DIN CAUZĂ DE COVID-19

Scriitorul Paul Goma - captură de pe net

Cum se leagă evenimentele între ele – ceva de speriat (la modul propriu, cel mai propriu, forțând un pleonasm)! Că stau oamenii în casă, că pică economia, că nu se mai joacă fotbal pe nicăieri, că s-a amânat și Campionatul European, că s-au amânat chiar și Jocurile Olimpice, că nu se mai găsește pe rafturi prin magazine nici mălai și nici făină, că drojdia a devenit o rara avis de nu-mi mai poate face nevasta o gogoașă de-aia înfuriată, că se întoarce diaspora la matcă (fără grozavul ajutor de 25.000 de Euro promis cândva, de un fost Prim Ministru al României, că sunt depășite cadrele medicale de ritmul creșterii ratei îmbolnăvirilor, că vor fi și mai depășite, că au răni la mâini, că nu sunt măști, nici ventilatoare, că au început să apară primii morți, că armata este în stradă, că Marcel Velea, că Marcel Ciolacu, că Dragnea și Dăncilă, că Orban și Arafat, că Băsescu și Iohannis, că s-a stricat vremea…

Ieri a decedat la Paris, în vârstă de 84 de ani, scriitorul român, refugiatul politic Paul Goma. Din cauză de COVID-19. Altfel, probabil, nu s-ar fi scris nimic. Sau… mai nimic.

Ar fi și de înțeles, atâta vreme cât vechiul regim totalitar îi retrăsese cetățenia și-l alungase din țară (nu era român!), iar celălalt regim, actualul, refuzase să i-o înapoieze (să rămână unde este!). Bine, eu îi înțeleg și pe ăia, și pe ăia: prea a tras (Paul Goma) cu tunurile în toți. Nu și-a cunoscut interesul; dacă ar fi acceptat să fie și el un pic mai prietenos…

Informându-mă și aflând una și alta despre scriitor, mai urmărind și câte un clip video, mi-am dat seama că, incontestabil, omul Paul Goma avea coloană! A fost genul acela incomod, al individului care are o anumită conduită de viață („cele zece porunci”, în general, nerespectate de creștini sau dharma, atât de prețioasă pentru asiatici) de care se ține, fără a se accepta compromisuri. În balanța vieții a jucat totul pe o singură carte: cea a respectului de sine! Ar fi putut accede la funcții importante, ar fi fost publicat, ar fi câștigat bani și faimă. N-a fost să fie. Verticalitatea l-a costat toate acestea. Plus câțiva ani de pușcărie și de domiciliu forțat în Bărăgan.

Singur într-un ocean tulbure sau, mai bine spus, tulburat. De lașitate, de incompetență, de parvenitism, de răutăți, de trădări…

Opera sa ar putea fi considerată un manifest politic, atâta vreme cât sursa de inspirație a reprezentat-o propria viață, o viață de transfug cu care s-a confruntat încă din copilărie, odată cu refugiul părinților săi din Basarabia în România în urma Pactului Ribbentrop-Molotov și care l-a urmărit întreaga existență. Mai mult chiar, singur a recunoscut că, modelul său de a scrie, alegerea subiectelor, tratarea și redarea lor, i-au fost inspirate de Soljenițîn.

Alungat de colo-colo (din cauza gurii mari care ar fi făcut mai bine să stea închisă), răzvrătitul a trecut prin toate experiențele neplăcute posibile. Stau și mă întreb dacă, vreodată, Paul Goma a avut parte de senin pe cerul vieții sale. I-o fi suflat și lui, vreodată, vântul din pupa? Din ce-am constatat, a înfruntat multe furtuni. Singur. Cu vântul în față.

Era firesc ca, în astfel de condiții omul să se radicalizeze și scriitorul să scrie în consecință.

Am în bibliotecă o singură carte de-a scriitorului: „Din Calidor”. Închei aici – merg să citesc.

După cum spuneam, ieri, 25 martie 2020, a murit, la Paris, scriitorul Paul Goma. Din cauză de COVID-19. 

26 martie 2020

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 27 martie 2020.)

POVESTE CU REMO GERMANI

Remo Germani - captură de pe net

   Remo Germani a fost un cântăreț italian aflat în mare vogă în anii '60 ai secolului XX. În această postură, de mare vedetă, a vizitat România în mai multe rânduri, repurtând un mare succes în fața publicului autohton, succes datorat atât farmecului personal și șlagărelor care deja îl consacraseră, cât și „setei” românilor de a vedea și altceva... altceva. Era tânăr, frumos, relaxat, cu voce și timbru plăcut, fără aere de vedetă - avea priză la public. Șlagărele sale au fost date frecvent pe postul național de radio, iar „Electrecord” i-a scos mai multe discuri. Ușor de reținut, au fost fredonate mult timp de tinerii vremii.

Povestea pe care v-o propun se bazează pe fapte reale, trăite de subsemnatul și reprezentând una din frumoasele amintiri ale copilăriei. Iat-o, scurtată puțin, pentru a vă face lectura mai ușoară:

La ragazza del mio cuore sei

   Cam aşa suna un slagăr al sfârşitului anilor ’60 în interpretarea celebrului Remo Germani. Era unul din multele pe care le fredonam în baie, dimineaţa sau în faţa oglinzii mari din camera mea, când mă gândeam la vreo colegă de clasă şi-mi făceam planuri imbatabile de cucerire a… redutei inimii victimei mele ori mă închipuiam o mare vedetă ce tocmai se produce în faţa unui public în extaz, dominat de fete superbe şi îndrăgostite... de mine, bineînţeles. În ce priveşte partea cuceririi… mai rămânea doar să-mi păstrez acelaşi aplomb şi în momentul decisiv, cel al întâlnirii de a doua zi de la şcoală.

   Ce ani superbi! Ce vârstă a inocenţei! Câtă naivitate, expansivitate, câtă încredere de sine şi lipsă de griji!

   Eram un copil – aproape adolescent, de fapt – cu aceleaşi probleme ale enervantelor coşuri, a cărui inimă îşi acelera ritmul bătăilor la cel mai cuminte zâmbet al unei fete, ce-şi făcea lecţiile cu revista Rebus sau vreun roman de dragoste sub caietul de teme…

   Cum s-o abordez eu pe Gabriela mâine şi să-i spun că o iubesc? Această întrebare mă frământa zilnic înainte de plecarea spre şcoală şi era dublată întotdeauna de o alta, mai chinuitoare, mai obsedantă: Şi dacă şi ea îmi spune că mă iubeşte, ce fac atunci?!  

  Nu în acei ani am găsit răspuns la această dilemă. Inima îmi dădea semnale, dar eu nu puteam pricepe nici în ruptul capului înţelesurile lor şi prin ce s-ar putea materializa această iubire împărtăşită.

  Anii gimnaziali au trecut, curtea mea asiduă s-a rezumat doar la… îmbrânceli şi tras de cozi, iar la sfârşitul clasei a VIII-a, iubita mi s-a mutat împreună cu părinţii la Bucureşti. A fost una din primele mele suferinţe sentimentale. Şi nici măcar nu i-am spus că o iubesc!

  .............................................

   În clasa a V-a ne-a venit la muzică o profesoară tânără, înaltă şi frumoasă, proaspăt absolventă a Conservatorului. Eram mulţi băieţi în clasă, cu uitături obraznice încă de atunci. Doar că... profesoara noastră de muzică ne-a devenit şi dirigintă şi s-a ocupat de noi ca o mamă de proprii copilaşi şi... ne-a transmis multe din cunoştinţele ei! Manualele de specialitate erau destul de elaborate pe atunci, iar profesoara noastră a ţinut morţiş să le folosească: ne-a predat teorie muzicală, ne-a învăţat să solfegiem la prima citire micile fragmente din carte, ne-a vorbit despre marii compozitori, ne aducea la ore discuri cu muzică simfonică sau operă, pe care ni le explica şi pe marginea cărora ne relata mici povestioare adevărate despre felul în care acestea fuseseră concepute. Tot ea ne-a format deprinderea de a căuta prin magazine discuri cu muzică clasică la preţ redus. Se găseau!

   În acest stadiu a intervenit şi fratele meu: completându-mi gusturile muzicale în formare cu îndreptarea atenţiei şi spre genul uşor, spre reprezentanţii italieni şi francezi mai ales, spre muzicalitatea şi poezia acestor şcoli. Canţoneta italiană şi şansoneta fraceză au devenit repere certe în cultura mea, iar Domenico Modugno, Remo Germani, Adriano Celentano sau Adamo, Charles Aznavour, Gilbert Bécaud... preferinţe sigure. Mai era un Johnny Hallyday... dar el cânta altceva: el mergea pe rock. Ceva mai târziu, pe vremea când învăţam de unul singur să dansez prin cameră, cu scaunul în braţe, apăruse moda beat. Era vremea formaţiilor cu The în faţă, Beatles fiind, de departe, cel mai în vogă grup. Urmau Rolling Stones, Bee Gees... În acest stadiu pot spune că-l depăşisem pe fratele meu, el rămânând fidel multă vreme doar muzicii franţuzeşti sau italieneşti.

   Întrucât eram un slăbănog deşirat şi neîndemânatic, lipsit de orice urmă de talent la fotbalul de maidan (în poartă, însă, eram imbatabil!),  fratele meu – după  eşecul  cu  boxul – m-a orientat spre handbal. Eram înalt, stângaci (la propriu) şi foarte ambiţios, doritor să ajung în naţională, campioană mondială pe vremea aceea. Era şi uşor să-ţi găseşti idoli, printre atâţia campioni celebri în toată lumea: Costache 1, Costache 2, Mozer, Gruia, Gaţu sau marii portari Redl, Penu… Ce vremuri! Ascultam cu sufletul la gură la radio, iar mai târziu urmăream la televizor finalele de campionat mondial sau european în compania formaţiilor U.R.S.S., sau R.D.G., sau a Suediei, a Cehoslovaciei… Erau finale ce se terminau doar după prelungiri, la diferenţă de un gol, maximum două. Din fericire, de cele mai multe ori, pe vremea aceea, noi eram cei ce culegeam laurii supremi! Pe atunci, ţări ca Franţa sau Spania făceau primii paşi în handbal şi luau lecţii de la noi…

   Evocând acum acele vremuri, constat că am avut parte de nişte modele deosebite, atât în familie, cât şi printre stelele timpului. Aş încerca să fac o comparaţie cu exemplele ce li se oferă tinerilor acum, dar îmi este teamă că nu aş fi obiectiv şi, din acest motiv, mă abţin. Nu sunt sigur că gândirea şi puterea mea de înţelegere şi acceptare a evoluat la fel de rapid cu cea a noilor sisteme de valori.

   Oricum, acele modele rămâneau pentru mine doar la  stadiul de idoli intangibili, posibilitatea întâlnirii lor în lumea reală reprezentând doar o altă fantezie de-a mea. Marile vedete ale muzicii uşoare ce ne-au vizitat ţara pe vremea aceea se opreau la Bucureşti sau, mai târziu, pe scena Festivalului de la Braşov, iar marii sportivi… doar la radio sau TV.  Şi, totuşi… Niciodată nu trebuie să încetăm să credem în minuni! Nimic nu ne poate fi interzis cu adevărat, dacă ne însoţim de un optimism… chiar pueril!

   Prima mare vedetă de care-mi amintesc că a apărut pe micile ecrane alb-negru ale televizoarelor noastre Cosmos – pe care gospodinele aşezau, grijulii şi mândre, câte un mileu de macramé, bine apretat şi un bibelou de sticlă sau porţelan – a fost Remo Germani. Sunt mai multe detalii ce mi-au rămas în minte. La prima vizită în România – se spunea că de la aeroport a venit direct pe scena unde se ţinea spectacolul – artistul a venit singur, neînsoţit de formaţia proprie. Încerca să-l acompanieze orchestra Radioteleviziunii, dar, fără nicio repetiţie… era greu să se obţină vreun rezultat acceptabil. Practic, a avut loc o… probă de spectacol, cu spectatori. Performanţa artistică a lăsat de dorit, doar farmecul cântăreţului a mai salvat câte ceva. Remo Germani – prezenţă obişnuită pe scena celebrului Festival de la San Remo – era pe atunci un tânăr înalt (aşa îmi apărea mie!), subţirel, plin de şarm şi… posesor al unor gingii ce nu puteai să nu le observi. Bănuiesc, totuşi, că ori spectacolul a avut o cifră de afaceri convenabilă pentru toată lumea, ori italianul a dorit să se prezinte la adevăratele valenţe, cert este că acesta ne-a mai vizitat ţara în câteva rânduri.

  ..............................................

   Abia acum începe povestea ce vreau să v-o spun. Urmează... fantasticul!
 Pentru cine nu ştie, Dunărea nu este un fluviu tocmai prietenos cu imprudenţii, are multe anafoare şi-şi ia, în fiecare an, nedoritul tribut de vieţi umane, de regulă copii! De altfel, pe mine mama nici nu m-ar fi lăsat să merg singur la Dunăre, fratele meu fiind şi paznicul şi ocrotitorul, nu numai profesorul meu de înot.

   Intrând în fluviu și ajuns cu apa la gură, Lulu îmi dădea un uşor impuls spre mal iar eu, mai ţipând, mai înghiţind o gură de apă şi tuşind, dădeam dezordonat din mâini şi picioare până ajungeam la mal plângând şi jurând că nu o să mai merg niciodată la plajă cu el. Bineînţeles, uitam până a doua zi, când se repetau rugăminţile mele şi promisiunile fratelui meu în ce priveşte lecţiile de înot. Trebuie să recunosc faptul că, dacă Lulu nu ar fi fost consecvent cu mine în această problemă, nu aş fi reuşit mai târziu să fac atâtea cuceriri sentimentale pe malul apei!...

   Ziua de vară ce o evoc acum nu prezenta nimic deosebit faţă de altele similare petrecute pe plaja înfiinţată ad-hoc pe unul din coturile mai ferite ale Dunării la Galaţi şi frecventată de copii şi adolescenţi cât era vacanţa de mare. Nisipul foarte fin, chiar dacă rar în unele locuri, lăsând loc pământului uscat, frigea sub dogoarea soarelui torid şi te îndemna să parcurgi orice distanţă, oricât de mică, în fugă. Sub tălpi – nisipul încins, deasupra capului – soarele ca o minge de foc, fotbalul sau voleiul de plajă... toate acestea te epuizau fără să-ţi dai seama. Doar apa răcoroasă a fluviului reuşea să ne menţină energiile până la întoarcerea acasă. Îmi amintesc că, atunci când ne încingeam la joc, ca să nu avem întreruperi, câte unul care se simţea sfârşit ruga un prieten de pe margine să-l înlocuiască vreme de câteva minute, cât să facă o binefăcătoare baie. Tuturor ne venea rândul să apelăm la astfel de servicii. Jocul se strica dintr-o dată, când arşiţa devenea insuportabilă şi toţi se aruncau în apă, prilej de noi jocuri, de noi ţipete, de noi întreceri sub ochii admirativi ai fetelor de pe margine.

   Mâncarea? Apa? Hrana de bază era reprezentată  – invariabil de acum – de celebra brânză cu roşii, întotdeauna încinse de arșita soarelui, uneori şi nişte ouă fierte, iar pentru apă... pleca mai în larg câte un înotător şi încărca o sticlă de un litru cu o... porţie de Dunăre cam tulbure, cu gust de peşte, dar atât de bună! Apa recoltată mai din larg era considerată de noi ca fiind excelentă, iar sticla trecea, fără nicio jenă sau restricţie, din gură în gură. Încrederea şi pofta de viaţă ce ne caracterizau atunci, ne permiteau să facem abstracţie de mizeriile cărate de Dunăre, uneori chiar sub ochii noştri...

   În ziua respectivă îmi terminasem sâcâitoarele lecţii de înot şi jucam liniştit fotbal cu copiii de vârsta mea. Ţipetele, căzăturile şi zgârieturile făceau parte din normalul vârstei şi al vacanţei fără griji trăite în cel mai desăvârşit decor natural. Deodată...

   Deodată... pentru o clipă... – o clipă scurtă, ca orice clipă, bineînţeles, dar eternă atunci – timpul s-a oprit! Pe plaja copilăriei vacanţelor noastre de vară modeste şi fericite au apărut două limuzine! Am scris corect: două limuzine! Şi când folosesc o astfel de formulare, nu fac referire la vreo Dacie 1100 (nici nu sunt sigur dacă marca apăruse deja), ci la două luxoase maşini albe sau, posibil, de un crem deschis, două splendide Mercedes, cu numere străine! Pentru cei care au trăit acele vremuri şi reuşesc să facă un exerciţiu de memorie, pot să confirme şi să justifice uimirea noastră de atunci. La o astfel de apariţie, oriunde ar fi fost ea pe teritoriul României socialiste, s-ar fi adunat lumea ca la urs! Exact aşa cum am văzut eu de curând că alergau copiii africani după o maşină şi după nişte străini, nişte albi, într-un documentar, la fel şi noi, ca la un semnal, am luat startul spre cele două superbe apariţii. Doar că surpriza noastră nu avea să se oprească aici. S-au deschis portierele şi...

   -         Băi, ăla nu e Remo Germani?!

   -         Remo Germani este, băi!

 Remo Germani pe plaja noastră! Marele REMO GERMANI! REMO GERMANI în carne și oase pe anonima şi deloc amenajata plajă de la Galaţi! Idolul româncelor ce visau în taină la feţi frumoşi şi la lirele italiene cu puterea lor de iarba fiarelor şi a adolescenţilor dornici să-l copieze în toate pe modelul lor căruia însă nu-i percepeau decât strălucirea!

   Într-o clipă, maşinile şi toţi cei care au coborât din ele erau înconjuraţi de tinerii de pe plajă. Doar cei pe care evenimentul i-a surprins în apă au venit ceva mai târziu, curioşi şi ei să afle mai degrabă ce s-a întâmplat de s-a tulburat liniştea unei obişnuite zile de vară.

   Nu-mi amintesc să fi observat ceva ce să semene a ceea ce azi numim bodyguard. Vremurile de atunci erau cuminţi şi noţiunea aceasta nu fusese inventată.

   Au început, venite din toate părţile, aidoma obişnuinţelor de azi, dar complet dezorganizat, interviurile spontane ale... proaspăt licenţiaţilor ziarişti. Lipseau doar flash-urile aparatelor de fotografiat:

   -         Ce mai faci, băi, Remo Germani?

   -         Cum ai ajuns tu tocmai aici, pe plaja noastră?

   -         Remo, Remo!

   -         Cântă-ne şi nouă ceva!

   -         La ragazza del mio cuore!

   -         Ba nu, dă-i pe Non andare col tamburo!

  Artistul zâmbea amuzat făcând semne prieteneşti tuturor şi încercând să înţeleagă câte ceva din solicitările noilor fani. Grupul tinerilor era, evident, paşnic şi bucuros dar şi, în continuare, uimit de evenimentul în plină desfăşurare. Artistul şi grupul său nu apucaseră să-şi desprindă spinările de frumoasele lor maşini, dar nici nu dădeau semne de nervozitate sau sperietură; din contră! Ziariştii români puneau întrebările în limba maternă, italienii răspundeau tot în maternă, dar în a lor!

   - Do you speak English? – a sunat timid o întrebare din partea italiană, încercând să… rezolve Babilonul.

   - Parlez vous français? – a mai venit o încercare, la fel de timidă.

  Grupul de gălăgioşi a amuţit dintr-o dată, toţi căutând, stânjeniţi, din priviri, sprijin în altă parte, alături, la vecin sau în zare, undeva, nedefinit…

   Ca la un semnal, parcă dinainte vorbiţi, toţi l-au împins în faţă pe Lulu, fratele meu.

   - El vorbeşte bine franţuzeşte! Lulule, cere-le nişte bilete la spectacolul de deseară!

  - Întreabă-i, băi, cum de-au ajuns tocmai pe plaja noastră! – veneau alte îndemnuri.

   - Ia-le faţa macaronarilor!

  Eram foarte mândru: Lulu era fratele meu! Era recunoscut ca un foarte bun înotător, trecea în fiecare zi Dunărea înot, ca o dovadă supremă de bărbăţie ce se cerea întreţinută şi mai ştia şi foarte bine limba franceză!... Era un fel de leader iar eu… eu eram fratele lui! Căutam să mă ţin strâns de mâna lui, să nu pierd nici eu nimic din acel moment de… glorie estivală, locală dar şi… naţională. Îmi bombam pieptul slăbănog în faţă, căutând să par mai mare şi mai puternic decât eram şi, pe furiş, îi studiam îndeaproape gingiile cântăreţului, ce pe mine mă impresionaseră şi mă făcuseră să mă cercetez şi să mă hlizesc mult în oglindă, acasă.

   - Oui, je parle français! – se auzi curajoasă vocea fratelui meu.

   - Zi-le, mă, ceva! – sunau îndemnurile tovarăşilor de plajă.

   Într-o linişte şi ordine aproximativă a urmat dialogul între fratele meu şi unul din însoţitorii artistului, din care noi am aflat ceea ce se cunoştea deja, că seara urma să aibă loc la grădina de vară, concertul lui Remo Germani, iar italienii, dornici de puţină relaxare, să-şi exprime dorinţa unei… miuţe! Strigătele, uralele au umplut plaja şi, cu toţii grămadă, într-o îmbulzeală veselă, s-au deplasat spre terenul de joc unde urma ca România să învingă – pentru prima dată în istorie – selecţionata Italiei! Păcat că a fost doar un amical! Mare păcat! Şi ce căpitan faimos avea gruparea din Cizmă!...

   Bineînţeles, goana dezordonată după minge s-a terminat printr-o baie generală în Dunărea răcoroasă. Grupul entuziaştilor tineri îl urma pe artist şi pe ai săi peste tot, şi pe uscat şi în apă, asemenea unui roi ce-şi înconjoară permanent matca, protejând-o şi venerând-o. Vremea a trecut destul de repede pentru artişti: concertul de seara nu permitea întârzieri! Fratele meu a revenit în prim plan şi, alături de el, şi eu îmi culegeam porţia de glorie. Italienii nu ştiau cum să iasă spre oraş şi aveau nevoie, în continuare, de un ghid şi de cunoştinţele de limba franceză ale fratelui meu. Astfel am ajuns să urcăm într-una din maşini – cea cu Remo Germani! – alături de şofer şi de vorbitorul italian al limbii de pe Sena. Lipit de Lulu, urmăream cu privirea buzele celor doi, încercând să înţeleg direct de la sursă, dar bazându-mă, totuşi, pe fidelitatea traducerilor fratelui mai mare. În acelaşi timp, nu-l scăpam din ochi pe marele Remo Germani, minunea copilăriei mele, urmărindu-i fiecare grimasă şi, bineînţeles, gingiile!

 

Disc cu Remo Germani apărut la „Electrecord” - captură de pe net

Maşinile au lăsat gropi în nisip atunci când au demarat în forţă de... Mercedes, împinse, mângâiate şi admirate pe furiş de membrii nou înfiinţatului fanclub Remo Germani. Uralele, semnele de prietenie spontane şi sincere, proprii vârstei noastre crude de atunci, ca şi îndemnurile insistente adresate fratelui meu de a obţine bilete la spectacolul de seara, ne-au urmat până am reuşit să rulăm cu o viteză mai mare decât alergătorii de pe margine. Toţi din interior eram foarte bine dispuşi, iar românii îndrăznesc să afirm că... fericiţi! Odată depăşită mulţimea gălăgioasă, italienii ne-au întrebat ce muzică dorim să ascultăm. Bineînţeles că Remo Germani! Atunci altceva ne-a surprins şi ne-a lăsat muţi de uimire, doar privirile schimbate între mine şi fratele meu exprimându-ne gândurile: Remo Germani a ales dintr-un teanc de discuri single (din acelea occidentale, mici și cu gaură mare la mijloc), unul anume pe care l-a introdus într-un pick-up de maşină, neobservat de noi până atunci. Habitaclul a fost inundat de muzica idolului nostru, unul din şlagărele consacrate deja încântându-ne şi făcând şi mai specială aventura noastră. După fiecare piesă trebuiau manevrate discurile, dar la vremea respectivă performanţele tehnice ce ni se revelau depăşeau orice închipuire a noastră, iar noi trăiam intens momentul. Nu ne-am dat seama când am ajuns în oraş şi ne-am despărţit de idolul nostru şi de trupa sa. Nu eram deloc dezamăgiţi, ci din contra! La despărţire, Remo Germani i-a amintit fratelui meu să vină seara la spectacol, la intrarea artiştilor, unde îl vor aştepta două invitaţii. Abia de curând, la o întâlnire de familie, evocând unele din momentele copilăriei şi amintindu-mi şi de Remo Germani, l-am întrebat pe fratele meu dacă fusese seara la spectacol. Eram curios să aflu dacă artistul a fost un om de cuvânt, pe măsura celebrităţii şi jovialităţii prezentate: nu, Lulu nu fusese la spectacol! Avea o întâlnire mult prea importantă cu o... fată şi, la vârsta aceea, o astfel de oportunitate avea prioritate. Chiar şi în faţa lui Remo Germani!

   Oricum, în acea zi, noi ne-am îndreptat spre casă epuizaţi fizic şi flămânzi, ca de fiecare dată, dar fericiţi şi fredonând un şlagăr la modă:

La ragazza del mio cuore sei...

Brăila, 1 iulie 2009

  (Publicat în Monitorul de Brăila, în serial, în perioada 29 iulie 2009 - 5 august 2009 și în volumul de proză scurtă: Am fost și eu revoluționar!, editura Olimpiada, Brăila, 2011.)

AVENTURILE MICULUI „Q” ÎN CAMERA LUI

Visele miros a idei geniale

Q era un băieţel şi taică-su îl închisese în camera lui pentru că stricase radioul. De fapt, protestase Q, el nu îl strica, ci îl repara, doar că nu toate lucrurile îţi ies din prima.

Era prizonier, ceea ce nu-i prea plăcea, dar mai tare îi displăceau copiii plângăcioşi, aşa că nu s-a descurajat şi a spus că „Nu contează, tot o să găsesc eu o soluţie bună ca să trec peste asta”. N-avea chef să se joace, aşa că s-a gândit cum să repare radioul. „Cum să repar radioul? Cum să repar radioul? Cum să repar radioul? Cum să repar radioul?”... şi a adormit.

Dar s-a trezit dup-un sfert de oră, cu idei mari în bostănelul lui genial. A visat că, ei bine, propriul lui cap este un aparat de radio!!!! „Ce frumos te poţi juca aşa!”

Cum se deschide un nou univers

Aşa că a început să caute posturi cu acest radio. A încercat el cu entuziasm, dar nimic... „Ei bine”, îşi spuse Q, „poate radioul meu nu e pus în priză! Cum să-l pun în priză? Cum să-l conectez?”... Atunci îşi aminti de o bucată de afiş pe care o rupsese de pe un stâlp în oraş, pentru că-i plăcea poza de pe afiş. Parcă vorbea acolo de o conexiune... Uite poza! Q citi încet de pe fragmentul rupt: „... conexiunea” (aici lipsea un fragment mai mare din text) „... întindeţi... mâinile... spre... poză...”

„E mai simplu decât să bagi ştecherul în priză”, cugetă Q şi întinse mâinile spre poza zâmbitoare a Doamnei în Roşu. „Era bine!... chiar foarte bine...” şi stătu aşa vreun sfert de oră. Simţea liniştea, simţea cum spaţiul şi timpul devin nelimitate în jurul său, simţea cum Doamna în Roşu îi spune să nu se mai simtă vinovat pentru că a stricat radioul, pentru că Ea îl iubeşte oricum.

„HEEEEEEEEEEEEEEIIIIIIII!!!!!!!!” strigă Q în gândul său, „Era adevărat!!!! Chiar am prins postul!!!! Chiar am un radio în cap!!!!” Q exulta: „Ce drăguţă e Doamna! Ce post mai bun aş putea să prind decât pe-al Ei!”

De ce cred mamele că ele știu totul?

Cu siguranţă ar mai fi stat să asculte postul mult şi bine, dar chiar atunci veni maică-sa de la serviciu, grăbită ca întotdeauna, şi-i zise că poate să iasă afară, dar să nu mai facă prostii că a doua oară n-o să-i mai meargă aşa de uşor. „Ce poză e aia?” mai întrebă maică-sa. „Yoga? Yoga nu e bună”, declară maică-sa şi-i smulse poza.

Q fu de data asta chiar indignat de tot, dar nu aveau de gând să-l asculte şi să-i dea poza înapoi. „Cum să ascult postul Ei, dacă nu mai am poza?” se bosumflă Q. „Ce oameni am şi eu ca părinţi, mai bine fug de acasă!”

În cele din urmă renunţă să mai fugă şi-şi spuse că tot va găsi el o soluţie bună la asta. Deci stătu în lotus, pentru că acum aflase că făcea yoga, şi încercă să fixeze postul la radioul din cap. „E bruiat rău”, cugetă Q, „care se pricepea şi la chestii din astea. Îmi vin tot felul de gânduri care nu sunt ale mele şi nici nu mă interesează.”

Renunţă la lotus, pentru că îl dureau picioarele, şi-şi zise că poate Doamna în Roşu îi va fixa chiar Ea postul. Aşteptă un pic să se întâmple asta. Parcă era mai bine acum, dar postul tot era bruiat.

Cineva ne așteaptă dincolo de limitări

Apoi înţelese că undele care veneau de la Doamna în Roşu trebuiau să fie speciale, pentru că sigur Ea îi iubea toţi ca o mamă bună, era sigur de asta. Trebuiau să fie nişte unde nelimitate, pentru că Ea îi iubea pe toţi, în mod nelimitat. Aşa că Q îşi aminti că, de fapt, lipsa limitelor a simţit-o chiar prima dată, adică Infinitul. „DAAAAAAA, acum prind iar postul....”

Postul lui emitea mereu şi Q asculta oricând avea timp, ba uneori asculta şi în mers frecvenţa infinită, care mărea timpul şi spaţiul până clipele deveneau veşnicii şi spaţiul din jurul lui devenea nesfârşit. Cu timpul înţelese de ce nu reuşise să prindă postul fără poză: gândurile pe care le avea erau ceva limitat, şi nici măcar nu erau ale lui, ar fi vrut să scape de ele.

Cu timpul încercă să descopere infinitul pur, care să fie şi dincolo de limitarea timpului, care îi face oamenii grăbiţi, şi dincolo de limitarea spaţiului, care-i face pe oameni stresaţi în autobuzele aglomerate. „Unde se întâlnesc nemărginirea spaţiului şi timpului?” Iar postul Ei îi transmise: „Spaţiul şi timpul sunt complementare şi se unesc într-o explozie de bucurie. Dacă apare şi Infinitul, atunci e o stare specială, pe care am putea-o denumi starea în care miracolele apar.”

Cu antenele îndreptate către Infinit

„Dar cum pot prinde mereu postul?” îşi întrebă el Mama sa Infinită, aşa cum îi plăcea acum să-i spună Doamnei. Iar Ea îi răspunse: „Ai o antenă la radioul tău, pe coloană. Fii atent la antena aceasta şi vei recepţiona mereu unde pe care le simţi reci în palme. Aceste unde te vor trimite în starea de miracol, dacă încerci mereu să te apropii de esenţa lor.”

Iar Q era fericit, pentru că mereu reuşea să le simtă mai profund. Din cauza asta, se simţea mult mai liber şi uşor acum. Iar când se plictisi şi de asta, Mama sa Infinită îi spuse să simtă undele reci şi în ceilalţi, pentru că şi ei au antene, doar că sunt coborâte la baza coloanei.

Iar Q simţi într-adevăr Infinitul în fiecare om, şi se bucura de lucrurile minunate care se petreceau atunci când în fiecare dintre oameni perfecţiunea ieşea cumva la iveală. Iar radioul din cap i se muta şi în inimă şi simţea că nu şi-ar putea dori ceva mai frumos!

                                                                                                              Adrian Sonea

Françis Lemarque ( Le petit cordonnier ) 1956

Le petit cordonnier - o frumoasă și plină de dramatism istorie (ca toate ale șansonetiștilor) lansată de Françis Lemarque în 1956. 

Este povestea unui mic cizmar, îndrăgostit de dans, care terminase de făcut o pereche de pantofi de damă când, în prăvălia sa, a intrat o tânără ce voia să-i cumpere. Fără a sta pe gânduri, cizmarul îi promite că i-i va dărui, dacă va accepta să meargă cu el la dans. Contrariată, tânăra îl repede: 

Micule cizmar, tu ești un prost dacă-ți închipui că poți cumpăra dragostea cu o pereche de pantofi!

Dar, tentată de ofertă (ca o femeie normală👧), o acceptă și pleacă cu pantofii sub braț.
Fericit, micul cizmar se ferchezuiește👦și merge să se-ntâlnească cu tânăra la dans. 
Aici însă, fata îi râde în nas (ceva gen: „cotul și pișcotul/labele și botul”) și-i repetă reproșul:

Micule cizmar, tu ești un prost dacă-ți închipui că poți cumpăra dragostea cu o pereche de pantofi!

Dar, minune: doar ce-a făcut trei pași că, pantofii, care fuseseră vrăjiți (cizmarul nu era el chiar așa de prost😉!), au început s-o învârtă pe tânără într-un dans amețitor, care-a ținut toată noaptea!

Într-un final, epuizată, s-a pus pe plâns și și-a cerut iertare:

Micule cizmar, oprește, tu m-ai făcut să-mi pierd capul; sigur nu ești un prost dacă ai reușit să mă vrăjești! 
Micule cizmar, oprește, facă-se voia ta, din inimă îți spun, vreau să dansez cu tine toată viața💑!

Ritmul alert, chiar invită la dans și, asemeni celor doi eroi, îți vine să încalți „pantofii fermecați” și să li te alături. 

În ceea ce îi privește, conform obiceiului, cei doi tineri au trăit fericiți împreună până la adânci bătrâneți.

O variantă ceva mai ritmată și mai expresivă datorită punerii în scenă a poveștii, o avem în interpretarea lui Dorothée.

LE PETIT CORDONNIER

Un petit cordonnier qui voulait aller danser

Avait fabriqué

De petits souliers.

Une belle est entrée qui voulait les acheter,

Mais le cordonnier

Lui a déclaré:

Ils serons à vous sans qu'ils vous coûtent un sou,

Mais il vous faudra

Danser avec moi.

Ils serons à vous sans qu'ils vous coûtent un sou,

Mais il vous faudra

Danser avec moi.

Petit cordonnier t'es bête bête,

Qu'est ce que t'as donc dans ta tête tête,

Crois-tu que l'amour s'achète chète

Avec une paire de souliers?

Mais la belle accepta, elle emporta sous son bras

Les petits souliers

Pour aller danser.

Cordonnier tout réjoui a mis ses plus beaux habits

Et s'est pomponné

Pour la retrouver.

Mais hélas quand il a voulu la faire danser,

Elle a refusé,

Lui a ri au nez.

Mais hélas quand il a voulu la faire danser,

Elle a refusé,

Lui a ri au nez.

Petit cordonnier t'es bête bête,

Qu'est ce que t'as donc dans ta tête tête,

Crois-tu que l'amour s'achète chète

Avec une paire de souliers?

Mais à peine la belle avait-elle fait trois pas

Que ses petits souliers

Furent ensorcelés.

Elle se mit à tourner comme une toupie déréglée

Et les musiciens

N'y comprenaient rien.

Elle tourna tourna jusqu'au petit matin

Et toute épuisée

Se mit à pleurer.

Elle tourna tourna jusqu'au petit matin

Et toute épuisée

Se mit à pleurer.

Petit cordonnier arrête rête,

Je me sens tourner la tête tête,

Tu ne dois pas être bête bête

Pour m'avoir ensorcelée.

Petit cordonnier arrête rête,

Que ta volonté soit faite faite,

Toute la vie le coeur en fête fëte

Dans tes bras je veux danser.

Și încă o variantă, într-un stil asemănător cu cel al lui Francis Lemarque, în interpretarea lui Yvette Giraud:

Compozitori: Francis Lemarque / Rudi Revil

Versurile cântecului Le petit cordonnier © Tropicales Soc, Bourne Co.

RUGĂCIUNEA

Imagine captur de pe net

                                                  Ocupase scaunul din stânga, iar soacră-sa, pe cel din dreapta asistentului. Tocmai își închisese mobilul, iar bătrâna, epuizată de parcurgerea celor câteva zeci de metri de la mașină până la dispensar, îi căuta privirea, încercând să-i confirme, printr-o vagă mișcare a pleoapelor, că pregătise banii. Da, pricepuse: îi pregătise, dar nici el nu știa cum avea să procedeze. Cum să aducă vorba, dacă s-o aducă, ce argumente să folosească… I se părea că un astfel de gest este degradant pentru ambele părți: și pentru cea care oferă, și pentru cealaltă, beneficiara „cadoului”. Pe față i se așternu o grimasă. De nemulțumire. Până când o să fim atât de umili și proști? – își spuse în sinea sa, înciudat, dar și stânjenit de revolta aceea penibilă, care îi macula gândurile. Se smulse din micul și insalubrul său conflict interior, îndreptându-și atenția spre  asistentul care-i invitase înăuntru: își făcea de lucru cu niște registre. Altminteri, un tânăr simpatic, dar zgârcit la vorbă, cu alte cuvinte, se încadra de minune în parametri unei prezențe discrete și eficiente. Continuându-și racordarea la „exterior”, ochii i se opriră pe un panou aflat chiar în fața sa, ceva între afișier și bibliotecă. Broșuri, reviste, cărți, pliante. Își forță privirea, căutând să descifreze ceva titluri, autori. Chiar dacă ochelarii îi stăteau disciplinați pe nas, nu reuși, așa că – de vreme ce asistentul părea cufundat în registrele sale – se ridică și se apropie. Curiozitatea îi fu, în fine, satisfăcută: întregul panou cuprindea tipărituri de natură religioasă, majoritatea aparținându-i unei autoare cunoscute, E.G. White. Aha, se pare că medicul nostru este un tip credincios! – conchise, rapid. De apreciat! Acum am și alte motive să-mi doresc să-l cunosc! – își spuse, amintindu-și cum, demult, pe când era „bolnav de moarte” (cum îi plăcea lui să treacă cu umor peste marea cumpănă a vieții sale), țintuit pe un pat de spital, l-au vizitat niște tineri necunoscuți, l-au încurajat și i-au oferit mai multe cărți. „Tragedia veacurilor” era una dintre ele. Autoare: o doamnă ce purta numele de E.G. White. Atunci, pe patul de suferință, lectura aceea îl ajutase să-și mai oblojască rănile sufletești, ba chiar îi dăduse speranțe…

- Poftiți, intrați!                                                                                                          

În prag, zâmbindu-le binevoitor, un medic încă tânăr, plăcut la chip, scund, cu o constituție, mai degrabă, fragilă.

- Bună ziua, domnule doctor! Știți, m-a trimis la dumneavoastră prietena mea, doamna doctor… – ținu soacră-sa să-și asigure o intrare privilegiată la medicul specialist.

- Sigur, doamnă, m-a anunțat prietena dumneavoastră, sunteți binevenită, vă așteptam – acționă și medicul specialist aceeași pedală a slăbiciunilor umane, încurajându-și pacienta să se debaraseze de orice sfială și să-și spună păsul liniștită.

- Eu aștept afară…

- Da, da, vă invit înăuntru imediat ce termin cu doamna…

- Vă mulțumesc!

Ușa se închise în urma sa. Amabil, doctor! – fu primul gând ce-i trecu prin minte, după ce rămase singur cu asistentul.

- Vă deranjez? E nevoie să ies?

- Nu, nu mă deranjați deloc! Rămâneți, probabil că va mai dori domnul doctor să discute cu dumneavoastră!

- Mulțumesc!

Îi zâmbi și se așeză pe același scaun pe care-l ocupase, câteva momente mai devreme. Se așternu liniștea. Asistentul, aceeași postură, cu capul băgat în registre. Camera mică, decorul simplu, nimic nou de cercetat. Poate doar… și privirea îi fu atrasă din nou, ca un magnet, de panoul din fața sa. Se apropie și, de data aceasta, răsfoi una dintre broșuri. Treptat, amintiri vechi și pe care le credea pierdute, începură să-i revină în minte. El, fragilizat de boală într-o camera de spital ce i se părea imensă, halatele albe ale cadrelor medicale, tinerii aceia cărând după ei o geantă uriașă plină cu cărți… voci calde… ținute simple…

- Vreți să vă rugați cu noi? – l-au întrebat spre sfârșitul vizitei.

- Da, vreau! – s-a trezit, surprins, acceptând invitația. El, care fusese un ateu convins până de curând și care își găsise, în fine, Calea în care credea, suspecta pe oricine încerca să se apropie altfel, din altă direcție, de zona cea mai intimă a ființei sale, sufletul.

Eram, în acel moment, un învins – își justifică el, acum, slăbiciunea de-atunci.

- Doamne, Dumnezeul nostru… – au început tinerii, alături de el, cu mâinile împreunate.

Oare chiar aceasta să fi fost rugăciunea tinerilor? – se frământa el acum. Dar ce importanță mai are? Cert este că mi-a făcut bine! Eram atât de dărâmat, încât orice rugăciune, de oriunde ar fi venit ea, era binevenită.

- Poftiți, poftiți, vă rog! Noi am terminat aici – și doctorul îl invită din nou în cabinet. Doamna este, pentru vârsta dumneaei, foarte bine! Nu aveți nici un motiv de îngrijorare!

- Dar aceasta este o veste grozavă, domnule doctor! Având în vedere că a fumat o viață întreagă…

- Mai fumați și-acum, doamnă? – se-ntoarse medicul spre pacientă, vădit interesat de subiect.

- De trei ani m-am lăsat, domnu’ doctor! – se-mpăună bătrâna, îndreptându-și, cât îi permiteau anii, spatele.

Avea și motive. Fusese un act de mare voință, dar – și aspectul acesta îl aprecia ginerele cel mai mult – unul determinat de dorința de a trăi! În ciuda tuturor inconvenientelor care apar o dată cu înaintarea în vârstă – probleme cu inima, cu respirația, cu mersul dificil, cu singurătatea… – bătrâna nu-și pierduse pofta de viață. Voia să trăiască, să-și revadă fiicele și nepoatele aflate peste mări și țări și să se bucure de toate reușitele lor… cât i-o mai îngădui bunul Dumnezeu. Doar de moarte să nu-i vorbești vreodată!

- Felicitări, doamnă, ați repurtat, după cum văd, o mare victorie! – îi ridică și medicul la fileu.

- Trebuie să recunosc, mi-a mai venit inima la loc – reveni ginerele la problema care-l preocupa cel mai mult. Știți, când mă gândeam că trebuie să suporte un drum atât de lung până în Canada…

- Nu, ceea ce am văzut și auzit nu ridică motive de îngrijorare. Uitați, am completat formularul în engleză, cu toate rezultatele investigației, cu diagnosticul și tratamentul specific. Un tratament obișnuit pentru un caz uzual.

- E grozav, domnule doctor! Acum însă, înainte de a pleca, pentru că tot suntem noi bucuroși, vă rog să ne spuneți și ce datorie avem față de dumneavoastră!

Gata, o lansase. Vorba. Scăpase de blocaj. Mingea era în terenul advers. Se pregătea să umble la borsetă. Doar că primi mingea înapoi.

- 240 de lei. Atât costă consultația.

Medicul observase gestul bărbatului și preciză, ușor, amuzat:

- Nu, nu, nu-mi dați mie bani! Plătiți la asistent. El vă va elibera și chitanța.

Chipul ginerelui se destinse total. Scăpase de ultima umbră ce-l mai chinuia. Plătea un serviciu medical corect, chiar dacă o sumă mai mare, dar… nu o șpagă! Se-ndreaptă lumea! – fu traversat de o gândire luminoasă. Medicul îi întrerupse meditația:

- Știți, eu, la finalul unei consultații, obișnuiesc să fac o scurtă rugăciune cu pacienții. Sunteți de acord și dumneavoastră să ne rugăm împreună?

- Vai, ce bine, domnu’ doctor! Sigur că vrem! – răspunse soacră-sa, încântată.

Ginerele, surprins de repeziciunea evenimentelor, apucă să confirme printr-o mișcare a capului.

- Doamne, Dumnezeul nostru… – își începu omul exercitarea celei de-a doua profesii, cea spirituală și mult înrudită cu prima, cea medicală.

Coperta revistei Boema, nr. 133, martie 2020

Doamne, aceasta e rugăciunea de-atunci! – tresări bărbatul.
Nu mai auzi nimic. Pentru că nu mai era acolo. Prin fața ochilor minții i se perindau imagini ca dintr-un film vechi, un film în care, la capătul bolnavului, se apleacă un înger și-l atinge cu aripa-i tămăduitoare.

- Amin! – încheie medicul.

Ieșiră din cabinet. Soacra – cu lumină pe chip, bărbatul – năucit și... ușurat.

Doamne – gândi, împăturind chitanța și aranjând-o cu grijă în portofel – să se fi închis acum, cu această ocazie, o buclă a timpului? Nu cumva acest medic și asistentul său au făcut parte din grupul de tineri care, cândva, prin vorbele lor încurajatoare, mi-au redat speranța de viață? Dacă adaug anii care au trecut, vârstei lor juvenile de-atunci, cam aceștia ar fi bărbații! Cum a ținut, Dumnezeu, în bunătatea Sa, să-mi reîmprospăteze memoria cu fapte trecute în uitare, permițându-mi să-I conștientizez prezența, grija, și… minunile de zi cu zi!

Florin Meșca

(Povestire publicată în revista Boema, nr. 133, martie 2020)