RUGĂCIUNEA

Imagine captur de pe net

                                                  Ocupase scaunul din stânga, iar soacră-sa, pe cel din dreapta asistentului. Tocmai își închisese mobilul, iar bătrâna, epuizată de parcurgerea celor câteva zeci de metri de la mașină până la dispensar, îi căuta privirea, încercând să-i confirme, printr-o vagă mișcare a pleoapelor, că pregătise banii. Da, pricepuse: îi pregătise, dar nici el nu știa cum avea să procedeze. Cum să aducă vorba, dacă s-o aducă, ce argumente să folosească… I se părea că un astfel de gest este degradant pentru ambele părți: și pentru cea care oferă, și pentru cealaltă, beneficiara „cadoului”. Pe față i se așternu o grimasă. De nemulțumire. Până când o să fim atât de umili și proști? – își spuse în sinea sa, înciudat, dar și stânjenit de revolta aceea penibilă, care îi macula gândurile. Se smulse din micul și insalubrul său conflict interior, îndreptându-și atenția spre  asistentul care-i invitase înăuntru: își făcea de lucru cu niște registre. Altminteri, un tânăr simpatic, dar zgârcit la vorbă, cu alte cuvinte, se încadra de minune în parametri unei prezențe discrete și eficiente. Continuându-și racordarea la „exterior”, ochii i se opriră pe un panou aflat chiar în fața sa, ceva între afișier și bibliotecă. Broșuri, reviste, cărți, pliante. Își forță privirea, căutând să descifreze ceva titluri, autori. Chiar dacă ochelarii îi stăteau disciplinați pe nas, nu reuși, așa că – de vreme ce asistentul părea cufundat în registrele sale – se ridică și se apropie. Curiozitatea îi fu, în fine, satisfăcută: întregul panou cuprindea tipărituri de natură religioasă, majoritatea aparținându-i unei autoare cunoscute, E.G. White. Aha, se pare că medicul nostru este un tip credincios! – conchise, rapid. De apreciat! Acum am și alte motive să-mi doresc să-l cunosc! – își spuse, amintindu-și cum, demult, pe când era „bolnav de moarte” (cum îi plăcea lui să treacă cu umor peste marea cumpănă a vieții sale), țintuit pe un pat de spital, l-au vizitat niște tineri necunoscuți, l-au încurajat și i-au oferit mai multe cărți. „Tragedia veacurilor” era una dintre ele. Autoare: o doamnă ce purta numele de E.G. White. Atunci, pe patul de suferință, lectura aceea îl ajutase să-și mai oblojască rănile sufletești, ba chiar îi dăduse speranțe…

- Poftiți, intrați!                                                                                                          

În prag, zâmbindu-le binevoitor, un medic încă tânăr, plăcut la chip, scund, cu o constituție, mai degrabă, fragilă.

- Bună ziua, domnule doctor! Știți, m-a trimis la dumneavoastră prietena mea, doamna doctor… – ținu soacră-sa să-și asigure o intrare privilegiată la medicul specialist.

- Sigur, doamnă, m-a anunțat prietena dumneavoastră, sunteți binevenită, vă așteptam – acționă și medicul specialist aceeași pedală a slăbiciunilor umane, încurajându-și pacienta să se debaraseze de orice sfială și să-și spună păsul liniștită.

- Eu aștept afară…

- Da, da, vă invit înăuntru imediat ce termin cu doamna…

- Vă mulțumesc!

Ușa se închise în urma sa. Amabil, doctor! – fu primul gând ce-i trecu prin minte, după ce rămase singur cu asistentul.

- Vă deranjez? E nevoie să ies?

- Nu, nu mă deranjați deloc! Rămâneți, probabil că va mai dori domnul doctor să discute cu dumneavoastră!

- Mulțumesc!

Îi zâmbi și se așeză pe același scaun pe care-l ocupase, câteva momente mai devreme. Se așternu liniștea. Asistentul, aceeași postură, cu capul băgat în registre. Camera mică, decorul simplu, nimic nou de cercetat. Poate doar… și privirea îi fu atrasă din nou, ca un magnet, de panoul din fața sa. Se apropie și, de data aceasta, răsfoi una dintre broșuri. Treptat, amintiri vechi și pe care le credea pierdute, începură să-i revină în minte. El, fragilizat de boală într-o camera de spital ce i se părea imensă, halatele albe ale cadrelor medicale, tinerii aceia cărând după ei o geantă uriașă plină cu cărți… voci calde… ținute simple…

- Vreți să vă rugați cu noi? – l-au întrebat spre sfârșitul vizitei.

- Da, vreau! – s-a trezit, surprins, acceptând invitația. El, care fusese un ateu convins până de curând și care își găsise, în fine, Calea în care credea, suspecta pe oricine încerca să se apropie altfel, din altă direcție, de zona cea mai intimă a ființei sale, sufletul.

Eram, în acel moment, un învins – își justifică el, acum, slăbiciunea de-atunci.

- Doamne, Dumnezeul nostru… – au început tinerii, alături de el, cu mâinile împreunate.

Oare chiar aceasta să fi fost rugăciunea tinerilor? – se frământa el acum. Dar ce importanță mai are? Cert este că mi-a făcut bine! Eram atât de dărâmat, încât orice rugăciune, de oriunde ar fi venit ea, era binevenită.

- Poftiți, poftiți, vă rog! Noi am terminat aici – și doctorul îl invită din nou în cabinet. Doamna este, pentru vârsta dumneaei, foarte bine! Nu aveți nici un motiv de îngrijorare!

- Dar aceasta este o veste grozavă, domnule doctor! Având în vedere că a fumat o viață întreagă…

- Mai fumați și-acum, doamnă? – se-ntoarse medicul spre pacientă, vădit interesat de subiect.

- De trei ani m-am lăsat, domnu’ doctor! – se-mpăună bătrâna, îndreptându-și, cât îi permiteau anii, spatele.

Avea și motive. Fusese un act de mare voință, dar – și aspectul acesta îl aprecia ginerele cel mai mult – unul determinat de dorința de a trăi! În ciuda tuturor inconvenientelor care apar o dată cu înaintarea în vârstă – probleme cu inima, cu respirația, cu mersul dificil, cu singurătatea… – bătrâna nu-și pierduse pofta de viață. Voia să trăiască, să-și revadă fiicele și nepoatele aflate peste mări și țări și să se bucure de toate reușitele lor… cât i-o mai îngădui bunul Dumnezeu. Doar de moarte să nu-i vorbești vreodată!

- Felicitări, doamnă, ați repurtat, după cum văd, o mare victorie! – îi ridică și medicul la fileu.

- Trebuie să recunosc, mi-a mai venit inima la loc – reveni ginerele la problema care-l preocupa cel mai mult. Știți, când mă gândeam că trebuie să suporte un drum atât de lung până în Canada…

- Nu, ceea ce am văzut și auzit nu ridică motive de îngrijorare. Uitați, am completat formularul în engleză, cu toate rezultatele investigației, cu diagnosticul și tratamentul specific. Un tratament obișnuit pentru un caz uzual.

- E grozav, domnule doctor! Acum însă, înainte de a pleca, pentru că tot suntem noi bucuroși, vă rog să ne spuneți și ce datorie avem față de dumneavoastră!

Gata, o lansase. Vorba. Scăpase de blocaj. Mingea era în terenul advers. Se pregătea să umble la borsetă. Doar că primi mingea înapoi.

- 240 de lei. Atât costă consultația.

Medicul observase gestul bărbatului și preciză, ușor, amuzat:

- Nu, nu, nu-mi dați mie bani! Plătiți la asistent. El vă va elibera și chitanța.

Chipul ginerelui se destinse total. Scăpase de ultima umbră ce-l mai chinuia. Plătea un serviciu medical corect, chiar dacă o sumă mai mare, dar… nu o șpagă! Se-ndreaptă lumea! – fu traversat de o gândire luminoasă. Medicul îi întrerupse meditația:

- Știți, eu, la finalul unei consultații, obișnuiesc să fac o scurtă rugăciune cu pacienții. Sunteți de acord și dumneavoastră să ne rugăm împreună?

- Vai, ce bine, domnu’ doctor! Sigur că vrem! – răspunse soacră-sa, încântată.

Ginerele, surprins de repeziciunea evenimentelor, apucă să confirme printr-o mișcare a capului.

- Doamne, Dumnezeul nostru… – își începu omul exercitarea celei de-a doua profesii, cea spirituală și mult înrudită cu prima, cea medicală.

Coperta revistei Boema, nr. 133, martie 2020

Doamne, aceasta e rugăciunea de-atunci! – tresări bărbatul.
Nu mai auzi nimic. Pentru că nu mai era acolo. Prin fața ochilor minții i se perindau imagini ca dintr-un film vechi, un film în care, la capătul bolnavului, se apleacă un înger și-l atinge cu aripa-i tămăduitoare.

- Amin! – încheie medicul.

Ieșiră din cabinet. Soacra – cu lumină pe chip, bărbatul – năucit și... ușurat.

Doamne – gândi, împăturind chitanța și aranjând-o cu grijă în portofel – să se fi închis acum, cu această ocazie, o buclă a timpului? Nu cumva acest medic și asistentul său au făcut parte din grupul de tineri care, cândva, prin vorbele lor încurajatoare, mi-au redat speranța de viață? Dacă adaug anii care au trecut, vârstei lor juvenile de-atunci, cam aceștia ar fi bărbații! Cum a ținut, Dumnezeu, în bunătatea Sa, să-mi reîmprospăteze memoria cu fapte trecute în uitare, permițându-mi să-I conștientizez prezența, grija, și… minunile de zi cu zi!

Florin Meșca

(Povestire publicată în revista Boema, nr. 133, martie 2020)

ANU' ĂSTA, NU S-A FĂCUT VINUL...

 Ne-a luat „tare” mamaia, la telefon:

- Mamă, voi n-aveți de gând să culegeți via aia? Că stă pârloagă pe câmp și-o mănâncă graurii!

- Dar, mamaie, asta nu era treaba lui Gigel? – încerc eu o diversiune, doar-doar m-oi sustrage unei acțiuni care nu mă interesa de fel.

Între cele două surori, Gigel este singurul fiu al mamaiei și, ca unică descendență a liniei bărbătești, feblețea ei, dintotdeauna. Orice i-ai face, oricât te-ai ocupa de ea, de sănătatea și bunăstarea ei, tot Gigel rămâne favoritul tradițional. Trebuie să înțeleg... Asta-i... el e fiul, eu... ginerele.

- Păi, a zis că anu’ ăsta s-o culegeți voi, că s-a săturat s-o tot muncească doar el!...

Era clar: „voi”, adică... noi, clanul liniei feminine...

Cum să-i convocăm pe toți la o activitate care nu interesa pe nimeni?! O groază de bani cheltuiți pentru drumul până la țară, multă muncă și timp pierdut pentru un vin de slabă calitate. E adevărat, un vin curat, fără adaos de zahăr și conservanți. Dar și expus degradării rapide.

Nu voiam însă să cedez, mai ales că nu ne venea să credem că fratele soției renunțase dintr-odată la această îndeletnicire de toamnă, de care obișnuia să se ocupe de unul singur :

- Mai lasă-ne un pic, mamaie, să mai vorbim și noi diseară cu Gigel, să vedem ce spune.

- Ce să mai vorbiți cu el, mamă, că trece timpul și intră graurii în vie!...

- Și ce, mamaie, graurii ăia, nu trebuie să trăiască și ei? – ripostai cu năduf, dar încercând, în același timp, să mai îndulcesc oful bătrânei.

- ... Asta dacă nu cumva i-au cules alții! – încercă mamaia să-și încheie „apoteotic” expunerea argumentelor îngrijorătoare.

Da΄ nici eu mă dau bătut:

- Cine să-ți fure din vie, mamaie? Și ce, câțiva struguri ca vai de ei? Și-apoi, din ce-am cunoscut eu, doar oameni cumsecade sunt în sat la matale!

- Of, mi-a ieșit și glicemia mare azi, de atâta supărare!

Gata, bătrâna a trecut la alt nivel: șantajul sentimental, care însă, cum-necum, i-a ieșit: în nici 24 de ore, ne-am trezit, toți, la țară și... am ieșit pe câmp. La cules de vie. Toți, adică: soția cu cei trei copii ai săi plus sora ei mai mică și... eu. Șase rânduri de „producătoare”, la șase persoane, nu era mare scofală. Munca de „după” mă îngrijora pe mine: căratul sacilor la căruță, aducerea lor în curtea bătrânei, trecerea strugurilor printr-o sită deasă (că zdrobitor nu are nimeni prin zonă), tragerea mustului de pe boască și pregătirea lui pentru fiert. Acțiuni cunoscute și necunoscute de mine, drumuri, efort și... bani cheltuiți. Muncă multă, multă mizerie, transpirație, lipsă de entuziasm și, la final, câteva deca de vin. Dar și o mamaie mulțumită. Acum, dacă mă detașez de condiționările proprii, o înțeleg: acțiunea aceasta face parte din fibra ei naturală, țărănească, care-i impune să-și cultive pământul și să-i culeagă roadele. Pământ, muncit, respectat și iubit, pentru că el îi dă „pâinea cea de toate zilele”... este pământul care – o viață întreagă – le-a asigurat mâncarea și băutura, atât ei și lui Ionel, bărbatul său, cât și celor trei copii, avuți împreună. Prin urmare, ignorarea importanței pământului în viața satului și lăsarea lui de izbeliște nu poate fi acceptată în niciun fel, pentru că ar semăna cu o trădare a tradițiilor, a neamului, a locului de baștină. Și asta nu se face!

Privit dintr-o altă perspectivă, via reprezintă ultima legătură a bătrânei cu trecutul, un trecut, așa cum a fost el, cu bune și cu rele, trăit aici, în bătătura casei, ridicată de ea și bărbatul ei – „la tinerețe” – din lut (iar pământ!) și paie, casă în care și-a născut și crescut copiii. Iar acum, să vadă mustul în butoi, toamnă de toamnă, parcă-i justifică ultimii ani de viață și-i permite să mai verse, pe furiș, câte-o lacrimă de fericire efemeră.

C-adusei vorba de casă, mi se confesa, uneori, octogenara:

Când ne-am luat, nu aveam de niciunele, nu ne-a dat nimeni niciun capăt de ață. Nici părinții, nici socrii. Am luat-o de jos, mamă! Ca s-avem unde sta și noi, ne-am construit, la început, o cămăruță, acolo unde e fântâna. Din paie și lut frământat cu picioarele astea goale. Ionel căra pământul cu roaba, eu turnam apa și-l amestecam cu paie... De dimineață până noaptea târziu roboteam s-o ridicăm. Cât am muncit!...

Bătrâna, căzută pe gânduri, și-a vârât, dintr-un reflex pe care i-l știam, o șuviță rebelă sub batic. A continuat, apoi:

O masă și două scaune, un pat, o strachină și două linguri... ăsta a fost tot mobilierul. Când am văzut odaia gata și-am intrat pentru prima oară în ea, mi s-a părut c-am intrat într-un palat! Ieșeam mereu afară s-o admir – nimeni nu mai avea palat ca al meu!

...

S-a-ntâmplat să fie o zi frumoasă de mijloc de septembrie, însorită, dar nu încinsă. Cu găleți, saci de plastic și două bidoane cu apă după noi, fetele dotate și cu mănuși din cauciuc, am plecat la vie. Cu mașina! De fapt, cu cele două mașini – deloc, agricole – în care se bulucise populația succesorală a primei dintre cele două fete, născute de tânăra „mamaie” și... o bicicletă, fiindcă sora nevesti-mii, care a rămas în satul natal, avea să apară, ceva mai târziu, pe un astfel de vehicul.

- Adi – a apelat soția la ginerele ei, sosit și el în sat la părinți, să-i ajute la cules – când terminăm, vii tu, mamă, cu căruța, să iei sacii?

- Da, mamă, dai un telefon și vin imediat – i-a răspuns acesta, îndatoritor și respectuos.

Treaba cea mai dificilă s-a dovedit a fi găsitul viei. Neparticipând decât rareori la lucrările specifice, nimeni nu știa exact locul în care se găsea „producătoarea” mamaiei. Cândva, exista un nuc la capătul locului, un nuc falnic, știut de toți, a cărui umbră bogată furniza răcoarea atât de dorită atunci când arșița soarelui te lovea în moalele capului. Între timp, nu se știe ce român a găsit de cuviință să-i curme viața și să-l folosească pentru făcut focul iarna sau, într-un caz mai fericit, pentru făcut un gard, fabricat vreo mobilă... cum i-o fi fost soarta lui de copac.

Parcelele de porumb cules alternau cu viile, deja, culese de sătenii gospodari. Niciun bob de porumb, niciun bob de strugure pe câmp. Peste tot, același peisaj: și-‘nainte, și-’napoi, și la stânga, și la dreapta, coceni de porumb gălbejiți de soare și încă neadunați de pe câmp și butuci de vie cu frunzele căzute după ce și-au împlinit destinul. Dacă s-a dus nucul, s-a dus și reperul care putea orienta viticultorii de ocazie. Se mai puteau baza doar pe amintiri și pe ceva intuiție. În rest... pe cine să-ntrebi când toți țăranii își terminaseră treaba pe câmp și se ocupau de mustuit prin curțile lor?

La un moment dat, soția, împreună cu fiica și cu cei doi fii, s-au îndepărtat, căutând locul după niște semne doar de ei știute și reîmprospătate prin  consultări ad-hoc.

- Mamă, îmi amintesc că era un șanț la marginea locului – spuse fiul cel mic.

- Da, mamă, și cele două rânduri de lângă șanț erau de „1001” – fu de acord soția și întărind spusele fiului printr-o nouă informație.

- Da, și eu îmi amintesc de șanț – cofirmă și cel mare. Pe-aici ar trebui să fie, prin zona asta.

- Dar unde e, unde e? – se necăji și fiica.

S-au îndepărtat căutând, necăjindu-se și glumind. Eu am rămas în urmă, lângă grămada de lucruri, reper în locul nucului, un om destul de înalt, cu părul alb, pe-un câmp încă îmbrăcat de vegetație, dar dezgolit de roade. Era liniște și afară, și-n interior. Fără să-mi dau seama, am intrat într-o stare meditativă, de pace și bucurie, relevându-mi, ca prin farmec, o frumusețe aparte... Atunci, asemenea unui pictor impresionist, am văzut esența unui tablou plin de lumină, culoare și suflet: o mamă cu cei trei copii, vorbind și râzând, mângâiați de-un soare blând, flecărind ca pe vremuri, înainte de-a apuca, fiecare, pe drumul stabilit de destin. Nu la vreo petrecere – nuntă sau botez în familie – ci undeva pe un câmp, în satul natal, satul originii lor, căutând împreună via, ca pe o legătură comună, strămoșească. O regăsire de-o clipă, plină de substanță. Dar și de formă, pentru ochii „pictorului”. N-au găsit via – s-au regăsit pe ei înșiși!

- Dragilor, cred c-am găsit eu locul – le-am strigat din mijlocul viei în care mă găseam.

Asta trebuia să fie! Șase rânduri și, la margine, șanțul.

Doar că strugurii... nu prea mai erau!

- Ai găsit-o? – mă-ntrebă soția.

- Ia uitați-vă și voi, cred că asta e.

- Da, asta este! – confirmă și cel mic.

- Uite șanțul! – strigă cel mare.

- Uite și măceșii de la margine! – întări fata convingerea generală, după o nouă descoperire.

- Ați reușit să găsiți via? – apăru și sora soției ținându-și bicicleta de coarne.

- Am găsit-o, surioară, dar ce folos? Strugurii... i-au mâncat graurii.

- Așa se-ntâmplă, dădică, după ce toată lumea culege, dacă mai rămâne vreun lot stingher, se-abat graurii și îl termină imediat!

Din fericire, bucuria regăsirii de sine a depășit cu mult dezamăgirea pierderii „producției de vin” din toamna aceasta.

Recolta de struguri a mamaiei

- Eu am găsit, totuși, câteva boabe de struguri... i-am cules pentru mamaia... măcar să-i guste – spuse, făcând „haz de necaz”, băiatul cel mic (la rându-i, „tată de familie”), care ne arătă, râzând, găleata din plastic pe fundul căreia se puteau zări vreo trei ciorchini de struguri cu câteva boabe răzlețe pe ei.

- Hai, mai bine să facem un grătar, că mi s-a făcut o foame...

- După atâta muncă...

- Da, copii... un grătar meseriaș, confecționat de unchiul vostru, nea Gigel! Culmea e că o să-i facem noi safteaua... nu graurii, cum s-ar cuveni...

Cele două mașini, o bicicletă îndesată, pe jumătate, într-un portbagaj – cu o roată, atârnând pe-afară – au întors pe câmpul părăginit și s-au îndreptat spre casa bătrânească. Hârtoape, ca pe câmp și-un praf...

Via mamaiei de la țară a îmbătrânit... Să-și fi spus ultimul cuvânt? Cine știe? Vom vedea la anul că... anu’ ăsta, nu s-a făcut vinul...

În bătătura mamaiei, grătarul lui Gigel se înroșise triumfător... Deh!

(Publicat în revista Boem@, nr. 116 (octombrie 2018)  http://www.boema.inforapart.ro/

DESPRE FEMEI

Imagine luată de pe net. Lucrare semnată: Pino

Fiecare dintre noi, specia aceasta a oamenilor ce ne credem puternici, deștepți, frumoși  și... nemuritori (când atingem apogeul acestor calități, pe la tinerețe), suntem născuți de o femeie, de mama noastră, în dureri neîncercate vreodată de vreun bărbat. Din toată treaba asta, cea a creației, bărbatul (soțul, iubitul, amantul) se alege doar cu plăcerea (nu insist cu descrierea, nu face parte din tema zilei).

Credeți cumva că, vreodată, vreo mamă responsabilă și-a urât bebelușul, după ce i-a dat viață, din cauza chinurilor suferite la naștere? N-am auzit niciodată de un astfel de caz. De ce? Pentru că, în gena mamei stă scris (cine, unde a scris?! Sunt ceva supoziții și demonstrații pe tema aceasta) să dea naștere vieții și s-o ocrotească, să îngrijească, să sufere, să plângă, să iubească, până la sacrificiul suprem, dacă este necesar dar... niciodată să urască! Doar iubirea îi este specifică mamei responsabile.

Fac ce fac și revin la tagma noastră, a bărbaților: din fericire, după dificilul moment al nașterii, ne revin și nouă sarcini – cele de tați, bunici, frați, unchi – de care ne dăm silința să ne achităm cu o vioiciune masculină caracteristică – ce să-i faci: ego-ul celor „tari”!

Femeia-mamă este ofertantă și capabilă de multe sacrificii personale. Lăsând deoparte momentul actului creator, după ce devine conștientă de maternitate, viitoarea mamă își intră treptat în rol, renunțând la unele plăceri, mai mult sau mai puțin vinovate, de dragul ființei căreia urmează să-i dea viață. Nu doar trupul i se modifică, ci, fără să-și dea seama, și conștiința-i urmează o cale ascendentă căci... va deveni MAMĂ!

Unei femei însărcinate îi crește burta – ohhh! Și când ajunge prin luna a opta sau a noua... e chiar caraghioasă cu umflătura aia de dinainte. Ce mi-e nasul lui Tănase, ce mi-e burta femeii gravide! E urâtă, e dizgrațioasă!...

Oare? Chiar credeți că maternitatea urâțește? Oh, nu! Nu gândiți cu suficiență, luându-vă după niște aparențe ce țin, de fapt, de legile naturii! Și mamele noastre au fost însărcinate cu noi și... îndrăzniți să gândiți că au fost urâte, dizgrațioase?

Nu, maternitatea înnobilează femeia ce-și împlinește destinul. Uitați-vă la lumina din ochii femeii însărcinate, viitoarea mamă. Cu câtă mândrie își poartă ea burtica prin lume și se fălește: Vedeți, oameni buni, aici, în trupul acesta al meu se află iubitul copilaș ce atât mi l-am dorit, odorul meu, viitorul cetățean al planetei Pământ! El ne va duce mai departe stirpea: a mea, a neamului, a nației și a speciei noastre. Ei, nu chiar ăstea ar fi laudele mămicii – sentimentele ei sunt mult mai prozaice – dar mai fabulez și eu, de dragul scrisului și dintr-un impuls sentimental pentru planetă și populația sa gânditoare.

Îmi amintesc de ziua în care mi s-a născut fetița. M-am dus într-un suflet la maternitate, imediat după ce am fost anunțat că am devenit tată, înarmat cu o sticlă de suc natural din portocale, proaspăt stoarse, cu propriile mâini. Și, când a apărut soția la fereastră... parcă mi-a s-a prezentat Însăși Maica Domnului din icoană, așa lumină avea pe chip, iar aura ce-i încadra fața... era de o frumusețe angelică!

Această imagine-minune m-a urmărit (în sensul cel mai bun, bineînțeles) toată viața și am fost atent, de câte ori am avut posibilitatea, la frumusețea tinerelor mame. Am putut să-mi dau seama că aceasta este o caracteristică a maternității.

Da, Creatorul le-a hărăzit pe femei să asigure perpetuarea speciei, le-a înarmat cu răbdare, tenacitate și spirit de sacrificiu, noblețe sufletească și iubire, multă, foarte multă iubire.

Femeile nu sunt numai mame. Înainte de toate ele sunt fiice, apoi soții și mai apoi, urmând ordinea firească a lucrurilor, devin mame. Într-un final (partea ultimă a vieții), pot trăi și bucuria de a se juca cu nepoții. Femeia-bunică nu pierde nimic din calitățile mămicii de odinioară ci, din contră, atenția pentru nepoți, iubirea și grija parcă sunt amplificate de înțelepciunea vârstei.

În India este cunoscută o foarte frumoasă epopee, Ramayana. (Ramayana a fost tradusă și în limba română dar, din păcate, a fost acceptată doar ca o poveste frumoasă, exotică și cu persoane fabuloase, nereținându-se subtilul învățăturilor transmise pe această cale.) Personajele principale ale epopeii sunt prințul Shri Rama și soția sa, prințesa Shri Sita. Cu toate greutățile unei vieți pline de privațiuni, Shri Sita dă dovadă, pe parcursul întregii narațiuni, de ceea ce înseamnă să fii fiică perfectă, soție perfectă, soră perfectă, cumnată perfectă și, nu în ultimul rând, regină perfectă (spre final, prințesa ajunge regină, alături de regele Shri Rama). Aceleași calități le demonstrează și Shri Rama, la care se adaugă curajul, vitejia, lupta cu demonii și nedreptățile... dar nu despre bărbați este vorba aici. Doar că cei doi sunt adevărate modele de ceea ce trebuie să fie un bărbat și ceea ce trebuie să fie o femeie, atât în viața de cuplu, cât și în relația cu societatea.

De ce am adus vorba depre epopeea Ramayana? Deoarece, cu oarecari regrete am observat că, în ziua de azi, femeile au tendința de a se îndepărta de modelul fixat de Creator, atunci când a creat femeia și i-a oferit miracolul nașterii unei noi vieți, iar bărbatului i-a stabilit, ca primă sarcină, protecția și întreținerea familiei.

Femeia de azi nu mai este satisfăcută de statutul ei primordial, acela de soție și mamă, dezvoltând o tendință tot mai periculoasă de îndepărtare de la matricea universală. În virtutea interpretării strâmbe a politicii de egalitate a femeii cu bărbatul, femeia vrea să fie constructor, vrea economist, director de mari consorții, ascensionează culmile munților, explorează adâncurile și cosmosul... Nu doresc să insinuez că femeia ar fi inferioară, din vreun punct de vedere, bărbatului, nu, Doamne ferește! Doar că, preluând din atribuțiile bărbatului, ea își neglijează rolul primordial: acela de a da viață, de a deveni mamă!

Nu neg: societatea asta nebună care, parcă, involuează de la o epocă la alta, a îndepărtat-o pe femeie de la menirea-i primordială. Constrângerile vieții au forțat-o să-și caute și ea un loc de muncă, uneori dând din coate (exprimare eufemistică – s-ar putea formula și mai rău de atât) și ocupând locurile, altădată, rezervate bărbaților. Așa, femeia-mamă a devenit și femeie-eroină deoarece, atribuțiilor standard – cele legate de casă, masă, îngrijire bărbat, creștere copii... – a adăugat altele noi – asigurarea resurselor financiare necesare familiei –  știrbind din apanajul masculin. Și dacă tot a ajuns pe post, de ce să nu și performeze? Doar sunt egale bărbaților! Astfel, pornind de la o cerință de asigurare a minimei subzistențe pentru propria familie, a ajuns la dorința (chiar ambiția – ce, ea este mai proastă?!)  de a performa în noua activitate și mai apoi... a ajuns să acorde prioritate noii ocupații. Familia, copiii pot să mai aștepte – cariera, înainte de toate! – gândește și-și planifică viața femeia modernă.

Eu rămân la ideea că societatea este bolnavă și ar trebui tratată. Iar femeia – care, da, este egală bărbaților din punct de vedere al inteligenței (uneori chiar îi depășește, datorită intuiției proprie doar ei)! – să acorde prioritate menirii ei primordiale: maternitatea. Și să nu-și neglijeze calitățile caracteristice: să rămână caldă, iubitoare, tandră, iertătoare, bună soție, bună mamă, bună gospodină, să asigure armonia căminului conjugal... Ar fi pace în lume, căci pacea căminului i-ar cuminți și bărbatului pornirile războinice.

Cine să se mai războiască cu cine, dacă toți bărbații sunt învăluiți de pacea și iubirea căminelor lor? Eh, sunt și eu un visător!...

Mama mea a fost femeie, soția mea este femeie, fiica mea este femeie – Doamne, îți mulțumesc pentru această minune: FEMEIA!   

La mulți ani, dragi femei!

                                              (Publicat în revista „Boema”, nr. 97 (martie, 2017)

REGINA

💋U

mbra reginei se prelingea leneşă pe uriaşul pat cu baldachin, încă desfăcut, desenându-şi conturul delicat pe mătăsurile moi şi foşnitoare. Aşa-i plăcea stăpânei să-i rămână patul: întotdeauna cu aşternutul nefăcut, dar într-o dezordine elaborată, pregătit anume pentru a-i primi oricând trupul gol şi zvelt într-o îmbrăţişare solitară, tandră, catifelată şi... misterios de vinovată! Baldachinul, prin simpla lăsare în jos a perdelelor transparente de către cameristă, amplifica misterul. Mobilierul nu era opulent, dar puţinele piese erau alese cu grijă, în moda vremii, reflectând într-un mod tacit gusturile rafinate, dar simple, ale frumoasei femei. Noptierele şi dulapurile erau ocupate de cărţile citite seara, până la ore târzii din noapte şi de cele necesare scrisului sau pictatului, căci filonul artistic al reginei se manifesta atât în poezie, cât şi în pictură. De altfel, înafară de micile piese de lenjerie intimă din interior, în sertare se puteau găsi manuscrisele poemelor sale, aşternute cu un scris mărunt şi îngrijit, iar de pereţi erau atârnate câteva pânze cu peisaje şi flori, subiectele preferate ale stăpânei. La capătul opus patului, oglinda uriaşă de cristal şi masa de toaletă – încărcată cu tot felul de parfumuri, pămătufuri, piepteni şi pomezi – lăsau cale liberă privirilor indiscrete să-şi facă o părere despre cochetăria femeii şi dorinţa de a-şi conserva, în timp, cât mai bine frumuseţea.   

            Dormitorul îi era ultimul şi cel mai drag refugiu. Aici, îşi putea imagina cele mai intime fantezii, fără să fie trădată de expresia chipului – şi apoi, cu siguranţă, supusă judecăţilor mondene – aici se simţea dezlegată de convenienţe şi presupuse vinovăţii, aici... redevenea femeie. Abia în acest spaţiu se simţea cu adevărat regină, stăpână pe ea însăşi, pe lumea şi pe viaţa ei. Stăpână pe lumea-i interioară şi pe trăirile-i sublime. Era spaţiul în care statutul n-avea cum să-i fie contestat, căci aici redevenea regina propriului regat, cel al sufletului.

            Poate de aceea, ori de câte ori obligaţiile protocolare îi permiteau, îşi căuta liniştea în intimitatea camerei sale preferate, îşi arunca bogatele, grelele şi oficialele haine de pe ea direct pe jos şi se abandona băii de seară, eliberându-se parcă de toate urâţeniile lumii, pentru a se regăsi în natura-i curată.

            Obişnuia apoi să-şi usuce trupul facând piruete prin încăpere, cu mâinile larg desfăcute, cu părul lung şi despletit, şfichiuindu-i goliciunea, în paşi de dans, prin iatacul său protector, admirându-şi, probabil, minunatele curbe în dreptul marii oglinzi de cristal şi, într-un final, aruncându-se cu un strigăt de supremă satisfacţie în primitorul său pat, martor şi confident al nebuniilor brodate în mintea ei de femeie visătoare.

            Îi plăcea să umble goală. Simţul artistului din ea îi permitea să fie conştientă de frumuseţea formelor, a trupului, fie el femeiesc sau bărbătesc. Să-şi admire nuditatea în solitudinea camerei era, poate, cea mai nevinovată joacă, dar să şi-o expună razelor fierbinţi ale soarelui prin grădinile palatului... sau să se lase îmbrăţişată de apele înspumate ale mării noaptea... sub clar de lună... să alerge ca o nimfă prin apa înspumată, cu părul fluturând asemenea unei comete pe cerul înstelat, sau, mai mult, să-şi rostogolească corpul pe nisipul mătăsos al plajei, să simtă grăuncioarele fine şi apa mării invadând-o, pe neaşteptate, cu acea tainică viclenie erotică... îi păreau jocuri mai puţin genuine, măcar prin intenţia lor conspirativă...

            Sub boltele largi ale ferestrelor, scruta melancolică zările, rătăcindu-şi privirile undeva, dincolo de orizont, ignorând de această dată marea cea mult adorată, care, în dorinţa de a-şi sustrage aleasa din noianul de tristeţe, bătea învolburată în maluri.

            - Uuuuuuuuuu... uuuuuuuuuu... – o striga marea tulburată şi ea de tristeţea iubitei.

            - De ce, oare, m-oi fi născut  într-un neam regesc?! Şi de ce, oare, o regină trebuie să fie întotdeauna nefericită?! – medita femeia la propriul destin.

          - Uuuuuuuuuuu... uuuuuuuuuuu... – suferea şi marea. Dar eu? Eu? La mine nu te gândeşti?

          - De ce mi-ai dat, Doamne, şi frumuseţe, şi inteligenţă, şi talent, dar nu mi-ai hărăzit şi un rege care, înafara rangului şi a etichetei obligatorii, să trezească în mine şi o mare pasiune?

            - Uuuuuuuuuuu... uuuuuuuuuuu... Dar nu-ţi sunt eu rege, ţie? Nu te alint  cu îmbrăţişări, cu mângâieri şi cu vorbe dulci de fiecare dată când mi te oferi noaptea goală, sub clar de lună? – se frământa marea şi se rostogolea tot mai nervos pe nisipul crud al plajei.

            - De ce nu m-ai lăsat, Doamne, doar o simplă prinţesă? Puteam să scriu, să pictez şi să iubesc după pofta inimii şi nimeni nu m-ar fi judecat! Aş fi făcut plecăciuni cuviincioase în faţa reginei, de orice neam ar fi fost ea, dar aş fi rămas liberă!

            - Uuuuuuuuuu... uuuuuuuuuu... dar eu îţi sunt şi prinţ! – continua marea să-i aline tulburarea iubitei.

            - Doamne, până şi fătucile de la ţară sunt mai libere şi mai fericite decât mine! Ele umblă toată ziua cu picioarele goale prin colbul drumurilor când merg cu vacile la păscut, iar noaptea... am auzit până şi eu unele zvonuri de ce fac ele pe-acolo, prin fâneţe...         

            Marea tăcu. Oare, de dragul reginei, să se mulţumească doar cu statutul de simplu flăcău de la ţară, încălţat în opinci şi cu un cămeşoi de in alb tras pe cap? Ea, care ţinea corăbiile la suprafaţă şi le deschidea drumurile spre zările largi sau le putea scufunda oricând, după pofta inimii? Ea, care avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor vieţuitoarelor din cuprinsul apelor fără margini? Să-i cedeze locul flăcăului în cămeşoi şi fără nimic pe dedesubt? Ar fi cedat ea, marea, dar regina putea-va, oare, să se mulţumească doar cu statutul de ţărăncuţă desculţă şi îmbrăcată simplu, numai cu o ie înflorată şi-o fotă peste pulpele goale?

            Cerul îşi regăsi şi el lumina de după norii alungaţi de vânturile nebune şi acum liniştite subit. Un calm aparent se aşternu peste zările largi, la fel ca şi pe pieptul alb şi plin al femeii care nu mai pulsa agitat ci, într-o tandră şi conspirativă relaţie provocă soarelui încă un minunat şi roşu aprins apus. 

            - Măria Ta! – îndrăzni camerista să-i întrerupă reginei tulburarea gândurilor – aţi primit o scrisoare de la prinţ.

            Era singura cameristă acceptată pe lângă regină. Tânără, frumoasă şi înzestrată cu cele mai importante calităţi din lume: vedea fără să vadă şi auzea fără să audă; glasul îi era melodios, asemenea unui cânt de privighetoare în vară şi pasul... se mişca atât de uşor, asemenea unei umbre plutitoare... O accepta până şi în ritualurile libaţiunii, când, aproape traversând spaţiile serviciilor rigidizate de etichetele formale… mâinile fetei se plimbau cu o anume delicată senzualitate pe trupul reginei, deşteptându-i, ca într-o reverie virginală, pasiunile înăbuşite ale dulcii carnalităţi... Îi plăcea să fie admirată, să fie privită de un ochi în stare să-i priceapă frumuseţea simplă, de femeie. Se simţea, într-un anume fel, în graţiile iubirii, fără niciun simţământ culpabil...

            - A trimis prinţul mesaj? – tresări bucuroasă regina.

            - Chiar acum a sosit, Alteţa Voastră!

            Camerista stătea uşor înclinată şi cu mâna întinsă, iar pe tava de aur se putea observa plicul trandafiriu cu pecetea nedesfăcută, în aşteptarea lecturii regeştilor ochi.    

            - Ah, iubitul meu prinţ! De când aşteptam plicul tău!

            Fără să-şi ferească goliciunea, regina luă plicul şi, cu sclipiri jucăuşe în ochi, o privi cu înţelesuri doar de ele ştiute pe cameristă. Se trânti fericită în uriaşul pat şi aşternu mai multe sărutări pătimaşe pe trandafiriul plic. Apoi, bătând fără echivocuri cu palma mătăsurile de lângă ea, o invită pe cameristă alături, să-i fie părtaşă la bucuria citirii scrisorii de amor venită de la prinţ.

            O scrisoare de dragoste adresată femeii iubite este mult mai bine receptată de aceasta dacă la citire mai are alături o femeie, cu atât mai mult dacă ea este cea mai bună confidentă şi, pe deasupra, este tânără şi frumoasă. Trăiesc amândouă senzaţii amplificate, chicotesc, complotează... Şi dacă una dintre ele este complet goală şi nici cealaltă nu are prea multe pe ea... O îmbrăţişare vinovată şi un sărut prelung poate deveni preambului apropiatei nopţi fiebinţi de dragoste a reginei cu prinţul!     

            Mai grav este dacă lectura epistolei nu este pe placul cititoarei. Dacă prinţul din poveste nu-i spune vorbe dulci ci, din contră, o anunţă că este nevoit să plece... că mama i s-a îmbolnăvit sau, şi mai grav: - Ştii, m-am îndrăgostit de o altă regină!... Atunci să te ferească Dumnezeu de furia femeii! Să nu care cumva să-i laşi la îndemână farfurii, ceşti sau, mai ştiu eu... niscaiva cuţite! Şi nici cameristă golaşă să nu-i fii alături în pat! Rişti să rămâi fără păr dacă nu apuci să o linişteşti la timp cu moliciunea buzelor tale!

            Dar, nu! Nu, de data aceasta! Şi nu pe regina noastră! Prinţul nu o dezamăgea! Regina citea scrisoarea, relaxată şi zâmbitoare, susţinută de pernele moi ale patului, abandonată complet unei dulci şi catifelate detaşări în spaţiul închipuirii.

            Textul, plin de emoţie pătimaşă, contrasta cu grafia ordonată din pagina hârtiei sobre, monogramate... (Cel puţin aşa ne-am fi dorit... şi eu şi... regina.)    

            Scumpa mea regină,

            De când soarta cea crudă m-a alungat din iatacul nebuniilor noastre, nu-mi mai găsesc deloc liniştea şi pacea! Sunt bolnav de iubire şi toată carnea mă doare în lipsa mângâierilor tale! Nu mai pot mânca nici chiar atunci când foamea mă răzbeşte! Iar setea nu mi-o poate potoli nicio apă din lume! Nu mi se lipeşte geană de geană noaptea, iar ziua adorm în şa! În furia ce o simt în adâncul sufletului, nu-i rezistă nimeni în luptă paloşului meu dar, ce folos, iubita mea, dacă nu-mi pot croi drum printre duşmani până la tine? Regele... regele este mulţumit de mine, chiar m-a decorat, dar îţi dai seama tu, adorato, cum m-am închinat eu în faţa Lui ştiind că El te poate vedea şi avea oricând poftele-I  regeşti îi dau ghes?

            Scumpa mea regină, dacă nu mă ucid duşmanii pe câmpul de luptă sau n-o face regele de află de pasiunea-mi  trădătoare, mă voi stinge de dorul ce mă usucă departe fiind de tine, adorato, de arşiţa trupului  şi-a buzelor tale dulci!

            Te iubesc, te iubesc nespus regina mea, sensul vieţii şi – fereşte-mă, Doamne! – al morţii mele! Vino, vino-mi în vise, stăpână a inimii mele, vino în puţinele clipe în care somnul îmi înfrânge încăpăţânarea pasiunii şi îndulceşte-mi suferinţa, stinge-mi jarul trupului şi jur că-ţi voi rămâne rob până la moarte!...

            Regina chicoti. Prinţul n-o uitase! Amintirea nopţii lor de-amor nu se stinsese din memoria iubitului! Simţea cum pasiunea-i răvăşeşte toate simţurile la recitirea repetată a slovelor iubitului: ... stinge-mi jarul trupului şi jur că-ţi voi rămâne rob până la moarte! Ah! Arşiţa trupului ei aprinsese focul în vintrele prinţului, transformându-l în robul pasiunii ei mistuitoare. Prinţul îşi iubea, îşi dorea regina şi chiar se topea de dorul ei! Şi încheia atât de frumos!... Te sărut de mii de ori, iubito, şi-ţi jur credinţă veşnică, regina vieţii mele!

            Al tău pentru totdeauna...

           Femeia acoperi, la rându-i, epistola cu buzele-i regale, o vârî fericită sub perna cea mare şi se abandonă total îmbrăţişării voluptoase a aşternuturilor de sub ea, martore tăcute ale aventurii nebune de-o noapte în compania frumosului prinţ; alături, împărtăşindu-i complice omeneasca slăbiciune sentimentală, frumoasa cameristă visa, şi ea, la propriul făt frumos...

               

*

            Regele, instalat auster în cortul de campanie, avea toate motivele din lume de a fi îngrijorat. Era preocupat de integritatea fruntariilor ţării. Vecinii lacomi din cele patru zări parcă se vorbiseră între ei şi, pe nesimţite, prin acorduri perfide, trădări sau ameninţări făţişe, acaparaseră porţiuni  mari din trupul ţării. Se ajunsese la un haos total! Toţi se războiau cu toţi! Iar el rămăsese singur împotriva tuturor! Cu armata neaprovizionată, demoralizată şi răsfirată pe mai multe fronturi. Ce să apere mai întâi? Cu cine, mai ales? Nici în vistierie nu găsea suficient aur pentru a-şi plăti, îmbrăca şi înarma vitejii ce, la vremuri atât de grele, îi rămăseseră credincioşi... Cu cine să se alieze? În cine să se încreadă? Cine îi mai era fidel? Dar mai era cineva de încredere în lumea asta bolnavă şi plină de trădători? Regele se agita nervos în cortul de campanie şi căuta soluţii. Avea nevoie de o nouă strategie, una cu adevărat eficientă, de oameni loiali şi de soldaţi bine îmbrăcaţi şi înarmaţi. Ţara trebuia reîntregită, iar el trebuia să găsească soluţia! Ţara era în pericol! Coroana îi era ameninţată! Bătu scurt din palme:

            - Să vină nobilii: se-ntruneşte consiliul de coroană!

            Sfatul nobililor se adună într-o clipită. Nici ei nu puteau sta liniştiţi din moment ce domeniile le erau ameninţate de hoardele hămesite ale neamurilor păgâne. Şi dacă satele şi ţarinile le ajungeau pradă cuceritorilor... aceasta ar fi însemnat pârjol, măcel, grâne arse, ape otrăvite sau spurcate, violuri, copii şi femei luate cu arcanul şi duse în sclavie, biserici arse şi golite de odoare, preoţi şi credinţă batjocorite... numai la nenorociri se puteau aştepta dacă nu-şi uneau minţile, braţele şi averile pentru salvarea ţării. Se ajunsese la momentul critic în care toţi trebuiau să gândească la unison, în care paloşele trebuiau înmuiate fără milă în sângele duşmanilor, iar buzduganele să zdrobească ţestele năvălitorilor. - Noi suntem ţara! Aceasta era deviza clamată mereu de nobili în faţa regelui şi acum ea trebuia să fie demonstrată pe câmpul de bătălie! Doar acolo, pe câmpul de luptă, prin faptele de vitejie şi jertfă de sine îşi puteau proba măsura credinţei faţă de ţară şi neam, faţă de rege şi regină. Se putea citi hotărârea pe chipurile lor înnegurate şi însemnate de cicatricele războaielor trecute, în ţinuta sobră, milităroasă şi aspră de pe ei. Mâinile vitejilor strângeau deja garda paloşelor când s-au închinat în faţa regelui.

            - Ţara este în pericol! – a spart regele tăcerea sumbră din cortul de campanie.

            Un murmur aprobator şi îngrijorat se auzi din partea capetelor plecate ale celor mai de frunte nobili ai ţării. De afară se auzeau trupele făcând manevre, iar pe deasupra cerurilor corbii ce se roteau croncănind pe limba lor întotdeauna prevestitoare doar de rele.

            - Cunoaşteţi situaţia grea în care ne aflăm. Nu mai este nevoie să v-o descriu şi nici să vă spun ce primejdie sumbră ne paşte: pierderea fiinţei naţionale! – îşi continuă regele monologul plimbându-se agitat prin cort şi căutând insistent luminile ochilor supuşilor săi, parcă în cercetarea semnelor de fatală slăbiciune.

            - Acum trebuie să hotărâm ce facem mai departe pentru a salva ce mai poate fi salvat, ce compromisuri putem accepta pe moment şi ce strategie de viitor adoptăm pentru a redeveni ceea ce am fost: o naţiunea mare, unită, independentă şi mândră!

            Când a clamat, sobru, ca în biserică: mare, unită, independentă şi mândră! – regele a făcut-o pe un ton solemn şi crescător până la a se confunda cu o poruncă ce nu suportă neascultarea şi, când a ajuns la mândră, şi-a rotit din nou, ameninţător, privirea oţeloasă deasupra întregii adunări. Erau ei, supuşii săi, conştienţi de gravitatea pericolului ce ameninţa însăşi fiinţa ţării? Nobilii ascultau, aprobându-şi într-o tăcere mormântală suveranul şi aşteptau ca acesta să le permită cuvântul şi să le ceară sfatul.

            - Trebuie să decidem odată cu cine ne aliem: cu Apusul? Sau cu Răsăritul? Ochii pătrunzători ai regelui scrutară întreaga adunare, de-i înţepeni pe toţi pe locurile lor. Nu putem să ne mai disipăm forţele pe mai multe fronturi, ca până acum! – îşi termină regele scurtul expozeu. De altfel, situaţia era atât de clară şi de gravă, încât nici nu erau prea multe de spus.

            - Aştept, aştept ideile domniilor voastre de nobili umblaţi pe la înaltele curţi, nu sfaturi, dojeni sau plângeri! Dacă mai doriţi un motiv, atunci iată-l: piere ţara, piere şi regele, dar pieriţi şi domniile voastre! Şi averile, şi demnităţile, şi privilegiile... Mai vreţi ceva? – tună monarhul autoritar.

            - Măria Ta, să ne aliem cu Răsăritul! – veni, cu glas gâtuit, o sugestie dintr-o parte. Probabil că astfel ne vom recâştiga pământurile pierdute la apus!

            - Ba cu Apusul, Măria Ta! – îndrăzni cineva din cealaltă parte. Apusul ne-a promis pământurile de la răsărit!

            - Răsăritul ne este mai aproape!...

            - Apusul e mai corect!...

            - Ba Răsăritul, ba Apusul! – tăie regele gâlceava nobililor. Acum nu avem vreme nici de sentimentalisme şi nici de interese mărunte! Nu trebuie să uitaţi că doar recâştigându-ne independenţa şi mândria statală, putem să revenim la hotarele hotărâte din străbuni! Şi, astfel, şi la moşiile şi averile pierdute. Prinţe – se întoarse regele către cel mai de încredere, şi plăcut ochiului, sfetnic al său – care este situaţia frontului? Ce tabără are şanse mai mari de izbândă în acest moment? Dacă ne aliem unei anumite tabere, putem întoarce definitiv soarta războiului în favoarea noastră? Care este acea tabără, prinţe?

            - Măria Ta, frontul este într-un echilibru fragil. Munţii despart cele două tabere, dar şi ţara noastră în două. Cum s-ar spune... războiul e la noi! Grosul armatei noastre este în partea aceasta, a Răsăritului şi dacă ar fi să atacăm Apusul... ar trebui să traversăm noi munţii. Să ne cucerim propriile culmi cu arma în mână. Ar rămâne mulţi viteji pe câmpul de luptă! Aşa că, mai bine, ne aliem în mare taină cu Apusul şi ne întărim poziţiile în tranşee până ce ei vor traversa în voie munţii. Mai câştigăm şi ceva timp pentru organizarea şi aprovizionarea oştirii. Oştirea Îţi este credincioasă, Măria Ta, dar oamenii nu sunt îmbrăcaţi pentru iarnă şi... sunt flămânzi! Mai sunt şi demoralizaţi... Până acum nu au făcut nimic altceva decât să fugă din faţa inamicului, de oriunde ar fi venit el! Pune-i să dea piept cu duşmanul, Măria Ta, şi vor prefera moartea vitejească fugii ruşinoase! Pe de altă parte, din cauza iernii ce se apropie, nici Răsăritul nu prea se-ncumetă în acest moment la traversare şi-şi întăresc şi ei poziţiile în propriile tranşee. Deci, am avea răgazul necesar pe care, dacă l-am folosi cu înţelepciune...

            - Înţelept grăit-ai, prinţe! De aşa cugetare aveam nevoie acum! Se vede că nu ţi-ai pierdut timpul doar în petreceri pe la curţile regale ale neamurilor Noastre aşa, ca alţi fii ai nobililor de-aici de faţă! – căzu ghilotina domnească asupra celor ce se simţeau vizaţi.

            - Dacă trecem cu bine şi de această încercare – continuă regele – să-Mi aminteşti să-ţi găsim o prinţesă pe măsura frumuseţii înfăţişării şi agerimii minţii tale!

            - Măria Ta este prea bună cu mine! – se închină roşind, prinţul, în faţa regelui său. 

            Privirea monarhului trecu aparent absent şi sever pe deasupra capului plecat al supusului Său, dar chiar îl preţuia pe acest tânăr prinţ! Apoi, uitându-Se semeţ la nobilii închinaţi înaintea-I şi schimbând registrul într-unul încurajator, îi îndemnă să ia cuvântul:

            - Nobili, dumneavoastră, aveţi alte păreri? Aveţi alte sugestii? Acum este timpul să vorbiţi cu curaj şi demnitate! Acum sau niciodată! Dar şi cu... înţelepciune! Vă ascult!

            Niciunul dintre nobili nu îndrăzni să ridice capul. Doar un murmur plutea aprobator pe deasupra adunării. Prinţul vorbise pentru toţi şi-şi dădeau şi ei seama că vorbise bine. Regele îşi muta privirea de la unul la altul, dându-le răgazul curajului vorbirii. Dar nu mai era nimic de spus.

            - Aşadar, s-a stabilit! Chiar la noapte, prinţul va trece munţii şi va merge cu oferta Noastră pentru Apus. Dar vă avertizez: acesta va fi doar o înţelegere de moment! Un compromis doar de noi ştiut! În funcţie de evoluţia războiului, de faptele de luptă ale vitejilor noştri şi de interesele diplomatice ce vor surveni ulterior, ne vom cere toate teritoriile înapoi! Toate! Vă jur! Insist pentru ultima oară: domniile voastre trebuie să daţi dovadă de curaj şi determinare pe câmpul de luptă, iar Noi vom fi vigilenţi pe cel al diplomaţiei!

            Apoi, adresându-se prinţului:

            - Prinţe, te poţi retrage pentru a-ţi pregăti plecarea! Îţi poţi lua pe oricine doreşti să te însoţească în această misiune de importanţă capitală. Să-ţi iei şi cel mai bun ghid pentru traversarea munţilor! În farmecul şi abilitatea ta de negociere stă chiar viitorul regatului! Iar din partea mea ai toate împuternicirile necesare să duci tratativele aşa cum consideri că este mai bine! Ţi-ai înţeles misiunea?

            - Înţeles, Măria Ta! – făcu prinţul o ultimă plecăciune şi se retrase cu spatele.

            - Acum, că am stabilit strategia diplomatică, s-o analizăm şi pe cea militară! – decise regele revenind către nobilii din faţa Sa. Câţi oşteni avem sub flamuri?

                     

          Fragment publicat în Eternitatea unei emoții - Antologie de creație literară a A.S.P.R.A. Galați, Editura InfoRapArt, 2015