Se afișează postările cu eticheta Gheba. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Gheba. Afișați toate postările

duminică, 9 iulie 2017

MAEŞTRII ŞTIINŢELOR EXACTE

Imagine captată de pe net

Recunoştinţă celor ce
 mi-au dăruit din spiritul lor!

I - PROFA DE MATE
                - Dacă nu te ţii de carte şi nu intri la liceu, să ştii că te duc la combinat! Acolo te duc! Te bag la cantină, la curăţat cartofi, să vezi şi tu ce înseamnă munca, nu... muzică toată ziua, chitară, Beatles şi toţi nebunii ăia care urlă de-ţi sparg timpanele! Ce-oţi fi înţelegând voi din zgomotele astea de v-au luat aşa minţile, nu pot să pricep!
                Aceasta era ameninţarea supremă a tatei atunci când venea vorba de un studiu temeinic – expresia îi aparţinea – în vederea intrării la liceu: Combinatul! Eram un elev bun la învăţătură, fără a excela însă, cu rezultate mulţumitoare la matematică şi română dar... doar un studiu temeinic putea asigura liniştea familiei în vederea primei mele încercări majore în viaţă: admiterea la liceu! Nu mă îngrijora fermitatea paternă, ştiam că nu ar fi apelat niciodată la o astfel de decizie. Altceva îmi crea mie cu adevărat fiori: o eventuală nereuşită m-ar fi clasificat direct pe un loc pentru o şcoală profesională şi nu cred că aveam chemare pentru aşa ceva!
                Dar... am avut noroc! Sau, pot afirma acum, cu certitudinea unei noi cunoaşteri, toate câte ni se întâmplă... nu sunt deloc întâmplătoare! La debutul clasei a VIII-a ne-a venit o profesoară de matematică nouă care – vai! – ne-a devenit şi dirigintă! Cât de mult am putut să mă sperii! Deloc bătrână, dar nici tânără – după criteriile noastre – aspră la înfăţişare, severă, precisă – ce mai? – o adevărată profesoară de matematică! Din câteva directive precise a făcut ordine în clasă, cu scopul clar declarat de asigurare a unei discipline spartane, în vederea obţinerii unor rezultate de excepţie la marele examen ce ne aştepta la sfârşitul anului şcolar.
                Ca orice elev ce se respectă şi care preferă chiulul unei toceli, am profitat de o oportunitate nesperată: în imediata apropiere a blocului în care locuiam era Liceul nr. 7 şi un vecin – prieten de joacă – m-a anunţat că eram strigat acolo la catalog. Aşadar, după doar două zile de nereuşit dialog cu diriginta-zbir-profesoară de matematică m-am aşezat cuminte în bancă în noua clasă. Am avut şi şansa să o împart cu o frumuseţe de fată... Şi aici tot două zile am răspuns prezent la apel. Pentru că, întors de la şcoală a doua zi, am avut neplăcuta surpriză s-o găsesc acasă pe... profesoara de mate! Cu simţul vinovăţiei permanent prezent, am îngheţat când am intrat pe uşă şi am zărit-o în sufragerie, la o dulceaţă, alături de mama. Dar... parcă nu mai era ea! Parcă era sora mamei, atât de drăguţă şi de iubitoare era cu mine. M-a luat deoparte şi mi-a explicat că nu are rost să mă sperii, că ea ne vrea tuturor binele, că suntem o clasă de copii foarte buni, cu care ea are curajul să înfrunte toate examenele de admitere din lume, iar pe mine chiar mă simpatizează nespus de mult... Treburi din acestea... dulcegării... Eu – o fire sensibilă şi credulă, nu numai sperioasă – m-am înmuiat de tot. Aveam să mă conving foarte curând că nu am greşit în acel moment de slăbiciune şi că diriginta noastră era, într-adevăr, o femeie inimoasă şi o profă de mate de excepţie pe care, în final, am îndrăgit-o şi i-am fost profund recunoscător. Din ziua aceea m-am întors la şcoala dintâi şi am avut parte de o veritabilă dirigintă, o adevărată mamă pentru noi, acei copii iniţial speriaţi şi marcaţi de perspectiva primului examen hotărâtor din viaţa noastră. Cu totul alta i-a fost conduita, complet diferită de cea care mă alarmase la primul contact.
                Îmi amintesc foarte bine şi acum: se lucra foarte mult pe vremea aceea după culegerea lui Gheba. Parcă o văd: o carte groasă, cu coperţi de plastic gri, rezistentă la multe răsfoiri şi la mulţi aspiranţi la statutul de licean. Pot afirma, fără teama de a greşi, că pe cartea mea au studiat câteva generaţii bune, pentru că eu, la rându-mi, am meditat pe alţii după ea, iar mulţi ani mai apoi am oferit-o cadou, tot unui aspirant, bineînţeles. Eram prin anii terminali la facultate şi tot după culegerea lui Gheba se lucra pentru admiterea la liceu.
                Profa de mate ne-a luat la început cu abc–ul matematicii: cele patru operaţii, jonglarea cu semnele... fracţii etajate, ridicări la putere, radicali şi paranteze de tot felul... Ajunsesem să visăm aceste exerciţii aparent complicate, dar care deveniseră obiect de distracţie pentru noi, simple automatisme. Ne întreceam acum care obţine cel mai bun timp la rezolvarea lor. Apoi, ecuaţii de gradul I, de gradul II, sisteme de ecuaţii cu două şi trei necunoscute. La acest nivel – cel al sistemelor de trei ecuaţii cu trei necunoscute, sisteme ce puteau ridica oricând probleme în rezolvarea lor – pentru a fi siguri că nu vom greşi vreodată sau vom intra în criză de timp, buna noastră profesoară ne-a învăţat o metodă nouă, neinclusă în programa şcolară: cea cu determinanţi. Era o metodă puţin mai laborioasă, dar care te ducea, cu certitudine, la rezultatul dorit într-un timp rezonabil. Cu această metodă, care mai târziu avea să-mi fie predată prin clasa a X-a, am impresionat în mai multe rânduri profesorii de matematică, începând chiar cu examenul de admitere la liceu la care, după ce mi-am rezolvat sistemul de trei ecuaţii cu trei necunoscute prin metoda indicată, am apelat şi la metoda cu determinanţi, ca mijloc de verificare. Această găselniţă a fost un factor decisiv în a obţine de la examinatori nota maximă la proba orală. De altfel, acelaşi calificativ îl primisem şi la scris. Iar tata, fericit, a uitat şi de combinat şi de curăţatul cartofilor la cantină...
                Matematica însuşită şi înţeleasă atât de bine în clasa a VIII-a a reprezentat baza cunoştinţelor mele pentru primul an de liceu. Intrasem printre primii şi, din cei mai buni băieți la matematică, s-a constituit o clasă specială, cu un profesor excepţional, noul nostru diriginte. Dar aceasta este o altă poveste.

                                                                                        II - INOVETSCHI
Profesorul de matematică Cornel Novetschi, pensionar
 Novetschi se numea noul nostru profesor de matematică. Şi diriginte. Un tip înalt, tare ciudat şi plin de surprize! Începând cu numele, care numai românesc nu părea, continuând cu dentiţia de sus, vizibil ieşită în afară (ceva gen Fredy Mercury) şi cu metoda complet neortodoxă de a-şi reglementa relaţiile cu noi şi de a ne învăţa toate cele despre viaţă, dar mai ales... MATEMATICA!
              
              Dacă la băieţi se constituise clasa a IX-a D din cei mai buni matematicieni, echivalenta noastră la fete era a IX-a C. Având în vedere foarte buna pregătire ce o moşteneam din perioada gimnazială, în clasa a IX-a am... defilat la matematică! Aceeaşi materie, doar că la un nivel superior, nu avea cum să ne ridice probleme nouă, unor elevi dotaţi pentru ştiinţele exacte. În acest prim an s-a şi înfiripat prietenia – credeam noi! – cu proful de mate, un tip ce ieşea complet din toate canoanele cunoscute şi acceptate.
               Toată perioada liceului am stat în banca a doua, rândul de la uşă şi am avut permanent acelaşi coleg: Patriche Constantin. Nu ştiu de ce, dar şi la şcoală, ca şi la joacă, obişnuiam să ne strigăm după numele de familie, nu după cel mic. Pe colegul meu îl strigam: - Băi, Patriche, nu Costică sau... Costele sau... Patriche era bun la chimie, pe care eu nu o agream deloc şi, în schimbul ajutorului primit la teză şi la lucrări, eu îi întorceam serviciul la franceză. A funcţionat tot timpul. Dar nu vă spun ce enervant era să aştept să-şi termine el problema, ca să se poată ocupa şi de a mea...
                Altceva doresc să relatez. Era vremea marilor formaţii, gen Beatles, Rolling Stones, Led Zeppelin şi... a pletelor aduse de acestea. Noile grupuri promovaseră nonconformismul în comportament, ţinută, muzică... lansaseră o modă cu totul neobişnuită, o modă a pletelor, a chitarelor, a ritmurilor, a zgomotului. Din acest motiv au fost şi sunt considerate revoluţionare. Dacă în clasa a VIII-a dansasem tango şi vals, stângaci şi ruşinat de fata pe care abia o atingeam când încercam să o ţin în braţe la... ceea ce s-a numit banchet de sfârşit de ciclu şcolar, acum cu totul alta era viziunea! Eram liceeni, mai puţin timizi, iar ritmurile noi ajunseseră şi pe la urechile noastre. Patriche, nu mai ştiu de unde făcuse rost, dar intrase în posesia unei coperţi de disc L.P. (Long Player) cu Rolling Stones. Doar coperta! Dar ce mult însemna pentru noi! Ne uitam la ea, la membrii grupului, la pletele şi bărbile lor... ca la o icoană! Parcă erau din altă lume, din alte vremuri... ceva interzis, intangibil pentru noi, nişte liceeni cuminţi şi cu matricole pe mânecile uniformelor! Eram contemporani cu moda hippy, dar noi nu trebuia să ştim aceasta!  Încerc  să-mi  reînvii  amintirile şi  emoţiile de  atunci şi-mi dau seama că, privind acea copertă,  ne  transpuneam  într-un vis – într-un vis vinovat şi interzis – dar era al nostru şi nimeni nu putea şi nu trebuia să ia parte la el. Noi eram fericiţi doar pentru că aveam o copertă – noi şi nu alţii! – şi aceasta ne făcea unici! Era marele nostru secret! Admiram pletele lor şi apoi ne priveam în oglindă şi visam cum ar fi să le avem la fel de mari şi să ţinem câte o chitară în mână, în faţa unor fani înnebuniţi de acordurile noastre... Iar fetele... fetele să ţipe isterizate şi să întindă mâinile să ne atingă măcar pantofii... Patriche avea avantajul că avea un păr lins, gras şi în felul acesta şi-a permis pe toată perioada liceului să-l lase ceva mai lung. Seara, când se culca, îşi punea un fileu pe cap, astfel încât la ore părul îi stătea cuminte şi nu i se observa adevărata lungime. Cum se terminau cursurile, îşi răvăşea părul şi şi-l aranja cu mare talent pentru ca podoaba capilară să-i poată fi admirată. Seara, din nou fileul...
                Novetschi, proful de mate, amenajase un laborator foto în şcoală şi, în mai multe rânduri, ne ispitise să ne înscriem la cercul de specialitate. Iniţial, nu ne-a surâs oferta, mai ales că ar fi trebuit să lucrăm tot cu... Novetschi. Era el băiat de treabă, dar tot profesor se cheamă că era. Şi încă unul de matematică! Dar coperta cu Rolling Stones ne-a schimbat opţiunea! Ce-ar fi să învăţăm noi să facem fotografii şi apoi să copiem pe cele cu noile grupuri şi să le vindem colegilor? Asta da, afacere! Nu oricine are o fotografie cu Beatles sau Rolling Stones în geantă, printre cărţi şi caiete! Şi, în plus, ne puneam bine şi cu dirigintele nostru!
                Din acest moment cred că viaţa mea a început cu adevărat să fie determinată de profesorul de matematică. Nu este nicio exagerare în această afirmaţie pentru că întreaga mea existenţă din timpul claselor a IX-a, a X-a şi a XI-a s-a raportat, în primul rând, la acest profesor special, Cornel Novetschi. Atât de mult încât, în această perioadă, am învăţat de la el şi matematică, şi foto, şi să mă port cu fetele, şi să fiu sceptic în ce priveşte politica, să respect latina şi să intuiesc adevărata istorie, să am curajul răspunderii şi, mai ales, să nu mă dau bătut!... Să nu mă consider învins înainte de a-mi fi folosit toate atù-urile...
                Ne-a primit cu bucurie şi satisfacţie la cercul foto. Noi, chitiţi să facem bani de pe urma Rolling Stones-ilor, el – cu bucuria pasiunii pe care dorea să ne-o împărtăşească. Şi a reuşit! Îmi amintesc dotarea principală a laboratorului şcolii: un aparat de mărit Orizont. Se lucrau poze alb-negru, dar ne-a promis că ne va învăţa să lucrăm şi color! Aceasta chiar că ar fi fost lovitura vieţii pentru noi! Ne-am fi umplut de bani!
                Obscuritatea camerei era îndulcită de lumina unei lămpi roşii, plăcută, excitantă şi care asigura totodată şi o atmosferă de mister ce avea să se dovedească foarte utilă mai târziu, când urma să-mi invit acolo prietenele mele din liceu... Recunosc: nu le-am arătat numai cum se fac poze...
                Profesorul ne-a învăţat tot ceea ce trebuia să ştim pentru a stăpâni tainele acestei arte, începând de la acţiunea fotografiatului cu un aparat Smena 8 – singurul accesibil pentru noi – continuând cu preparatul substanţelor din componentele ce se găseau în magazinele de specialitate şi după reţetele incluse în pachetele de hârtie fotografică şi până la developarea filmelor şi a hârtiei în laborator pentru obţinerea produsului final, fotografia. De la început am fost vrăjiţi de felul în care apărea imaginea, treptat şi tot mai clar şi mai intens, în tava cu revelator în care înmuiam coala fotografică după expunerea ei în aparatul de mărit. Când făceam probele pentru a stabili timpii optimi de expunere proful, luând-o înaintea dorinţelor noastre neexprimate, aşeza bucăţelele de hârtie fotografică pe feţele fetelor sau pe genunchii lor sau pe sâni... Era şi un bun psiholog Novetschi ăsta!
                N-am făcut bani cu pozele în liceu! Dar am avut mare succes la serbările şcolare pentru că am devenit fotograful... oficial al liceului – după un an laboratorul mi-a fost predat cu întregul inventar – iar fetele... au fost câteva care l-au vizitat din dorinţa de a se familiariza cu misterul luminii roşii.
                Şi, totuşi, pot afirma că am câştigat chiar foarte mulţi bani! Cred că am făcut mii de poze pentru colegii şi prietenii din liceu, la facultate mai târziu, pe la nunţile lor, dar şi la a mea. Nu le-am luat bani decât pentru materialele consumate, nu şi pentru munca sau pentru câştigul estimat când am investit timp şi speranţe în această afacere. Dar dacă ar fi trebuit să plătesc pe altcineva pentru toate amintirile imortalizate pe hârtia fotografică? Ăştia nu sunt bani?
                Dar... activitatea fotografică era doar hobby-ul de după ore. Novetschi, ca şi cum nu s-ar fi bătut pe burtă cu noi în intimitatea laboratorului foto, la orele de matematică se comporta ca un... profesor de matematică! Trebuie să recunosc surprinderea faţă de un astfel de comportament. Nu-mi dădeam seama care faţetă trebuie s-o iau în consideraţie cu prioritate: cea care îmi făcea plăcere – a meşterului fotograf – sau cealaltă, cea oficială. Bine, în clasa a IX-a activitatea şcolară a decurs firesc, fără dificultăţi: matematica ce ni se propunea era, de fapt, o revizuire a cunoştinţelor din anii gimnaziali, iar noi... noi eram buni! Notele de 8, 9 şi 10 veneau de la sine, spre satisfacţia noastră şi bucuria părinţilor. Totuşi, încă din primul an de liceu s-au remarcat vârfurile. Au fost vreo cinci elevi de excepţie! Eu nu mă număram printre ei, ţineam însă aproape de plutonul fruntaş.
                Acest prim an a mai reprezentat un şoc prin zgârcenia profesorilor la acordarea notelor. Obişnuiţi cu uşurinţa primirii calificativelor maxime, ne-am trezit dintr-o dată gratulaţi cu note de 5, 6, 7 şi chiar şi mai mici... În clasa a IX-a am rămas corigent la botanică în trimestrul I! Nu am luat în serios obligativitatea ierbarului. Dragul de tata, după ce m-a muştruluit bine şi mi-a încuiat pantofii în şifonier, drept pedeapsă – aceasta era măsura lui radicală! – a apelat la toţi colegii de serviciu să-i aducă frunze şi flori de pe acasă. Bineînţeles, nici eu nu am stat cu mâinile în sân; nici mama, nici fratele meu. Toţi au cooperat la repararea primei medii de 4 din viaţa mea de elev...
                Activitatea de discipol fotograf a evoluat fără sincope, dar cealaltă, de aspirant la cunoştinţele înalte ale matematicii...
                În clasa a X-a efectivul de elevi a rămas aproximativ acelaşi. Au rămas repetenţi vreo doi-trei elevi, tot atâţia am prins noi din urmă... Pe vremea aceea se rămânea şi repetent! Şi era o mare problemă! Ca să treci o corigenţă toamna trebuia să munceşti, nu glumă! Unde mai pui că toată vara era ratată, presiunile de la şcoală şi de acasă stricându-ţi orice chef de distracţie, de plajă sau de... idile adolescentine!
                Dar să revin la matematică. În virtutea inerţiei statutului de elevi presupus buni, noi nu am realizat că matematica clasei a X-a diferă complet de simplele operaţii algebrice de până atunci. S-a introdus noţiunea de funcţie, ceva cu totul nou, mult prea abstractă pentru superficialitatea cu care ne învăţaserăm noi să abordăm ştiinţa cifrelor. Dar avea şi Novetschi un talent să ne zgâlţâie... Când aducea lucrările corectate, avea obiceiul să înceapă cu acelea având notele cele mai mici. Continua crescător, până la cele mai mari. Noi ştiam deja cam cine se încadra la notele mici, la fel cum îi cunoşteam dinainte şi pe cei cu calificativele maxime. A început, ca de obicei, cu notele de 3. Apoi a urcat la 4... Eu urmăream liniştit jocul profesorului (prietenul meu!) şi aşteptam nerăbdător să ajungă pe la 7, poate chiar un 8... Dar a trecut şi de 7, şi de 8, şi de 9... Le-a dat lucrările celor mai buni din clasă, i-a strigat şi pe Vieru, şi pe Părlătescu, şi pe Cocu... Asta era chiar de tot! Să-l depăşesc eu şi pe Cocu?! Eram contrariat. Chiar nu mă consideram în stare de o aşa performanţă! Eram acum deja în aşteptarea laudelor şi felicitărilor profesorului. Ce înseamnă diplomaţia şi ştiinţa de a te băga pe sub pielea profului de mate! – mă felicitam în sinea mea.
                - Şi acum, ultima lucrare, a eminentului vostru coleg, Meşca...
                Cu un gest de lehamite, o scârbă vădit afişată şi încă nesesizată de mine atunci, profesorul a apucat lucrarea cu vârful degetelor, a ridicat-o deasupra capetelor noastre şi i-a dat drumul. Hârtia a plutit nepăsătoare, neutru, timp de o veşnicie iar în urechi mi-a bubuit verdictul:
                - Nota... două!
                Această schimbare a articolului cardinal din doi în două era o altă găselniţă a profesorului pentru a-şi manifesta dispreţul total faţă de... clienţii săi. Mă ridicasem în picioare să-mi primesc cuvenitele laude, dar m-am ales cu o... lovitură sub centură, un upercut bine executat ce m-a lăsat fără grai! Cred că eram alb ca varul când am coborât de la înălţimea ameţitoare a gloriei până la nivelul umilitor al parchetului de unde mi-am ridicat foaia de hârtie înroşită sârguincios de un profesor neiertător atunci când nu-i respecţi disciplina. Un 2 mare, urât şi nefamiliar trona în partea de sus a paginii, ca un titlu nefericit al unei poezii cu rime prost alese. Încă de când m-am aplecat să-mi recuperez lucrarea, ochii mi s-au împăienjenit şi m-au podidit lacrimile. Mă uitam la foaia pe care picăturile sărate erau deja absorbite neuniform, o aveam în mână, dar nu vedeam nimic, nu înţelegeam nimic! Unde greşisem? Dar, oare, greşisem cu adevărat? Sigur, trebuia să fie o greşeală. A schimbat cineva lucrarea. Nu se poate! Nu mai credeam în mine, nu mai eram sigur de nimic, întregul eşafodaj al siguranţei mele nu mai avea niciun suport.               
                Îmi amintesc foarte bine: era o zi însorită, frumoasă de toamnă. Ora de matematică fiind ultima, am plecat spre casă singur... Nu îmi doream pe nimeni în preajmă! Nu reuşeam să mă regăsesc! Nici nu cred că ar fi ştiut cineva în acel moment ce pârghii interioare să atingă astfel încât să-mi revină liniştea, echilibrul şi siguranţa atât de necesare sufletului meu de licean veşnic îndrăgostit şi... boem. Şi apoi, trebuia să-mi fac planul de ascundere a acestei note ruşinoase faţă de părinţii mei. Cel puţin până la repararea ei...
                De unde credeţi că mi-a venit consolarea? Chiar de la profesorul de matematică! Locuinţa lui se găsea în drumul meu spre casă şi nu i-a fost dificil să mă ajungă din urmă din moment ce eu mai mult îmi târam picioarele decât mergeam. M-a  luat  proteguitor  pe  după  umeri,  ca un frate mai mare şi m-a consolat pentru eşec (de parcă nu el era cel ce-mi provocase nefericirea!), neuitând să-mi amintească faptul că nu acela este nivelul meu, că eu pot mult mai mult, el are încredere în mine şi, dacă mă pun pe treabă, tot el va fi cel care îmi va pune la fel de uşor un 10 lângă acel 2... Eu am izbucnit din nou în lacrimi, dar de data aceasta de uşurare şi pentru promisiunea revenirii mele acolo unde îmi este locul, adică printre fruntaşi.
                ... Ce a urmat după acest incident? Am mai luat un 2 la oral, şi încă unul, încă unul la o altă lucrare, iar la teză... 4! Am încheiat primul trimestru cu media 3 la matematică! M-a... desfiinţat Novetschi! Dar nu numai pe mine. Într-a X-a, din clasa aceea de copii merituoşi la matematică, pe primul trimes-tru, din 32 de elevi, a lăsat 27 de corigenţi!
                S-au revoltat părinţii!
                - Ce faceţi, dom’ profesor? Ce-aveţi cu copiii? Nu sunt tot cei care, în urmă cu un an, luau doar 8, 9 şi 10?
                - Ba da, dar s-au făcut nişte leneşi! – le-a replicat sec dirigintele. Brânză bună în burduf de câine! – a dat el verdictul. Lăsaţi-i pe mâna mea şi dacă nu-i fac eu oameni... Până una-alta, în vacanţa aceasta de iarnă să pună mâna să rezolve problemele din Gazeta matematică. Pentru fiecare apariţie a numelui lor în Gazetă... vor primi câte un 10 în catalog. Fiecare calificare la olimpiadă le va aduce un alt 10. Şi să vină şi la cercul de matematică! Lăsaţi-i pe mâna mea şi n-o să vă pară rău!
                Şi ne-au lăsat. Şi nu le-a părut rău părinţilor noştri! Vacanţa aceea a fost una nefericită. Aproape pentru toţi. Moş Gerilă (aşa ni se insuflase nouă ideea că se numeşte moşul acela darnic şi bun care ne pune cadouri sub brad) am fi dorit să fie Moş... Novetschi şi să ne cadorisească cu nişte note de 8, 9 şi 10 ca-n vremurile noastre de glorie. Aşa că... prioritate au avut problemele din manual, cele din culegerile indicate de profesor, dar şi din celebra Gazetă matematică. A fost prima şi ultima dată când mi-am trimis rezolvările şi m-am bucurat de recompensa apariţiei numelui în lista de la sfârşitul revistei. Era o performanţă să-ţi vezi numele tipărit – într-adevăr, foarte mic – dar într-o companie atât de onorantă!
                L-am avut diriginte şi profesor până în clasa a XI-a. Inclusiv. Ne-a învăţat matematică datorită pasiunii pe care o avea pentru disciplina sa, dar şi pentru noi, elevii, materialul uman căruia i s-a dedicat înainte de orice ambiţie personală. Sunt sigur de aceasta! Ne-a terorizat, dar ne-a determinat să-l şi iubim! A avut şi metodă. În ambele acţiuni...
                Teroarea... Cum s-a instaurat teroarea? Păi cum să nu devii dintr-o dată speriat când te desparţi de meşterul fotograf jovial de la camera obscură şi te întâlneşti cu el la intrarea în clasă pentru ora de matematică? Dacă faci imprudenţa să fii politicos şi să-i dai prioritate la intrarea în clasă... adio! – rămâi pe-afară! Asculţi explicaţiile profesorului de dincoace de uşă. Şi nu are importanţă cum te numeşti şi ce calificative obişnuieşti să obţii la disciplina lui! Dacă mai ai neşansa să treacă şi directorul când tu staţionezi ca un căţeluş plouat pe la uşa clasei tale... Aceasta a fost metoda prin care ne-a obligat să-i respectăm ora şi să-l aşteptăm disciplinaţi şi pregătiţi pentru o nouă şedinţă de matematică. Noi alegeam singuri de care parte a uşii preferam să stăm. Ne era însă aşa de frică de profesorul de matematică, încât nici nu îndrăzneam să chiulim! Ne învăţase să preferăm bărbăteşte confruntarea decât să fugim ca laşii. El ne-a învăţat aceasta!
                - Nu aţi înţeles ceva, nu vă simţiţi pregătiţi, aveţi curajul să mă priviţi în ochi! Fiţi bărbaţi! Vă dau acum un 2, dar mă ţin apoi de capul vostru până o să înţelegeţi mecanismul. Iar după ce o să-l înţelegeţi, nu o să mai aibă nicio importanţă un amărât de 2, pentru că atunci veţi şti! Învăţaţi să fiţi bărbaţi!
                Într-adevăr, când am înţeles cât de exigent este acest profesor şi cât de dificilă devenise dintr-o dată matematica, eram tentaţi cu toţii să mai... dăm bir cu fugiţii. De fiecare dată intram cu teamă la ora lui. Niciodată nu eram convins că stăpânesc suficient de bine exerciţiul matematic, pentru că întotdeauna devenea tot mai exigent, cu fiecare grad de dificultate depăşit.
                - Când nu înţelegeţi ceva, întrebaţi-mă! O să vă explic o dată, de două ori, de... o sută de ori dacă este nevoie, dar întrebaţi-mă, nu o să mă supăr! Pentru că, dacă nu mă întrebaţi, eu o să trăiesc cu impresia că voi aţi înţeles tot şi vă voi examina în consecinţă.
                Cu greu îi ajungea rubrica din catalog pentru notele pe care ni le punea într-un trimestru. Nu cred că avea vreunul dintre noi mai puţin de şapte-opt note până la încheierea unei medii. Îi era foarte uşor să ne verifice cunoştinţele şi calificativele lui erau foarte zgârcite. Noi, cei din... lumea a treia eram fericiţi pentru fiecare notă de 5 trecută în catalog. Şi – vai! – era atât de rar! Bineînţeles, acest pericol permanent al examinării urmat de o notă derizorie, sporea starea noastră de disconfort în care trăiam. Ca să fiu înţeles mai bine, în perioada respectivă, dar şi mulţi ani după aceea, aveam uneori un coşmar noaptea, în care-mi apărea proful de matematică, cu silueta lui înaltă şi cu figura aceea nu rece, dar impasibilă, ce-l făcea inabordabil – nu ştiai de unde să-l apuci... – mereu în acelaşi costum lucios pe la mâneci şi mă trezeam speriat, transpirat şi strigând prin somn: Novetschi... Novetschi... O sudoare rece îmi uda tot spatele...
                O să mă întrebaţi cum poate fi iubit un astfel de monstru? Dar nu era un monstru! Poate acum, în noile coordonate în care se încearcă reformarea învăţământului ar putea fi catalogat astfel. Dar atunci doar aşa puteai spera că vei candida cu şanse reale de succes la o facultate tehnică sau la matematică... Doar muncind şi fiind perseverenţi eram îndreptăţiţi să ne gândim la un viitor confortabil,  la  acea  stabilitate  pe  care ţi-o conferă o profesie de inginer, profesor, medic, avocat...
                Un profesor care te învaţă algebră, trigonometrie, geometrie şi analiză matematică, te învaţă să faci fotografii, să cucereşti o fată, să devii şi să te comporţi ca un bărbat, care în afara orelor de clasă îşi deschide inima şi te învaţă şi pe tine să o deschizi pe a ta, te ascultă cu atenţie şi se interesează de sufletul tău... nu, acesta nu poate fi un monstru!
                L-am îndrăgit!
                M-a încărcat de 2, dar nu m-a lăsat! Nici pe mine şi nici pe colegii mei. Corigent, da! Nu a avut nicio jenă! Dar a şi tras de noi! La cercul de matematică ne certam pe locurile din sală. Profesorul se oprea asupra elementelor celor mai delicate, le explica, le exemplifica, apoi ne lua la rând şi le discuta în funcţie de nivelul fiecăruia de înţelegere. Treptat, vălul a început să se ridice. Funcţiile, acest element nefericit care ni se păruse atât de abstract, au început să aibă un sens, să nu mai fie o tâmpenie – cine naiba le-o mai fi inventat şi pe astea? – şi să ni se supună. Groaza a început să se dilueze pe măsură ce ceaţa din creierele noastre se rarefia. Funcţiile deveniseră vii şi începeam să înţeleg la ce folosesc! Acesta fusese blocajul: pătratul sau cercul de la geometrie era ceva palpabil, iar ceea ce se cerea a afla era foarte clar şi se făcea cu ajutorul unor teoreme demonstrate deja şi al operaţiilor aritmetice, algebrice şi trigonometrice binecunoscute; funcţia însă, dependentă de o necunoscută sau de mai multe, era ca un balaur cu mai multe capete pe care nu ştiai de unde să-l apuci... Novetschi m-a luminat! M-a învăţat să-mi supun... balaurul iar capetele lui să nu mai reprezinte nişte necunoscute. Înţelegând funcţia ca pe un organism viu, ce poate evolua în funcţie de coordonatele pe care eu i le impun, acum operaţiile matematice de bază erau cele pe care puteam să le consider ca fiind abstracte. A fost o revelaţie pentru care a trebuit să mă umplu de 2 în catalog, să rămân corigent, să plâng, să disper, să am coşmaruri...
                L-am îndrăgit pe Novetschi!
                În clasa a XI-a, la analiză matematică se lucra cu funcţii tot mai complexe, ce se cereau rezolvate până la obţinerea unor grafice deloc simple, dar spectaculoase. Nici de data aceasta nu ne-a părăsit! Pe mine, cel puţin, deoarece mi-am exprimat dorinţa expresă să prind uşurinţa rezolvării funcţiilor trigonometrice, ce se finalizau cu nişte diagrame complicate, proful m-a invitat în mai multe rânduri, după-amiaza, la Liceul Pedagogic, unde mai avea el ore la o clasă de fete. Mă aşeza la catedră lângă el, îmi dădea un exerciţiu complex, câteva indicaţii şi apoi îşi începea ora. Venea din când în când la mine, observa în ce stadiu sunt, îmi mai dădea câteva sfaturi şi iar îşi vedea de oră. Aşa am ajuns un adevărat performer al funcţiilor, iar matematica şi-a recăpătat în ochii mei aura de regină, severă dar frumoasă, şi care mă recunoştea la curtea ei!
În realitate, eram tuns zero. Neconvenindu-mi situația...
                Mult m-a marcat întâlnirea cu acest profesor de matematică! Şi nu numai pe mine, pe toţi colegii mei. Îmi amintesc, în clasa a IX-a, după evenimentul cu Europa Liberă când tatăl meu m-a pus să mă tund zero, am făcut mai multe fotografii aşa – chilug cum eram! – cu care mai târziu aveam de gând să-i trezesc remuşcări părintelui meu şi să-l fac să sufere pentru greaua şi nedreapta pedeapsă aplicată... Dragul meu tată a suferit destul pentru mine şi fără această răzbunare copilărească a mea! Dar altceva doresc să relatez. Una din fotografii mă reprezintă din faţă, cu nişte blugi împrumutaţi pe mine, cu o mână în buzunar şi cu cealaltă... aiurea, un tricou demodat şi dintr-un material sintetic, cenuşiu şi de calitate îndoielnică, un fular subţire la gât. Chilug. Cu nişte ochelari mari, negri la ochi. Pe această poză am început să-mi aplic creativitatea. Voiam să fiu modern, un hippy, dar nu eram! Cu un pix cu pastă mi-am desenat plete şi mustaţă. Şi, întrucât în afara modei hippy şi a Beatles-ilor obsesia mea la acea vreme se numea matematica şi Novetschi, pe tricou, la baza lui, am scris formula matematică (funcţia de gradul I): y=mx+n. Privind fotografia,  pe  cracul  ce se vede în stânga se poate citi I’ NOVETSCHI, apoi pe prohab semnul ≡ (identic), iar pe cracul din dreapta fotografiei: DISCIPOLI PITAGORAE. Adică, după ce mi-am desconspirat pasiunea pentru matematică prin formula afişată, m-am declarat şi (alături de colegii mei) discipol al lui Pitagora. Într-o traducere – zic eu – destul de exactă din latină, ar fi cam aşa: Elevii lui Novetschi sunt discipolii lui Pitagora. Sau aceasta am dorit eu să exprim la timpul respectiv.
                Noi, la vârsta aceea voiam să fim hippy şi să avem liber la muzică şi plete, dar Novetschi era cu adevărat un original. Şi aceasta fără niciun efort! Nu era excentric, din contra: era un tip modest (era excentric tocmai prin modestia afişată!), dar prin atitudinea lui, prin maniera de a preda matematica şi de a relaţiona cu noi, era original. La ore era exigent, foarte exigent şi, din acest motiv, au fost unii care au angajat odată nişte derbedei să-i… aranjeze puţin faţa! Nu de la noi din clasă! Nişte seralişti. Trebuie să recunosc faptul că am dezaprobat acţiunea, dar un sentiment de răzbunare şi de satisfacţie tot am avut atunci când a intrat la ore cu nişte ochelari mari pe figură, cu ajutorul cărora încerca să mascheze vânătăile de la ochi.
                A fost un bun profesor de matematică, un bun pedagog, un adevărat prieten… chiar dacă la vremea respectivă noi nu realizam întocmai aceasta. Şi diplomat, pot afirma fără teama de a greşi. Îmi amintesc o fază care acum mă amuză pentru naivitatea mea de licean ce-şi căuta drumul prin viaţă şi şi-l dorea cât mai facil. Nu mai ţin minte ce anume m-a impresionat de am ajuns, la un moment dat, la concluzia că o carieră politică ar fi una potrivită pentru mine, pentru a ajunge un om important. Modele de carierişti politici întâlneam deja la tot pasul. Unul era chiar profesorul de istorie care deţinea şi funcţia de secretar de partid pe liceu şi… observasem şi noi, elevii, cât de temut era omul în şcoală… Tata vorbea şi el acasă de secretarul de partid pe întreprindere care a făcut şi a dres… fratele avea şi el la Politehnică un preşedinte al Asociaţiei Studenţilor Comunişti din România (A.S.C.R.) care lua doar note de 10 la examene fără a se prezenta totdeauna la nivel maxim… A! Uitam chiar de mine! Eu eram preşedintele Asociaţiei Sportive Lyceum din şcoala noastră, calitate care îmi facilita anumite avantaje, ce-i drept, minore. Îmi închipuiam (şi nu mă înşelam deloc, aveam să-mi dau seama mai târziu) că o astfel de funcţie poate deveni o veritabilă trambulină în cariera de mai târziu. Aşadar, odată, la ieşirea din laboratorul foto, profitând de un moment ce-l consideram propice, am întrebat, pe un ton aparent dezinteresat, dar foarte atent la reacţia profesorului:
                - Ce părere aveţi, tovarăşe profesor, dacă m-aş profila pe o carieră politică?
                Era şi puţină diplomaţie şi puţină viclenie în întrebarea mea. O eventuală încurajare venită din partea lui ar fi reprezentat, implicit, absolvirea mea de caznele funcţiilor. M-a luat prieteneşte (şi prudent la ce spune!) de umeri:
                - Măi, Meşca, măi, întâi învaţă tu bine matematica şi-abia apoi o să mai vezi ce faci cu politica! – mi-a dezumflat naivele speranţe dirigintele meu.
                Şi-a plescăit buzele a satisfacţie pentru răspunsul dat, şi-a scos puţin în faţă – tot a satisfacţie – dantura de sus şi aşa vizibilă, cu vârful limbii rotunjit scos uşor între dinţi şi mi-a indicat cu degetul arătător îndreptat hotărât spre un înainte neprecizat, dar ferm:
                - Matematica! Cu matematica înainte… ‘arş!
                Hotărârea şi imperativitatea răspunsului nu au mai lăsat loc politicii. Până la o astfel de carieră trebuia să trec de Novetschi! Şi omul demonstrase deja că, fără să ştim, niciunul dintre noi nu are vreo şansă de promovare. Am oftat necăjit că diplomaţia nu a funcţionat şi, de la acea discuţie, am renunţat definitiv şi irevocabil la un astfel de proiect.
                Când am început cursurile clasei a XII-a, zvonul vehiculat încă din finalul precedentului an şcolar s-a confirmat: profesorul nostru de matematică s-a transferat la altă şcoală, în alt oraş. A fost nevoit. Chiar dacă eram încă nişte adolescenţi fără experienţă, unele lucruri le mai înţelegeam şi noi… Evocând acum acele vremuri, încep să observ nişte aspecte pe care nu le conştientizasem încă. El era un profesor tânăr şi încrezător în forţele şi cunoştinţele lui. Era entuziast şi hotărât să ne urnească (a şi reuşit!) din inerţia noastră de elevi leneşi ce-şi respectă statutul, trăia la maximum tot ceea ce întreprindea. Atât sub aspect profesional, cât şi cel al vieţii particulare, după cum se vehiculau nişte bârfe. Se afirma fără a-şi fi făcut din aceasta un scop în sine, avea succes şi era controversat. Şi, întrucât viaţa lui particulară era mult prea… tumultuoasă, conform normelor partidului, ne-a… părăsit! A trebuit! Iar noi l-am regretat! Relaţia cu el, începând din clasa a IX-a până la finalul clasei a XI-a a evoluat de la prietenie la ură şi înapoi la prietenie, trecând prin toate etapele intermediare. Doar că, dacă la început îl simpatizam pentru că era el un tip haios, la final îl apreciam şi chiar îl iubeam pentru că ne dezlegase minţile şi ne revelase frumuseţile şi spectaculosul ştiinţelor matematicii. Mai mult, ne învăţase acea matematică atât de necesară râvnitei admiteri la facultate. Nu mai eram nişte nevolnici pe acest tărâm, ci nişte performeri siguri pe noi şi încrezători în steaua noastră.
                Cu toate că în clasa a XII-a nu s-a mai studiat deloc matematica necesară admiterii la facultate, i-am simţit din plin lipsa. Eu, cel puţin – un veşnic visător îndrăgostit – mi-am pierdut mult din antrenamentul atât de necesar menţinerii rutinei, astfel încât la prima admitere la politehnică, la teza de matematică m-am grăbit la un exerciţiu relativ simplu de algebră, am intrat în criză de timp şi… am ratat! Am ratat admiterea! Am fost nevoit să trec prin frustranta experienţă a soldatului la un an şi patru luni şi-abia după ce m-am văzut cu livretul militar în mână, am reuşit să-mi realizez visul: am intrat la politehnică! Dar dacă nu ne-ar fi părăsit Novetschi…

                Permanent în viaţă avem de ales între minimum două alternative. Oricât de lipsită de importanţă pare alegerea de la un moment dat, ea sigur ne va marca viitorul şi va determina următoarele decizii de luat. De exemplu, faptul că Novetschi a trebuit să ne părăsească, ne-a adus în clasa a XII-a o profesoară nouă la matematică, o femeie la fel de exigentă, dar rece şi insipidă, cu care am studiat Teoria probabilităţilor, materie netrebuincioasă în programa pentru admiterea la politehnică. Datorită ei sau, mai bine-zis, datorită faptului că nu mai exista Novetschi în viaţa noastră, cu toţii ne-am pierdut mult din antrenamentul exerciţiului matematic. Ce am păţit eu, am relatat deja! Am ratat prima admitere, am făcut armata la un an şi patru luni, au făcut culcat cu mine toţi ambiţioşii plecaţi de-acasă cu sarcina expresă de a se-ntoarce măcar caporali, am mâncat fasole de la cazan şi am văzut că este bună, am realizat câtă dreptate aveau părinţii când mă îndemnau să studiez temeinic... Mi-am dat seama că eu pot şi vreau mai mult decât atât...
                Dar dacă aş fi intrat din prima la facultate? Aş mai fi fost eu conştient de atâtea adevăruri şi realităţi crude ale vieţii?
                Niciodată nu vom şti cum ar fi fost mai bine pentru noi în anumite clipe de răscruce!

Brăila, 21 decembrie 2009   

(Povestire publicată în volumul de proză scurtă „Am fost și eu revoluționar!”, Brăila, Editura Olimpiada, 2011)