O, rămâi... - MIHAI EMINESCU

Pe data de 15 ianuarie al fiecărui an îl sărbătorim, începând din anul de grație 1850, pe Mihai Eminescu, supranumit și Poetul Național plus multe alte sintagme, căutând, care mai de care, să fie originale și complete în conținut.

Dacă de la nașterea poetului s-au împlinit, anul acesta, 172 de ani, Ziua Culturii Naționale s-a aflat la a zecea aniversare.

LA MULȚI ANI!

Atât spiritului marelui poet, cât și Culturii Naționale!

Spre cinstirea geniului lui Mihai Eminescu și ca o plecăciune spiritului adusă său, am realizat videoclipul pe care vi-l propun în continuare:

O, ramâi, ramâi la mine,

Te iubesc atât de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric

Te asamăn unui prinţ,

Ce se uit-adânc în ape

Cu ochi negri si cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,

Prin mişcarea naltei ierbi,

Eu te fac s-auzi în taină

Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol,

În a apei strălucire

Întinzând piciorul gol...

Şi privind în luna plină

La văpaia de pe lacuri,

Anii tăi se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri."

Astfel zise lin pădurea,

Bolţi asupră-mi clătinând;

Şuieram l-a ei chemare

Ş-am ieşit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aş întoarce

A-nţelege n-o mai pot...

Unde eşti, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?

Ai, hai! - DORU STĂNCULESCU

 Istoria unei piese devenite celebre

N-a ști nimeni că m-am dus

Numa' or vedea că nu-s

Sus e cerul, largă-i lumea

Bine c-a-nfrunzit pădurea

Hai, hai, haidi, hai, dihai, dihai

Pe sub flori mă legănai

Haidi, hai, dihai

Sus e cerul, largă-i lumea

N-a ști nimeni că m-am dus

Bine c-a-nfrunzit pădurea

Numai or vedea că nu-s

Hai, hai, haidi, hai, dihai, dihai

Pe sub flori mă legănai

Haidi, hai, dihai

Piesa a fost interpretată, pentru prima oară, în anul 1973, pe 17 septembrie, la inaugurarea Cenaclului Flacăra când, pe scenă, au urcat doar doi artiști: Tudor Gheorghe cu piesa „Dansează ursul românesc” și Doru Stănculescu cu „Ai, hai!”.

Compoziție proprie a lui Doru Stănculescu, pe versuri populare, piesa impresionează prin melodicitatea ei, melodicitate pe care aș asemui-o unui covor moale de iarbă primăvăratecă în care dorești să te afunzi pentru a simți natura prin toți porii și a te lăsa pradă unui somn dulce și al cărui sfârșit dorești să-l întârzii cât mai mult. Introducerea muzicuței - încă o inovație în folk-ul românesc de început - și flautul excepționalului Sorin Minghiat contribuie decisiv la crearea atmosferei. De asemenea, nu trebuie omis aportul orchestrației realizate de regretatul Dan Andrei Aldea.

Afișul filmului
Sursă: Wikipedia

În anul 1974, compoziția, într-o variantă orchestrală, a fost inclusă în coloana sonoră a filmului „Porțile albastre ale orașului” în regia lui Mircea Mureșan.

De altfel, nu avem cum să nu remarcăm că piesa se potrivește perfect temei filmului.

Pe YouTube veți găsi mai multe videoclipuri cu această minunată piesă, dar doresc să vă atrag atenția asupra variantei următoare, în care Doru Stănculescu apare pe scenă alături de Dan Andrei Aldea în cadrul unui „Remember Cenaclul Flacăra” din 3 noiembrie 2018, organizat și prezentat de Andrei Păunescu la Sala Palatului din București. Cei doi artiști nu mai sunt tineri, vocea nu mai are acuratețea de odinioară, dar farmecul le-a rămas același. Vă sfătuiesc s-o urmăriți cap-coadă, pentru că o putem considera un document video, pentru că suntem nostalgici și veți afla și câte ceva ce ține de istoria piesei și a Cenaclului Flacăra.

Din păcate, în numai doi ani, ne-au părăsit, pe rând, Dan Andrei Aldea (d. 18 ianuarie 2020), Mircea Mureșan (d. 24 aprilie 2020) și, anul trecut, li s-a alăturat și Doru Stănculescu (d. 23 august 2021). Nu, nu au dispărut, doar au plecat în alte lumi spre a se desăvârși artistic și spiritual.

LOS CABALLEROS

Los Caballeros (Sursa: Wikipedia)

Generațiile cu un istoric ceva mai... vechi își amintesc, mai mult ca sigur, de simpaticii Los Paraguayos, grup care ne-a vizitat țara în mai multe rânduri și a scos la „Electrecord” cinci LP-uri, majoritatea melodiilor lor devenind șlagăre ale vremii.

Am avut surpriza să descopăr un grup nou - Los Caballeros - care cântă în același stil cu cel promovat de Luis Alberto del Parana și Los Paraguayos, doar că aceștia sunt... croați! Dacă nu aș fi știut, aș fi pariat că-i ascult pe îndrăgiții mariachi de care-mi amintesc acum cu nostalgie.
Ca să nu vă mai țin în suspans, vă recomand să-i urmăriți în concert pe Los Caballeros:

Pasiune de-o vară

 Final de idilă 

(fragment din romanul Nostalgii viciate, Editura PIM, Iași, 2019)

Erau singuri în camera lor. Femeia îi studia mâinile. Nu mai erau la fel de fine ca atunci când s-au cunoscut, la începutul idilei lor. De la atâta benzină câtă vehiculaseră, mâinile căpătaseră o nuanță roșiatică și se înăspriseră.

- Iubitule, mâinile acestea frrumoase nu sunt făcute pentrru așa ceva! – încerca ea din nou să-l convingă să renunțe la „serviciul” degradant de noapte la care se angajase. Mâinile acestea sunt destinate mângâierrii unei femei, a unui sân, a unei coapse, uite, astea ale mele, nu altele! – și să nu spui că nu-ți mai plac! – îl certă ea, jucăuș, dezvelindu-și pulpele și excitându-i simțurile.

- Cum poți afirma așa ceva?! – se lamentă bărbatul în aceeași notă și frământându-i carnea într-unul din cele mai sensibile locuri.

Femeia chicoti:

- Nu, nu, mâinile acestea nu sunt făcute pentrru… pentru…

Începu apoi să plângă și se ghemui la pieptul său. Alex o mângâie pe obraji și o sărută. Era sinceră. N-avea nici un motiv s‑o suspecteze de fățărnicie. Mai ales după ultima discuție avută cu mama ei. Bătrâna a fost totuși îngăduitoare: nu a depășit stadiul amenițărilor, le-a acordat răgazul verii. Să li se stingă focul. Era conștient însă că, dacă voia să iasă neșifonat, nu trebuia să depășească limitele admise de profesoara pensionară.

Între timp, se răcise și vremea, se terminase și sezonul pe litoral. Se răcise de-a binelea. Închiseseră și afacerea după ce au dus toată marfa înapoi la București, iar Bogdănel se‑ntorsese la facultate și la micile lui îndeletniciri aducătoare de profit. Au fost mulțumiți că n-au ieșit pe minus. Exceptând investiția inițială pe care n-aveau cum s-o recupereze. Niciodată! Nu mai aveau nici un ban în cont pentru reinvestire. Dispăruse și entuziasmul. După atâtea eșecuri…

Își reluase și iubita sa cursurile la universitate, astfel încât nu mai stăteau la fel de mult timp împreună. Poezia dintre ei se mai diluase și ea, o dată cu schimbarea vremii și cu oboseala pe care el o resimțea tot mai acut. Era din ce în ce mai mult timp singur în camera rece de hotel, putând să reflecteze la aventurile de peste vară, la familia lui, la falimentul în care ajunsese firma. Ascensiune și decădere, succes și faliment, dragoste și trădare, euforie și dezamăgire. Unde greșise, oare? Când? Ar fi putut face alegeri mai bune?

* 

Pentru încălzire, achiziționase un radiator electric care, ținând cont de cât de mică era încăperea, făcea față cu brio. În atmosfera sumbră de toamnă târzie și rece, lumina și căldura emanate de radiator îi mai îndulceau clipele de singurătate. Nici starea lui de sănătate nu mai era ca înainte. Dacă ar fi fost numai mâinile… Se simțea tot mai slăbit, mai fără putere. După simptomele avute, suspecta o recădere hepatică. Ar fi fost groaznic. I se trăgea, probabil, de la gurile de benzină înghițite accidental, de la aburii inhalați… nu știa nici el, dar nu-i era bine de loc. Asta-i mai trebuia: să se întoarcă acasă și bolnav!

Rodica, observându-l îngândurat, îi mângîie obrajii și depuse un sărut tandru:

- Ce te frrământă, iubitule? Că nu ești aici. Spune-i Rodicăi tot, destăinui-te, nu ține doarr pentrru tine!

O strânse și mai tare la piept.

- Iubito, am terminat-o cu băieții. I-am anunțat deja. Gata, am stat cât s-a putut.

Femeia exultă:

- Foarrte bine, iubitule! De-acum o să fii numai al meu!

Bărbatul, n-avea încotro, dar era nevoit să-i mai taie din elan:

- Iubito, te rog să mă înțelegi, dar nu mai putem continua!

- De ce? De ce? – se lamentă ea. Din cauza mamei? – și femeia începu să-l bată, înciudată, cu pumnii în piept.

- Și din cauza ei, iubito – are dreptate, trebuie să mă întorc la soție și la copil.

- Nu vrreau, nu vrreau!

Pumnii ei îl loveau tot mai slab, dovadă a renunțării la luptă. Izbucni în plâns. Nu încercă s-o liniștească. O lăsă să se calmeze singură, plânsul îi făcea bine. Când simți că pieptul nu i se mai zbate spasmodic și-i auzi respirația reglându-se, o luă de umeri și-o întoarse cu fața spre el:

- Iubito, de când suntem noi împreună?

- De astă vară – răspunse ea, scâncind.

- Da, de astă vară și vară, cuvântul vară ce semnificație are pentru tine, ce semnificație are pentru noi?

- Ce semnificație să aibă? Unde vrei s-ajungi?

Femeia se dezlipi din îmbrățișare și-și întoarse fața spre el, semn că-nțelesese că discuția era cât se poate de serioasă.

- Ia să vedem: vară, adică vacanță… soare… plajă… muzică…

- Dar și poezie, îmbrățișări sub clar de lună… – completă femeia, visătoare.

- Da, poezie, aventura noastră a fost sub semnul poeziei…

Tăcură amândoi. Fiecare cu gândurile și cu visurile lui, visuri care, timp de câteva luni, se intersectaseră permițându-le să evadeze din cotidian și să eludeze toate constrângerile sociale. 

- Iubito, în tine am iubit femeia așa cum n-am iubit vreodată!

- Da? – făcu ea pe neîncrezătoarea. Sigur, iubitule?

- Sigur, îți jur a nu știu câta oară!

Jurământul era corect, pentru asta Alex n-avea motive să se simtă vinovat, dar, dacă ar fi fost cazul, ar fi jurat mincinos – trebuia, simțea că era de datoria lui să nu lase în urmă o femeie tristă, o femeie care i se dăruise complet, iubindu-l.

- Dacă e adevărat tot ce spui, de ce pleci? De ce nu rămâi cu mine? Nu vreau să te pierd! De ce să te pierd? Eu te iubesc!

- Nu, nu se mai poate, iubito, dragostea noastră a funcționat pentru că, la un moment dat, planetele s-au aliniat cum ne-am dorit și… ne-am bucurat de niște condiții! Înțelegi unde bat?

- Înțeleg, că nu sunt proastă! Dar tot nu înțeleg: de ce n-o părăsești pe nevastă-ta, dacă tot spui că mă iubești și tu?

- Te iubesc, nu pot să neg…

- Și-atunci?

- Să fim realiști, draga mea: iubirea noastră și-a căpătat doar valențele unei iubiri de-o vară, atât i-a fost strălucirea! Planetele n‑au stat: au continuat să se miște pe cer. Și… n-au mai făcut-o în favoarea pasiunii noastre.

- Cât de intens am trăit totul, iubitule!

- Da, totul a fost la intensitate maximă! Și vreau să reții pentru toată viața ceea ce-ți repet acum: ai fost cea mai grozavă iubită pe care am avut-o vreodată, nu te mint!

- Chiar așa, iubitule?

- Chiar așa! Și așa vei rămâne în memoria mea: cea mai grozavă, cea mai tare, cea mai bună, cea mai… focoasă amantă! Ca tine nu a fost nimeni!

- Deci, nu o să mă uiți?

- Să te uit?! Niciodată! Îți jur!

Se sărutară prelung. Femeia se mai liniștise. Era deșteaptă și înțelegea și ea cât de multe îi despărțeau acum, în prag de iarnă. Nimic din ce-a fost nu mai era.

- Când o să pleci?

- Mâine. Cât mai am bani în buzunar și benzină în rezervor.

- Ahh, iubitul meu drrag!

A fost ultima lor noapte petrecută împreună. Îmbrățișări prelungi, însoțite de lacrimi, de regrete și jurăminte.

- O să mai vii, iubitule?

- Sigur că da, iubita mea, o să revin negreșit!

Știau amândoi că nu era adevărat. Atât le fusese favorabil destinul. O vară și-o toamnă. C-un discount de început de decembrie. Pasiunea lor debutase brusc, trebuiau să recunoască acum semnele sfârșitului și să le respecte.

A doua zi, după ce a condus-o la Universitate, Alex a plecat spre Brăila. Acasă. Acasă la soție și la copil. Gata cu minciunile, gata cu duplicitatea. Trebuia să redevină bărbatul familiei sale.

Îi era dor de cele două ființe dragi și abia aștepta să le strângă la piept. Le iubea necondiționat. Dragostea pentru ele nu avusese de suferit. Așa cum își justifica, deseori, rătăcirea, amantei îi oferise doar trupul, dar inima îi rămăsese acasă, alături de familia sa. Avusese dreptate bătrâna profesoară.

Scriitorul Ionuț Caragea a avut amabilitatea să scrie o cronică favorabilă cărții pe care vă invit s-o citiți aici.

De asemenea, imagini, comentarii și impresii de la lansarea de carte - care a avut loc pe data de 10 decembrie 2019, exact cu doi ani în urmă - găsiți aici.

Revista A.S.L.R.Q. - numărul 12

Eveniment: Azi, 1 Decembrie 2021, a apărut👉 numărul 12 al revistei A.S.L.R.Q. 👈(Dați clic pe link pentru a deschide revista)

Revista conține „Poezie”, „Proză”, „Interviuri”, „Cronici literare”, „Eseuri”, „Știri”, „Arte vizuale” și „Traduceri”. 

Nu-mi permit să recomand pe nimeni în mod special, deoarece aș fi nedrept - cine sunt eu să dau verdicte? Și apoi, revista în sine reprezintă un mare plus pentru creatorii români de pretutindeni. 

Așadar, vă invit să deschideți revista, să vă delectați și să vă informați. Aștept păreri, aștept eventuale recenzii. Pe cele mai bune le voi transmite redacției revistei.

TOM - fragment

La pescuit pe malul Dunării.
În prim plan, Dorina, soția lui Tom (cu ochelari).
În dreapta imaginii, Tom

(Dați apă însetaților!)

         Ca să-şi mai scuze vinovăţia vis-à-vis de nevasta absentă, prietenul meu mă lua părtaş la păcat prin introducerea acelui plural: scumpa noastră în loc de scumpa mea. Până să reacţionez eu, după ce i-am respins mâna întinsă, Tom a şi tras câteva gâturi bune de alcool. Barca tăia valurile undeva, pe la mijlocul Dunării, într-o primă traversare istorică. Ne simţeam bine în bătaia curenţilor şi anafoarelor, ascultând turuiala zgomotoasă şi veselă a micuţului motor cehoslovac aflat în permanent dialog cu clipocitul apei. Fără să ne dăm seama, munca motoraşului ne-a dus până aproape de celălalt mal. Pescarii se uitau cam îngrijoraţi spre noi, de teama de-a nu le încurca nailoanele lansetelor sau plasele întinse pe sub apă şi ne făceau semne repetate de atenţionare. Nu-i vorbă, nici pentru elicea motorului nostru nu ar fi fost o întâlnire tocmai fericită cu vreo plasă, pericolul agăţării şi pierderii ei în Dunăre fiind unul cât se poate de real. Tom se juca fericit cu acceleraţia motorului, când turându-l la maximum, când lăsându-l la ralanti. Făcea probe! Eu mă bucuram de plimbare, de briza Dunării, de apă, de soare... Deodată motorul amuţi!

    - Stai cuminte, Florin! L-am oprit înadins, să ne bucurăm şi noi de peisaj! – mă linişti prietenul meu.

    - Bine, măi, Tomiţă, dar să nu întârziem mult; ştii că trebuie să ajung la timp acasă! – îi amintii eu.

    - Nicio grijă, amice! Suntem stăpâni pe situaţie! – mă asigură el. Şi-apoi, cine mai trage o guriţă de Wyborowa?

    - Băi, Tom! Nu te-ai săturat de atâta tărie? – încercai eu o naivă ponderare a prietenului meu.

    - Lasă, măi, Florine, că nu în fiecare zi suntem singuri în mijlocul naturii!

    Amicul meu ştia  să  îşi  trăiască clipa!  Acest  lucru l-am realizat mult mai târziu. Mie mi-au trebuit mulţi ani să-l învăţ şi să mi-l însuşesc ca o conduită de viaţă, dar pentru el aceasta era starea de normalitate, firescul existenţei lui. El se bucura din plin cu toată fibra fiinţei lui, în timp ce eu eram condiţionat de multe: de ora la care trebuia să ajung acasă, de eventuala supărare a soţiei sau de dojana tatălui meu, de indispoziţia creată prietenilor dacă nu ajungeam la timp pentru partida de canasta... Lui Tom nimic din toate acestea nu putea să-i umbrească bucuria clipei: el exista şi-atât!

    - Ei, domnu’ inginer – reveni partenerul meu de aventură pe Dunăre la binecunoscutu-i ton licenţios-miştocăresc după ce a considerat că s-a bucurat îndeajuns de apă, soare şi vodcă – să dăm din nou o sfoară, o... sforicică şi să ne întoarcem pe malul celălalt, la familiile noastreee...

    - Bagă mare, dom’… profesor! – îi răspunsei eu bine dispus, păstrând tonalitatea pe jumătate oficială.

    Nu terminasem de aprobat acţiunea când bătrânul profesor-traducător-comandant de ambarcaţiune fluvială, tacticos, înfăşură sfoara pe tambur şi trase cu încredere de ea. Nimic. La fel de calm, o înfăşură din nou, trase şi... iar nimic!

    - Ce are, măi, Tom? – îl întrebai eu neliniştit.

    - N-are nimic, Florine, trebuie s-o ia! – îmi replică acesta cu un calm mincinos în glas.

    Încă o sfoară şi încă una...

    - Sigur s-au înecat bujiile! – mă linişti el. Într-un minut decolăm!

    - Salut, Tom! – se auzi dintr-o barcă ce tocmai se oprise lângă noi. Era Titi G., un coleg de serviciu de-al nostru, posesor al unei ambarcaţiuni rapide, din fibră de sticlă, dotată cu un motor NEPTUN de 23 CP, motiv de reală mândrie printre pasionaţi.

    - Salut, Titi! Uite, mi-am segmentat motorul de barcă şi am ieşit cu domnu’ inginer să-i facem proba! – îi expuse cu semeţie amicul Tom rostul nostru pe apă. Bei cu noi o vodculiţă?  

    - Ce, sunt nebun?! Pe canicula asta?! Mai bine veniţi voi mai în amonte să ne întâlnim cu gaşca la un grătar de peşte! Şi o bere! Poate c-au prins şi ăia ceva! – veni replica lui Titi.   

Cum se pregătește masa de pește la o ieșire în natură, la Dunăre. Toată lumea participă la acțiune.

    O sfoară scurtă, motor şi... barca rapidă porni ca din puşcă cu prova desprinsă semeţ din apă. A tras şi Tomiţă de sfoară, dar a noastră s-a rupt, fără ca motorul să dea vreun semn de bunăvoinţă. Pe mal pescarii făceau mişto de noi! Eu fierbeam şi începusem să-mi pierd şi răbdarea, dar şi umorul şi vocabularul cuviincios. Nu-i vorbă, nici prietenul meu nu era mai curat la vorbire, mai ales că a desfăcut de mai multe ori motorul în principalele componente, dar degeaba. Nici cu sfoara de rezervă – pe care din fericire o poseda la bord – nu a avut succes. În fine, după aproximativ o oră de chin, de repetate demontări şi montări de motor, curăţiri de bujii înecate sau ne, sfori trase până la epuizare şi aproape de sfârşitul lor obştesc, s-a petrecut minunea: a pornit! A pornit  motorul!!! A început din nou să toarcă disciplinat, amplificându-ne mirarea pentru încăpăţânarea-i de o oră.

    - Gata! Mă duci imediat pe malul celălalt! – îmi descărcai eu nervii. Nu mai vreau să ştiu nimic!

    - Florine, hai măi până la ăia, la deal! Îi salutăm din mers aşa, la mişto, s-arătăm c-avem şi noi barcă cu motor şi mergem apoi acasă! – apelă pe un ton rugător comandantul la mândria mea de dunărean.

    Eram încă în timp şi-mi puteam permite să-i mai ţin companie cale de vreo juma’ de ceas.

   - Mergem, Tomiță, dar să nu te prind că mai faci experienţe cu motorul acum, că explodez! Îl ţii tot timpul turat la maximum! E clar?

    - S-a făcut, şefu’: turat la maximum şi cu vânt din pupa! – confirmă fericit comandantul primirea ordinului şi întorcând ambarcaţiunea cu botul spre amonte. 

Niciodată nu veți mânca o ciorbă mai bună 
ca cea făcută cu peștele  tocmai prins la lansetă

Barca s-a aşezat docilă pe direcţia impusă, în timp ce motorul îşi făcea treaba – adică torcea regulat – pentru care fusese reparat şi trebuia acum să-şi justifice investiţia şi speranţele armatorului Tom. Gaşca nu era departe, aşa că am ajuns repede. Strigăte vesele de bun venit, de bun găsit: Aţi prins peşte? / N-am prins peşte, Salut! / Salut!...  

    A murit motorul! Pur şi simplu, s-a oprit! Exact în momentul maximei noastre exaltări, mecanica ne-a trădat! Înjurături şi picioare trase cu scârbă şi obidă în toate componentele accesibile, hohote de râs stăpânite şi sfaturi tehnice de pe margine, sfori repetate trase de Tom, dar... nimic! Mort! Indisciplinat! Tâmpit! Idiot! Nenorocit! Îl arunc în Dunăre! / Lasă, că-l arunc eu! Iar înjurături într-un repertoriu vast, îmbogăţit de ambele părţi în amuzamentul – totuşi, reţinut – al prietenilor de pe mal.

(Fragment din povestirea Tom din volumul de proză scurtă Am fost și eu revoluționar!, Brăila, Editura Olimpiada, 2011. Povestirea îi este dedicată colegului și prietenului Spiridon Tomulescu, un personaj romantic, binecunoscut multor brăileni ai ultimilor douăzeci de ani ai mileniului trecut și care, din păcate, a dispărut cam devreme atât din lumea aceasta, cât și din memoria colectivă. Doritorilor le pot expedia povestirea completă în format electronic.) 

PANAIT ISTRATI - Ars Poetica

Citatul complet este:

Am conceput, totdeauna, frumusețile artistice ca pe niște divinități, menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălășluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic.

În negura vieții, arta este singura noastră lumină și poate unica nădejde de desăvârșire universală (…) în stare să poată schimba, în curgerea veacurilor, fața urâtă a lumii. Dintre toate valorile sentimentale și spirituale, care stau la baza vieții superioare, arta este aceea care cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate și sinceritate. Ea este singura, care nu ne înșală niciodată. 

PANAIT ISTRATI

(Les Arts et l’Humanité d’aujord’hui)

Dacă îmi pot permite un comentariu, prin această definiție complexă a artei, citatul ne relevează „Ars Poetica” lui Panait Istrati. 

Este evidentă distanțarea scriitorului de „Arta pentru artă”, adică arta făcută de dragul artei în detrimentul mesajului pe care el îl consideră ca fiind obligatoriu pentru un artist care vrea (și trebuie) să spună ceva, să transmită ceva. Pentru că el, „Scriitorul vagabond”, a conceput mereu frumusețile artistice ca pe niște divinități, menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea - iată crezul scrisului său.

Panait Istrati - Wikipedia

Mai mult de atât, fiind un vizionar, el consideră că mesajul artistului trebuie să fie un fel de instrument pentru desăvârșirea universală, cea care poate schimba fața urâtă a lumii, arta aflându-se la baza vieții superioare (ce frumos spus: viață superioară!), acolo unde există mai multă dragoste, mai multă puritate și sinceritate.

Panait Istrati - desen de Nina Arbore

Având în vedere afinitățile sale socialiste, nu cred că Panait Istrati poate fi suspectat de vreo apropiere religioasă, cu toate că idealurile acestei „Ars Poetica” se identifică cu promisiunile creștine într-o viață viitoare mai bună, într-un alt spațiu (Rai), unde oamenii să se iubească necondiționat, într-o veșnică fericire.

A fost un idealist și din acest motiv a îmbrățișat valorile comuniste care promiteau, printr-unul din sloganurile pe care mi le amintesc bine: 

„De la fiecare după puteri, fiecăruia după necesități.”

„Fiecăruia după necesități” - alt fel de Rai (promis), dar aici și acum, pe Pământ.

Dezamăgirea a intervenit când, în urma celor două vizite făcute în Uniunea Sovietică (Raiul comunist de „acum”), a constatat că există multe disfuncționalități - să le spunem doar așa - în această nouă construcție a oamenilor.

Văd ouăle sparte, dar unde este omleta? - astfel a caracterizat socialistul Panait Istrati, dezamăgit, societatea sovietică atât de idealizată în viziunea sa anterioară.

Și atunci ce rămâne?

Rămâne „Ars Poetica” scriitorului, rămâne mesajul constructiv al artistului încrezător într-un viitor care, asemenea artei sale, 

cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate și sinceritate.

Notă: Pentru colaj am folosit desenul Ninei Arbore, descărcat de pe Wikipedia, pe care l-am și prelucrat pentru evidențierea desenului.