REVELAȚIA

Desen de Adriana Andronescu

Descoperirea unui nou drum

....................................

Dar unde şi, mai ales, cine să mă înveţe tehnicile trezirii energiei Kundalini, cine să mă înveţe lucrul corect pe chakre, cine să mă îndrume pentru a învăţa cum să-mi înnobilez fiinţa prin recunoaşterea Spiritului? Cu corpul fizic slăbit şi ocrotit permanent printre perne în confortabilul pat, acoperit grijuliu cu o plapu-mă călduroasă de către buna mea soţie, complet căzut şi psihic, dar susţinut de noile lecturi, mi-am amintit de o anumită poză. O poză xerox, alb-negru, pe format A4, ştearsă de timp şi spălată de ploi, pe lângă care treceam nepăsător când o observam în graba paşilor pe pereţii şi coloanele ce străjuiau magazinul Romarta din Brăila. Sunt mult prea multe aceste poze! De unde-or mai fi apărut şi astea? – îmi frământam creierii, mereu sâcâit, când îmi iuţeam paşii pentru a le depăşi. Ele reprezentau chipul unei femei cu un punct desenat pe frunte: nu era nici dansatoare, nici cântăreaţă indiană. Cine-o mai fi şi femeia asta? – mă întrebam şi-mi continuam ignorant şi agasat drumul... Dar, în acele momente de slăbiciune fizică şi psihică, inspirat de forţele nevăzute ale personajului lui Coruţ, mi-au revenit în minte toate aceste detalii, plus alte câteva esenţiale: ceva legat de yoga, de energii... Aici îmi voi găsi eu izbăvirea! Imediat ce mă voi pune pe picioare, mă voi duce să recitesc afişul şi merg la indianca aceasta să mă înveţe să… jonglez cu forţele paranormale!

      

SHRI MATAJI NIRMALA DEVI
Pictură după foto: Adriana Andronescu

     Astfel am avut revelaţia întâlnirii cu SHRI MATAJI NIRMALA DEVI, fondatoarea celei mai moderne, imediate şi uşoare (uşoară, în sensul în care aspirantului nu i se cere să aibă o sănătate perfectă şi nici nu este supus unor încercări de rezistenţă fizică şi psihică teribile) forme de yoga, SAHAJA YOGA.

       M-am dus la întâlnirea cu SHRI MATAJI din dorinţa de a învăţa să stăpânesc forţele paranormale, de a domina astfel bolile, oamenii şi lumea, dar… am primit ceva infinit mai important pentru mine: mi-am descoperit Spiritul! Prin SHRI MATAJI am descoperit yoga, am învăţat mecanismul înţelegerii lumii, a lui Dumnezeu, am aflat că yoga este o formă de viaţă, este cultură, este istorie, am descoperit cât de puternici şi frumoşi putem fi noi, oamenii, dacă ne recunoaştem în Spirit! Mi-am însuşit normele de conduită yoga şi am devenit mai frumos, mai pur... Mi-am schimbat complet atitudinea faţă de oameni, faţă de mine însumi, faţă de trecătoarele bunuri materiale, mi-am schimbat priorităţile în viaţă.

       Şi, cel mai important pentru mine: L-am descoperit, înţeles şi acceptat pe Dumnezeu! Descoperindu-mi natura cea mai pură şi frumoasă, Spiritul, SHRI MATAJI mi-a permis să înţeleg şi natura divină a lumii, mi L-a revelat pe Creator! În clipa când întind mâinile şi simt vibraţiile răcoroase în palme şi deasupra creştetului capului, la nivelul Sahasrarei, consider că Dumnezeu îmi permite să-I sesizez prezenţa şi, în dragostea Lui pentru mine, pentru Spiritul meu, Îi simt îmbrăţişarea imaterială, iar inima-mi, aievea unei uriaşe şi primitoare cupe, se umple cu o iubire infinită, asemenea îndrăgostiţilor topiţi de pasiunea sentimentelor ce niciodată nu vor putea fi descrise cu adevărat şi explicate cu ajutorul logicii mentalului…

       Am vrut puteri paranormale – am primit Spiritul, am dorit să… îndoi fiarele cu mintea – am învăţat puterea iubirii. Iată de ce am afirmat că am primit infinit mai mult decât am cerut!

(Fragment din primul capitol - REVELAȚIA - al volumului „Nevăzutele cărări”, apărut la efitura PIM, Iași, 2013.)

DIN ÎNTREBĂRILE UNUI SCEPTIC ADRESATE UNUI SAHAJA YOGHIN - 1

(Dialoguri cu mine însumi)

Scepticul poate fi: tânăr sau nu, şcolit sau nu, căsătorit sau nu, cu copii sau nu, religios sau nu, dar care doreşte să afle mai multe despre lume şi viaţă.

Sahaja yoghinul poate fi: tânăr sau nu, şcolit sau nu, căsătorit sau nu, cu copii sau nu, religios sau nu, dar care a primit Realizarea Sinelui (deci, a aflat mai multe despre lume şi viaţă).

Dialogul poate avea loc oriunde: acasă, la unul dintre cei doi, la serviciu, în parc, pe malul unui râu, pe vârf de munte… oriunde clipa îi surprinde şi îi provoacă la deschiderea inimilor.

Iar dacă manifestăm măcar un dram de sinceritate, vom re-cunoaşte că aceste dialoguri le-am purtat adeseori în interiorul nostru, cu propriul EU (SINE), în căutarea sensurilor vieţii, în căutarea unor răspunsuri ce întârziau să apară. Din acest motiv, am curajul să afirm că întrebările nu sunt scoase cu forcepsul, ci sunt absolut fireşti, născute din dorinţa de cunoaştere… absolută. Doar ordinea lor poate să difere, în funcţie de succesiunea evenimentelor ce ne-au marcat viaţa. 

Portret realizat, după fotografie, de Adriana Andronescu

Primul dialog: experimentul Realizării Sinelui

- Spune-mi şi mie: cine este Shri Mataji?

- Shri Mataji este Mama Universului!

            - Te rog! De unde ai mai scos-o şi pe asta?

            - Acesta este răspunsul meu! Cel puţin… pentru moment.

            - Chiar nu vrei să-mi spui?!

- Ba da! Dar, pentru a se stabili un dialog care să funcţioneze, o să te rog să încerci să renunţi la tonu-ţi ironic şi să nu fii tendenţios când pui întrebări, să-mi asculţi răspunsurile şi, înainte de a riposta, să încerci să le pătrunzi subtilităţile.

- Subtilităţi?! Hm! Nu te joci cu cuvintele? Sau... încerci, cumva, să te fofilezi?

- Nu, nu! Nu mă fofilez deloc! Doar că trebuie să acceptăm ceva: până la un punct... da! – pot fi considerate subtilităţi. Dar, după ce vei ajunge să înţelegi mecanismele...

- Ştii ceva? Mai lasă-mă cu mecanismele tale! Concret: ce te-a învăţat Shri Mataji? Ce ţi-a dat Ea ţie?

           - Sunt două întrebări aici. Îţi voi răspunde în ordine inversă. Shri Mataji mi-a dat... Realizarea Sinelui!

- Ha, ha! Ce mai e şi asta: Realizarea Sinelui? E vreun fel de... maşină de lux?

- Consider că aş putea să-ţi răspund afirmativ... Vezi, tu, în interiorul nostru posedăm un astfel de autovehicul de lux, unul absolut exclusivist, care ne poate transporta cu viteza gândului în orice lume dorim noi.

- Ce vrei să spui cu asta? Ai fost tu vreodată pe Marte şi eu nu ştiu?!

- Cu maşina aceasta de care-ţi vorbesc, pot spune că – da! − am fost şi pe Marte!

- Te rog să nu mă iei de fraier!

- Nu, ferească Dumnezeu! Dar lasă-mă să-ţi explic, dacă tot m-ai întrebat de Realizarea Sinelui.

- Bine! Spune!

- O să-ţi răspund începând cu o întrebare: fii sincer, tu chiar crezi că viaţa aceasta este făcută doar ca să mâncăm, să bem, să ne distrăm şi să facem copii?

- Măi, băiete, n-aş putea spune că nu mi-e bine!

- Doar aceasta crezi că eşti tu: burtă de ghiftuit, gâtlej de băut şi trup de satisfăcut?

- Mai trebuie ceva?!

- Ia spune: tu te crezi maşină?

- Nu! De ce?!

- Păi, într-o maşină bagi combustibil (hrană), ulei (băutură pentru... uns gâtlejul), bani de întreţinere (distracţii)... dar până la urmă se strică, rugineşte şi... ajunge la REMAT! Cam asta ar fi şi cu oamenii în concepţia ta! Pe o parte bagă, pe alta scot, iar în timpul acesta îmbătrânesc şi... mor!

- Hei! Mai încet: am făcut şi un copil! 

- Da... Gemând de plăcere... Cam asta a fost prioritatea ta în acele momente...

- Şi, ce? Nu aşa se fac copiii?

- Încearcă să gândeşti mai puţin grosier!

- Bine! Zi-mi de Realizare!

- Te-am adus aproape. Revenim: laşi în urmă un copil! Foarte bine! El îşi va urma drumul lui! Dar tu? Tu ce-ai făcut cu drumul tău, ce-ai făcut pentru tine, pentru... sufletul tău?

- Şi ce-ai vrea să mai fac?

- Te naşti, creşti, arzi ca o flacără şi... mori! Crezi că asta-i totul?

- Acum încerci să faci filosofie cu mine?

- Doar puţină...

- Zi-i odată: ce-i cu Realizarea aia?

- Acum e timpul! Prietene, doar animalele se nasc, cresc, fac pui şi mor. Oamenilor însă... Maestrul Universului le-a atribuit roluri mari, mult, mult mai mari!...

- Fii mai concret, te rog! Şi nu mă mai aburi!

- ... şi, pentru a ne putea îndeplini aceste roluri, pentru a depăşi stadiul animal, Dumnezeu ne-a dat puteri... secrete!

- Puteri secrete?! Mai zi, că-ncepe să-mi placă!

- Dumnezeu a aşezat în fiecare dintre noi o energie secretă, divină, o energie care, dacă este trezită, îi poate da omului puteri nebănuite!

- Cât de nebănuite?

- Pentru a înţelege mai bine, gândeşte-te la această energie ca la FORŢA cu care maestrul Yoda l-a înzestrat pe Luke în Războiul stelelor. Îţi aminteşti îndemnul lui Yoda: - Luke, foloseşte FORŢA! ...

- Zău, măi? Mi-ar plăcea şi mie aşa ceva! Şi care este sursa acestei energii atât de secrete? Unde o găsesc?

- Kundalini!...

- Kundalini şi mai cum?

- Despre energia Kundalini vorbea maestrul Yoda! Şi o găseşti...

- Unde? Unde?

- Este chiar în tine! În interiorul tău! 

- Hai, lasă-mă! Dacă ar fi aşa, ar fi lumea plină de supraoameni!

- Ai dreptate! Aşa ar trebuie să fie!

            - Şi de ce nu este aşa, atoateştiutorule?

            - Grea întrebare şi complicat răspuns!...

            - Încearcă, totuşi!...

            - Oamenii sunt răi...

            - Fă-i tu mai buni, dacă tot ai devenit aşa de deştept!

            - ... şi-au pierdut inocenţa...

            - Adică? Ştiam că inocenţi sunt doar copiii!

         - Vezi tu, dragul meu prieten, pentru ca energia secretă să se poată trezi şi urca prin corpul omului – cu toate beneficiile ei de energie divină! – acesta trebuie să redevină inocent. Asemenea unui copil! Îţi mai aminteşti ce fel de om era Luke? Cât de naiv era el în comparaţie cu toate celelalte creaturi, toate axate pe profit şi destrăbălare? Câtă inocenţă degaja şi ce idealuri pure îi determinau toate acţiunile?

            - Fii mai concret! Ce trebuie să facă omul?

            - Să se întoarcă la bucuriile simple ale lumii!

            - Şi mai concret! Mai pe limba mea, te rog!

- Ai văzut tu vreodată vreun sugar să plângă după o limuzină?

            - ???

            - Să fure? Să înşele?

            - Ai terminat?

- Sau să-şi dorească bijuterii scumpe, vile somptuoase şi vacanţe exotice?...

            - Ai început să cam baţi câmpii!

- Nu! Pe sugar îl fericeşte sânul cald şi plin cu lapte al mamei! Cântecul ei de leagăn şi un zâmbet duios...

            - Asta înseamnă că pot pofti şi eu la un sân cald?

- Vezi? Ţi-ai pierdut inocenţa! Sânul copilului nu este acelaşi cu cel la care te-ai gândit tu! Acum ai înţeles ce am vrut să spun cu bucuriile simple ale lumii?

            - Oarecum...

- Să fii inocent înseamnă să te bucuri de tot ceea ce te înconjoară, să te bucuri de natură, să-i vezi frumuseţea, perfecţiunea şi puritatea...

            - Dar îmi place să ies în natură!

            - Să-i respecţi virginitatea...

           - Nu mai am voie să tai lemne pentru focul de tabără?!

            - Să iubeşti animalele şi să le protejezi...

            - Dar le iubesc!...

            - Plantele...

            - Adică şi iarba?

- Şi iarba, şi buruienile!... Şi nu numai! Să înţelegi elementele şi rostul lor: pământul, aerul, focul, apa... eterul... toate sunt... natură! Protejează iarba şi buruienile! Ocroteşte creaţia!

            - Cred că înţeleg! Dar poluarea...

            - Vântul, fulgerul şi tunetul, ploaia, zăpada, îngheţul...

            - ... Da, da! Încep să pricep unde baţi! Le acceptăm, le înţelegem şi le iubim în egală măsură...

            - Vezi? Ai devenit înţelept! Cu toţii am fost creaţi să stăpânim şi să ne bucurăm deopotrivă de această planetă, pe această planetă. Planeta este vie şi noi suntem în ea! Suntem una cu ea! Rănind-o, ne rănim pe noi înşine!

        - Încă nu mi-ai spus: cum pot trezi în mine această energie? Chiar îmi doresc să devin un supraom!

           - Shri Mataji...

           - Iar mă iei cu Shri Mataji?

           - Shri Mataji are harul de a trezi această energie în noi!

           - Vrei să spui că ţie ţi-a trezit-o?

           - Da!

- Să trag concluzia că am în faţa mea un supraom?

            - Aş putea spune şi aşa ceva.

            - Hm! Nu eşti deloc modest!

            - Este rândul meu să-ţi pun o întrebare: ce înţelegi tu prin supraom?

             - Mi-ar plăcea să mişc lucrurile prin casă fără să pun mâna pe ele...

            - Aşa de puţin îţi doreşti?!

            - ... să citesc gândurile oamenilor...

            - Nu-ţi ajung ale tale?

            - ... să ghicesc viitorul...

- La ce ţi-ar fi de folos, dacă ai rata clipa prezentă? Prezentul trebuie trăit, de el trebuie să fii conştient, căci altfel... viitorul va deveni trecut înainte de a-i simţi dulceaţa prezentului. 

            - Bine! Bine! Zi tu, deşteptule, ce înseamnă supraom?

          - Tu ai vorbit de supraoameni, nu eu! Eu ţi-am vorbit de energia Kundalini şi de Realizarea Sinelui!

- Bine! Te întreb de-a dreptul: concret, ce-ai simţit atunci când spui că Shri Mataji a trezit această energie în tine?

- Voi încerca să fiu concis: în primul rând, am simţit o pace interioară pe care nu o cunoscusem niciodată înainte!

            - Doar atât?!

- Recunoaşte: nu este deloc simplu! Ia spune: tu ai reuşit vreodată să fii calm cu adevărat, să te bucuri de cântul păsărilor fără să-ţi încordezi auzul, să-ţi auzi ceasul inimii şi să simţi iubire pentru întreaga planetă?

            - Mi-ar folosi la ceva?

            - Enorm! Pentru că acesta ar fi primul pas. Apoi...

            - Hai, uimeşte-mă în continuare!

          - Fără să faci niciun efort, fără să fii fals, liniştea aceasta va aşterne pe chipul tău primul zâmbet ca distincţie a seninătăţii minţii tale aflate în repaos!

             - Stop! Până aici! Nu am niciun chef să apar în lume cu un rânjet tâmp pe figură!

- Te grăbeşti, dragul meu prieten! Va fi nu un rânjet tâmp, cum singur te degradezi, ci zâmbetul unui om inteligent, al unui om care şi-a găsit echilibrul interior şi care ştie să-şi stăpânească noianul propriilor gânduri. Dacă nu ţi se pare deplasată comparaţia, vei deveni... dresorul lor. Al propriilor gânduri.

- Ştiu eu ce să zic?...

        - Crezi că sunt mulţi oameni în lumea asta care să-şi stăpâ-nească gândurile? Tu ai reuşit vreodată?

            - Sincer... nu cred! Nici nu m-am gândit vreodată la aşa ceva. Te-a învăţat pe tine Shri Mataji aşa ceva?!

        - Da! După trezirea energiei Kundalini, aceasta se ridică de-a lungul coloanei noastre vertebrale...

           - Ce faci acolo? Ce tot dai din mâini pe lângă mine?!

           - În timp ce-ţi explic, îţi ridic şi ţie energia!

            - Dar mi-a trezit şi mie Shri Mataji celebra energie secretă de mi-o ridici tu acum ?!

           - Habar n-ai tu de când a făcut-o!

           - Încep să cred în minuni!

           - Ai face bine să crezi!

           - Cum s-a întâmplat asta?! Când, măi, omule?!

           - În clipa în care interesul tău de cunoaştere s-a transformat dintr-o răutăcioasă curiozitate într-o dorinţă sinceră de înţelegere şi trezire a acestei energii...

            - Dar chiar îmi doresc să cunosc tainele misterioasei  energii!

        - ... energia ta a intrat în rezonanţă cu a mea, s-a trezit şi... a şi urcat de-a lungul coloanei vertebrale!

           - Cum aşa? Fără niciun efort?! Fără să ştiu şi eu?!

            - Exact! A fost suficientă dorinţa ta sinceră de cunoaştere şi, spontan, s-a întâmplat şi pentru tine minunea!

           - Adică...

           - Adică ţi-ai primit Realizarea Sinelui!

           - Asta-i tot?!

           - Da! Asta-i tot!

- Aşa o fi, cum spui tu! Dar de unde ştiu eu că nu sunt decât nişte închipuiri de-ale tale? Tu dai din mâini pe lângă mine şi eu... Ce trebuie să simt eu? Ce se întâmplă cu fiinţa mea?

- Bune întrebări! Întrebări de om deştept! Îţi voi da imediat această dovadă, dar tu va trebui să fii sincer până la urmă şi, dacă...

            - Te rog, nu mă mai fierbe! Vreau să simt ce simţi şi tu!

            - Bine! Întinde mâinile spre mine!

            - Pur şi simplu?

- Pur şi simplu! Aşa, foarte bine! Acum, te rog, nu mai vorbi! Lasă-mă doar pe mine s-o fac! Tu încearcă să fii atent doar la propria fiinţă, la dorinţa ta de a simţi energia! Aşa... Acum, ridică mâna dreaptă deasupra capului, undeva, în zona fontanelei. Mâna stângă rămâne îndreptată spre mine! Plimbă mâna dreaptă deasupra capului până vei simţi... ceva, o să-ţi dai seama şi singur ce!...

            - Nu simt nimic!

            - Plimbă mâna uşooor... cerceteaaază... fii atent la orice senzaţie deosebită!

            - Măi, acum... parcă simt ceva!...

        - Foarte bine! Opreşte mişcarea mâinii în poziţia în care senzaţia devine mai clară, mai puternică!

            - Am găsit! Simt o răcoare!...

            - Ei, prietene, acum ai dovada că ţi-ai primit Realizarea Sinelui!

             - Cum aşa?! Dar spuneai că doar Shri Mataji poate să facă această minune!

- Dar Shri Mataji a făcut minunea! Eu am fost doar un simplu intermediar!

            - Să fie întotdeauna aşa de uşor?!

            - Cu o singură condiţie: să ţi-o doreşti!

            - Acum ce trebuie să mai fac?

- Acum tu nu mai faci nimic! Te bucuri pentru prima oară în viaţa ta de adult de calmul interior care s-a instaurat în tine!

            - Dar...

- Taci! Acum, taci! Închide ochii şi încearcă să nu te mai gândeşti la nimic! Fii puţin egoist şi trăieşte-ţi bucuria în solitudinea propriei fiinţe, căci această stare este irepetabilă şi îţi aparţine în exclusivitate! Este de fiecare dată altfel, dar întotdeauna la fel! Aceasta este starea de yoga. Starea în care energia ta Kundalini, odată trezită, s-a înălţat prin corpul tău şi, ţâşnind prin fontanelă, s-a unit cu energia Kundalini universală. Acum ele dansează înlănţuite deasupra capului tău. Menţine uniunea cât mai mult timp cu putinţă! Acum se cheamă că eşti în meditaţie. Simte vibraţiile ce curg prin tine! Simte-le prin toţi porii! Bucură-te! Bucură-te şi fii fericit! Fii fericit pentru că eşti conectat – pentru prima dată în mod conştient – prin mii de fire invizibile, la Zeul Suprem, la Dumnezeu Tatăl!

Note de jurnal: în urma acestui prim dialog, scepticul, un tip contrariat şi agasat de conduita ciudat de cuminte şi curioasa logică de viaţă a interlocutorului său, a primit răspunsuri la multe din întrebările ce-i frământau creierii, dar... şi-a primit şi Realizarea Sinelui. Întrebările pot fi reluate în noua sa stare de... integrare, stare ce nu mai este una fizică (solidă, lichidă sau gazoasă), caracteristică a materiei, ci una vibratorie. Este starea în care, dacă reuşeşti să te integrezi, începi să... vezi cu mâinile. Dar, aceasta, într-un alt dialog.

(Fragment din volumul Nevăzutele cărări, editura PIM, Iași, 2013)

BRAND-UL AURICĂ

Aurel Furtună

Schiţă de portret sentimental amicului 
Aurel FURTUNĂ

         Pe Charlot nu aveai cum să nu-l recunoşti. Şi încă de la mare distanţă. Şi aceasta pentru că avea ţinuta lui inconfundabilă, garnisită de câteva elemente ce au devenit marcă înregistrată: umbrela, pălăria şi ghetele scâlciate şi mult prea mari pentru aparţinător. Toate acestea aşezate pe trupul firav, prost articulat şi de regulă flămând al veşnicului îndrăgostit de frumoasele din lumea bună. Copil fiind, când mă aşezam sub masă alături de cei de vârsta mea la vecinii de la etajul unu, doar ce-i vedeam silueta apărând pe micul ecran, că şi izbucneau hohotele de râs. Brand-ul funcţiona.

         De câte ori observ mersul prietenului meu pe stradă, nu am cum să-mi reţin un zâmbet discret în colţul gurii – sau doar al sufletului. Pentru că, asemenea lui Charlot, Aurică şi-a construit şi el, de multă vreme, propriul brand: brand-ul Aurică.

În imaginaţia copilăriei mele Charlot nu avea o statură impozantă; nici Aurică nu sparge norii. Mersul rebelului Charlot era unul mecanic, balansat şi simetric; al lui Aurică este legănat, cu călcătura căutată şi un balans complet asimetric. Charlot bătea mereu aerul cu celebra-i umbrelă în vagabondajele sale sau se folosea de ea în inevitabilele bătăi atunci când era prins în flagrant de îndrăgostit de cine nu trebuia. Pe Aurică nu-l caracterizează un astfel de accesoriu mobil, deoarece mîinile îi sunt mereu ocupate de greutatea veşnicelor sacoşe de pânză albastră, încărcate cu maculatură până la refuz. - Maculatură? S-avem iertare! Sunt documente importante, inginerule! – mi-ar întoarce-o, iritat, bunul meu prieten. Aşa o fi, dar tare nu pot pricepe de ce-i place să care permanent după el atâtea hârţoage, când hârţoagele-i ţin companie şi la serviciu şi tot de hârţoage se-mpiedică peste tot în camera lui. Indiscreţie: Charlot visa permanent la marea iubire pe care s-o vrăjească şi s-o ducă în pat; Aurică şi-a împlinit visul: el doarme demult cu marea sa iubire... Aţi înţeles bine: partenera din pat... îi sunt cărţile!

Pălărie – Charlot, pălărie şi Aurică! Ghete scâlciate – Charlot... nici Aurică nu renunţă uşor la acest delicios ingredient. – Inginerule, mergi azi cu mine să-mi iau pantofi? Ăştia s-au dus de tot!/- Mergem, Aurică! Dar azi nu pot. Am treabă. Mâine, în schimb, sunt al tău! Dar, până a doua zi, Aurică prăpădea banii. Îşi cumpăra cine ştie ce cărţi sau DVD-uri de excepţie pe care să le lase moştenire nepoţilor. Pantofii… puteau să mai aştepte. - Parcă nici aşa stricaţi nu sunt. Mai merg, băi, până la chenzina următoare!

Inimă mare – Charlot, inimă mare şi Aurică. Oricât de sărac ar fi fost, Charlot întotdeauna îşi împărţea puţinul cu cei mai năpăstuiţi decât el. Acelaşi dispreţ pentru bunurile materiale îl manifestă şi prietenul meu. Neoficial, m-a numit sfătuitorul lui în ale finanţelor. Dar este complet neascultător! Dacă aţi vedea cu câtă dezinvolură aruncă hârtia de 100 de lei (RON) pe tejgheaua casieriţei… Încă înainte ca aceasta să-nceapă să-i taxeze alimentele din coş!  Banii trebuie să circule, inginerule! – îi replică el privirii mele furioase şi pline de reproşuri.

Nu cred că s-ar potrivi pentru cineva mai bine decât pentru el zicala: Omul potrivit, la locul potrivit! – atunci când este vorba de locul de muncă. Aurică lucrează la bibliotecă. Şi chiar mai mult de-atât: la Colecţii speciale. Este exact genul de muncă ce-l fericeşte pe el. Să intre în arhive, să caute, să deranjeze praful de pe rafturi, să descopere valori uitate sau rătăcite şi să le redea circuitului, să alcătuiască cataloage şi să aşeze rarităţile în expoziţii – toate făcute cu pasiunea celui ce este conştient de cât de trecătoare sunt toate pe acest pământ, chiar şi valorile. Totul din pasiune – niciodată pentru bani! Chiar dacă pe el şi-au pus pata băncile!... Ce să-i faci? Charlot – un brand al săracilor cu inimă mare, Aurică – şi el un brand al inimoşilor cu punga goală!    

Lasă, Aurică! Asemenea lui Charlot, oamenii mari depăşesc obstacolele. Şi tu eşti un om mare!

               26 octombrie 2011                                                          

(Schiță portret apărută în revista „Vârsta a treia” a Clubului Seniorilor din Învățământ Brăila)

Ionuț Caragea - O altfel de „povestea vieții”

(de la un volum la altul)

Adăugați o legendă

Eram aproape de Delirium tremens („m-am apucat serios de băutură și tutun/ îmbolnăvit de farmecele poeziei/ delirului și stratului de fum”), dar M-am născut pe Google („m-am născut pe Google/ am deschis ochii și am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume…”).

L-am căutat, L-am căutat pe El și, găsindu-L, L-am văzut ca pe un fel de Donator universal („eu cred, Iisuse/ că tu ai grupa/ zero infinit”). Solitar, căutam, căutam cu disperarea deznădăjduitului – ajunsesem să mă identific cu Omul din cutia neagră (oricum vei fi nimic/ și nimic mai mult/ decât nimicul”).

Pe când am împlinit 33 bis („pe foaia numărată/ identic și cu bis/ va curge veșnic – Styxul/ și-o să mă-nec în vis”), dezgustat de atâta Analfabetism literar („este epoca eratei/ epigonii enervează/ editorii eludează/ elegiile elitei”), un Negru sacerdot („de trăit, trăim prin vise/sau prin jocuri de culise;/ viața este-un schimb de focuri/ moartea n-are flec la tocuri”) a crescut din mine pentru o dreaptă judecată.

Absența a ceea ce suntem („nu credem în alți dumnezei în alți dumnezei nu credem/ ne doare absența a ceea ce suntem”) m-a necăjit cel mai mult și așa am ajuns să mă iau la harță cu Guru amnezic („traficant de nisip/ în spațiul îngust/al clepsidrei”).

Dar… mi-a mai trecut. Am început (din nou) să sper și să scriu… Poezii de dragoste („după ce iubești femeia/ privește-o cum doarme/ în locul acela numai al ei/ ascultă ce amintirile-ți spun/ nu încerca și visurile să i le iei”).

Continuam să fiu un Suflet zilier („vă voi spune povestea sufletului/ ce-și poartă sacul de carne în spate, rândaș al umbrei/ al pământului și constructor de vise”) când, în fine, Muza m-a văzut, m-a recunoscut și m-a chemat. Da, ea este Patria la care mă întorc („fără să fie mai mare de un chip de om/ patria la care mă întorc este pământul făgăduinței/ apa vie și izvorul tuturor/rațiunilor umane”).

Eram, din nou, fericit. Așa a apărut o Antologie de poeme („mai bine să-ți asculți inima și să greșești/ decât să trăiești cu regrete tardive/ mai bine să investești în dragoste și suferința ei/ decât să-ți vinzi sufletul/ pentru o stare de bine/ doar pentru o stare de bine”).

În ediția bilingvă româno-franceză Cer fără scări („și mai poți să privești așa la Cer/ ca la tavanul vecinului de deasupra/ care se uită la tavanul vecinului de deasupra// Dumnezeu locuiește la ultimul etaj/ într-un Cer fără scări”) am încercat să cuprind câteva poeme pe care le consideram reprezentative – mi-a fost dificilă alegerea. Ca de fiecare dată când am purces la astfel de întreprinderi.

Festina lente ar putea fi considerat un deziderat pentru mine, dar… nu mi-l doresc. Eu vreau să fiu! Cât timp Dumnezeu îmi permite conexiunea, sunt și voi fi mesagerul și traducătorul dorințelor Sale! Nu-mi dă timp de pierdut!

Începând cu volumul În așteptarea păsării („îi mulțumesc păsării/ că m-a lăsat să țin această carte în mâini/ amintirea renașterii din cenușa/ unei alte vieți”), am devenit o Umbră lucidă („delirul este o febră netratată a luminii/ dați-mi așadar voie să fiu/ o umbră lucidă”) și așa am reușit să concep un Mesaj către ultimul om de pe Pământ („dar dacă mesajul meu/ către ultimul om de pe Pământ/ este, de fapt, un răgaz de respirație divină/ care mi-a fost oferit/ înainte de a mă întoarce/ la mine însumi?”).

În volumul de poeme în vers clasic și aforisme Eu la pătrat („viața este zero, zero absolut/ la puterea doi, un necunoscut/ viața e un calcul – simplu – cum sunt Eu/ însă Eu² = Dumnezeu”) am reușit, mai mult ca oricând, să mă identific cu Spiritul, cu esența de divinitate care ne guvernează viața.

Cenușa din abis („e clar/ locul meu nu-i acolo/ închid ochii/ și ca prin farmec/ din cenușa abisului/ renaște dragostea/ pentru cuvântul/ de la care/ a început totul”) lasă loc simțămintelor amestecate, alternării angoaselor cu fărâmele speranțelor, încrederii și neîncrederii.

Cu Despletirea viselor („cât trăiești/ tot ce face/ parte din tine/ visează// chiar și ochii visează/ să se deschidă într-o altă lume/ în care să nu mai existe/ timp, durere, decadență/ și umbre”) mi-am permis să visez. Să visez și să declin cuvântul (vis) în toate formele sale posibile. Și or mai fi.

Dragostea este omniprezentă. De aici și Iubirea mea abisală („mi-am întâlnit sufletul pereche/ la o răscruce de vise// ce-i de făcut?/și sufletului meu pereche/ pe plac i-am făcut/ l-am îmbrățișat/ cu toată dragostea/ l-am îmbrățișat/ și am simțit miros/ de carte veche/ mirosul meu preferat/din copilărie”). Dragoste de Dumnezeu, dragoste de familie, dragoste de poezie, dragoste de viață…

Nu îmi place să Locuiesc în casa cu ferestrele închise pentru că: „nu vreau să mă trezesc/ în casa cu ferestre închise/ acolo unde epavele amintirilor/ nu vor ieși niciodată/ la suprafața lacrimilor/ pentru a explora nemărginirea”). Cu toate acestea, O scânteie pe coridorul umbrelor îmi permite să fiu optimist: „sunt două continente/ între care sufletul meu călătorește/ atras de nevoia cunoașterii/ continentul alb al hârtiei/ și continentul negru al umbrei/ iar femeia, da, femeia/ e continentul/ în care mi-am îngropat/ iubirea/ ca pe un sâmbure/ din care va răsări/ nemurirea”.

Alături de poetul Ionuț Caragea, la Oradea

Făcând un tur al tuturor volumelor de poezii apărute, mi-am întărit o părere mai veche: da, Ionuț Caragea este un mare poet! Un poet cu substanță, cu fibră, cu sentiment, un poet cu vână de luptător pe câmpul său de luptă, un adevărat înger al libertății cuvântului scris bine și cu rost.

Ploiești, 11 aprilie 2020

(Publicat în revista Luceafărul de Botoșani din 12 aprilie 2020)

De la nostalgiile viciate la Omul Nou

Cine a citit romanul spiritual “Marea Visăreală” (editura Pim, 2015), scris de Florin Meşca, şi mai recentul său roman, “Nostalgii viciate” (editura Pim, 2019), poate observa cu uşurinţă că între aceste două cărţi există numeroase similitudini, chiar dacă personajele principale au numele diferite, iar acţiunile au loc în perioade diferite de timp. Practic, cel din urmă roman îl completează pe primul, încercând să clarifice, şi mai bine, traseul unei vieţi care ajunge într-un punct zero, acela al trezirii în „marile săli ale conştiinţei”. Probabil că autorul, având unele remuşcări de conştiinţă, şi voind să protejeze unele persoane implicate în chestiuni sentimentale traumatizante sau în afaceri complicate, a ales tehnica unei uşoare disimulări în “Nostalgii viciate”, personajul principal Flory devenind, astfel, Alex. Dar nu poate fi exclusă nici inventarea unei poveşti într-un univers paralel, de genul acelora pe care le tot inventează şi reinventează Cărtărescu, de la o carte la alta, învârtindu-se mereu în jurul aceloraşi nostalgice reverii. Una peste alta, ficţiune sau nu, citind şi acest din urmă roman, reiterez remarca pe care o făceam în cronica anterioară despre “Marea Visăreală”, şi anume că “Scrisul este cursiv, experienţele trecutului sunt vii şi bine detaliate, iar umorul, deloc forţat, întregeşte o atmosferă din care nu vrei să evadezi ca cititor. Există şi înfiorări romantice, care te fac să retrăieşti dragostea tinereţii”. Poate că, de data aceasta, umorul este de o calitate superioară, iar idilele dintre personaje au mai multă încărcătură erotică, nelipsind nici câteva procese de conştiinţă, tratate, de obicei, cu nonşalanţă sau superficialitate.

Instantaneu de la lansarea de carte - Muzeul Brăilei, secția Etnografie, 10 decembrie 2019 

“Nostalgii viciate” pune mai mult accentul pe micile afaceri pe care românii au început să le facă după Revoluţia din 89, majoritatea axându-se pe comerţul cu tot felul de produse cumpărate din Rusia sau din ţările balcanice, în special din Turcia, Bulgaria şi Grecia. Brăileanul Alex, fire boemă, se reprofilează şi începe afaceri de acest gen în care implică diverse rude sau prieteni. Împreună cu socrul său, Tata-Nelu, face afaceri cu adidaşi şi cognac în Rusia. Acolo, Alex se îndrăgosteşte de Antonina, o doctoriţă din Moscova. Aventura lor durează cât spuma şampaniei, după care aventurierul afacerist se întoarce în sânul familiei sale. Urmează “Drumul blugilor”, al paharelor de cristal şi al altor obiecte vândute la Istanbul, afacere la care participă Gabi şi Anişoara, doi prieteni, dar şi soacra lui Alex. Eroii noştri au câteva peripeţii amuzante pe la Vamă, dar reuşesc să se descurce, fentând vigilenţa vameşilor turci şi bulgari.

Mai reţinem, în partea a II-a a cărţii, intrarea mai serioasă în afaceri, odată cu deschiderea firmei S. C. Comerţul S. R. L., la care Alex devine asociat cu Toni, cumnatul său de la Bucureşti, şi Antoaneta, o verişoară de-a soacrei sale. Încep afaceri cu portocale şi pantofi, iar din profitul de pe urma pantofilor îşi cumpără un ARO 10, mare mâncător de benzină. Au probleme cu Madam Frustrescu, o vecină care le pune numeroase beţe în roate, trimiţându-le pe cap tot felul de controale.  Mai încearcă afaceri cu ţigări sau cu oi şi miei pentru export, în colaborare cu un afacerist grec, Spiros, dar se lovesc de diverse obstacole, unul dintre ele fiind fixingul bancar din România. Treburile încep să meargă din ce în ce mai prost, iar când situaţia devine aproape dezastruoasă, apare în prim plan salvatorul Bogdan, nepotul lui Toni, un băiat foarte isteţ din Constanţa, care le propune să închirieze o tonetă în Mamaia. Tot Bogdan i-o prezintă lui Alex pe Rodica, iar între cei doi are loc o dragoste ca-n filme. În ciuda aşteptărilor, toneta nu le aduce profitul scontat, din pricina concurenţei, iar Alex se reorientează şi vinde benzină procurată de la terminalele din Port. Afacerea, chiar dacă era una necurată, este forțată şi de nevoia lui Alex de a-şi prelungi aventura de pe malul mării. Rodica, o femeie dotată cu toate armele cuceririi, o femeie cum Alex nu mai avuse până atunci, doreşte să-l smulgă pe Alex din braţele familiei sale, pentru a deveni noua lui soţie. Însă reveria celor doi este spulberată de mama Rodicăi, o femeie lucidă şi foarte pragmatică, care se interesează despre situaţia lui Alex din Brăila şi îl roagă pe aventurier, ba chiar îl ameninţă, să se întoarcă acasă. Iată, pe scurt, povestea acestui roman scris, repet, foarte bine, Florin Meşca având priceperea unui romancier de clasă, toate elementele fiind la locul lor, aşezate cu multă dexteritate şi naturaleţe.

Pentru cineva care doreşte să-şi aducă aminte de afacerile românilor de după Revoluţie, de marile tunuri pe care aceştia încercau să le dea, această carte este binevenită. Călătoriile, impactul cu celelalte civilizaţii şi culturi, legăturile sentimentale, umorul, spiritul de afaceri şi modalităţile bine cunoscute ale românilor de a se descurca în orice împrejurare, sunt bine implementate şi armonizate în acest roman. Cititorul se întoarce cu plăcere în trecut şi savurează orice întâmplare, fiind curios să afle, de la o pagină la alta, ce se va întâmpla mai departe. Finalul e un pic trist, deoarece Alex se îmbolnăveşte şi trebuie să fie supus unui transplant de ficat. Însă, în toată această încercare grea a vieţii, familia urmează să-i fie alături. Soţia şi copilul devin elementele primordiale ale existenţei sale în care, uneori, a mai rătăcit şi pe drumuri lăturalnice, din motive pe care nu suntem noi meniţi să le judecăm.

Oricum, cine se va întoarce asupra romanului  “Marea Visăreală”, după ce va citi romanul de faţă, va descoperi că Alex (sau Flory, dacă excludem ficţiunea din context), şi-a înţeles greşelile şi a păşit pe drumul spre Omul Nou. Dacă avem de-a face doar cu o ficţiune, putem spune, oricum, că lectura romanului a fost o experienţă frumoasă, pe măsura talentului lui Florin Meşca.

Ionuţ Caragea, 4 aprilie 2020

Oradea

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 6 aprilie 2020)                                          

     (Pentru  imagini și detalii de la lansarea cărții, intrați aici.)

CE MAI POATE FACE COVID

Încă din aperioada adolescenței mi s-a impregnat pe cortex o anumită îngrijorare, la maturitate aceasta transformându-se într-o adevărată obsesie: frica de un eventual nou război mondial. Lecțiile de istorie dublate de lecturile de specialitate, mai apoi filmele artistice, dar, mai ales, documentarele ce prezentau scene de război - toate acestea au avut rolul de a mă îngrozi: orașe distruse, oameni morți sau ciopârțiți, copii orfani plângând, femei disperate, hoți, violatori, oameni înnebuniți și oameni... nebuni. 

Fapte descrise în jurnalele timpului: Războiul rece, înarmarea nucleară, împărțirea lumii între marile puteri, terorismul, fanatismul...

Brăila. Monumentul eroilor brăileni căzuți în timpul
Revoluției din decembrie 1989

Teama s-a amplificat la Revoluția din decembrie '89 (sau ce-o fi fost ea) pe care, prin intermediul televiziunii se cheamă că am trăit-o în direct. Nu, nu am ieșit pe străzi, nu m-am manifestat zgomotos, dar am tremurat serios atunci când „teroriștii au atacat televiziunea”. Mă temeam pentru viața „eroilor” (unii poate chiar au fost) din studiou, mă temeam pentru viața mea și a familiei mele, mă temeam pentru Revoluție și pentru viitor.  

Că unele din temerile mele s-au dovedit, mai târziu, a fi fost nejustificate... asta este o altă problemă.

Cum spuneam la început, m-am temut dintotdeauna de eventualitatea izbucnirii unui război, a unui război mondial.

N-a venit războiul peste noi, a venit, în schimb, un alt invadator să ne cotropească, unul invizibil și parșiv, cu un nume tare ciudat: COVID-19. În ce parte-i inamicul? În cine să tragi? Și cu ce? Cu arcul cu săgeți? Cu ZB-ul? Cu tunul, cu tancul? Ei, aici este problema: individului acestuia nu-i trebuie decât un bobârnac peste nas! Da, dar unde-i nasul?

Mor oameni din nimic, se golesc magazinele pentru nimic, se feresc oameni de oameni, nu-și mai îmbrățișează bunicii nepoții, străzile sunt aproape pustii, din când în când mai vezi pe câte unul mascat, grăbit s-ajungă cât mai repede acasă, spitalele sunt nepregătite, personalul medical este depășit, nu sunt medicamente, se fură și se falsifică dezinfectanții, armata a ieșit din cazărmi... și dacă vom fi obligați să ne și camuflăm noaptea... nu va fi ca la război? De ce mi-a fost frică, se pare că n-am scăpat!

Acum, după fiecare război - așa scrie în manualele de istorie! - urmează o perioadă de acalmie și de dezvoltare. O dezvoltare pe care nu o văd doar din punct de vedere economic, ci și social - oamenii devin mai buni! Nenorocirile prin care au trecut, pe foarte mulți i-a determinat să mediteze la relativitatea existenței speciei umane pe pământ. I-au făcut mai buni, mai solidari, mai toleranți, mai... omenoși. Până când vor fi uitat din nou.

Și după antipaticul COVID încep să apară niște efecte pozitive. În primul rând, după cum au remarcat oamenii de știință, poluarea atmosferică s-a diminuat în mod vizibil. S-au oprit fabricile, nu se mai mișcă mașinile, se ameliorează aerul pe care-l respirăm! Poate, în felul acesta, mai marii lumii își vor da seama că natura trebuie tratată cu mai mult respect. Și vor propune alternative care să țină cont de elementele primodiale necesare vieții. Nu de alta, dar averile din bănci nu vor avea niciodată capacitatea de a ne umple plămânii cu aerul vital.

Autoritățile au luat tot felul de decizii de natură restrictivă, cu rolul de a diminua impactul virusului asupra colectivităților. Ne nemulțumesc, bineînțeles, restricțiile - cine se bucură de diminuarea libertăților care, până atunci, i se păreau un dat firesc? - dar, dacă nu vedem alte soluții... 

Deciziile luate de autorități au și unele efecte pozitive imediate, de exemplu, o  mișcare care tare mi-aș dori să se păstreze și după ce inamicul invizibil va fi dovedit definitiv: s-a diminuat mult birocrația în sistemul sanitar! Nu mai este obligatorie vizita la medicul de familie pentru o banală rețetă dată pe baza unei scrisori medicale mai vechi. Ai istoric cunoscut? Iei aceleași medicamente de ani de zile? Te simți bine cu tratamentul respectiv? Este suficient să dai un telefon medicului de familie și, gata, rețeta este suită în sistem și nu-ți rămâne decât să mergi la farmacie s-o ridici - ce simplu! Nu mai bați la cap medicul de familie, ocupându-i timpul pentru bolnavii care chiar necesită atenție, nu mai pornești mașina aiurea pentru un drum inutil, nu mai consumi benzină, nu mai poluezi aerul... La fel s-ar putea proceda și cu scrisorile de trimitere și, probabil, că și alte documente ce țin mai mult de birocrație decât de actul medical ar putea fi rezolvate astfel. 

Știți de câte drumuri am fost scutit astăzi, pentru rețeta mea? Vi le descriu într-un mod tehnic:

1. drum la medicul de familie pentru obținerea unei trimiteri la Spitalul Clinic Fundeni; 
2. drum la Spitalul Clinic Fundeni pentru obținerea scrisorii medicale pentru boala cronică de care sufăr;
3. drum la medicul specialist din Ploiești pentru a-i înmâna scrisoarea medicală și pentru a obține rețeta necesară;
4. drum la farmacie.

Patru drumuri, din care unul la București, pentru a-mi asigura medicamentele obligatorii! Patru drumuri! 

Știți câte am făcut de data aceasta? Numai unul! Ultimul! A fost suficient să dau un telefon medicului specialist din Ploiești, acesta mi-a eliberat rețeta (pe baza vechii scrisori medicale) online și, cu ea scoasă la imprimantă, m-am deplasat la farmacie. Atât de simplu! 

Stau și mă întreb: de ce, pe timp de „pace”, nu se pot rezolva problemele cotidiene la fel de simplu? Cui îi folosește să această birocrație? Dar, îi folosește cuiva?