două medii, unul limitat de niște pereți reci de beton, celălalt... având ca „limită” doar imensitatea cerului, separate de un perete transparent - fereastra - dar... de netrecut. Ce să fie dincolo? Cum ajung acolo? - pare a se întreba poetul din închistarea spațiului limitat în care se află. Să fie mânat de obișnuitele dorințe pământene sau de chemările altor dimensiuni? Poate... amândouă? Dar... chiar își dorește el să treacă granița? Dacă una din lumile de „dincolo” l-a dezamăgit cîndva și acum preferă „arestul” autoimpus până la o nouă deschidere de „fereastră”? Nu cumva, din inconștient, primește semnalele de alertă asupra unui mediu ostil, mincinos? Doar deschizând toate „ferestrele” volumului, cred c-am putea afla răspunsurile la care a ajuns autorul. Cu siguranță, nu este vorba (doar) de o casă în sens fizic, autorul, fire complexă (poate, complicată, ar sugera unii) fiind, regăsindu-se, de multă vreme, în solitudinea ființei sale spirituale (cealaltă casă).  

Ionuț Caragea, atent cu cititorii săi, a deschis, în mai multe rânduri, câte o „fereastră” spre poemele cuprinse în volum, în varianta originală, cea franceză, dar alăturându-le și varianta din limba maternă. Iată un exemplu:


"Lada de zestre"
eu trag după mine o umbră
o ladă de zestre
plină cu gânduri
din lumea în care trăiam
înainte să vin pe pământ
nu pot zbura
fiindcă lada e grea
pot doar scoate din ea
gândul care devine cuvânt
şi-atunci reuşesc să fac
un mic pas înainte
şi tot încerc… şi tot încerc
să scot toate gândurile
pentru a fi uşor ca o pasăre
dar oricâte gânduri aş scoate
lada continuă să fie grea
şi-atunci îmi vine să urlu:
nu era destul să fiu un Sisif
care-şi împinge inima
pe dealul înălţării?
de ce mai trebuie
să trag după mine
şi lada de zestre
plină cu gânduri?
iar pasărea
pe limba ei păsărească
îmi răspunde:
şi eu aş vrea să fiu un înger
dar când ajung prea sus
îmi cad penele
îmi îngheaţă ochii
şi nu mai pot să respir
tu poţi, cel puţin, să scrii
cu penele mele
tu poţi, cel puţin, să vezi
dincolo de nori...

"Le trousseau"
je traîne après moi une ombre
un trousseau débordant de pensées
venues du monde où je vivais
avant que je m’incarne
le vol m’est impossible
car le trousseau pèse lourd
tout ce que je peux faire c’est enlever
une par une les pensées
qui deviennent mots
ainsi j’arrive à avancer
un pas, un petit pas à la fois
je m’efforce encore et encore
pour enlever toutes mes pensées
que je sois léger tel un oiseau
toutefois le trousseau reste pesant
et je crie d’impuissance:
n’était-ce assez d’être Sisyphe
poussant son coeur
en haut de la colline ?
pourquoi faut-il encore traîner
ce trousseau débordant de pensées ?
dans sa langue
l’oiseau me répond :
comme j’aimerais moi aussi
être un ange !
mais quand mes ailes
me portent trop haut
hélas, je perds mes plumes
mes yeux se font de glace
et je perds mon souffle
pendant que toi au moins
tu peux écrire de mes plumes
toi au moins tu peux voir
au-delà des nuages…

Câteva idei se extrag din acest poem. În primul rând, „transcendența”, de care este conștient: 

eu trag după mine o umbră
o ladă de zestre
plină cu gânduri
din lumea în care trăiam
înainte să vin pe pământ

Intră și „lada de zestre” („umbra”) în simbolistica transcendenței: înzestrarea cu care a fost trimis. E dornic de zbor (spiritual vorbind), dar „lada de zestre”, plină de gânduri ce se cer a fi trasformate în cuvinte... îi taie din avânt. Tinde spre perfecțiune:

nu era destul să fiu un Sisif
care-şi împinge inima
pe dealul înălţării?


Pasărea, creația pentru care zborul nu are secrete, îl invidiază:

tu poţi, cel puţin, să scrii
cu penele mele
tu poţi, cel puţin, să vezi
dincolo de nori...

„Tu poți, cel puțin, să vezi/dincolo de nori...” Da, așa îl percep și eu pe Ionuț Caragea: ca „văzând dincolo de nori”.

Depășind stadiul întrebărilor asupra misterului „casei cu ferestrele închise”, poetul se desconspiră parțial în poezia „Singurătate”,:
Poetul Ionuț Caragea



nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise

această singurătate
care lenevește ca un şarpe la focul inimii
cu burta plină de amintiri

această singurătate
ca un imens continent negru
înconjurat de-un ocean
de lacrimi toxice

această singurătate
ca un altar pe care sunt sacrificate
muzele de altădată
pentru amintirea gustului
unui sânge care-a fost cândva inocent

această singurătate
ca azilul unei iubiri nebune

această singurătate
ca intrarea din Infern
unde sunt totodată
și mort și Cerber

da, nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise



și numai cel care-o cunoaște
poate deveni stăpânul
cuvântului

În primul rând, nu poți să nu constați lipsa punctuației, ca semn al devălmășiei gândurilor și angoaselor care îl domină pe poet. Care se pare că-l asaltează într-un ritm și o intensitate necontrolabilă, de aici și soluția tehnică aleasă de autor. 
Întrebarea firească care s-ar pune după această observație: mai este stăpânit poetul de aceste metafore sumbre ale vieții? Sau, odată cu scrierea poemului, s-a eliberat? Cred că da, pentru că, scrierea/exprimarea suferințelor sufletești, în general, te eliberează.

Puterea angoaselor îi provoacă poetului o reacție de luptător (nota bene), astfel că poemul debutează cu avertismentul celui care este convins de autenticitatea trăirilor sale și, în același timp, oarecum neînțeles, se închide în propriul cocon („casa cu ferestrele închise”), dând dovadă chiar de agresivitate:  

nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise


Apoi, începe să se explice, să dea tot el răspunsul, răspunsurile, de fapt, printr-o înșiruire de superbe comparații și metafore.  

această singurătate
care lenevește ca un şarpe la focul inimii
cu burta plină de amintiri

Singurătatea, ca un „șarpe care lenevește cu burta plină” la „focul inimii”. Șarpele (viclean, alunecos, care s-a hrănit - burta plină) lenevește (dar, de fapt, supraveghează) la focul inimii (pasiuni vechi, trădări), gata oricând să „muște”, să rănească din nou.

Apoi: 

această singurătate
ca un imens continent negru
înconjurat de-un ocean
de lacrimi toxice

„Singurătatea”: „continentul negru” (inima „amară”) din mijlocul „oceanului de lacrimi toxice” - ideea este evidentă.

această singurătate
ca un altar pe care sunt sacrificate
muzele de altădată
pentru amintirea gustului
unui sânge care-a fost cândva inocent

Poate cea mai dureroasă comparație: „singurătatea”, asemuită iubirii trădate a „inocentului” de către „muzele de altădată”. Comparația, descifrează, din fericire, și starea stabilă actuală a „inocentului” prin precizia specificării: „muzele de altădată”, aceasta lăsându-ne să înțelegem că, în viața poetului, există, la momentul prezent, o muză, muza de-acum - o muză, cu siguranță, puternică, având în vedere creațiile din ultimii ani ai poetului.

Cât de riscant este să iubești și să nu găsești reciprocitate!

această singurătate
ca azilul unei iubiri nebune

Da, în astfel de situații, iubirea poate fi „nebună”, atât de „nebună” încât, adeseori, riscă să ajungă la „azil”, un „azil” în sensul fizic, concret sau... cel găzduit de o inimă rănită.

Grozăvia „singurătății” atinge apogeul atunci când e comparată cu „intrarea din Infern”, unde poetul se regăsește în ambele ipostaze: și a „mortului”, și a celui ce-l vrea intrat pentru totdeauna: „Cerberul”.

această singurătate
ca intrarea din Infern
unde sunt totodată
și mort, și Cerber

Se va smulge poetul din această capcană? Nu ne spune nimic deocamdată.

da, nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise

După ce ne avertizează că cineva din afara „casei cu ferestrele închise” nu are cum să înțeleagă „singurătatea”, în ultimele versuri apare fanta de lumină:

și numai cel care-o cunoaște
poate deveni stăpânul
cuvântului

Da, poetul Ionuț Caragea, putem fi siguri că a devenit „stăpânul cuvântului”!

Poetul Ionuț Caragea și subsemnatul la Oradea, pe unul din
podurile ce traversează Crișul Repede
Scurt istoric autobiografic în încercarea nevinovată de a mă împărtăși din „lumina” premiantului: 
Despre scriitor am aflat absolut întâmplător în urmă cu câțiva ani când, în căsuța poștală electronică, mi-a intrat un mesaj în care eram anunțat de o nouă apariție editorială, un volum autobiografic al celui ce semna cu numele de... Ionuț Caragea. Întrucât expeditorul a fost darnic și mi-a permis să citesc paragrafe vaste din carte, am putut să-mi dau seama că mi s-a revelat un scriitor autentic, unul al cărui filon creator este caracterizat de multe, de foarte multe carate. Entuziasmat, i-am scris. Dar aceasta este o altă poveste. 






Povestea de azi, o poveste adevărată, este despre un poet valoros - Ionuț Caragea - care a primit o nouă recunoaștere internațională: Premiul MOMPEZAT pentru poezie pe 2019, premiu oferit de Societatea Poeților Francezi pentru volumul “J'habite la maison aux fenêtres fermées”.

Important: pe lista câștigătorilor se mai află o scriitoare română, Sonia Elvireanu, care a fost premiată pentru volumul „Le Souffle du Ciel”. 

Calde și sincere felicitări, Ionuț Caragea!

Calde felicitări tuturor laureaților!


(Apărut în revista „Luceafărul” din 27 ianuarie 2020.)

vineri, 17 ianuarie 2020

ENCICLOPEDIA SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DE PRETUTINDENI

Am primit aseară, de la Chișinău, de la scriitorul Traian Vasilcău, o veste grozavă: după mai mulți ani de muncă asiduă (nici nu vreau să-mi imaginez ce semnifică aceasta) alături de Academicianul Mihai Cimpoi, a apărut, în fine, acest volum uriaș, nu atât prin dimensiuni, cât prin valoarea scriitorilor cuprinși între coperțile sale: ENCICLOPEDIA scriitorilor români contemporani de pretutindeni. Iată doar câteva nume: Ana Blandiana, Carolina Ilica, Daniela Crăsnaru, Grigore Vieru, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Mihai Cimpoi, Dan Verona, Nicolae Dabija. Exemplele le-am redat exact așa cum mi-au fost prezentate, domnul Vasilcău precizându-mi că, în volum, sunt cuprinși mai mulți scriitori din zona Galați-Brăila, printre care și poetul Nicu Arieșescu, prietenul trecut în neființă în luna martie a anului trecut.
M-a impresionat mobilul care i-a determinat pe autorii ENCICLOPEDIEI să se angajeze la un asemenea efort. Dar, cel mai bine, vă redau cuvintele domnului Traian Vasilcău:
„Columna Culturii Naționale”

Da, iată că se poate renunța la cîteva cărți bune de poezii în favoarea unei UNICE Cărți, în care bat 1.146 (una mie una sută patruzeci și șase) de inimi de frați români din lumea întreagă!Iată cum ar trebui să arate o Columnă a Culturii naționale: Scrisă cu Iubire de Neam și Zugrăvită cu aurul sufletelor despovărate de ura și zavistia nimicitoare de Frați! Destui călăi au aruncat scriitorii în lagăre comune și apoi în gropi comune chiar. Noi am dorit să realizăm tocmai opusul lor. Și de astăzi ducem în palme Casa celor 1.146 de scriitori neuitați.

Uriașul volum are 1200 de pagini, incluzând, așa cum a specificat expeditorul mesajului, „1146 de inimi de frați români din lumea întreagă” - MINUNAT! 

Lansarea va avea loc vineri, 24 ianuarie 2020, în incinta Bibliotecii Naționale din Chișinău, la ora 14.00 și va fi prezentată de către Academicianul Mihai Cimpoi.

Pentru cei interesați a „se îmbogăți” achiziționând o astfel de bijuterie literară, prețul este, după cum am fost informat, de 60 Euro (pentru România și alte țări), 50 Euro pentru Ucraina, respectiv 40 Euro pentru Republica Moldova. La care se adaugă cheltuielile de expediție. Pentru participanții la lansare, prețul promoțional va fi de 30 Euro/exemplar. Doritorii se pot adresa domnului Traian Vasilcău pe adresa de e-mail: societateaphoenix1@gmail.com.


duminică, 5 ianuarie 2020

NOSTALGII VICIATE - lansare de carte la Brăila




Programată pentru data de 10 decembrie 2019, lansarea de carte a fost găzduită de secția „Etnografie” a Muzeului Brăilei „Carol I”. O alegere inspirată, având în vedere faptul că, „Etnografia” brăileană și-a găsit, în fine, un spațiu adecvat și anume, fosta „Casă Alexiu”, în prezent reabilitată.







Construită în anul 1910, în casa achiziționată de avocatul Constantin Alexiu (Alessiu) la sfârșitul Primului Război Mondial, a funcționat, înainte de 1989, Casa de Cultură a Municipiului Brăila.
Eroul zilei: romanul „Nostalgii viciate”





Pentru prezentarea (binevoitoare, bineînțeles) și promovarea cărții s-au angajat/și-au asumat riscul (!) poeta Adelina Pop și scriitorul Valentin Popa. De altfel, trebuie evidențiat faptul că Adelina Pop avea tot interesul ca promovarea să fie una de succes, ea luându-și în serios, în acest caz, și riscantul rol de redactor de carte. 
Prof. Valentin Popa, Adelina Pop și autorul, Florin Meșca
Cei trei: Valentin Popa, Viorel Coman și Adelina Pop au furat startul și
și-au încrucișat baionetele (opiniile) înainte de a bate gongul oficial





Celor doi, li s-a alăturat, spre a ascuți și mai mult cuțitele (armele dezbaterii), profesorul și scriitorul Viorel Coman.












Publicul: unii urmăreau scena amuzați...









Alții: ceva mai blazați...









Unii nu voiau să fie văzuți...

... în timp ce alții se bucurau că au intrat în posesia unui prețios exemplar din carte...



Armanda Filipine, Gabriela Cloșcă, Virgil Andronescu,
Paula Gurău și Aurel Furtună



Unii și-au organizat propria „bisericuță” punând la cale strategia distrugerii din fașă a nou-născutului roman... - vorba vine: toți îmi sunt prieteni!

Aurică Furtună... tot blazat.


Poeții Nicolae Matei, Vasile Mandric și Tudorița Tarniță







Prieteni poeți, epigramiști și jurnaliști...














Revăzându-mă cu poetul Virgil Andronescu...












Prieteni pictori: Ruxanda Ciupercă-Ruxy și Dumitru Ștefănescu-Ștef.






În fine, au început dezbaterile. Adelina Pop invită cititorii la sinceritate atunci când vor lectura romanul, la sinceritate față de ei înșiși pentru că, da, în carte sunt atinse puncte sensibile, sunt devoalate anumite erori umane, erori ce pot fi foarte ușor taxate și speculate în lipsa autodiscernământului celui care urmează să „dea cu piatra”. 


Observație: cele trei videoclipuri care urmează conțin doar scurte fragmente din prelegerile vorbitorilor.




Profesorul Valentin Popa, după ce face o sinteză rapidă a narațiunii cuprinse între filele romanului, evidențiază alte două aspecte asupra cărora atrage atenția: 

  1. darul autorului în prezentarea aventurilor galante, romanul cuprinzând și câteva povești sentimentale, dar însăilate cu gust, decență și pasiune.
  2. pe de altă parte, apreciază curajul de a aborda o temă inedită de roman, temă prea puțin tratată în literatură, chiar în literatura universală, cea a afacerilor.
Provocat de prietenii săi, scriitorul și criticul literar Viorel Coman, nefamiliarizat cu conținutul volumului decât din cuvântările antevorbitorilor săi, marșează pe o nouă idee, și anume cea a temei Revoluției din decembrie 1989, temă insuficient tratată în literatura română, poate și pentru că, cei doar 30 de ani trecuți de la tragicile (și, în același timp, fericitele) evenimente, reprezintă o distanță de timp prea scurtă pentru sedimentarea corectă a faptelor.


Inițial, am intenționat să creez un videoclip cu câteva secvențe din prezentarea proprie, dar... ascultându-mă, am ajuns la concluzia că tot prin scris îmi exprim mai bine ideile. Așadar, mă folosesc de un privilegiu (pe care nu l-am acordat criticilor mei) și vă prezint textul pregătit pentru eveniment, dar pe care l-am folosit doar ca ghid de moment în timpul discursului: 

Când, în urmă cu câțiva ani, după ce se stinseseră și ultimii aburi (euforici) de după lansarea „Marii visăreli”, îi mărturiseam că mă simt golit complet de conținut, că nu cred că mai am ceva de spus în acest domeniu, al scrisului, Adelina Pop m-a liniștit, spunându-mi că, odată ce m-a vizitat, muza nu mă va ocoli, oricât de neîncrezător în argumentele  mele literare aș fi. Am avut amândoi dreptate pentru că, probabil, am stat cuminte în banca mea mai bine de doi ani, ani în care am scris doar câteva povestiri publicate în diferite reviste, m-am ocupat de cele două bloguri și… cam atât.

*
Apoi, deodată, m-a vizitat muza, Muza, mai bine spus. Care m-a luat la rost:
- Ce faci? De ce nu vrei să spui povestea?
- Păi – am dat eu din colț în colț – povestea este interesantă, poate plăcea cititorului, dar…
- Dar? – a apăsat ea pedala.
- Vezi tu, eroul principal este băiat bun, mi-e simpatic, chiar, dar a făcut de-a prostii în tinerețe!
- Și ți-e frică să nu-l pui într-o lumină proastă?
- Exact, pentru că erorile tinereții sunt ale tinereții și ar fi păcat să fie judecat acum, ajuns la maturitate, când a devenit conștient de greșelile trecutului și este caracterizat de o conștiință nouă, una care nu-i mai permite să pășească strâmb.
- Schimbă-i numele, atunci! Schimbă-i numele și spune-i povestea! Ce ai de pierdut? – a sunat indicația finală a Muzei. Și cum Muza-i frumoasă și nu-i pot rezista…

*
Dincolo de poveste, intenția mea a fost de a surprinde tabloul reprezentat de România de după Revoluția din decembrie. Sau… ce-o fi fost ea. Tabloul unei Românii bulversate de evenimente, în general, dar, mai ales, al Brăilei, al acelei Brăile trezite din inerția, din ignoranța la care o condamnaseră „anii lumină”, în particular.
Fixat bine pe șevalet – România/Brăila – tabloul trebuia să aibă o culoare de fond – atmosfera acelor ani – și să spună o poveste. Sau… dacă scriitorul este inspirat, chiar mai multe. Asta rămânea de văzut – critica se va exprima, cu siguranță, în privința aceasta.
După umila mea părere, a scriitorului vinovat de încercare, culorii de fond… îi mai trebuia puțină intensitate. Eu însumi sunt necăjit că nu am folosit cele mai de calitate tuburi.
De ce afirm aceasta? În primii ani de „după”, au ieșit la iveală două tendințe: cea a îmbogățirii – îți puteai deschide o firmă cu un capital minor – și cea a celor care știau ce trebuie făcut pentru ca țara să meargă înainte (politicienii), pe calea dezvoltării societății capitaliste… „multilateral dezvoltate”, era să spun. Și unii, și ceilalți au fost convinși că reușita le este la îndemână, chiar dacă, folosirea inclusiv a unor mijloace neortodoxe, nu le dădea fiori din punctul de vedere al legalității sau moralei – atunci, totul era permis!
Această emulație, dorință de autodepășire (adeseori, cu evidente semne de parvenire), pentru că toți se considerau, într-un fel sau altul, niște marginalizați ai societății apuse, această efervescență a oamenilor și a ideilor lor, acest brainstorming la nivel de societate aș fi vrut să surprind cât mai bine în cartea mea.
Ce mi-ar mai fi plăcut: să fac o descriere și mai inspirată a Brăilei, minunatul oraș de care, eu, personal, mă simt legat prin niște fire invizibile, fire care mă conectează cu Panait Istrati și-ale lui personaje de poveste, cu Nae Ionescu și-ai lui discipoli de marcă, cu Hariclea Darcle, cu remarcabilul primar Radu Portocală și-atâția alții care i-au scris istoria și i-au asigurat grandoarea, cetății.

*
Alex, când mi-a spus povestea lui, m-a avertizat că, la un moment dat, se va opri din destăinuiri. Sau, dacă nu va rezista tentației, m-a rugat ca, tot ce va fi cu roșu, să rămână doar pentru scriitor, nu și pentru publicul său.
- De ce, Alex – l-am întrebat după ce i-am ascultat toată povestea.
- Tu nu ai trăit lucruri de care să te jenezi doar amintindu-ți-le, lucruri pentru care lumea te-ar judeca sau, și mai rău, ai putea fi chiar anchetat?
- Ba da – i-am răspuns – am și eu niște chestii în spate…
- Ei, vezi?
- Dar au trecut atâția ani de-atunci! – am insistat eu cu minime speranțe.
- Nu, deocamdată, nu!
- Poate… în viitor? – am încercat un ultim asalt.
- Poate…

*
Vreau să concluzionez: am spus o poveste. Pe mai multe pagini. Nu este, nici pe departe, un roman comparabil cu marile producții ale genului. Dar, finalizarea acestei cărți mi-a deschis orizonturi noi, mi-a redat curajul de a îndrăzni și, acum, privesc cu încredere viitorul, câteva idei de proiecte noi dându-mi ghes să nu mai stau la fel de mult pe tușă.

*
Multe persoane dragi mie se vor regăsi în carte, prin aceasta oferindu-le un minim de recunoștință pentru ceea ce au însemnat ele în viața mea.

Ca de obicei, prietenii epigramiști mi-au pregătit surprize. Și, ca de obicei, am motive a mă teme. Observați: ei se amuză pe seama autorului înainte chiar de a începe prezentarea romanului! Regret și, pe această cale îmi cer scuzele de rigoare, dar, după ce mi-am terminat prezentarea, emoționat fiind, am omis să le dau cuvântul. O fac acum, asumându-mi riscurile de rigoare.
Poeții și epigramiștii Nicolae Matei și Vasile Mandric

Iată ce spune Nicolae Matei, poet și epigramist, fost coleg la C.C.H. (Combinatul de Celuloză și Hârtie) de la Chiscani:


AFACERI LA NIVEL SUPERIOR
(făcând referire la titlul unui subcapitol)
Să scrii o carte, la o adică,
Nu-i un lucru chiar ușor;
Afacerea nu se ridică
La nivel superior.

NOSTALGII VICIATE
(din partea unui fost coleg de la Combinat)
Nostalgiile curate
Te-nsoțesc la orice pas,
Fiindcă cele viciate
Le-ai lăsat în C.C.H.

Nici poetul și epigramistul Vasile Mandric nu s-a lăsat mai prejos:


DESPRE „NOSTALGII VICIATE”
Dacă scriu cu nostalgie,
S-ar putea să-mi placă mie.
Dar, te rog, fă-mi un serviciu:
Nu mai pomeni de viciu!

GREȘELI SAU VICII?
N-am citit, dar cred că știi
Că greșelile-s iertate.
Dar ce multe nostalgii
Sunt la noi cam… viciate!

DEFINIȚIA NOSTALGIEI
Nostalgia este-o formă
De tristețe și regret,
Transformată-n filodormă,
Folosită de poet.

DESPRE SCRIEREA UNEI CĂRȚI
Viral, este-o boală rară
Ce-ți aduce prejudiciu,
nainte să apară
Poți ajunge la ospiciu.




Gata, spectacolul-eveniment literar a luat sfârșit și participanții se pregătesc să meargă pe la caselele lor. Nu înainte de a împărtăși impresii, de a servi niște prăjituri și a ciocni câte un pahar de vin.

Mulțumiri și recunoștință celor care cred în abilitățile mele literare și mă sprijină în aceste demersuri!

La final, vă invit să acordați două minute din timpul dumneavoastră prețios și pentru vizionarea acestui videoclip. Este o sinteză a întregii manifestări la care se adaugă câteva detalii de arhitectură interioară a fostei „Case Alexiu”.


Mulțumiri și recunoștință generoșilor mei sponsori!

Mulțumiri Muzeului Brăilei „Carol I”, secția „Etnografie”, în general, angajaților secției, în mod special!

Cei care simt o atracție specială pentru „Nostalgii viciate” (dar nu pentru „vicii”!), mi se pot adresa, în particular, pe adresa de e-mail: mef777ro@yahoo.fr. 

Prețul: 10 lei/exemplar + taxele poștale.








marți, 26 noiembrie 2019

Nostalgii viciate - anunț lansare de carte


Marți, 10 decembrie 2019, va avea loc la Muzeul Brăilei „Carol I”secția „Etnografie”, începând cu ora 17.00, lansarea cărții Nostalgii viciate, carte apărută sub sigla Editurii PIM din Iași.

Prezintă: Adelina Pop și Valentin Popa.

Adelina Pop a avut amabilitatea de a mă sprijini (și îndruma) în acest proiect, realizând și o primă notă critică, cuprinsă la începutul volumului.

Florin Meșca este un prozator a cărui natură – sinceră, destinsă, lipsită de inhibiții – conferă scrierilor sale agreabilitate și suplețe. A publicat, deja, trei volume: două de proză scurtă (Am fost și eu revoluționar!, 2011; Nevăzutele cărări, 2013 și un roman (Marea visăreală, 2015), toate, cu tentă biografistă.
Nostalgii viciate, al doilea roman al scriitorului Florin Meșca, este o ficțiune bazată pe întâmplările trăite de Alexandru – un tânăr romantic, cu o doză acceptabilă de naivitate, suprapusă firii sale deschise – care încearcă să-și sincronizeze pulsul cu noile condiții ale anilor nouăzeci.
Autorul conturează, prin personajul ales, un arhetip al românului „de masă” din perioada post-decembristă, când mai toți tinerii își imaginau viața ca pe un expandat al modelului occidental, pe care cei mai mulți îl cunoșteau din surse indirecte.
Ca urmare, Occidentul, așa cum era perceput de majoritatea est-europenilor, nu putea să ofere altceva decât beneficii virtuale.
Din acest imaginar periferic s-a născut și alunecoasa iluzie a grandorii, motorul primelor căutări în și de sine, dar și intrigă subiacentă.
Opus „omului nou comunist”, apărut sub presiunea politicilor staliniste (în fapt, ființă a capitulării, anulată în dimensiunea sa fundamental-umană), Alexandru este un bruion al „omului nou democratic”, din prima fază a tranziției, un „om” revanșard, întreprinzător, bref, un produs legitim al luptei împotriva unui sistem tarat. Doar că în tipologia acestui caracter se regăsesc și reziduurile opozitei sale descendențe, așadar, tiparul mobilizat, în volumul de față, este un hibrid.
Ca atare, eroul cărții se va manifesta conform luxațiilor de înțelegere, aferente procesului de transformare: o situație complexă, plină de capcane, în care fusese aruncată societatea românească după „bumul” răsturnării de regim. Sub umbrela confuză a liberalizării, inventivitatea de adâncime a românului – intens-cenzurată, în comunism – s-a redefinit în termenii capitalismului primitiv, astfel că cei dintâi pași în universul independeței personale s-au lovit de un amestec masiv de conținuturi, greu de gestionat.
Evident că Alexandru a fost atras în turbionul amețitor al schimbării și, chiar dacă, la nivel intuitiv, știa că așteptările îi excedau șansele, în exaltatul climat al tinerei democrații nu prea contau primejdiile pulverizării, așa că a ignorat spațiul ocult al teatrului de acțiune și a „jucat” imprudent.
Consecutiv, eșecurile s-au mutat în suferință, suferința în reflecție, iar reflecția îl va conduce către soluția cunoașterii de sine, cea mai importantă condiție a existenței.
Descinderea în scena agitată a „reformei”, în esență, a relansării individuale, este relatată în registre diferite – grav, ironic, umoristic etc. – actantul principal, Alexandru, fiind perfect capacitat de autor să răspundă tuturor exigențelor tonale, cerute de  nivelurile diegezei.

                                                                                                                         A.S. Pop