BRAND-UL AURICĂ

Aurel Furtună

Schiţă de portret sentimental amicului 
Aurel FURTUNĂ

         Pe Charlot nu aveai cum să nu-l recunoşti. Şi încă de la mare distanţă. Şi aceasta pentru că avea ţinuta lui inconfundabilă, garnisită de câteva elemente ce au devenit marcă înregistrată: umbrela, pălăria şi ghetele scâlciate şi mult prea mari pentru aparţinător. Toate acestea aşezate pe trupul firav, prost articulat şi de regulă flămând al veşnicului îndrăgostit de frumoasele din lumea bună. Copil fiind, când mă aşezam sub masă alături de cei de vârsta mea la vecinii de la etajul unu, doar ce-i vedeam silueta apărând pe micul ecran, că şi izbucneau hohotele de râs. Brand-ul funcţiona.

         De câte ori observ mersul prietenului meu pe stradă, nu am cum să-mi reţin un zâmbet discret în colţul gurii – sau doar al sufletului. Pentru că, asemenea lui Charlot, Aurică şi-a construit şi el, de multă vreme, propriul brand: brand-ul Aurică.

În imaginaţia copilăriei mele Charlot nu avea o statură impozantă; nici Aurică nu sparge norii. Mersul rebelului Charlot era unul mecanic, balansat şi simetric; al lui Aurică este legănat, cu călcătura căutată şi un balans complet asimetric. Charlot bătea mereu aerul cu celebra-i umbrelă în vagabondajele sale sau se folosea de ea în inevitabilele bătăi atunci când era prins în flagrant de îndrăgostit de cine nu trebuia. Pe Aurică nu-l caracterizează un astfel de accesoriu mobil, deoarece mîinile îi sunt mereu ocupate de greutatea veşnicelor sacoşe de pânză albastră, încărcate cu maculatură până la refuz. - Maculatură? S-avem iertare! Sunt documente importante, inginerule! – mi-ar întoarce-o, iritat, bunul meu prieten. Aşa o fi, dar tare nu pot pricepe de ce-i place să care permanent după el atâtea hârţoage, când hârţoagele-i ţin companie şi la serviciu şi tot de hârţoage se-mpiedică peste tot în camera lui. Indiscreţie: Charlot visa permanent la marea iubire pe care s-o vrăjească şi s-o ducă în pat; Aurică şi-a împlinit visul: el doarme demult cu marea sa iubire... Aţi înţeles bine: partenera din pat... îi sunt cărţile!

Pălărie – Charlot, pălărie şi Aurică! Ghete scâlciate – Charlot... nici Aurică nu renunţă uşor la acest delicios ingredient. – Inginerule, mergi azi cu mine să-mi iau pantofi? Ăştia s-au dus de tot!/- Mergem, Aurică! Dar azi nu pot. Am treabă. Mâine, în schimb, sunt al tău! Dar, până a doua zi, Aurică prăpădea banii. Îşi cumpăra cine ştie ce cărţi sau DVD-uri de excepţie pe care să le lase moştenire nepoţilor. Pantofii… puteau să mai aştepte. - Parcă nici aşa stricaţi nu sunt. Mai merg, băi, până la chenzina următoare!

Inimă mare – Charlot, inimă mare şi Aurică. Oricât de sărac ar fi fost, Charlot întotdeauna îşi împărţea puţinul cu cei mai năpăstuiţi decât el. Acelaşi dispreţ pentru bunurile materiale îl manifestă şi prietenul meu. Neoficial, m-a numit sfătuitorul lui în ale finanţelor. Dar este complet neascultător! Dacă aţi vedea cu câtă dezinvolură aruncă hârtia de 100 de lei (RON) pe tejgheaua casieriţei… Încă înainte ca aceasta să-nceapă să-i taxeze alimentele din coş!  Banii trebuie să circule, inginerule! – îi replică el privirii mele furioase şi pline de reproşuri.

Nu cred că s-ar potrivi pentru cineva mai bine decât pentru el zicala: Omul potrivit, la locul potrivit! – atunci când este vorba de locul de muncă. Aurică lucrează la bibliotecă. Şi chiar mai mult de-atât: la Colecţii speciale. Este exact genul de muncă ce-l fericeşte pe el. Să intre în arhive, să caute, să deranjeze praful de pe rafturi, să descopere valori uitate sau rătăcite şi să le redea circuitului, să alcătuiască cataloage şi să aşeze rarităţile în expoziţii – toate făcute cu pasiunea celui ce este conştient de cât de trecătoare sunt toate pe acest pământ, chiar şi valorile. Totul din pasiune – niciodată pentru bani! Chiar dacă pe el şi-au pus pata băncile!... Ce să-i faci? Charlot – un brand al săracilor cu inimă mare, Aurică – şi el un brand al inimoşilor cu punga goală!    

Lasă, Aurică! Asemenea lui Charlot, oamenii mari depăşesc obstacolele. Şi tu eşti un om mare!

               26 octombrie 2011                                                          

(Schiță portret apărută în revista „Vârsta a treia” a Clubului Seniorilor din Învățământ Brăila)

Ionuț Caragea - O altfel de „povestea vieții”

(de la un volum la altul)

Adăugați o legendă

Eram aproape de Delirium tremens („m-am apucat serios de băutură și tutun/ îmbolnăvit de farmecele poeziei/ delirului și stratului de fum”), dar M-am născut pe Google („m-am născut pe Google/ am deschis ochii și am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume…”).

L-am căutat, L-am căutat pe El și, găsindu-L, L-am văzut ca pe un fel de Donator universal („eu cred, Iisuse/ că tu ai grupa/ zero infinit”). Solitar, căutam, căutam cu disperarea deznădăjduitului – ajunsesem să mă identific cu Omul din cutia neagră (oricum vei fi nimic/ și nimic mai mult/ decât nimicul”).

Pe când am împlinit 33 bis („pe foaia numărată/ identic și cu bis/ va curge veșnic – Styxul/ și-o să mă-nec în vis”), dezgustat de atâta Analfabetism literar („este epoca eratei/ epigonii enervează/ editorii eludează/ elegiile elitei”), un Negru sacerdot („de trăit, trăim prin vise/sau prin jocuri de culise;/ viața este-un schimb de focuri/ moartea n-are flec la tocuri”) a crescut din mine pentru o dreaptă judecată.

Absența a ceea ce suntem („nu credem în alți dumnezei în alți dumnezei nu credem/ ne doare absența a ceea ce suntem”) m-a necăjit cel mai mult și așa am ajuns să mă iau la harță cu Guru amnezic („traficant de nisip/ în spațiul îngust/al clepsidrei”).

Dar… mi-a mai trecut. Am început (din nou) să sper și să scriu… Poezii de dragoste („după ce iubești femeia/ privește-o cum doarme/ în locul acela numai al ei/ ascultă ce amintirile-ți spun/ nu încerca și visurile să i le iei”).

Continuam să fiu un Suflet zilier („vă voi spune povestea sufletului/ ce-și poartă sacul de carne în spate, rândaș al umbrei/ al pământului și constructor de vise”) când, în fine, Muza m-a văzut, m-a recunoscut și m-a chemat. Da, ea este Patria la care mă întorc („fără să fie mai mare de un chip de om/ patria la care mă întorc este pământul făgăduinței/ apa vie și izvorul tuturor/rațiunilor umane”).

Eram, din nou, fericit. Așa a apărut o Antologie de poeme („mai bine să-ți asculți inima și să greșești/ decât să trăiești cu regrete tardive/ mai bine să investești în dragoste și suferința ei/ decât să-ți vinzi sufletul/ pentru o stare de bine/ doar pentru o stare de bine”).

În ediția bilingvă româno-franceză Cer fără scări („și mai poți să privești așa la Cer/ ca la tavanul vecinului de deasupra/ care se uită la tavanul vecinului de deasupra// Dumnezeu locuiește la ultimul etaj/ într-un Cer fără scări”) am încercat să cuprind câteva poeme pe care le consideram reprezentative – mi-a fost dificilă alegerea. Ca de fiecare dată când am purces la astfel de întreprinderi.

Festina lente ar putea fi considerat un deziderat pentru mine, dar… nu mi-l doresc. Eu vreau să fiu! Cât timp Dumnezeu îmi permite conexiunea, sunt și voi fi mesagerul și traducătorul dorințelor Sale! Nu-mi dă timp de pierdut!

Începând cu volumul În așteptarea păsării („îi mulțumesc păsării/ că m-a lăsat să țin această carte în mâini/ amintirea renașterii din cenușa/ unei alte vieți”), am devenit o Umbră lucidă („delirul este o febră netratată a luminii/ dați-mi așadar voie să fiu/ o umbră lucidă”) și așa am reușit să concep un Mesaj către ultimul om de pe Pământ („dar dacă mesajul meu/ către ultimul om de pe Pământ/ este, de fapt, un răgaz de respirație divină/ care mi-a fost oferit/ înainte de a mă întoarce/ la mine însumi?”).

În volumul de poeme în vers clasic și aforisme Eu la pătrat („viața este zero, zero absolut/ la puterea doi, un necunoscut/ viața e un calcul – simplu – cum sunt Eu/ însă Eu² = Dumnezeu”) am reușit, mai mult ca oricând, să mă identific cu Spiritul, cu esența de divinitate care ne guvernează viața.

Cenușa din abis („e clar/ locul meu nu-i acolo/ închid ochii/ și ca prin farmec/ din cenușa abisului/ renaște dragostea/ pentru cuvântul/ de la care/ a început totul”) lasă loc simțămintelor amestecate, alternării angoaselor cu fărâmele speranțelor, încrederii și neîncrederii.

Cu Despletirea viselor („cât trăiești/ tot ce face/ parte din tine/ visează// chiar și ochii visează/ să se deschidă într-o altă lume/ în care să nu mai existe/ timp, durere, decadență/ și umbre”) mi-am permis să visez. Să visez și să declin cuvântul (vis) în toate formele sale posibile. Și or mai fi.

Dragostea este omniprezentă. De aici și Iubirea mea abisală („mi-am întâlnit sufletul pereche/ la o răscruce de vise// ce-i de făcut?/și sufletului meu pereche/ pe plac i-am făcut/ l-am îmbrățișat/ cu toată dragostea/ l-am îmbrățișat/ și am simțit miros/ de carte veche/ mirosul meu preferat/din copilărie”). Dragoste de Dumnezeu, dragoste de familie, dragoste de poezie, dragoste de viață…

Nu îmi place să Locuiesc în casa cu ferestrele închise pentru că: „nu vreau să mă trezesc/ în casa cu ferestre închise/ acolo unde epavele amintirilor/ nu vor ieși niciodată/ la suprafața lacrimilor/ pentru a explora nemărginirea”). Cu toate acestea, O scânteie pe coridorul umbrelor îmi permite să fiu optimist: „sunt două continente/ între care sufletul meu călătorește/ atras de nevoia cunoașterii/ continentul alb al hârtiei/ și continentul negru al umbrei/ iar femeia, da, femeia/ e continentul/ în care mi-am îngropat/ iubirea/ ca pe un sâmbure/ din care va răsări/ nemurirea”.

Alături de poetul Ionuț Caragea, la Oradea

Făcând un tur al tuturor volumelor de poezii apărute, mi-am întărit o părere mai veche: da, Ionuț Caragea este un mare poet! Un poet cu substanță, cu fibră, cu sentiment, un poet cu vână de luptător pe câmpul său de luptă, un adevărat înger al libertății cuvântului scris bine și cu rost.

Ploiești, 11 aprilie 2020

(Publicat în revista Luceafărul de Botoșani din 12 aprilie 2020)

De la nostalgiile viciate la Omul Nou

Cine a citit romanul spiritual “Marea Visăreală” (editura Pim, 2015), scris de Florin Meşca, şi mai recentul său roman, “Nostalgii viciate” (editura Pim, 2019), poate observa cu uşurinţă că între aceste două cărţi există numeroase similitudini, chiar dacă personajele principale au numele diferite, iar acţiunile au loc în perioade diferite de timp. Practic, cel din urmă roman îl completează pe primul, încercând să clarifice, şi mai bine, traseul unei vieţi care ajunge într-un punct zero, acela al trezirii în „marile săli ale conştiinţei”. Probabil că autorul, având unele remuşcări de conştiinţă, şi voind să protejeze unele persoane implicate în chestiuni sentimentale traumatizante sau în afaceri complicate, a ales tehnica unei uşoare disimulări în “Nostalgii viciate”, personajul principal Flory devenind, astfel, Alex. Dar nu poate fi exclusă nici inventarea unei poveşti într-un univers paralel, de genul acelora pe care le tot inventează şi reinventează Cărtărescu, de la o carte la alta, învârtindu-se mereu în jurul aceloraşi nostalgice reverii. Una peste alta, ficţiune sau nu, citind şi acest din urmă roman, reiterez remarca pe care o făceam în cronica anterioară despre “Marea Visăreală”, şi anume că “Scrisul este cursiv, experienţele trecutului sunt vii şi bine detaliate, iar umorul, deloc forţat, întregeşte o atmosferă din care nu vrei să evadezi ca cititor. Există şi înfiorări romantice, care te fac să retrăieşti dragostea tinereţii”. Poate că, de data aceasta, umorul este de o calitate superioară, iar idilele dintre personaje au mai multă încărcătură erotică, nelipsind nici câteva procese de conştiinţă, tratate, de obicei, cu nonşalanţă sau superficialitate.

Instantaneu de la lansarea de carte - Muzeul Brăilei, secția Etnografie, 10 decembrie 2019 

“Nostalgii viciate” pune mai mult accentul pe micile afaceri pe care românii au început să le facă după Revoluţia din 89, majoritatea axându-se pe comerţul cu tot felul de produse cumpărate din Rusia sau din ţările balcanice, în special din Turcia, Bulgaria şi Grecia. Brăileanul Alex, fire boemă, se reprofilează şi începe afaceri de acest gen în care implică diverse rude sau prieteni. Împreună cu socrul său, Tata-Nelu, face afaceri cu adidaşi şi cognac în Rusia. Acolo, Alex se îndrăgosteşte de Antonina, o doctoriţă din Moscova. Aventura lor durează cât spuma şampaniei, după care aventurierul afacerist se întoarce în sânul familiei sale. Urmează “Drumul blugilor”, al paharelor de cristal şi al altor obiecte vândute la Istanbul, afacere la care participă Gabi şi Anişoara, doi prieteni, dar şi soacra lui Alex. Eroii noştri au câteva peripeţii amuzante pe la Vamă, dar reuşesc să se descurce, fentând vigilenţa vameşilor turci şi bulgari.

Mai reţinem, în partea a II-a a cărţii, intrarea mai serioasă în afaceri, odată cu deschiderea firmei S. C. Comerţul S. R. L., la care Alex devine asociat cu Toni, cumnatul său de la Bucureşti, şi Antoaneta, o verişoară de-a soacrei sale. Încep afaceri cu portocale şi pantofi, iar din profitul de pe urma pantofilor îşi cumpără un ARO 10, mare mâncător de benzină. Au probleme cu Madam Frustrescu, o vecină care le pune numeroase beţe în roate, trimiţându-le pe cap tot felul de controale.  Mai încearcă afaceri cu ţigări sau cu oi şi miei pentru export, în colaborare cu un afacerist grec, Spiros, dar se lovesc de diverse obstacole, unul dintre ele fiind fixingul bancar din România. Treburile încep să meargă din ce în ce mai prost, iar când situaţia devine aproape dezastruoasă, apare în prim plan salvatorul Bogdan, nepotul lui Toni, un băiat foarte isteţ din Constanţa, care le propune să închirieze o tonetă în Mamaia. Tot Bogdan i-o prezintă lui Alex pe Rodica, iar între cei doi are loc o dragoste ca-n filme. În ciuda aşteptărilor, toneta nu le aduce profitul scontat, din pricina concurenţei, iar Alex se reorientează şi vinde benzină procurată de la terminalele din Port. Afacerea, chiar dacă era una necurată, este forțată şi de nevoia lui Alex de a-şi prelungi aventura de pe malul mării. Rodica, o femeie dotată cu toate armele cuceririi, o femeie cum Alex nu mai avuse până atunci, doreşte să-l smulgă pe Alex din braţele familiei sale, pentru a deveni noua lui soţie. Însă reveria celor doi este spulberată de mama Rodicăi, o femeie lucidă şi foarte pragmatică, care se interesează despre situaţia lui Alex din Brăila şi îl roagă pe aventurier, ba chiar îl ameninţă, să se întoarcă acasă. Iată, pe scurt, povestea acestui roman scris, repet, foarte bine, Florin Meşca având priceperea unui romancier de clasă, toate elementele fiind la locul lor, aşezate cu multă dexteritate şi naturaleţe.

Pentru cineva care doreşte să-şi aducă aminte de afacerile românilor de după Revoluţie, de marile tunuri pe care aceştia încercau să le dea, această carte este binevenită. Călătoriile, impactul cu celelalte civilizaţii şi culturi, legăturile sentimentale, umorul, spiritul de afaceri şi modalităţile bine cunoscute ale românilor de a se descurca în orice împrejurare, sunt bine implementate şi armonizate în acest roman. Cititorul se întoarce cu plăcere în trecut şi savurează orice întâmplare, fiind curios să afle, de la o pagină la alta, ce se va întâmpla mai departe. Finalul e un pic trist, deoarece Alex se îmbolnăveşte şi trebuie să fie supus unui transplant de ficat. Însă, în toată această încercare grea a vieţii, familia urmează să-i fie alături. Soţia şi copilul devin elementele primordiale ale existenţei sale în care, uneori, a mai rătăcit şi pe drumuri lăturalnice, din motive pe care nu suntem noi meniţi să le judecăm.

Oricum, cine se va întoarce asupra romanului  “Marea Visăreală”, după ce va citi romanul de faţă, va descoperi că Alex (sau Flory, dacă excludem ficţiunea din context), şi-a înţeles greşelile şi a păşit pe drumul spre Omul Nou. Dacă avem de-a face doar cu o ficţiune, putem spune, oricum, că lectura romanului a fost o experienţă frumoasă, pe măsura talentului lui Florin Meşca.

Ionuţ Caragea, 4 aprilie 2020

Oradea

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 6 aprilie 2020)                                          

     (Pentru  imagini și detalii de la lansarea cărții, intrați aici.)

CE MAI POATE FACE COVID

Încă din aperioada adolescenței mi s-a impregnat pe cortex o anumită îngrijorare, la maturitate aceasta transformându-se într-o adevărată obsesie: frica de un eventual nou război mondial. Lecțiile de istorie dublate de lecturile de specialitate, mai apoi filmele artistice, dar, mai ales, documentarele ce prezentau scene de război - toate acestea au avut rolul de a mă îngrozi: orașe distruse, oameni morți sau ciopârțiți, copii orfani plângând, femei disperate, hoți, violatori, oameni înnebuniți și oameni... nebuni. 

Fapte descrise în jurnalele timpului: Războiul rece, înarmarea nucleară, împărțirea lumii între marile puteri, terorismul, fanatismul...

Brăila. Monumentul eroilor brăileni căzuți în timpul
Revoluției din decembrie 1989

Teama s-a amplificat la Revoluția din decembrie '89 (sau ce-o fi fost ea) pe care, prin intermediul televiziunii se cheamă că am trăit-o în direct. Nu, nu am ieșit pe străzi, nu m-am manifestat zgomotos, dar am tremurat serios atunci când „teroriștii au atacat televiziunea”. Mă temeam pentru viața „eroilor” (unii poate chiar au fost) din studiou, mă temeam pentru viața mea și a familiei mele, mă temeam pentru Revoluție și pentru viitor.  

Că unele din temerile mele s-au dovedit, mai târziu, a fi fost nejustificate... asta este o altă problemă.

Cum spuneam la început, m-am temut dintotdeauna de eventualitatea izbucnirii unui război, a unui război mondial.

N-a venit războiul peste noi, a venit, în schimb, un alt invadator să ne cotropească, unul invizibil și parșiv, cu un nume tare ciudat: COVID-19. În ce parte-i inamicul? În cine să tragi? Și cu ce? Cu arcul cu săgeți? Cu ZB-ul? Cu tunul, cu tancul? Ei, aici este problema: individului acestuia nu-i trebuie decât un bobârnac peste nas! Da, dar unde-i nasul?

Mor oameni din nimic, se golesc magazinele pentru nimic, se feresc oameni de oameni, nu-și mai îmbrățișează bunicii nepoții, străzile sunt aproape pustii, din când în când mai vezi pe câte unul mascat, grăbit s-ajungă cât mai repede acasă, spitalele sunt nepregătite, personalul medical este depășit, nu sunt medicamente, se fură și se falsifică dezinfectanții, armata a ieșit din cazărmi... și dacă vom fi obligați să ne și camuflăm noaptea... nu va fi ca la război? De ce mi-a fost frică, se pare că n-am scăpat!

Acum, după fiecare război - așa scrie în manualele de istorie! - urmează o perioadă de acalmie și de dezvoltare. O dezvoltare pe care nu o văd doar din punct de vedere economic, ci și social - oamenii devin mai buni! Nenorocirile prin care au trecut, pe foarte mulți i-a determinat să mediteze la relativitatea existenței speciei umane pe pământ. I-au făcut mai buni, mai solidari, mai toleranți, mai... omenoși. Până când vor fi uitat din nou.

Și după antipaticul COVID încep să apară niște efecte pozitive. În primul rând, după cum au remarcat oamenii de știință, poluarea atmosferică s-a diminuat în mod vizibil. S-au oprit fabricile, nu se mai mișcă mașinile, se ameliorează aerul pe care-l respirăm! Poate, în felul acesta, mai marii lumii își vor da seama că natura trebuie tratată cu mai mult respect. Și vor propune alternative care să țină cont de elementele primodiale necesare vieții. Nu de alta, dar averile din bănci nu vor avea niciodată capacitatea de a ne umple plămânii cu aerul vital.

Autoritățile au luat tot felul de decizii de natură restrictivă, cu rolul de a diminua impactul virusului asupra colectivităților. Ne nemulțumesc, bineînțeles, restricțiile - cine se bucură de diminuarea libertăților care, până atunci, i se păreau un dat firesc? - dar, dacă nu vedem alte soluții... 

Deciziile luate de autorități au și unele efecte pozitive imediate, de exemplu, o  mișcare care tare mi-aș dori să se păstreze și după ce inamicul invizibil va fi dovedit definitiv: s-a diminuat mult birocrația în sistemul sanitar! Nu mai este obligatorie vizita la medicul de familie pentru o banală rețetă dată pe baza unei scrisori medicale mai vechi. Ai istoric cunoscut? Iei aceleași medicamente de ani de zile? Te simți bine cu tratamentul respectiv? Este suficient să dai un telefon medicului de familie și, gata, rețeta este suită în sistem și nu-ți rămâne decât să mergi la farmacie s-o ridici - ce simplu! Nu mai bați la cap medicul de familie, ocupându-i timpul pentru bolnavii care chiar necesită atenție, nu mai pornești mașina aiurea pentru un drum inutil, nu mai consumi benzină, nu mai poluezi aerul... La fel s-ar putea proceda și cu scrisorile de trimitere și, probabil, că și alte documente ce țin mai mult de birocrație decât de actul medical ar putea fi rezolvate astfel. 

Știți de câte drumuri am fost scutit astăzi, pentru rețeta mea? Vi le descriu într-un mod tehnic:

1. drum la medicul de familie pentru obținerea unei trimiteri la Spitalul Clinic Fundeni; 
2. drum la Spitalul Clinic Fundeni pentru obținerea scrisorii medicale pentru boala cronică de care sufăr;
3. drum la medicul specialist din Ploiești pentru a-i înmâna scrisoarea medicală și pentru a obține rețeta necesară;
4. drum la farmacie.

Patru drumuri, din care unul la București, pentru a-mi asigura medicamentele obligatorii! Patru drumuri! 

Știți câte am făcut de data aceasta? Numai unul! Ultimul! A fost suficient să dau un telefon medicului specialist din Ploiești, acesta mi-a eliberat rețeta (pe baza vechii scrisori medicale) online și, cu ea scoasă la imprimantă, m-am deplasat la farmacie. Atât de simplu! 

Stau și mă întreb: de ce, pe timp de „pace”, nu se pot rezolva problemele cotidiene la fel de simplu? Cui îi folosește să această birocrație? Dar, îi folosește cuiva?

A ÎNCEPUT LA NAPOLI

Un film frumos, o comedie romantică de succes a anului 1960, cu o distribuție de excepție din care se remarcă Clark Gable, Sophia Loren și Vittorio de Sica.

Secvența pe care v-o propun o are în prim plan pe frumoasa și talentata Sophia Loren cântând și dansând pe melodia de mare succes a lui Renato Carosone, „Tu vuo fa L´Americano”.

Renato Carosone interpretându-și piesa. Înregistrarea beneficiază de subtitrare.

Versurile în italiană, mai degrabă napoletană: 

Puorte o' calzone cu 'nu stemma arreto

'na cuppulella cu 'a visiera alzata. Passe scampanianno pe' Tuleto camme a 'nu guappo pe' te fa guardà! Tu vuò fa l' americano! mmericano! mmericano siente a me, chi t' ho fa fa? tu vuoi vivere alla moda ma se bevi whisky and soda po' te sente 'e disturbà. Tu abballe 'o roccorol tu giochi al basebal ' ma 'e solde pe' Camel chi te li dà? ... La borsetta di mammà! Tu vuò fa l' americano mmericano! mmericano! ma si nato in Italy! siente a mme non ce sta' niente a ffa o kay, napolitan! Tu vuò fa l' american! Tu vuò fa l' american! Comme te po' capì chi te vò bene si tu le parle 'mmiezzo americano? Quando se fa l 'ammore sotto 'a luna come te vene 'capa e di:"I love you!?" Tu vuò fa l' americano mmericano! mmericano siente a me, chi t'ho fa fa? tu vuoi vivere alla moda...

Și varianta în engleză:

You're wearing trousers with a tag on the back and a cap with the visor turned up, parading around Toleto like a dandy trying to show off You're acting all american, american, american, listen here: who's asking you to? You want to be all trendy, but if you drink "whisky and soda" you always end up sick! You're dancing rock and roll, and playing baseball, but where'd you get the money for the Camel cigarettes? Mummy's handbag! You're acting all american, american, american, but you're born in Italy, listen here: there's nothing you can do, ok napoletano?! You're acting all american, american, american, How can your loved one understand if you're speaking half american? When you're out loving uder the moon, where do you get a phrase like "I love you"? You're acting all american, american, american, but you're born in Italy, listen here: there's nothing you can do, ok napoletano?! You're acting all american, american, american, ...whisky soda e rock and roll

Aș cataloga piesa ca fiind una de patriotism local, fiind ironizați cei care doresc să copieze modelul american în limbaj și comportament.

Tu Vuò Fa' L'Americano apare în mai multe filme (vezi mai sus link-ul piesei), ultima oară în Talentatul domn Ripley al lui Anthony Mynghella.

Dacă v-am trezit interesul pentru filmul „A început la Napoli”, îl puteți viziona în varianta titrată, aici.

The International Sahaja Public School (ISPS)

Cadru din film

La poalele muntelui Himalaya, la Dharamsala, în anul 1990, din inițiativa lui SHRI MATAJI NIRMALA DEVI, s-a înființat o școală sahaj la care vin să studieze și să se formeze copii ai sahaja yoghinilor din întreaga lume. Localitatea, situată la o altitudine de 1457 m. deasupra mării, oferă copiilor un mediu curat (și la propriu, și la figurat), propice dezvoltării lor armonioase.
În condițiile date, putem spune că se propune o formă de învățământ specială sau, cum s-ar numi la noi, „o altfel de școală”. Cert este că, aici, copiii învață învățând, învață cântând, învață dansând, învață jucându-se, învață iubindu-se și respectându-se reciproc, învață iubind natura și trăind în armonie cu ea.
Dar cele mai bune concluzii le puteți trage urmărind videoclipul pe care vi-l propun și care, din punctul meu de vedere, este cel mai bun videoclip pe care l-am urmărit vreodată!

Videoclipul, folosindu-se de un foarte frumos (și vesel) bhajan, Mahamaya Mahakali, binecunoscut sahaja yoghinilor din întreaga lume, ne plimbă prin școală și prin împrejurimi și urmărește o fetiță care, dintr-o joacă cu pietricele, începe să mediteze. Cântecul este preluat de toți copiii și de cadrele care se ocupă de ei și începe... dansul!
Un tânăr, să-i spunem, fără căpătâi, care dormea într-o peșteră, este atras de ritmul bătăilor pietrelor și de cântecul vesel și dorește să se alăture grupului. Inițial este respins, însă, într-un târziu... dar mai bine nu, mai bine urmăriți voi videoclipul!

Școală altfel, copii, peisaje superbe, muzică și dans, cer senin, liniște și calm, pace interioară: iată ce vă propune acest videoclip. 

DIN CAUZĂ DE COVID-19

Scriitorul Paul Goma - captură de pe net

Cum se leagă evenimentele între ele – ceva de speriat (la modul propriu, cel mai propriu, forțând un pleonasm)! Că stau oamenii în casă, că pică economia, că nu se mai joacă fotbal pe nicăieri, că s-a amânat și Campionatul European, că s-au amânat chiar și Jocurile Olimpice, că nu se mai găsește pe rafturi prin magazine nici mălai și nici făină, că drojdia a devenit o rara avis de nu-mi mai poate face nevasta o gogoașă de-aia înfuriată, că se întoarce diaspora la matcă (fără grozavul ajutor de 25.000 de Euro promis cândva, de un fost Prim Ministru al României, că sunt depășite cadrele medicale de ritmul creșterii ratei îmbolnăvirilor, că vor fi și mai depășite, că au răni la mâini, că nu sunt măști, nici ventilatoare, că au început să apară primii morți, că armata este în stradă, că Marcel Velea, că Marcel Ciolacu, că Dragnea și Dăncilă, că Orban și Arafat, că Băsescu și Iohannis, că s-a stricat vremea…

Ieri a decedat la Paris, în vârstă de 84 de ani, scriitorul român, refugiatul politic Paul Goma. Din cauză de COVID-19. Altfel, probabil, nu s-ar fi scris nimic. Sau… mai nimic.

Ar fi și de înțeles, atâta vreme cât vechiul regim totalitar îi retrăsese cetățenia și-l alungase din țară (nu era român!), iar celălalt regim, actualul, refuzase să i-o înapoieze (să rămână unde este!). Bine, eu îi înțeleg și pe ăia, și pe ăia: prea a tras (Paul Goma) cu tunurile în toți. Nu și-a cunoscut interesul; dacă ar fi acceptat să fie și el un pic mai prietenos…

Informându-mă și aflând una și alta despre scriitor, mai urmărind și câte un clip video, mi-am dat seama că, incontestabil, omul Paul Goma avea coloană! A fost genul acela incomod, al individului care are o anumită conduită de viață („cele zece porunci”, în general, nerespectate de creștini sau dharma, atât de prețioasă pentru asiatici) de care se ține, fără a se accepta compromisuri. În balanța vieții a jucat totul pe o singură carte: cea a respectului de sine! Ar fi putut accede la funcții importante, ar fi fost publicat, ar fi câștigat bani și faimă. N-a fost să fie. Verticalitatea l-a costat toate acestea. Plus câțiva ani de pușcărie și de domiciliu forțat în Bărăgan.

Singur într-un ocean tulbure sau, mai bine spus, tulburat. De lașitate, de incompetență, de parvenitism, de răutăți, de trădări…

Opera sa ar putea fi considerată un manifest politic, atâta vreme cât sursa de inspirație a reprezentat-o propria viață, o viață de transfug cu care s-a confruntat încă din copilărie, odată cu refugiul părinților săi din Basarabia în România în urma Pactului Ribbentrop-Molotov și care l-a urmărit întreaga existență. Mai mult chiar, singur a recunoscut că, modelul său de a scrie, alegerea subiectelor, tratarea și redarea lor, i-au fost inspirate de Soljenițîn.

Alungat de colo-colo (din cauza gurii mari care ar fi făcut mai bine să stea închisă), răzvrătitul a trecut prin toate experiențele neplăcute posibile. Stau și mă întreb dacă, vreodată, Paul Goma a avut parte de senin pe cerul vieții sale. I-o fi suflat și lui, vreodată, vântul din pupa? Din ce-am constatat, a înfruntat multe furtuni. Singur. Cu vântul în față.

Era firesc ca, în astfel de condiții omul să se radicalizeze și scriitorul să scrie în consecință.

Am în bibliotecă o singură carte de-a scriitorului: „Din Calidor”. Închei aici – merg să citesc.

După cum spuneam, ieri, 25 martie 2020, a murit, la Paris, scriitorul Paul Goma. Din cauză de COVID-19. 

26 martie 2020

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 27 martie 2020.)