 |
| Cum se curăță ananasul în piața de fructe |
Este dificil să rezişti tentaţiei, într-o ţară ca India, situată de cealaltă parte a globului, ca, odată aflat acolo, să nu te răspândeşti prin oraş, după cumpărături. Înainte de toate, înafară de faptul că traversezi Pământul, India este o ţară exotică pentru noi, cu alte izuri prin atmosferă, cu mirodenii complet necunoscute simţurilor noastre, cu cocotieri uriaşi din care te aştepţi oricând să-ţi pice un proiectil în cap, cu vară permanentă susţinută de un soare proteguitor, cu o invazie de culori stradale determinată de varietatea sari-urilor purtate pe nişte corpuri aproape negre, aglomeraţie de ricşe, oameni, animale, maşini. Venit pentru prima oară în India ar fi - cred - o mare eroare de orientare dacă nu ai încerca să te afunzi, să te înfrupţi din acest parfumat şi zemos fruct ce ţi se oferă ţie, turistule speriat, ca o virgină mirelui multvisat.
 |
| Spitalul-ashram de la Belapur |
În primele zile petrecute la Belapur, mi-am dedicat timpul în exclusivitate programului de purificări; era musai, era strict necesar, acesta era de altfel unul din principalele motive ale sosirii mele aici şi-apoi... doar aşa puteam îmbrăca curta curăţeniei şi mă puteam prezenta în faţa miresei India. Dorinţa de curăţire era o tendinţă interioară puternică şi a fost respectată. În primele zile. Au venit însă următoarele şi o altă tendinţă, tot interioară, dar mai veche şi mai pământeană, mă îndemna spre exterior, spre lume, spre schimb de vibraţii, spre aventură. Era necesară şi o verificare a aurei mele: eram eu suficient de puternic încât să rezist atacurilor subtile venite din lumea eterogenă a celor ce formau masa de vânzători şi clienţi ce mişunau prin marile aglomerări de pe vadurile comerciale? Cum aş fi putut rezista să nu văd eu în direct multitudinea de ţesături şi culori din multele magazine ce te îmbiau ca, odată intrat în zona lor, să nu mă tocmesc pentru fiecare rupie, măcar de amorul artei conversaţiei într-o engleză stâlcită, să nu mă bucur că sunt acolo, în viermuială? Pipăiam ţesături, admiram imprimeuri, desfăceam sari-uri, alegeam, în fine, mă răzgândeam apoi, alte culori îmi impresionau retina; ieşeam din prăvălie, căci altele mă aşteptau, alţi vânzători răbdători în şiretenia lor de comercianţi versaţi în relaţia cu turiştii străini, se întrevedeau doar vânzări substanţiale la preţuri duble sau triple sau mai mult, oare? N-aveai cum să rezişti până la urmă: tentaţiile şi priceperea celor de după tejghea îţi frângeau încăpăţânarea şi te convingeau. Erai mulţumit că ai cumpărat la un preţ bun, dar n-aveai cum şti dacă nu cumva te-ai păcălit. Ajuns acasă, în România şi împărţind cadouri, nu mai eram sigur de calitate, începeam să suspectez că adevărata afacere a rămas în urmă. De altfel, dilema aceasta funcţionează în toate mediile: de fiecare dată după ce ai achiziţionat un lucru, descoperi imediat un altul, mai bun şi mai ieftin, dar răul era făcut... În cazul meu, cel puţin, întotdeauna roşiile rămase pe tarabă, la piaţă, au fost mai frumoase decât cele cu care ajungeam acasă. Acum însă, aş dori, cu permisiunea voastră, să mă întorc în India.
Atracţia mulţimii e formidabilă. Aceasta şi din cauza proiectelor ce le faci încă de acasă, când te vezi cu biletul de avion în mână: ce să vizitezi, ce să vezi de alţii trecut cu vederea, cum să te comporţi, ce temple sau monumente să nu ratezi, în cine să te încrezi şi cui să ceri sfatul, ce să cumperi şi de ce să te fereşti? Urma să mă confrunt cu o civilizaţie complet diferită de cea europeană, o civilizaţie îmbibată de izuri asiatice, urma să descopăr lucruri obişnuite pentru alţii, dar inedite pentru mine, urma aventura provincialului plecat pentru prima oară cu trenul la oraş. Voiam să văd totul şi chiar mai mult. Dinainte ştiam că nimic nu-mi va satura dorinţele de informare turistică, timpul şi banii nu-mi vor permite, singură doar acţiunea subtilă putea fi dusă la desăvârşire şi pe ea trebuia să marşez. A fost sfatul interior ce l-am ascultat şi pe care acum nu regret că l-am urmat.
Cu astfel de gânduri am aterizat pe pământul roşu al Indiei. Şi, bineînţeles, mi-am curăţat spiritul, dar mi-am eliberat şi toate simţurile flămânde şi, cu ele perfect deschise, m-am avântat, aidoma unui leu asupra prăzii, în marea indiană de oameni văzând, auzind, pipăind, mirosind, gustând. Nu vreau să vă şochez, dar pot să compar senzaţia trăită cu amrut-ul. Amrut-ul este ceva interzis muritorilor, iar eu atunci eram un muritor ajuns în Sfânta Indie doar prin graţia Nemuritorului. Eram deci cufundat într-un amrut din care eram invitat să mă hrănesc pe săturate.
 |
| Pamela alegând o curtă la solicitarea mea |
Să vă conduc, totuşi, în piaţă. Comercianţi experimentaţi te invitau să intri în prăvăliile lor care, de multe ori, se reduceau la nişte simple barăci, dar, drapate prin interior cu ţesături multicolore, reuşeau să-ţi îndrepte atenţia spre obiectul comerţului indian: sari-uri, curte, şaluri, metraje, bijuterii, fără să mai observi dincolo de ele. Ochii mei făceau ca la Pluto, căruia îi ieşeau ochii din orbite la vederea osului uriaş: credeţi-mă, nu ştiai ce să alegi tocmai datorită diversităţii ofertelor, a culorilor şi a preţurilor ce se schimbau rapid la fiecare nemulţumire sau pretenţie a mea. Omul de după tejghea era dispus la orice compromis, el avea orice, pentru oricine, numai să nu-i plece clientul din magazin, ştia că alături aşteaptă concurenţa să profite de cea mai mică stângăcie a sa, pentru el nici un produs nu era ultimul, nici un preţ nu era prea mic, el voia să vândă, el trebuia să vândă. Mi s-au confirmat informaţiile din ţară: să mă tocmesc la maximum, dacă doresc să obţin preţuri de două-trei ori mai mici. Mi s-a atras chiar atenţia că, în caz contrar, eşti categorisit ca naiv, cel puţin. Prima şi poate cea mai ispititoare ofertă venea din chiar spitalul-ashram de la Belapur unde, în micuţul magazin amenajat în interior, puteai găsi articole de farmacie, C.D.-uri şi casete cu muzică sahaj, medalioane cu SHRI MATAJI şi altele. A fost poate cea mai ispititoare ofertă, deoarece era în imediata noastră apropiere, aveam acces la ea şi era prima. Mărturisesc că am făcut cu greutate faţă ispitei de a mă lansa în primele cumpărături programate şi obligatorii. A trebuit să fac apel la raţiunea care-mi spunea să nu mă grăbesc, aceleaşi produse le voi găsi afară, la concurenţa pieţei şi la preţuri mult diminuate. Aşa a fost, mai puţin medalioanele şi înregistrările sahaj, pe care nu le-am regăsit la Pune, acolo unde mă aşteptam la o diversitate a ofertei. Legat de magazinul din spital, să vă descriu două tipuri de atitudini: a mea şi a Dianei. Cu toate sfaturile mele, Diana s-a lansat în cumpărături şi şi-a cheltuit foarte repede mare parte din bani cumpărând tot ce se găsea, în cantităţi considerabile. Invitaţiile mele la cumpătare şi argumentele legate de economia de piaţă nu aveau ecou în faţa entuziasmului inocent al fetei: -Domnu’ Florin, banii aceştia merg la sahaja yoga... Nu o pot contrazice pe Diana, dar dacă aş fi procedat la fel, aş fi cumpărat multe lucruri de două ori mai scump. Chiar dacă banii sunt pentru sahaja yoga, eu nu am dreptul moral să cheltuiesc fără discernământ economic, nu-mi permite conştiinţa de soţ, de tată pământean. Aşa am gândit atunci şi nu cred că am greşit. Ca amuzament, după un timp, Diana, strâmtorată şi aglomerată de prea multe, a început să vândă din ceea ce, totuşi, îi prisosea. A rămas cu bucuria cumpărăturilor: este şi aceasta o bucurie!
Revenim în piaţă. În Bombay, Pamela m-a condus într-un centru comercial în care nu aveai cum să scapi fără să cumperi. Efectiv eşti învăluit de un parfum greu de definit, pe care nu-l poţi regăsi în nici o altă parte, decât în India. Iar acest parfum te pătrunde atât de bine, încât devine parte din fiinţa ta şi te cheamă mereu să-l regăseşti în aceleaşi locuri. Vorbind de mine, a devenit ca o dulce dependenţă, acea dependenţă ce te îndeamnă să-ţi doreşti mereu acel ceva, acel nedefinit, mai prozaic spus, să-mi cumpăr mereu curta pentru puja direct din magazinul din India. Relaţionându-mă din nou la Diana, ea s-a lipsit de această plăcere, compensând cu o alta, una subtilă, şi nu a greşit deloc. În timp ce eu eram atras de cumpărături, la Bombay sau Pune, Diana rămânea în incinta ashram-ului sau prefera o vizită la casa lui SHRI MATAJI. Recunosc că nu am observat nici un moment vreun regret pe faţa fetei, din contră, entuziasmul de după vizita amintită mi-a trezit mie regrete. La Bombay, în piaţă, m-am tocmit pentru două sari-uri, două curte, două şaluri, butoni pentru curte. Să vă spun preţuri: sari-uri: 6-10$, sau mai scump, până în 15$; curte: 7-9$; şaluri: 3,5-6$; butoni pentru curtă: 0,4-2$, chiar mai mult în cazul celor mai pretenţioşi. Mă învăţasem să gândesc calculând în rupii, astfel încât mi-am refuzat, fără să realizez, articolele de calitate. Tocmitul acesta la sânge, m-a lipsit de ceea ce era mai bun. -Cum, 400 de rupii? Mult prea scump! Nici o problemă pentru comerciant, el îmi scotea şi arăta un sari de 250 de rupii, eram satisfăcut, dar m-am lipsit poate, fără să-mi dau seama, de calitate. Vedeţi, am spus poate, căci nu mai sunt sigur de nimic. Un sari cu adevărat bun, se duce, aveam să aflu, undeva pe la 3000-4000 de rupii. Aceasta înseamnă 70-100$. Ce înseamnă 100$ când cumperi pentru puritate, în sensul absolut? Încă o dată, de mare ajutor mi-a fost Pamela, care a negociat de multe ori pentru mine, mi-a îndepărtat atenţia de la lucrurile îndoielnice, m-a sfătuit. Dacă am avut succes la această primă ieşire la cumpărături, ei i-o datorez. Rămânând în temă, am ajuns la concluzia că eu nici măcar nu ştiam ce să doresc. De exemplu, în capul meu, acelaşi articol de vestimentaţie feminin, trebuia să fie neapărat lucios, plin, cu imprimeu auriu. Orice altă ofertă nu avea loc în mintea mea, nu era inclus în canoanele mele de cunoaştere, refuzând astfel multe frumuseţi adevărate. Întâmplător am cumpărat de la Pune un sari din voal, vaporos, cu un desen în culori mai închise, dar contrastând cu un fir auriu discret înserat prin ţesătură. După negocieri îndelungate l-am scos la 400 de rupii (aproape 10 dolari). Abia acasă mi-am dat seama de frumuseţea pânzei şi succesul unei afaceri.
În ultima zi a şederii mele în Bombay am fost neascultător: am lipsit de la ultima şedinţă cu dr. Katia, pentru o ultimă partidă de cumpărături. M-am deplasat deci într-o piaţă din apropierea ashram-ului. Dorinţa mea curată era de a le rezolva pe amândouă: şi cumpărăturile, şi şedinţa de tratament sahaj. Dar, odată lansat în cheltuirea rupiilor, greu mai era să realizezi trecerea timpului. Am întârziat şi apoi... am abandonat problema. Am rămas cu un sentiment de vinovăţie, ce nu mi-a dispărut complet nici până acum; mi-am cerut scuze a doua zi, dar nivelul meu subtil bănuiesc că avusese de pierdut. Și de data aceasta am căutat lucruri deosebite: aşadar m-am uitat după suveniruri, cadouri, curiozităţi. M-am oprit pe la magazinele de bijuterii, voiam să cumpăr ceva drăguţ pentru fiică şi soţie. Am constatat că aurul era la preţuri asemănătoare celor din România, dar argintul reprezenta o adevărată afacere.
 |
| Ana, la cumpărături |
Fiind cu colega mea Ana, de la Brăila, am cumpărat mai multe şi am obţinut în final preţuri ce nouă ni s-au părut bune. Nu mai sunt foarte sigur de costuri, dar pot să vă asigur că erau cel puţin la jumătate de preţ faţă de România. Am cumpărat câte o brăţară pentru cele două fiinţe dragi ce formează nucleul familiei mele pământene şi un suport de beţişoare în formă de elefănţel. Din argint, bineînţeles! Ana, având o familie mai numeroasă şi mai mulţi bani disponibili, a făcut o cifră de afaceri mai bună. Negustorul, fiind foarte mulţumit, a trimis băiatul de prăvălie şi ne-a cinstit cu două băuturi răcoritoare, un fel de iaurt îndulcit şi aromat, foarte gustos. Cât despre bijuterii, soţia şi fiica mea s-au bucurat de ele, le-am oferit cu toată dragostea, mie însă nu mi s-a părut a fi de o fineţe prea grozavă prelucrarea metalului. Sunt sigur că există şi lucruri mai pretențioase dar eu, uitându-mă după ce e mai ieftin... Am mai cumpărat de la un alt magazin un C.D. cu muzică indiană. Încă înainte de plecarea din ţară îmi planificasem să cumpăr o astfel de muzică, reprezentativă pentru poporul indian, un popor muzical şi sensibil. Aşadar, am cerut muzică din filmele lor în vogă. Vânzătorul mi-a prezentat trei discuri. Necunoscând numele de pe copertă, vă mărturisesc că am ales după poze, la inspiraţia ochilor. Mai trebuie să vă dezvălui un criteriu al alegerii: poza trebuia să fie cât mai decentă. Îmi făceam probleme: cum o să prezint eu C.D.-ul unui sahaja yoghin? Încă o dată, slăbiciunile mă trădează: de ce nu sunt eu propriul meu stăpân, de cine mă tem, de judecata omului? Am aplicat un criteriu subiectiv, deoarece mă temeam. Oricum, muzica este foarte frumoasă, o pot oferi doritorilor. Pe C.D. eu am plătit 100 de rupii, asta face cam 2,5$. Nu cer nimic pentru oferta mea! De la acelaşi magazin am ales mai multe seturi de brăţări. Foarte frumoase, din sticlă sau metalice, între 20 şi 30 de rupii, deci foarte puţin peste jumătate de dolar. Bineînţeles, totul negociat la sânge, cât am ştiut eu. Fiind în ajunul Crăciunului, se găseau de cumpărat globuleţe, beteală, jucării. Nu erau foarte frumoase, cel puţin pentru gustul meu, deci nu m-au interesat preţurile. Mai erau pline magazinele de ganesh-uţi, de diferite dimensiuni, metalici sau din materiale pe care nu sunt sigur că le recunosc pentru a le numi, variat împodobiţi cu pietricele sau fire aurii, pictaţi în culori vii, foarte frumoşi. Preţurile variau. Am cumpărat unul metalic, auriu, pentru care am plătit 100 de rupii.
 |
| În piața de legume și fructe s-a lăsat seara |
Înainte de a părăsi Bombay-ul, doresc să vă conduc şi în piaţa de legume şi fructe. Nu există tarabe. Toate sunt înşirate pe jos. Te acaparează verdele, culoarea predominantă a legumelor, pătat de auriul citricelor sau al bananelor. Am recunoscut unele din cele ce se găsesc și pe la noi. De exemplu, salate şi nişte ridichi albe şi mai lungi ca la noi, roşii... Asta îmi amintesc acum, dar sunt singur că mai erau şi altele, însă, nefiind interesat, nu le-am dat atenţie. În schimb fructele... Banane, citrice, rodii, struguri albi şi negri, ananas, papaya, nuci de cocos, mere - acestea din urmă, scumpe pe acolo, se vindeau la bucată - şi altele, ale căror nume nu le ştiu, unele le-am gustat, mi-au plăcut şi nu prea. Despre banane trebuie să vă spun că ei mai au un soi cu fructul mai scurt şi coaja galben intens şi subţire. Mie nu mi-au plăcut, mi s-au părut mai fade, mai puţin dulci. Când cumpărai ananas, vânzătorul ştia că în preţul de vânzare intra obligatoriu şi curăţatul acestuia. Prima oară când mi s-a adus fructul în această formă, nici nu l-am recunoscut. Am crezut chiar că vânzătorul a făcut o mică şmecherie cu mine. Era, de fapt, necunoaşterea mea.
Acum, în piaţă, în cunoştinţă de cauză fiind, am comandat trei fructe de ananas. E de admirat îndemânarea vânzătorului. Înarmat cu un cuţit cu lama lungă şi subţire, îşi execută cu oarecare mândrie profesională, ştiind că este urmărit cu atenţie şi admiraţie, actul de măiestrie. Întâi ascute partea cu frunze, de care apoi ţine fructul ca de un mâner. Urmează celălalt capăt, căruia îi taie capacul, ca la un pepene. Apoi, fructul este curăţit de coajă, asemenea unui cartof. Şi, la urmă, partea cea mai delicată, miezul gălbui, plin de muguri fiind, este eliberat de aceştia cu ajutorul vârfului cuţitului care, pornind din capătul cu capac, coboară pe un meridian curb până la mânerul verde. Aceeaşi mişcare este făcută de ambele părţi ale mugurilor, după care urmează îndepărtarea coloanei tot cu vârful cuţitului. Operaţia aceasta se face până la îndepărtarea tuturor mugurilor inestetici şi, cred eu, necomestibili şi durează cam zece minute. La final, miezul arată ca o roată dinţată tronconică, cu canelura înclinată. Cam tehnic, dar frumos. Fructul îţi este înmânat într-o pungă de plastic. În timpul acestei operaţii vânzătorul pune de mai multe ori - de neevitat - mâna pe fruct. Astfel încât, înainte de consum, am considerat obligatorie clătirea acestuia. Nu vă povestesc cum am consumat primele exemplare până să urmăresc acest spectacol. În piaţa de fructe fiind, până să se finalizeze cele trei fructe de ananas comandate, a început să se întunece. În India, în decembrie, începe să se însereze pe la 5 după amiaza, ca la noi, de altfel. Foarte repede coboară întunericul. Am observat atunci cum vânzătorul de banane, vecin cu cel cu ananasul, scoate o lampă clasică cu gaz, o amorsează şi o aprinde. Entuziasmat de ceea ce văd şi trăiesc, am deschis aparatul de fotografiat şi am făcut o poză. În câteva minute, întreaga piaţă era inundată de lumină de la zeci de astfel de lămpi. Am regretat că mi se terminase filmul şi n-am putut să înregistrez şi acest clişeu indian. Închipuiţi-vă, totuşi, un şir lung de vânzători şezând direct pe pământ, în faţa grămezilor de legume şi fructe, sursa existenţei lor, strigându-şi clienţii şi lăudându-şi marfa, cu feţele negre luminate de nişte lămpi cu gaz, din care flăcările jucăuşe îţi încălzesc inimile. Cum să nu fiu marcat de această frumuseţe şi puritate, cum să nu fiu pătruns de mirodenia Indiei! Cu mai multe sacoşe cu fructe atârnând de mâinile mele, m-am întors la fetele ce mă aşteptau cu oarecare nerăbdare şi îngrijorare, obosite de alergătura prin magazine şi de negocierile obligatorii. Am luat două ricşe pentru un drum pe care la venire îl făcusem cu vioiciune, pe jos. Şi poate îmi veţi acorda şi înţelegerea voastră pentru lipsa de la ultima şedinţă cu dr. Katia.
Cea mai impresionantă mi s-a părut însă aventura de pe Lakshmi Road din Pune. Fiind artera comercială principală, vă daţi seama că vă voi vorbi tot despre cumpărături. Aici ai de-a face cu un vad comercial în adevăratul sens al cuvântului. Foarte lung, cu magazine de o parte şi de alta a arterei rutiere, îţi trebuie o mare hotărâre în alegerea prăvăliei în care intri, dacă vrei să-l treci în revistă, căci tentaţiile sunt mari, iar priceperea şi insistenţa vânzătorilor te fac să-ţi pierzi luciditatea. Însă aici poţi găsi tot ce doreşti şi chiar mai mult, căci descoperi multe alte lucruri neplanificate, dar dorite, altele de care nici măcar nu ştii că există, dar te atrag. Aşa am dat peste trestie de zahăr umblând după şaluri sau ochelari de soare şi ceasuri căutând punjabi. Să vă spun cum e cu trestia de zahăr. Un băiat era aşezat cu o mică platformă pe rotile, pe trotuar, iar în primul moment nu mi-am dat seama despre ce e vorba. Văzând însă beţele pe care acesta le curăţa de coajă, intuiţia m-a îndemnat să mă gândesc la trestia de zahăr. Şi nu m-am înşelat. După ce le elibera de partea lemnoasă, rămânea miezul gălbui, pe care apoi îl porţiona în fragmente cam de trei centimentri. Foarte ieftin, o punguliţă cu aproximativ douăzeci de bucăţi, 10 rupii. Cam 6000 lei. Se muşcă câte puţin, în lung de fibră, se mestecă până la epuizarea dulceții şi se scuipă partea fibroasă. E foarte bun, am regăsit gustul zahărului aşa cum îl ştiam din copilărie.
O altă întâlnire inedită pe Lakshmi Road, am avut-o cu sfânta vacă indiană. Prinsă la o mică teleguţă, în aşteptarea stăpânului, animalul se prezenta cu o demnitate, ce rezulta, cred, din acel interior sfânt şi secret muritorilor. Am fotografiat-o. Comparând-o cu animalul familiar nouă, se deosebeşte printr-un început de cocoaşă şi prin coarnele lungi, lăsate pe spate. Văzând acum fotografia, observ privirea cu care mă fixa, vrând parcă să-mi transmită ceva mie, ignorantului turist, vânător de suveniruri şi imagini. Cât de aproape am fost oare de SHRI SHIVA şi ce mesaj mi-o fi transmis Dumnezeu?
 |
| Altarul dedicat lui Shri Ganesha |
Parcurgând aceeaşi arteră comercială, am ajuns la un templu închinat lui SHRI GANESHA. Nu am fost surprins de mulţimea care se descălţa pentru a saluta şi venera Inocenţa. Am intrat. Ajuns înăuntru, privirea îţi era atrasă de altarul auriu de pe peretele frontal, o reprezentare a lui SHRI GANESHA, foarte frumoasă, o adevărată operă de artă, de dimensiuni medii, scăldată într-o lumină concentrată pe zeul aşezat pe un tron, de asemenea auriu. Multe flori. Până la altar lumea se deplasa de o parte şi de alta a unei platforme lungi şi înguste, pe care trona o statuie micuţă şi mai modestă a Şoricelului. În trecere spre altar, toată lumea atingea micuţul transportor al nobilului rege-copil. În stânga şi dreapta acestui drum ce te ducea spre curăţenie, pe jos, oameni în meditaţie. La altar oficia un om - nu ştiu cum să-l numesc ca să nu greşesc - despuiat până la brâu. Acesta primea din mâinile credinciosilor florile şi dulciurile aduse drept ofrandă. Atunci am realizat că noi intrasem cu mâinile goale. Stânjenit, m-am uitat în jur şi am observat că toată lumea avea câte ceva de oferit. L-am întrebat pe vecinul din spatele meu dacă e obligatoriu să ofer ceva. Plin de bunăvoinţă, cu un zâmbet cald şi îngăduitor pe faţă, mi-a confirmat şi mi-a oferit o floare din ghirlanda lui, de asemenea încă două pentru fetele cu care intrasem. Mi-a spus că nu are importanţă dacă le oferă el sau noi, acestea vor ajunge la destinaţia Puritate oricum şi din partea lui. Mi-a plăcut acest spirit indian. Având două aparate de fotografiat la gât şi voind să imortalizez momentul, l-am întrebat pe oficiant prin semne dacă-mi permite aceasta, mi-a permis şi astfel am adus cu mine în România şi templul lui SHRI GANESHA din Pune, India. Am ajuns în faţa altarului şi am oferit floarea. În acel moment oficiantul m-a întrebat din ce ţară sunt,
-Din România - i-am răspuns, după care a urmat un fapt care pe mine m-a luat complet pe nepregătite: slujitorul lui SHRI GANESHA mi-a pus în mâini o nucă de cocos şi nişte floricele,
-Prasad - mi-a spus, după care mi-a aşezat buricele degetului mare pe Agnya centru.
Luat prin surprindere şi înciudat de aceasta, m-am grăbit spre ieşire cu prasadul în mână, -Uite, domnule, eu fac purificări intense pentru a-mi curăţa corpul subtil şi cine ştie ce pot recepta pe aici! Ajuns afară, m-am grăbit să scap de prasad oferindu-l la rândul meu conducătorului ricşei. Cert este că în interior am simţit vibraţii bune, nimic nu m-a alertat. Şi nici nu-mi amintesc să mi se fi întâmplat ceva rău.
După vizita la zeul Înţelepciune, ni s-a făcut foame şi sete, aşa că vă voi introduce în atmosfera unui restaurant indian. Însoţiţi tot timpul în alergătura noastră turistico-comercială de conducătorul ricşei, l-am invitat să ne însoţească şi la masă. Eram deci patru, Ariana de la Timişoara, Ana de la Brăila, conducătorul ricşei şi subsemnatul. După epuizarea datorată şi celor treizeci de grade de afară, ne-au întâmpinat răcoarea din restaurant şi paharele de apă ce au venit imediat, din partea casei. Am fost poftiţi într-un mic separeu şi ni s-a prezentat lista de bucate. Doritori şi de altceva decât mâncarea indiană, noi am ales un meniu chinezesc, dar indianul ce ne însoţea a rămas fidel bucătăriei naţionale. Interesant ni s-a părut că, de îndată ce am făcut comanda, ni s-au schimbat paharele metalice cu altele de sticlă. Mâncarea a fost delicioasă şi foarte condimentată. Apoi, câte o îngheţată mare şi câte o cafea, în total, puţin peste 4$. Pentru tot! Puteţi face comparaţia cu preţurile de la noi, acesta este de altfel şi motivul pentru care vă agasez cu amănunte poate fără importanţă, la prima vedere. Mi-a plăcut felul în care ni s-a adus nota de plată: aceasta aşezată într-un mic castronel peste nişte seminţe mici şi verzi. Aveam să aflu că sunt bune pentru digestie. Indianul a apucat cu vârful degetelor o porţie, le-a pus în palmă şi apoi le-a frecat cu podul celeilalte până i-a rămas pleava lipită pe pod. Zona Muladharei. A introdus seminţele în gură, le-a mestecat şi le-a înghiţit. La fel am procedat şi noi. Satisfăcuţi şi sătui, am ieşit pentru alintul lui SHRI SURYA, dragul nostru soare indian de decembrie.
 |
| Ana și Ariana cu ricșa la cumpărături |
Vă povestesc aceste multe mici amănunte, nu din dorinţa de a epata prin scris sau a vă plictisi în loc să vă vorbesc despre puja, purificări, despre corpul subtil... Nu, acum scopul naraţiunii mele este de a vă introduce în atmosfera indiană, de a vă regăsi în magazinele umblate de noi, de a vă pătrunde de mirodenia Indiei... Nu ai cum înţelege un popor dacă nu te amesteci cu el, dacă nu devii una cu el, dacă nu gândeşti la fel ca el. Aceasta doresc să vă transmit. Dacă nu aş fi încercat acest lucru, singur m-aş fi pedepsit să rămân doar la stadiul de simplu turist într-o ţară îndepărtată şi exotică. Iar vouă v-aş fi transmis doar nişte simple poze scrise.
Voi continua, deci. O bună echipă comercială am făcut cu Flori de la Bucureşti. Înainte însă de a porni din nou prin magazine împreună cu voi, să vă relatez altceva şi să vă invit la meditaţie. Eram după havan. Eu nu mai aveam bani de cheltuit, Diana insista să mergem la casa lui SHRI MATAJI, eu îi promisesem Anei că o voi însoţi la cumpărături, în final am plecat în oraş cu Flori, iar Ana cu Diana. Aşa au fost jocurile. Cum v-am mai spus, eram fără bani, dar Flori a spus că plăteşte ea transportul, iar Ariana a insistat şi mi-a împrumutat 1000 de rupii, aveam mare nevoie pentru ultimele cadouri pentru cei dragi de acasă. Aici a apărut dorinţa pură şi perseverenţa Dianei pentru evoluţie şi dorinţa mea ceva mai pământeană pentru documentare în forfota oraşului. Meditaţi, trageţi concluzii şi poate, vreodată, îmi veţi spune dacă am greşit, pentru că un sentiment de vinovăţie a existat. Am plecat la drum, bineînţeles, cu ricşa. Instaurată o oarecare agitaţie după discuţiile dinaintea plecării, Flori, dintr-un instinct necontrolat în acel moment, începu să facă nişte remarci critice. Am observat acest lucru şi am rugat-o:
- Flori, te rog, suntem după havan, iar drumul acesta împreună vreau să fie plin de bucurie. Să închidem imediat orice subiect critic şi să ne umplem de frumuseţi!
- Foarte bine, Florin, din acest moment să ne bucurăm!
Flori s-a ţinut de cuvânt şi a fost o companioană foarte plăcută, ne-am împrietenit. M-a cărat prin multe locuri, avea bani de cheltuit. Cum a funcţionat echipa? Dacă lui Flori îi plăcea un anumit lucru, negocia cât se putea, apoi pleca din magazin dezamăgită. Eu întârziam puţin, îi spuneam, dezinteresat, vânzătorului că, într-adevăr, colega mea voia să cumpere, iar acesta insista pe lângă mine s-o chem înapoi, că mai face un rabat. Repetam acest joc de mai multe ori, până ce Flori obţinea preţul ce o avantaja. Înclin, totuşi, să cred că şi vânzătorul juca cu bună ştiinţă piesa. Devenisem de-al lor. Cu această ocazie am vizitat un magazin de suveniruri, în care puteai admira tot felul de mici sculpturi din diferite materiale, reprezentând zeităţile ştiute sau un fel de carpete, cu aceeaşi tematică, toate lucrate manual. Seturi de pat, tot felul de casete sculptate, mici sau mai mari tablouri pe pânză înfăţişându-l pe SHRI GANESHA. SHRI GANESHA de altfel, este zeitatea cea mai des reprezentată în suveniruri, dar am avut şi bucuria de a-l întâlni la plimbare prin oraş. Impresionant de mare, aşa cum îi stă bine unui rege. La finalul cumpărăturilor, Flori m-a invitat la un Mc. Donald’s. Am mâncat ceva, nu mai ştiu ce, am întâlnit aceeaşi atmosferă ca şi la noi, nimic deosebit de relatat aici.
 |
| La cofetărie |
Cu ocazia unei alte plimbări, am intrat într-o cofetărie, voiam să văd, să cumpăr şi să gust. Era o cofetărie curată, îngrijită, cochetă aş putea spune. Am ales o prăjitură cu ciocolată. Le-am atras atenţia vânzătorilor că eu vin tocmai din România şi sper să nu mă îmbolnăvesc pe la ei, aşa că m-au servit cu o prăjitură special adusă din laborator, ce era caldă încă. Mi-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi fost rece. Eram cu doamna Dejeu şi ne-am fotografiat la final cu personalul cofetăriei. Au fost drăguţi şi mi-am promis că voi reveni la ei, dar n-o să le mai spun chestia cu România!
Afaceri bune am făcut şi în piaţa instalată ad-hoc, cred eu, din faţa campus-ului sportiv din Pune, unde eram cazaţi. Chiar peste drum, piaţa consta din bucăţi de pânză sau cartoane întinse pe jos şi pe care erau aşezate fructele şi legumele sau rânduiţi papucii sau expuse bijuteriile şi suvenirurile. Zona respectivă reprezenta şi locul de dormit pentru vânzători, căci noaptea se aprindeau lămpile pe care vi le-am descris deja şi-i puteai observa întinşi printre obiectele comerţului lor. De la standul din chiar faţa intrării în campus am cumpărat cele mai multe amintiri. Apoi am mai adus clienţi. Iar am mai cumpărat câte ceva. Şi iar am adus clienţi. M-am împrietenit astfel cu vânzătorul, un indian aproape negru la pigment. Drept recompensă mi-a oferit un suport metalic pentru puja şi încă un mic recipient metalic pentru kum-kum şi un altul din piatră, tot pentru kum-kum. Şi aceasta după negocierile mele strânse. De la el am cumpărat printre altele două şiraguri, unul de chihlimbar şi unul de agate, superbe, la 200 de rupii fiecare. Cam 4,5$. Unul asemănător celui de agate, am văzut la Duty Free în aeroportul din Moscova cu 95 euro. Conversând mult cu noul meu prieten, acesta m-a întrebat ce limbi vorbesc. Răspunzându-i ferm că vorbesc bine franceza, prietenul meu indian mi-a replicat în cea mai curată exprimare a limbii lui Voltaire, încât pe mine m-a lăsat mut, nu mai ştiam un cuvânt franţuzesc şi toate vorbele îmi veneau doar în engleză! M-am cam făcut de râs! Nu i-am reţinut numele, iar înfăţişarea lui exterioară... nu te ducea cu gândul la un om citit: scund, pigmentat, nebărbierit, prost îmbrăcat, vânzător ambulant... Cam rasistă gândire! Analiză superficială din partea mea şi surpriză pe măsură. Dintr-o dată, părerea mea despre cel din faţă s-a schimbat. Observasem din relaţia mea cu indienii, că, oamenii de rând, nu cunosc decât dialectele lor, foarte puţini vorbind engleza, doar cei şcoliţi. Conducătorii de ricşă, muncitorii din ashram, oamenii simpli de pe stradă cu care încercasem un dialog, toţi ridicau zâmbind din umeri, nu ne înţelegeam. Deodată l-am descoperit pe acest prieten indian care, sub simplitatea vânzătorului ambulant ascundea un spirit instruit, care pe mine m-a invitat la o mai profundă meditaţie asupra oamenilor. Pe la 12 noaptea, când a venit maşina să ne ia pentru plecarea spre aeroport, înainte de a urca, m-am dus la el, l-am trezit şi l-am îmbrăţişat. A fost forma mea de recunoaştere a unui spirit!
Ar mai fi ceva de povestit. Înaintea plecării spre India, m-a sunat Petrică de la Bucureşti, să mă roage să le aduc o tabla din India. Era pentru grupul Chaytanya. Am cam scăldat-o, ştiam că voi avea de adus câte ceva şi pentru colectivitatea din Brăila, o să mă mai gândesc... Am sunat-o pe Diana, cu ea mă sfătuiesc adesea, fata a fost foarte fermă:
- Domnu’ Florin, şi eu aduc un armoniu pentru Chaytanya, nici nu discutăm, este pentru Sahaja Yoga...
Parcă a pronunţat o formulă magică. Are dreptate Diana, este munca noastră pentru divin, sigur nici un obstacol nu ne va sta în cale! La această concluzie am vrut să vă aduc şi de aici să pornească adevărata poveste. Pentru că, într-adevăr, nici un obstacol aparent nu a fost lăsat nerezolvat de ganas-urile noastre grijulii. Din start, am fost absolviţi de cea mai dificilă parte: cumpărarea instrumentelor. Nu aveam eu competenţa să le aleg şi să le probez. Ştefan Dumitru, care mă contactase şi el telefonic pe aceeaşi temă, mă asigurase că instrumentele vor fi cumpărate de Mihaela Kumar, de la Pune, sarcina noastră nefiind decât aducerea lor în ţară. Am răsuflat în parte uşurat, mai rămânea problema transportului...
Suntem acum în aeroport la Bombay, puţin agitaţi de grijile plecării şi de mulţimea şi greutatea bagajelor. Instrumentele cântăreau în jur de douăzeci de kilograme, exact cât ne era nouă permis pentru o persoană. Noi planificasem să luăm toate instrumentele (erau, de fapt, trei: mai adăugaţi şi jinta) în avion. Lângă vameşul indian supraveghea bagajele şi un reprezentant al companiei ruseşti Aeroflot. Avea acesta aşa o morgă... de te speria! Piatră! Văzând mulţimea bagajelor noastre, ne-a şi luat în colimator şi ne-a atras atenţia că vom plăti extrastorage. În primul rând, nu ne-a permis să luăm armoniul, din cauza volumului şi jinta, armă albă, cu noi în avion. La cala de bagaje. Diana a insistat şi atunci rusul a dat comanda:
- Nazat!
Speriat, m-am repezit şi i-am luat Dianei din mână jinta, i-am înmânat-o rusului şi mi-am spus că va avea grijă Mama de toate. S-a înmuiat rusul şi s-a făcut că uită de armoniu la cântar. Chiar şi aşa, am avut 20 kg. extrastorage, am plătit, îmi pare, 225$. Banii îi aveam de la beneficiarii transportului. Din acest moment au început ganas-urile să lucreze pentru noi. Am rămas cu tabla în seama mea. Asigurată într-o geantă mare, era şi ea destul de voluminoasă. Fiind bagaj de mână, am trecut cu ea pe la aparatele de control vamal. A început jocul. Nu ţinusem cont de ciocănelul din trusa tablei, o altă armă albă asupra noastră. Vameşul indian, un tânăr cu o înfăţişare complet diferită de cea a rusului, ţinând în mână ciocănelul şi neştiind cum să rezolve problema, observă medalionul cu SHRI MATAJI de la gâtul Dianei:
- E gurul vostru?
- Da, este Shri Mataji, Maestrul nostru spiritual. Suntem sahaja yoghini. Practicaţi şi dumneavoastră Sahaja Yoga?
Toată această formulare, Diana a rostit-o dintr-o suflare, ea nu ratează nici o oportunitate de a vorbi despre Sahaja Yoga şi a da Realizarea.
- Nu - a răspuns indianul, uitându-se discret în jur. Eu cred că da, după solicitudinea lui. A pus pe ciocănel o etichetă cu însemnele de vamă făcută şi ne-a promis că-l va înmâna echipajului, care-l va transmite mai departe la cursa noastră următoare. Urma să intrăm în posesia lui la Bucureşti. Noi am abandonat problema, oricum regretam că nu am preîntâmpinat litigiul punând obiectul în bagajele de la cală. Am urcat în avion. Reprezentantul vamal rus supraveghea îmbarcarea. Trăgând de geanta cu tabla, am rugat o stewardesă să-mi permită s-o pun la ea în oficiu până la destinaţie. Cu un zâmbet îngăduitor, vameşul rus mi-a luat geanta şi mi-a arătat că avea loc sub bancheta mea. M-am bucurat şi i-am mulţumit sincer. Până la urmă, nu pot spune că a fost chiar aşa de hain omul. Mai mult chiar, înainte de decolare, l-am văzut intrând din nou în avion cu ciocănelul nostru în mână şi predându-l echipajului. Băiat bun! La zece mii de metri înălţime fiind, i-am spus Dianei că am văzut arma albă la echipaj. Atât mi-a trebuit! Diana nu mai avea astâmpăr, mărturisindu-mi că se va duce şi va cere ciocănelul la aterizare.
- Stai liniştită, Diana, nu-i agasa, ne vor preda ei obiectul la destinaţie...
N-avea rost să insist, ne-am fi certat, cert este că fata a coborât ultima din avion, prezentându-mi triumfătoare - ce credeţi? - ciocănelul buclucaş. Era cam patru după amiaza, ora Moscovei, au urmat ore grele de negocieri pentru camere la hotel, Ana nu se simţea deloc bine, eram toţi obosiţi şi ne era foame, preţurile nu se diminuaseră peste noapte... Pe la ora opt ni s-a aprobat cazarea, iar la hotel am fost duşi abia pe la doisprezece noaptea. Părerea mea de-atunci şi de-acum este că ruşii îşi bat joc premeditat de oameni. Nu eram singurii în situaţia aceasta. Aşteptând noi îmbarcarea în autobuze pentru hotel, la un moment dat, ne-am precipitat şi eu am intrat pe o altă poartă; era să ajung în Turcia! Mi s-a făcut controlul bagajelor şi, bineînţeles, problema veche: ciocănelul. Le-am explicat eu despre ce e vorba, că-l voi preda echipajului, m-a salvat eticheta pusă de vameşul indian la Bombay. Mi-au spus că această etichetă e suficientă, nu trebuie să-l mai prezint echipajului, dar... era cazul să ies: eu nu plecam în Turcia. Ne-am amuzat cu toţii, dar eram în continuare în posesia ciocănelului. Cel puţin încă două controale la bagaje am mai avut după acesta fals, dar niciodată ciocănelul nu a mai apărut la aparate. Iar ruşii sunt vigilenţi! Aşa a ajuns tabla în set complet în ţară. Acest articol complementar al instrumentului are într-adevăr caracteristicile unei arme albe şi doar voinţa divină a făcut ca el să ajungă la destinatar. Au fost multe controale, multe obstacole, dar niciunul nu a contat. La fel, toate instrumentele au fost predate şi acum - sunt sigur - Chaytanya munceşte pe ele! Vibraţiile divine să-i însoţească în tot locul şi să-i binecuvânteze cu har!
Iar eu închei povestea mea comercială, din care însă am vrut să transpire parfumul Indiei, să vă molipsesc şi pe voi de dorinţa de a-l mirosi de aproape. Din acest motiv v-am informat şi despre preţuri, poate voi veţi obţine unele mai bune. Cu inima plină de iubire, vă îmbrăţişez pe toţi!
JAY SHRI MATAJI!
28 martie 2005
