Învârtelile Ioanei

Imagine capturată din mediul online

ÎNVÂRTELILE IOANEI

Prolog.

- Uf, bine c-am intrat odată-n Serbia! – exclamă, a ușurare, femeia.

Bărbatul zâmbi. O-nțelegea foarte bine... Da, avuseseră parte de o zi grea și de un drum al naibii de solicitant. Dar nu mai aveau mult de mers până la destinație. Se vor caza, vor face un duș înviorător și… direcția restaurant! Era singurul restaurant din sătucul din preajma frontierei și-l probaseră cu vreo opt zile în urmă, când făcuseră drumul la dus – fuseseră satisfăcuți. Mâncare bună, de-a casei, așa cum solicitau de fiecare dată și, foarte important, ieftină. Din filosofia lor de călătorie făcea parte și acest aspect: să cunoască și să se delecteze din bucatele specifice locurilor vizitate. Va comanda, pentru început, o supă caldă – așa, a relaxare – și apoi, cu toată împotrivirea soției, se va înfrupta dintr-o porție serioasă din celebrele cevapcici sârbești. Sigur vor avea și niște cartofi prăjiți alături… Și-o sălățică… Cu așa gânduri vinovate, ocupându-i mintea, bărbatul își văzu de condus, zâmbind imperceptibil. 

*

Socoteala de-acasă

Practic, ei fuseseră cei care programaseră o adevărată aventură, atunci când au decis să schimbe traseul la întors. Ca mai în toate socotelile de-acasă…. Decât să mai parcurgă drumul acela lung, şi monoton pe coasta dalmată și apoi, de la Zagreb, s-o taie în linie dreaptă, prin nordul Croației până la Morović-Serbia – e adevărat, mai tot drumul pe autostradă – mai bine s-o taie de-a dreptul prin Bosnia-Herzegovina. Ceru și părerea doamnei sale:

- Ce zici, la întoarcere o luăm prin Bosnia-Herzegovina? Nu știu ce surprize ne poate rezerva drumul – nema autostradă!… – o să rulăm mai mult prin munți.

- Știu și eu ce să zic?... Ar fi ceva. Mai vedem locuri noi… oameni noi… admirăm natura… doar suntem în vacanță, nu?

- Da, așa e, m-am gândit și eu la asta și… aș mai adăuga un argument tare: nu mai plătim cei 39 de Euro la autostradă!

Ce le mai arseseră puşculiţa, dările astea, la dus: într-o primă etapă, 17 Euro, apoi alți 22… 39 de Euro le săltaseră croații din portofel pentru luxul comodității și al vitezei! E adevărat, din 120-140 km/h nu scoseseră mașinuța. Care s-a comportat perfect! A ținut piept cu brio mai titratelor Audi, BMW, Mercedes… Cu cei doar 60 de cai ai săi, când avea de-a face cu vreun novice, așa îi lua fața! Hm, dar 39 de Euro era o sumă, o… masă consistentă la restaurantele scumpe din Trogir!

- Ei, vezi? Avem destule motive pentru schimbare – o luăm prin Bosnia-Herzegovina!

Femeia tăcu.

- Știi ce mă nedumerește pe mine? – își continuă, bărbatul, șirul îndoielilor.

- Ce? – preluă femeia, din mers, neliniștea bărbatului.

- Uite, vezi tu, pe harta Google, drumul dintre Morović și Trogir, cel mai lung, adică cel de pe autostradă, are 680 de kilometri și spune că se efectuează cam în opt ore…

- Cam atât am făcut și noi, nu?

- Puțin mai mult, dar nu asta contează. Altceva mă surprinde.

- Ce te surprinde pe tine, bărbățelul meu drag? – îl luă soția la sentiment. Te ajută Ioana, prietena ta cea bună…

Ironia era evidentă, iar trimiterea la Ioana, vocea de pe GPS – care, e adevărat, uneori își mai bătea joc de ei, trimițându-i pe cine știe ce coclauri – era de-a dreptul răutăcioasă.

- Lasă prostiile! Ioana, Ioana asta pe care-o iei tu în râs, întotdeauna ne-a dus la destinație! – replică el iritat.

- Dar ne-a și zăpăcit uneori… – nu se putu abține consoarta. Avea așa un talent de-a învârti cuțitul în rană…

- Uite – și bărbatul reveni la nedumerirea lui – drumul ăsta, ăsta de-o taie de-a dreptul Bosnia-Hezegovina, e cu vreo 200 de kilometri mai scurt…

- Și nu e bine?

- Ba da, dar ăștia de la Google zic că se face în vreo zece ore!…

- Cum așa, drumul este mai scurt cu 200 de kilometri și-l parcurgi în zece ore?! Adică… cu două ore mai mult?!

- Așa zice Google, iubito! Nu are logică, dar… de regulă, Google nu minte.

Chiar se confruntau cu o dilemă. Ce s-aleagă: drumul verificat, mai sigur, dar adormitor și… costisitor sau s-aleagă necunoscutul, aventura prin munți, pe un drum mai greu, dar plin de oferte misterioase? Era Google în eroare sau nu? Aveau desfășurate în fața lor două hărți rutiere ale Europei care nu dădeau prea multe detalii suplimentare față de harta minusculă a gigantului consorțiu, afișată pe telefonul mobil. Localitatea lor de destinație, micuța Morović, nu apărea pe niciuna dintre ele!

- Bine, și-atunci rămânem tot la prima variantă, cea a autostrăzii?

- Dacă ai fi de-acord, eu… m-aș risca… – își îngăimă bărbatul răspunsul nesigur, folosindu-se de o expresie a străzii.

- Prin Bosnia, propui tu? – îi mai încercă odată femeia, hotărârea bărbatului.

- Da… prin Bosnia…

- Fie, s-o luăm prin Bosnia, atunci!

           

*

Optimism vs. pesimism.

Bărbatul, deşi puțin surescitat de oboseala drumului și de negativismul continuu al consoartei, păstra o doză suficientă de optimism și încredere, gândindu-se la clipele de odihnă ce aveau să urmeze. Nu mai aveau mult, cel mult 20, poate 30 de kilometri și vor ajunge la destinație. Prin vămi nu avuseseră niciun fel de probleme, nici când au trecut din Croația în Bosnia-Herzegovina, nici când, apoi, au trebuit să intre în Serbia. Vameșii s-au uitat cu oarece atenție prin buletine, le-au cercetat în fugă chipurile, s-au limitat la o privire rapidă și superficială prin autoturism și apoi le-au urat drum bun. Da, aveau nevoie de drum bun măcar de acum încolo, căci până atunci…

*

Plecarea.  

Programaseră ceasul să sune pe la șase dimineața astfel încât, cu micul dejun, cafeaua de dimineață și toate celelalte, să o ia din loc nu mai târziu de ora opt. Bagajele fuseseră făcute încă de cu seară, așa că s-au încadrat în program. O ultimă privire nostalgică spre frumoasa vilă ce-și adusese aportul necesar (și obligatoriu) pentru finalizarea unei vacanțe reușite, ambarcarea în Fiat și... la revedere, Trogir, la revedere, Adriatica!

Aveau puțin de rulat până la Split, iar apoi, după un scurt popas la supermarket pentru cheltuirea cu rost (sau fără) a ultimilor kuna (moneda croată)... direcția vamă.

Despre decolări și aterizări.

Avioanele de pasageri aterizau, sistematic, chiar în apropierea magazinului. Cât s-au foit ei cu parcarea, au și aterizat trei avioane. Practic, cele două parcări – ale magazinului și aeroportului – erau despărțite de un banal gard de sârmă. Ce-ar fi ca, la plecare, să sar gardul și să bag cheia în contactul unui avion, oricare, și să-mi iau zborul! – fu străfulgerat, pentru o clipă, de un gând poznaș, bărbatul. Visele din copilărie se pare că nu se estompaseră de tot. Nici n-aveau cum să-l părăsească, atâta vreme cât, pe întreaga perioadă a sejurului la Trogir, avioanele decolau sau aterizau la fiecare cinci minute. Încă de dimineața, de pe la ora șapte, începeau aterizările. Avioanele coborau, chiar pe deasupra capetelor lor când se aflau pe terasă, la cafea, sau pe plajă, la... plajă. După-amiaza primau decolările care urmau același traseu, doar că ascendent. Bărbatul le urmărea admirativ – chiar că semănau cu niște păsări de oțel! – le observa suplețea și eleganța, le descifra inscripționările de pe fuzelaj și aprecia de fiecare dată tehnica perfectă dovedită de piloți la aterizare. Aeronavele coborau imperturbabil, pe aceeași pantă invizibilă și lină, cu planul aripilor perfect orizontal, fără nici cea mai sensibilă zbatere. Uneori, un mic nor de fum indica atingerea pistei cu trenul de aterizare și... gata. Liniște. Nu mai mult de cele cinci minute, căci alt avion ateriza sau decola. Seara, de pe balcon, stând cu soția la povești, se auzea mai întâi vuietul aeronavei, apăreau luminițele apoi și abia la sfârșit, când le survola terasa, se-nfățișa în toată grandoarea ei. Mare, baritonală, lucitoare, iluminată, născătoare de noi dorururi de ducă. O urmăreau mereu și mereu, cu același entuziasm. Un adevărat spectacol, derulat doar pentru ei, pentru ei doi, românii așezați pe povești adevărate, pe terasa unei vile din Trogir! Se tăia zgomotul, dispăreau luminile și... liniște. Din grădinile oamenilor se mai auzea doar un țârâit asemănător cu cel al greierilor, unul permanent, căci și ziua le bruia sensibilele timpane. Un fel de cârâitoare pentru grauri, au tras, la unison, concluzia, cei doi soți. Interesantă și utilă ideea, și-a spus sieși, bărbatul. Un nou vuiet anunța un nou spectacol aerian, nocturn.

*

Despre vreme, artă și prieteni.

Meteorologii s-au dovedit exacți! Cu circa două săptămâni înainte de plecare, cercetaseră prognoza meteo pe site-urile specializate și aceasta era cât se poate de clară (și favorabilă): până în ziua plecării spre casă se anunța vreme frumoasă, doar cu câteva franjuri zglobii de nori pe cer, iar apa mării, caldă. Pentru 5 septembrie, în schimb, ziua plecării pe drumul de întoarcere, se anunțau primele ploi la Trogir.

- Do you have winter, in Roumania? Do you have snow? – îl întrebase noul său prieten, croat, pe care-l cunoscuse pe plajă.

Era un bărbat trecut de toate tinerețile, un pic mai în vârstă decât el, cu istorie evidentă în ședințele de bronzat marine, cu chef de vorbă într-o engleză precară, pe care o etala cu mândrie. Burtica adecvată vârstei și o pălărie caraghioasă, maro, de piele întoarsă, turtită asimetric, completa imaginea pitorescului personaj. I-a satifăcut curiozitatea cu regretul că nu a putut fi ferm în răspunsul afirmativ dat.

- But, here, in Trogir, do you have winter? – îi întoarse întrebarea dintr-o curiozitate justificată, având în vedere locul situării pe harta lumii a bătrânei cetăți.

Chiar, aici, în Trogir, cum o fi iarna? O fi ningând vreodată? După bănuielile sale, aici sezonul ar trebui să dureze minimum șase-șapte luni, cam ca la greci sau turci.

- Yes, we have winter, but we have not snow! – îi răspunse cu o urmă de regret în glas, croatul.

Deci, nu, nu aveau zăpadă.

- But here, in winter, we have winds and rains. All the winter! – își completă, croatul, tabloul hibernal povestit.

Aha, ploi și vânturi. Pe lângă o mare, probabil, agitată. Aprigă vreme!... ca pe la Marea noastră Neagră. Sau ca pe faleza Dunării, iarna, de nu te poți apropia de fel... cu gerul și vântul ce-ți șfichiue obrajii îți taie orice chef de plimbare și/sau poezie pe malul bătrânului fluviu.

Prietenul cel nou, după zisele proprii prin utilizarea aproximativă a elementelor limbii engleze, era un adevărat artist: în serile de vară, cântăreț pe terasele din Trogir, iar în perioada rece, pictor și sculptor. Uitându-se la el și studiindu-l mai atent, omul nu mai părea doar un simplu iubitor de mare și plajă dispus să se așeze la palavre cu primul ieșit în cale însă, pentru că pălăria cea caraghioasă, putea fi apanajul unui artist, interesul românului crescu instantaneu.

Dialogul a virat, automat spre un subiect ce-l interesa și pe el: arta. Și, dacă noul prieten tot i-a ridicat la fileu, l-a bombardat cu câteva întrebări precise: ce lucrează, cu ce materiale, ce tehnică folosește, cât timp acordă lucrului pe zi? – chestiuni firești, la care artistul croat a răspuns cu plăcere, dezvoltând, la maximul posibilităților lingvistice, fiecare idee în parte.

Cu ce a rămas din această discuție? Cu informația că artistul excelează în sculptura în piatră, că execută lucrări de dimesiuni medii, de maxim 1,2 m și că din asta își câștigă existența. Bineînțeles, una modestă, ca mai toți artiștii care se respectă. Ce i-a dat de bănuit? Faptul că omul nu poseda un site propriu, un blog măcar, prin care să-și promoveze arta. Chiar ar fi dorit să-i vadă lucrările, să-și facă o idee (pe măsura modestelor sale cunoștințe – aiurea cunoștințe, mai degrabă instincte – în ale artei) despre creația sa. Așa, n-a avut curajul să dea niciun verdict, nici măcar aproximativ, despre nivelul artistic la care se găsea noul său prieten: era un sculptor bun, un... maestru sau un... simplu cioplitor în piatră ce trudește pentru a vinde kitch-uri prin târguri și a-și câștiga existența? A rămas, de asemenea, cu o oboseală intelectuală evidentă, determinată de chinul utilizării unui instrument lingvistic rudimentar.

- My friend, do you like grapes?

Strugurii erau cam încinși și pleoștiți de atâta ședere la soare, într-o pungă din plastic, dar nu se făcea să-l refuze. Ba chiar a mâncat până și cele mai mici și stafidite bobițe. A făcut impresie! Pentru că, ospitalitatea croatului nu s-a oprit aici. Apreciind  apetitul noului său prieten, croatul a scos, triumfător, dintr-o altă pungă de plastic, o clasică bucată de slană.

- Traditional, my friend! – se lăudă omul – și, cu briceagul aferent de la purtător, tăie câteva feliuțe gălbui-albicioase și grase.

- Traditional... ca și pe la noi – completă românul în două limbi, disimulându-și bine ironia dar, în virtutea aceleeași politeți, acceptă și această ofrandă. O feliuță, urmă și a doua... după care croatul, precaut, și-a băgat la loc sigur, în pungă, mica avere culinară. Mai avea de poposit în arșița zilei, iar soarele abia trecuse peste capetele lor. Românului îi ploua în gură.

- Ooo, here is my friend, my musician friend! – îi făcu prezentarea, artistul, prietenului său muzician ce tocmai apăruse pe plaja pietroasă. Pe român nu-l prea încânta această nouă apariție. Îl ştia: cu o zi în urmă, dăduse dovadă de oarecare indecență pe plajă. Nici nu voia să-și mai aducă aminte de nesimțirea căruia îi fusese martor. Dar, ce să-i faci, prietenul croat le-a făcut cunoștință și au trebuit să-și dea mâna.   

Această nouă cunoștință se deosebea de compatriotul său printr-o remarcabilă constituție atletică. În rest, aceeași înălțime, la fel de bronzat și, probabil, ceva mai tânăr. Din ce a reușit să înțeleagă, omul era organistul formației. De altfel, după ce au făcut cunoștință și a fost informat despre identitatea sa: – My new friend is from Romania! – omul a început să fredoneze niște muzică de Pink Floyd. S-a dezbrăcat și a intrat, fără să se sinchisească de new friend from Romania și de natura pietroasă a plajei, în mare.

- He’s a very good swimmer! – îi preciză, admirativ, sculptorul, arătând spre prietenul ce-și începuse cursele dus-întors undeva, în larg, dar nu foarte departe de mal. Omul avea ceva stil – un fel de voinicească mai șlefuită – și dădu dovadă de rezistență, executând câteva curse bune, după care, în apa mică de la mal, și-a început cota de flotări, executate cam demonstrativ – în zonă se bălăceau niște doamne.

- Yes, indeed! – îl aprobă românul, urmărind demonstrația de înot ale voinicului iubitor de Pink Floyd. Oarecum, antipatia din ajun s-a mai estompat mai ales că, după ieșirea din apă, dialogul dintre ei a alunecat pe o pantă filosofică ce-i permitea să intuiască un spirit neliniștit, aflat într-o căutare evidentă.

- Dragule, mergem și noi la masă? – l-a smuls soția din anturajul româno-croat ce se formase, ad-hoc, pe plajă.

- Da, dragă, mergem! – și partea română și-a luat la revedere, în modul cel mai amical cu putință, de la partea croată.

Era o certitudine: noii săi prieteni erau, prin chiar apariția lor, simpatici, pitorești. Cunoscându-i pe malul Adriaticei și nu pe o terasă la o bere, conversația lor a avut o anumită doză de credibilitate. Au pălăvrăgit despre multe, în aer liber, sub un soare destul de blând și îngânați de vuietul mării. Au vorbit despre natură, despre artă, mâncare și sport – românul a avut grijă să laude performanțele sportive ale croaților, în general și ale muzicianului-înotător, în special. Da, cei doi au reușit să asigure o pată de culoare timpului dedicat plajei la Trogir și au venit în întâmpinarea uneia dintre dorințele sale: de a cunoaște oameni noi, de a le afla obiceiurile, de a schimba idei. S-au întâlnit de trei ori pe plajă, în trei zile diferite și cam la aceeași oră a amiezii. Temele abordate în discuție au fost cam aceleași: vremea, marea și arta. 

*

Incidente rutiere.  

Într-adevăr, meteorologii, ca niciodată, au fost exacți. Acum, în ziua plecării, nori amenințători se conturau pe cerul Croației. După ce au trecut granița, ploaia s-a pornit. Nu în cascade, dar o mocănească hotărâtă i-a urmat pe tot parcursul bosniac. Ce vrajă a naturii, de ce pitoresc să se bucure pe așa ploaie? Când, imediat după ce au trecut de vameși și de grăniceri, au intrat în munți și-au început urcușurile și coborâșurile, cu serpentine strânse ce-ți impuneau o atenție desăvârșită? La care s-a adăugat ploaia aceea năzdrăvană ce se insinua perfid printre profilurile anvelopelor și asfaltul de dedesubt.

Au avut parte și de două incidente ce le-a pus la încercare nervii și... credința. Da, credința în Dumnezeu sau, mai bine zis, în protecția Lui! Primul, aparent minor – atenționarea – s-a întâmplat într-o curbă obișnuită, în momentul în care a prins cu roțile banda separatoare de pe mijloc. Aceasta, fiind una din cele profilate (un fel de zebră îngustă, ale cărei dungi sunt în relief), s-a adăugat celorlalte elemente de dificultate: serpentină, viteză, ploaie și... mașina a valsat pe asfalt. Noroc că nu trecea nimic din niciun sens! Noroc că a rămas pe asfalt și nu s-a pupat cu muntele. Ar fi rezultat un pupic strâmbăcios de table și deranjant, tare deranjant pentru vacanță și la buzunar. Au respirat adânc, au mulțumit în sinea lor zeilor și sfinților protectori și și-au reluat drumul.

- Vezi, iubito, ce ușor se poate petrece un eveniment? Hai să ne calmăm și să nu ne mai contrazicem aiurea, să ne bucurăm, totuși, de drum, de plimbare, chiar așa, cu toată vremea asta câinoasă! – o invită bărbatul pe soția sa la calm și armonie.

- Bine, iubitule – conveni, condițional, consoarta – dar mai las-o pe Ioana asta și urmărește și tu indicatoarele!

Era clar: armonia nu avea cum să dureze. El continua să-i acorde girul încrederii sale Ioanei, iar ea, consoarta, avea un cui împotriva ei. Ce să-i faci – așa-s construite femeile: dacă Ioana ar fi venit din lumea reală, cred c-ar fi ciufulit-o puțin. Poate... puțin mai mult.

Într-adevăr, armonia nu a durat. Știți cum e: când intri într-o inerție, de orice fel, este greu s-o spargi. Altfel n-ar fi inerție! Și a ținut... până la destinație. Cu precizarea că nici cel de-al doilea incident, al cărui avertisment a fost mult mai accentuat decât primul, nu a reușit să înăbușe încăpățânarea cu care contradicțiile își făceau de cap în habitaclul micuțului Fiat. Cu siguranță, dacă cele două spirite ce se împungeau cu obstinație, nu ar fi aparținut unor proprietari cumsecade, simplele avertismente ar fi devenit oribile evenimente!  

Dar, ce s-a întâmplat?

Reamintesc, pentru o mai bună înțelegere, condițiile de drum: șosea îngustă de munte, serpentine strânse, ploaie mocănească, cer întunecat.   

Faptele: în față, rula o mașină cu viteză exagerat de mică, chiar pentru acele condiții vitrege. În spatele lor, un cârd serios de autoturisme nervoase. A urmat-o (pe neputincioasa de dinainte) cu răbdarea pusă la încercare, așteptând un moment prielnic pentru a o depăși. Cu cât momentul întârzia să apară, cu atât nervozitatea se amplifica. Se simțea după accelerările și frânările repetate și, adesea, fortuite, de nepriceperea celui din față. În sfârșit, a apărut oportunitatea: a accelerat brusc și l-a depășit. Urma o curbă pe care o putea aborda cu ușurință dar, dintr-odată, i-a apărut în față un om gesticulând disperat. A fost clipa ce le putea fi fatală: a frânat brusc, instinctiv și, în acel moment a pierdut controlul autoturismului. A putut zări, într-o fracțiune de secundă, cum botul mașinii sale se îndrepta spre o alta, una răsturnată, cu roțile privind spre cer. A tras puțin de volan, alegând ca nouă destinație... peretele muntelui. Cu piciorul apăsat hotărât pe frână, a simțit, instantaneu, ABS-ul făcându-și datoria. S-a oprit chiar în buza de piatră, evitând, milimetric, dezastrul.  

Curios, nu s-a speriat. Nici nu s-a pierdut cu firea. A ținut ochii larg deschiși, a văzut la timp întreaga scenă, a analizat și a acționat într-o fracțiune de secundă. Chiar se mira în sinea sa de sângele rece de care dăduse dovadă. Nu era prima oară când își observase reacțiile lucide în împrejurări dificile de drum. Dar... nu era cazul și nici momentul să se umfle în pene și s-o facă pe eroul. Din contră!

- Era cât p-aci, iubito! – atât spuse și băgă mașina în marșarier pentru a o așeza din nou pe drum.  

Ca prin farmec, dispăruse întreg decorul acțiunii. Nu tu mașină răsturnată, nu munți cenușii și ploaie mocănească, nu serpentine circulate de autoturisme nervoase. Amuțise și aparatul de radio. Liniște. Doar liniște. O liniște plăcută simțurilor. Parcă intraseră într-o altă dimensiune.

Au circulat așa, în tăcere, până i-a trezit Ioana: - Peste trei sute de metri virați la dreapta!

- Aha! Hai că ieșim la lumină! – rupse bărbatul, tăcerea.

- O mai fi mult, omule? – îndrăzni și femeia.

- Păi, ne cam apropiem de graniță. Și de la graniță, să mai fie vreo... treizeci... patruzeci de kilometri?... – răspunse el, printr-o interogație, dar sigur pe optimismul manifestat.

- Nu te-nșeli?! – îl chestionă femeia, neîncrezătoare.

- Nu cred, dragă! – și bărbatul trase mașina pe dreapta. Intraseră într-o localitate. Uite – continuă el, desfăcând una dintre cele două hărți – noi suntem aici, foarte aproape de graniță, trebuie să apară din moment în moment!

- Și Morović pe unde vine? 

- Puțin mai la nord, pe-aici, în apropierea granițelor cu Croația și cu Bosnia-Herzegovina. Localitate mică, nici nu este trecută pe hartă!

- Așa să fie, iubitule, că nu mai pot! M-a terminat drumul ăsta! Sunt cu nervii la pământ! S-ajungem odată, să facem o baie și să mâncăm ceva!

- Ajungem, dragă, de ajuns, ajungem noi, nu te teme! Trage aer în piept, calmează-te, stabilește pacea interioară, iubește-măăă...  și o să vezi că totul o să termine cu bine! – concluzionă el, tandru, cu optimismul ce-l caracteriza.

- Dacă zici tu! – acceptă și femeia să-și schimbe tonusul.

- Îmi dai un pupic? – forță el nota, abordând un ton ghiduș.

- Hai, nu fi măgăruș și vezi de volan! – îi tăie ea avântul tineresc.

*

Iar Bosnia-Herzegovina?!

- Chiar așa, bine că ne-am văzut în Serbia! Mi se cam urâse de munții ăia! – îi dădu el dreptate (și satisfacție) consoartei. 

Rulau pe un alt tip de drum, unul drept, cu două benzi pe sens. Se oprise și ploaia. Norii erau și aici stăpânii cerului dar, ceva mai prietenoși, permiteau câtorva raze de lumină să se strecoare spre Mama Pământ așa, a bucurie și speranță. După disconfortul celor aproximativ patru sute de kilometri de serpentine montane bosniace, ceea ce li se desfășura acum în fața ochilor reprezenta un adevărat lux. Redeveniră vorbăreți. Și cu un început de bună dispoziție în habitaclu.

- Nu te mai hidratezi și tu puțin? – îl îmbie soția, desfăcând sticla de apă ce-o avea în custodie. (Era una dintre atribuțiile nedeclarate ale copilotului.)

- Nu, dragă, mă păstrez pentru supa aia caldă! Și-apoi... nu cred că mai avem mult!

- Cam cât crezi că mai avem de mers? – întrebă femeia, cu un licăr evident, de speranță, în suflet.

- Nu știu, dar cred că, în aproximativ treizeci de minute... suntem la destinație.

Peste trei sute de metri virați la stânga! – se băgă, iar, în vorbă, Ioana.

- Uite, vezi, și Ioana e de acord cu mine. Hopa, dar ce-o fi cu ăștia de staționează aici?

Se încadrase pe banda stângă, conform sugestiei Ioanei și acum se vedea nevoit să stea la o coadă serioasă de mașini. Un semafor, în fața lor, se ocupa de ordinea priorităților, dar doar cei de lângă ei, de pe banda din dreapta, zburdau pe „verde”. Ei, ca melcul.

- Sper să n-avem un accident în față. Tocmai acum, când suntem atât de aproape finalul călătoriei – se arătă îngrijorat, bărbatul.

- Parc-am fi pe Valea Prahovei! – vitriolă și femeia cu doza sa de pesimism.

Înaintau câte un metru – stăteau. Cam un minut. Iar un metru – iar stăteau. Iar un minut. În fine, s-au apropiat de intersecția cu pricina. Abia atunci au observat că, și din sensul opus, autoturismele care intenționau să vireze la dreapta, înaintau cu aceeași viteză, cea a melcului. În intersecție se comportau civilizat și intrau când dintr-un sens, când din celălalt. Din fericire, nu era vorba de niciun accident. Doar că:

- Nevastă, tu vezi ce văd eu?! – se impacientă bărbatul. 

- Ce să văd? – tresări și femeia, surprinsă de intonația îngrijorată a soțului ei.

- Păi... suntem la graniță! Ce graniță-i asta? De unde a apărut?!

Într-adevăr, la vreo treizeci de metri în față, pe un panou mare, frontal, scria Republika Srpska. Jos, autoritățile își făceau treaba și verificau documente, mașini și pasageri. Ce mai, graniță în toată regula! Nervozitatea (și reproșurile) își refăcură apariția:

- Vezi, dacă asculți de Ioana și nu te uiți și tu, ca tot șoferul, după indicatoare? – răbufni femeia.

- Ce indicatoare vrei să vezi, dragă, cu Morović? – ridică tonul și bărbatul. Și-apoi, Ioana a fost foarte clară: viraj la stânga! N-a obiectat niciun moment c-am fi greșit drumul!

Erau așezați pe un fel de drum cu sens unic. Chiar de-ar fi vrut să se întoarcă, nu puteau: coloană în față, coloană în spate. Erau mânați, ca vitele, într-o singură direcție: spre graniță. Bărbatul răbufni: 

- Ce țară-i asta, dom’le: Republika Srpska?! Ce separatiști or fi făcut țară în țară?! Uite, vezi, așa vor să facă și la noi secuii: țară în țară – să trecem cu pașaportul spre Târgu Mureș! Sau, dacă vrem să mergem la Tușnad, la băi, tot cu pașaportul! N-ai viza secuiului? Treci munții înapoi!

Ce globalizare? Ce Uniunea Europeană? Doar fărâmițare! Divide și vei stăpâni! O doză de patriotism amestecată cu revoltă față de cei ce nu recunosc și nu respectă istoria și cultura țărilor în care s-au născut și au crescut, l-au făcut să-și piardă cumpătul. Nu-i vorbă, după ziua aceea extenuantă, nici nu era greu să-ți ieși din pepeni.

Între timp, au intrat în vamă. Ca de fiecare dată, totul a decurs ușor: grănicerii și vameșii (secesioniștii), amabili, au aruncat o privire fugară în documente și spre mașină și le-au urat drum bun. Hm, li se mai urase de câteva ori în ziua aceea.

Welcome in Bosnia-Herzegovina! Așa scria pe panoul întâlnit la ieșirea din graniță!

- Măi nevastă, iar am intrat în Bosnia-Herzegovina?! Ăștia au înnebunit? Păi, tocmai ce-am ieșit! Nu mai înțeleg nimic! 

- Da, poftim, Ioana ta! Ne-a băgat din nou în Bosnia-Herzegovina! Ne-a scos din Bosnia, am mers zece kilometri prin Serbia și ne-a băgat iar în Bosnia! Ia-te după ea! La noapte, cu ea să te sui în pat!

Însă, după ce surpriza se mai diluă, reveni, pe un ton împăciuitor și alintat:

- Nu gândești deloc cu capul tău! Măcar de m-ai asculta și pe mine, din când în când!...

N-avea rost să se certe. Au tras pe dreapta și au desfășurat toate cele trei hărți (aveau și una mai mică, a Serbiei) pe care le aveau la îndemână. Nu-i ajutau deloc. Poziția lor față de destinație doar o puteau aproxima și, studiindu-le, au aflat ceea ce știau deja: că se aflau în interiorul Bosniei (iar Bosnia!), iar Morović nu apărea pe nicio hartă. Nu le rămânea decât să se ia după Ioana, singura care știa drumul. (Oare îl știa?) Deocamdată, ea îi pusese pe direcția Bijeljina, localitate ce apărea pe hartă, undeva, mai spre nord, tot în interiorul Bosniei, dar... aproape, foarte aproape de granița cu Serbia.

- Mergem la Bijeljina, iubito, și-apoi sigur ne va scoate la graniță, iar de la graniță... ce mai, doar o aruncătură de băț ne mai desparte de Morović!

- Cât de lungă o fi aruncătura aia de băț? – mormăi, ca pentru sine, femeia.

Demarară în tăcere, dar tensiunea reapăruse. Era și firesc. Rulaseră o zi întreagă pe niște drumuri necunoscute și pe o vreme nefavorabilă. Obosiseră și-și pierduseră răbdarea. Nici cu energiile nu stăteau prea bine. Era exact acel tip de încercare la care te supune divinitatea și pe care Scaraoțchi o urmărește îndeaproape, doar-doar Adam și Eva or da-o în bară! Devoalez: n-au dat-o!

Intrară – a câta oară? – pe un drum îngust de munte. Brazi în stânga, brazi în dreapta. Nu tu indicatoare, nu tu localități, nu tu oameni să pui o întrebare. Dar... ce să întrebi? Și în ce limbă? Tăcea și Ioana. Cel puțin, bine că nu obiecta c-ar fi greșit drumul!

- Mister, please, this is the way for Bijeljina?

Localnicul, așezat tihnit la singura masă din afara cârciumii și cu o bere în față, se uita pierdut la arătarea ce coborâse dintr-o mașinuță cu număr străin și care bolborosea ceva cu o hartă în mână. Ce-o fi vrând străinul ăsta?!

- Bijeljina, is O.K.? – și străinul arătă cu mâna în direcția în care mergeau ei. Localnicul se lumină la față și răspunse, pe limba lui:

- Îhî, Bijeljina, Bijeljina, îhî!

Străinul, imitându-i stilul, mulțumi într-un amestec spectaculos de limbi și onomatopee și o luă, grăbit, din loc.

- Bijeljina, îhî, Bijeljina! – îi repetă soției, amuzat, indicațiile simpaticului localnic așezat tihnit la singura masă din afara cârciumii și cu o bere în față.

Au mai oprit de vreo trei ori până să nimerească Bijeljina. Care se lăsa greu cucerită de cei doi turiști. În sfârșit, intrară în oraș. După circa o oră de rulat prin pustiu (tip bosniac) au intrat într-un adevărat oraș.  

Peste opt sute de metri intrați în sens giratoriu. Na, că s-a trezit și Ioana! Până atunci îi lăsase să se perpelească. Peste trei sute de metri intrați în sens giratoriu și-l părăsiți la a doua ieșire! – i se făcu, din nou, milă, Ioanei, și-i onoră cu indicațiile-i prețioase.

- A zis la a doua ieșire, nu la a treia! – ţâşni și vocea adevărată, cu apostrofările.

- N-ai văzut că la doua era interzisă intrarea? Și de când o asculți tu pe Ioana? – răbufni bărbatul, înciudat.

Reconfigurare de traseu. La următoarea intersecție, faceți la dreapta... I-a învârtit de i-a amețit și iar i-a învârtit Ioana prin oraș dar, într-un final sperat, i-a scos. I-a scos din oraș și i-a băgat în... câmp!

- Ce drum e ăsta, măi, omule? Ți-am spus să setezi doar drumurile mari pe GPS! – sări, din nou, consoarta, la gâtul bărbatului. Condusul, noutatea și aventura își pierduseră de mult farmecul.

- Măi, femeie, îți repet a nu știu câta oară: ca să ai acces la o localitate mică, așa, ca Morović, care nici măcar nu-i trecută pe hartă, trebuie să accepți și drumurile secundare la setare. Altfel, nici nu te vede GPS-ul.

Bărbatul nu era prea convins de argumentul său dar, ceea ce era important în acel moment, femeia îl acceptă.

În fine, Morović!  

Rulau în tăcere pe drumuri de țară care, din fericire, erau asfaltate cumsecade. În stânga, lanuri, în dreapta, lanuri. De porumb, de floarea soarelui. Niciun reper pe care să scrie Morović. Ioana tăcea. Bine că n-a băgat placa cu: Reconfigurare traseu. Probabil c-ar fi izbucnit o explozie în habitaclu. N-a fost lung, dar nici scurt, drumul. Dar parcă nu se mai sfârșea. Lumina de la capătul tunelului se încăpățâna să nu-și facă apariția. Până la capătul răbdărilor. A fost aproape.

- Morović! – exclamă femeia, a... descătușare.

- Unde? Unde? Ah, Morović! – oftă și bărbatul a ușurare. O banală placă de lemn, montată neglijent, într-o parte, reușise să dezamorseze, la timp, bomba. 

Era zece seara când au ajuns la vilă. Au primit cea mai bună cameră; de fapt, un apartament cu o cameră. Cu televizor, combină muzicală, aer condiționat, mașină de spălat rufe, alta de spălat vase, fier de călcat și o groază de alte facilități de care n-aveau nevoie, dar care le satisfăceau orgoliul tuflit  al momentului. Bonus, o terasă spre balta din imediata apropiere. Dacă ar fi avut pasiunea pescuitului, ar fi putut lansa chiar de-acolo, de pe terasă. Vântul adia ușor, brotacii își cântau baladele de dragoste. Păsăretul adormise. Se simțea vibrația bălții.

Bărbatul mai consemnă satisfăcut că luminile funcționează și au apă caldă.

- Is open the restaurant, now?

- Yes, of course! – primi ultima asigurare ce-l mai preocupa.

Învârtelile Ioanei le veniseră de hac. Făcuseră cei cinci sute şi ceva de kilometri, ai celui mai scurt drum, în mai bine de douăsprezece ore. Meritau ceva bun. Și asta se traducea, în limbajul clipei, printr-o masă copioasă, o băutură pe măsură, un duș cald și un somn liniștitor. Trebuiau doar să facă primul pas spre îndeplinirirea acestor deziderate. Și l-au făcut:

- Iubito, încep veștile bune: restaurantul este deschis – hai să mâncăm!

Ploiești, octombrie 2016

Această povestire a apărut în Luceafărul de Botoșani, în două numere consecutive, în zilele de 19 și 20 octombrie 2016.  

http://www.luceafarul.net/?s=florin+me%C5%9Fca

De asemena, va apărea și în antologia (în curs de apariție) Catapeteasma cuvintelor line a A.S.P.R.A. (Asociația Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice) Galați.

REGINA

💋U

mbra reginei se prelingea leneşă pe uriaşul pat cu baldachin, încă desfăcut, desenându-şi conturul delicat pe mătăsurile moi şi foşnitoare. Aşa-i plăcea stăpânei să-i rămână patul: întotdeauna cu aşternutul nefăcut, dar într-o dezordine elaborată, pregătit anume pentru a-i primi oricând trupul gol şi zvelt într-o îmbrăţişare solitară, tandră, catifelată şi... misterios de vinovată! Baldachinul, prin simpla lăsare în jos a perdelelor transparente de către cameristă, amplifica misterul. Mobilierul nu era opulent, dar puţinele piese erau alese cu grijă, în moda vremii, reflectând într-un mod tacit gusturile rafinate, dar simple, ale frumoasei femei. Noptierele şi dulapurile erau ocupate de cărţile citite seara, până la ore târzii din noapte şi de cele necesare scrisului sau pictatului, căci filonul artistic al reginei se manifesta atât în poezie, cât şi în pictură. De altfel, înafară de micile piese de lenjerie intimă din interior, în sertare se puteau găsi manuscrisele poemelor sale, aşternute cu un scris mărunt şi îngrijit, iar de pereţi erau atârnate câteva pânze cu peisaje şi flori, subiectele preferate ale stăpânei. La capătul opus patului, oglinda uriaşă de cristal şi masa de toaletă – încărcată cu tot felul de parfumuri, pămătufuri, piepteni şi pomezi – lăsau cale liberă privirilor indiscrete să-şi facă o părere despre cochetăria femeii şi dorinţa de a-şi conserva, în timp, cât mai bine frumuseţea.   

            Dormitorul îi era ultimul şi cel mai drag refugiu. Aici, îşi putea imagina cele mai intime fantezii, fără să fie trădată de expresia chipului – şi apoi, cu siguranţă, supusă judecăţilor mondene – aici se simţea dezlegată de convenienţe şi presupuse vinovăţii, aici... redevenea femeie. Abia în acest spaţiu se simţea cu adevărat regină, stăpână pe ea însăşi, pe lumea şi pe viaţa ei. Stăpână pe lumea-i interioară şi pe trăirile-i sublime. Era spaţiul în care statutul n-avea cum să-i fie contestat, căci aici redevenea regina propriului regat, cel al sufletului.

            Poate de aceea, ori de câte ori obligaţiile protocolare îi permiteau, îşi căuta liniştea în intimitatea camerei sale preferate, îşi arunca bogatele, grelele şi oficialele haine de pe ea direct pe jos şi se abandona băii de seară, eliberându-se parcă de toate urâţeniile lumii, pentru a se regăsi în natura-i curată.

            Obişnuia apoi să-şi usuce trupul facând piruete prin încăpere, cu mâinile larg desfăcute, cu părul lung şi despletit, şfichiuindu-i goliciunea, în paşi de dans, prin iatacul său protector, admirându-şi, probabil, minunatele curbe în dreptul marii oglinzi de cristal şi, într-un final, aruncându-se cu un strigăt de supremă satisfacţie în primitorul său pat, martor şi confident al nebuniilor brodate în mintea ei de femeie visătoare.

            Îi plăcea să umble goală. Simţul artistului din ea îi permitea să fie conştientă de frumuseţea formelor, a trupului, fie el femeiesc sau bărbătesc. Să-şi admire nuditatea în solitudinea camerei era, poate, cea mai nevinovată joacă, dar să şi-o expună razelor fierbinţi ale soarelui prin grădinile palatului... sau să se lase îmbrăţişată de apele înspumate ale mării noaptea... sub clar de lună... să alerge ca o nimfă prin apa înspumată, cu părul fluturând asemenea unei comete pe cerul înstelat, sau, mai mult, să-şi rostogolească corpul pe nisipul mătăsos al plajei, să simtă grăuncioarele fine şi apa mării invadând-o, pe neaşteptate, cu acea tainică viclenie erotică... îi păreau jocuri mai puţin genuine, măcar prin intenţia lor conspirativă...

            Sub boltele largi ale ferestrelor, scruta melancolică zările, rătăcindu-şi privirile undeva, dincolo de orizont, ignorând de această dată marea cea mult adorată, care, în dorinţa de a-şi sustrage aleasa din noianul de tristeţe, bătea învolburată în maluri.

            - Uuuuuuuuuu... uuuuuuuuuu... – o striga marea tulburată şi ea de tristeţea iubitei.

            - De ce, oare, m-oi fi născut  într-un neam regesc?! Şi de ce, oare, o regină trebuie să fie întotdeauna nefericită?! – medita femeia la propriul destin.

          - Uuuuuuuuuuu... uuuuuuuuuuu... – suferea şi marea. Dar eu? Eu? La mine nu te gândeşti?

          - De ce mi-ai dat, Doamne, şi frumuseţe, şi inteligenţă, şi talent, dar nu mi-ai hărăzit şi un rege care, înafara rangului şi a etichetei obligatorii, să trezească în mine şi o mare pasiune?

            - Uuuuuuuuuuu... uuuuuuuuuuu... Dar nu-ţi sunt eu rege, ţie? Nu te alint  cu îmbrăţişări, cu mângâieri şi cu vorbe dulci de fiecare dată când mi te oferi noaptea goală, sub clar de lună? – se frământa marea şi se rostogolea tot mai nervos pe nisipul crud al plajei.

            - De ce nu m-ai lăsat, Doamne, doar o simplă prinţesă? Puteam să scriu, să pictez şi să iubesc după pofta inimii şi nimeni nu m-ar fi judecat! Aş fi făcut plecăciuni cuviincioase în faţa reginei, de orice neam ar fi fost ea, dar aş fi rămas liberă!

            - Uuuuuuuuuu... uuuuuuuuuu... dar eu îţi sunt şi prinţ! – continua marea să-i aline tulburarea iubitei.

            - Doamne, până şi fătucile de la ţară sunt mai libere şi mai fericite decât mine! Ele umblă toată ziua cu picioarele goale prin colbul drumurilor când merg cu vacile la păscut, iar noaptea... am auzit până şi eu unele zvonuri de ce fac ele pe-acolo, prin fâneţe...         

            Marea tăcu. Oare, de dragul reginei, să se mulţumească doar cu statutul de simplu flăcău de la ţară, încălţat în opinci şi cu un cămeşoi de in alb tras pe cap? Ea, care ţinea corăbiile la suprafaţă şi le deschidea drumurile spre zările largi sau le putea scufunda oricând, după pofta inimii? Ea, care avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor vieţuitoarelor din cuprinsul apelor fără margini? Să-i cedeze locul flăcăului în cămeşoi şi fără nimic pe dedesubt? Ar fi cedat ea, marea, dar regina putea-va, oare, să se mulţumească doar cu statutul de ţărăncuţă desculţă şi îmbrăcată simplu, numai cu o ie înflorată şi-o fotă peste pulpele goale?

            Cerul îşi regăsi şi el lumina de după norii alungaţi de vânturile nebune şi acum liniştite subit. Un calm aparent se aşternu peste zările largi, la fel ca şi pe pieptul alb şi plin al femeii care nu mai pulsa agitat ci, într-o tandră şi conspirativă relaţie provocă soarelui încă un minunat şi roşu aprins apus. 

            - Măria Ta! – îndrăzni camerista să-i întrerupă reginei tulburarea gândurilor – aţi primit o scrisoare de la prinţ.

            Era singura cameristă acceptată pe lângă regină. Tânără, frumoasă şi înzestrată cu cele mai importante calităţi din lume: vedea fără să vadă şi auzea fără să audă; glasul îi era melodios, asemenea unui cânt de privighetoare în vară şi pasul... se mişca atât de uşor, asemenea unei umbre plutitoare... O accepta până şi în ritualurile libaţiunii, când, aproape traversând spaţiile serviciilor rigidizate de etichetele formale… mâinile fetei se plimbau cu o anume delicată senzualitate pe trupul reginei, deşteptându-i, ca într-o reverie virginală, pasiunile înăbuşite ale dulcii carnalităţi... Îi plăcea să fie admirată, să fie privită de un ochi în stare să-i priceapă frumuseţea simplă, de femeie. Se simţea, într-un anume fel, în graţiile iubirii, fără niciun simţământ culpabil...

            - A trimis prinţul mesaj? – tresări bucuroasă regina.

            - Chiar acum a sosit, Alteţa Voastră!

            Camerista stătea uşor înclinată şi cu mâna întinsă, iar pe tava de aur se putea observa plicul trandafiriu cu pecetea nedesfăcută, în aşteptarea lecturii regeştilor ochi.    

            - Ah, iubitul meu prinţ! De când aşteptam plicul tău!

            Fără să-şi ferească goliciunea, regina luă plicul şi, cu sclipiri jucăuşe în ochi, o privi cu înţelesuri doar de ele ştiute pe cameristă. Se trânti fericită în uriaşul pat şi aşternu mai multe sărutări pătimaşe pe trandafiriul plic. Apoi, bătând fără echivocuri cu palma mătăsurile de lângă ea, o invită pe cameristă alături, să-i fie părtaşă la bucuria citirii scrisorii de amor venită de la prinţ.

            O scrisoare de dragoste adresată femeii iubite este mult mai bine receptată de aceasta dacă la citire mai are alături o femeie, cu atât mai mult dacă ea este cea mai bună confidentă şi, pe deasupra, este tânără şi frumoasă. Trăiesc amândouă senzaţii amplificate, chicotesc, complotează... Şi dacă una dintre ele este complet goală şi nici cealaltă nu are prea multe pe ea... O îmbrăţişare vinovată şi un sărut prelung poate deveni preambului apropiatei nopţi fiebinţi de dragoste a reginei cu prinţul!     

            Mai grav este dacă lectura epistolei nu este pe placul cititoarei. Dacă prinţul din poveste nu-i spune vorbe dulci ci, din contră, o anunţă că este nevoit să plece... că mama i s-a îmbolnăvit sau, şi mai grav: - Ştii, m-am îndrăgostit de o altă regină!... Atunci să te ferească Dumnezeu de furia femeii! Să nu care cumva să-i laşi la îndemână farfurii, ceşti sau, mai ştiu eu... niscaiva cuţite! Şi nici cameristă golaşă să nu-i fii alături în pat! Rişti să rămâi fără păr dacă nu apuci să o linişteşti la timp cu moliciunea buzelor tale!

            Dar, nu! Nu, de data aceasta! Şi nu pe regina noastră! Prinţul nu o dezamăgea! Regina citea scrisoarea, relaxată şi zâmbitoare, susţinută de pernele moi ale patului, abandonată complet unei dulci şi catifelate detaşări în spaţiul închipuirii.

            Textul, plin de emoţie pătimaşă, contrasta cu grafia ordonată din pagina hârtiei sobre, monogramate... (Cel puţin aşa ne-am fi dorit... şi eu şi... regina.)    

            Scumpa mea regină,

            De când soarta cea crudă m-a alungat din iatacul nebuniilor noastre, nu-mi mai găsesc deloc liniştea şi pacea! Sunt bolnav de iubire şi toată carnea mă doare în lipsa mângâierilor tale! Nu mai pot mânca nici chiar atunci când foamea mă răzbeşte! Iar setea nu mi-o poate potoli nicio apă din lume! Nu mi se lipeşte geană de geană noaptea, iar ziua adorm în şa! În furia ce o simt în adâncul sufletului, nu-i rezistă nimeni în luptă paloşului meu dar, ce folos, iubita mea, dacă nu-mi pot croi drum printre duşmani până la tine? Regele... regele este mulţumit de mine, chiar m-a decorat, dar îţi dai seama tu, adorato, cum m-am închinat eu în faţa Lui ştiind că El te poate vedea şi avea oricând poftele-I  regeşti îi dau ghes?

            Scumpa mea regină, dacă nu mă ucid duşmanii pe câmpul de luptă sau n-o face regele de află de pasiunea-mi  trădătoare, mă voi stinge de dorul ce mă usucă departe fiind de tine, adorato, de arşiţa trupului  şi-a buzelor tale dulci!

            Te iubesc, te iubesc nespus regina mea, sensul vieţii şi – fereşte-mă, Doamne! – al morţii mele! Vino, vino-mi în vise, stăpână a inimii mele, vino în puţinele clipe în care somnul îmi înfrânge încăpăţânarea pasiunii şi îndulceşte-mi suferinţa, stinge-mi jarul trupului şi jur că-ţi voi rămâne rob până la moarte!...

            Regina chicoti. Prinţul n-o uitase! Amintirea nopţii lor de-amor nu se stinsese din memoria iubitului! Simţea cum pasiunea-i răvăşeşte toate simţurile la recitirea repetată a slovelor iubitului: ... stinge-mi jarul trupului şi jur că-ţi voi rămâne rob până la moarte! Ah! Arşiţa trupului ei aprinsese focul în vintrele prinţului, transformându-l în robul pasiunii ei mistuitoare. Prinţul îşi iubea, îşi dorea regina şi chiar se topea de dorul ei! Şi încheia atât de frumos!... Te sărut de mii de ori, iubito, şi-ţi jur credinţă veşnică, regina vieţii mele!

            Al tău pentru totdeauna...

           Femeia acoperi, la rându-i, epistola cu buzele-i regale, o vârî fericită sub perna cea mare şi se abandonă total îmbrăţişării voluptoase a aşternuturilor de sub ea, martore tăcute ale aventurii nebune de-o noapte în compania frumosului prinţ; alături, împărtăşindu-i complice omeneasca slăbiciune sentimentală, frumoasa cameristă visa, şi ea, la propriul făt frumos...

               

*

            Regele, instalat auster în cortul de campanie, avea toate motivele din lume de a fi îngrijorat. Era preocupat de integritatea fruntariilor ţării. Vecinii lacomi din cele patru zări parcă se vorbiseră între ei şi, pe nesimţite, prin acorduri perfide, trădări sau ameninţări făţişe, acaparaseră porţiuni  mari din trupul ţării. Se ajunsese la un haos total! Toţi se războiau cu toţi! Iar el rămăsese singur împotriva tuturor! Cu armata neaprovizionată, demoralizată şi răsfirată pe mai multe fronturi. Ce să apere mai întâi? Cu cine, mai ales? Nici în vistierie nu găsea suficient aur pentru a-şi plăti, îmbrăca şi înarma vitejii ce, la vremuri atât de grele, îi rămăseseră credincioşi... Cu cine să se alieze? În cine să se încreadă? Cine îi mai era fidel? Dar mai era cineva de încredere în lumea asta bolnavă şi plină de trădători? Regele se agita nervos în cortul de campanie şi căuta soluţii. Avea nevoie de o nouă strategie, una cu adevărat eficientă, de oameni loiali şi de soldaţi bine îmbrăcaţi şi înarmaţi. Ţara trebuia reîntregită, iar el trebuia să găsească soluţia! Ţara era în pericol! Coroana îi era ameninţată! Bătu scurt din palme:

            - Să vină nobilii: se-ntruneşte consiliul de coroană!

            Sfatul nobililor se adună într-o clipită. Nici ei nu puteau sta liniştiţi din moment ce domeniile le erau ameninţate de hoardele hămesite ale neamurilor păgâne. Şi dacă satele şi ţarinile le ajungeau pradă cuceritorilor... aceasta ar fi însemnat pârjol, măcel, grâne arse, ape otrăvite sau spurcate, violuri, copii şi femei luate cu arcanul şi duse în sclavie, biserici arse şi golite de odoare, preoţi şi credinţă batjocorite... numai la nenorociri se puteau aştepta dacă nu-şi uneau minţile, braţele şi averile pentru salvarea ţării. Se ajunsese la momentul critic în care toţi trebuiau să gândească la unison, în care paloşele trebuiau înmuiate fără milă în sângele duşmanilor, iar buzduganele să zdrobească ţestele năvălitorilor. - Noi suntem ţara! Aceasta era deviza clamată mereu de nobili în faţa regelui şi acum ea trebuia să fie demonstrată pe câmpul de bătălie! Doar acolo, pe câmpul de luptă, prin faptele de vitejie şi jertfă de sine îşi puteau proba măsura credinţei faţă de ţară şi neam, faţă de rege şi regină. Se putea citi hotărârea pe chipurile lor înnegurate şi însemnate de cicatricele războaielor trecute, în ţinuta sobră, milităroasă şi aspră de pe ei. Mâinile vitejilor strângeau deja garda paloşelor când s-au închinat în faţa regelui.

            - Ţara este în pericol! – a spart regele tăcerea sumbră din cortul de campanie.

            Un murmur aprobator şi îngrijorat se auzi din partea capetelor plecate ale celor mai de frunte nobili ai ţării. De afară se auzeau trupele făcând manevre, iar pe deasupra cerurilor corbii ce se roteau croncănind pe limba lor întotdeauna prevestitoare doar de rele.

            - Cunoaşteţi situaţia grea în care ne aflăm. Nu mai este nevoie să v-o descriu şi nici să vă spun ce primejdie sumbră ne paşte: pierderea fiinţei naţionale! – îşi continuă regele monologul plimbându-se agitat prin cort şi căutând insistent luminile ochilor supuşilor săi, parcă în cercetarea semnelor de fatală slăbiciune.

            - Acum trebuie să hotărâm ce facem mai departe pentru a salva ce mai poate fi salvat, ce compromisuri putem accepta pe moment şi ce strategie de viitor adoptăm pentru a redeveni ceea ce am fost: o naţiunea mare, unită, independentă şi mândră!

            Când a clamat, sobru, ca în biserică: mare, unită, independentă şi mândră! – regele a făcut-o pe un ton solemn şi crescător până la a se confunda cu o poruncă ce nu suportă neascultarea şi, când a ajuns la mândră, şi-a rotit din nou, ameninţător, privirea oţeloasă deasupra întregii adunări. Erau ei, supuşii săi, conştienţi de gravitatea pericolului ce ameninţa însăşi fiinţa ţării? Nobilii ascultau, aprobându-şi într-o tăcere mormântală suveranul şi aşteptau ca acesta să le permită cuvântul şi să le ceară sfatul.

            - Trebuie să decidem odată cu cine ne aliem: cu Apusul? Sau cu Răsăritul? Ochii pătrunzători ai regelui scrutară întreaga adunare, de-i înţepeni pe toţi pe locurile lor. Nu putem să ne mai disipăm forţele pe mai multe fronturi, ca până acum! – îşi termină regele scurtul expozeu. De altfel, situaţia era atât de clară şi de gravă, încât nici nu erau prea multe de spus.

            - Aştept, aştept ideile domniilor voastre de nobili umblaţi pe la înaltele curţi, nu sfaturi, dojeni sau plângeri! Dacă mai doriţi un motiv, atunci iată-l: piere ţara, piere şi regele, dar pieriţi şi domniile voastre! Şi averile, şi demnităţile, şi privilegiile... Mai vreţi ceva? – tună monarhul autoritar.

            - Măria Ta, să ne aliem cu Răsăritul! – veni, cu glas gâtuit, o sugestie dintr-o parte. Probabil că astfel ne vom recâştiga pământurile pierdute la apus!

            - Ba cu Apusul, Măria Ta! – îndrăzni cineva din cealaltă parte. Apusul ne-a promis pământurile de la răsărit!

            - Răsăritul ne este mai aproape!...

            - Apusul e mai corect!...

            - Ba Răsăritul, ba Apusul! – tăie regele gâlceava nobililor. Acum nu avem vreme nici de sentimentalisme şi nici de interese mărunte! Nu trebuie să uitaţi că doar recâştigându-ne independenţa şi mândria statală, putem să revenim la hotarele hotărâte din străbuni! Şi, astfel, şi la moşiile şi averile pierdute. Prinţe – se întoarse regele către cel mai de încredere, şi plăcut ochiului, sfetnic al său – care este situaţia frontului? Ce tabără are şanse mai mari de izbândă în acest moment? Dacă ne aliem unei anumite tabere, putem întoarce definitiv soarta războiului în favoarea noastră? Care este acea tabără, prinţe?

            - Măria Ta, frontul este într-un echilibru fragil. Munţii despart cele două tabere, dar şi ţara noastră în două. Cum s-ar spune... războiul e la noi! Grosul armatei noastre este în partea aceasta, a Răsăritului şi dacă ar fi să atacăm Apusul... ar trebui să traversăm noi munţii. Să ne cucerim propriile culmi cu arma în mână. Ar rămâne mulţi viteji pe câmpul de luptă! Aşa că, mai bine, ne aliem în mare taină cu Apusul şi ne întărim poziţiile în tranşee până ce ei vor traversa în voie munţii. Mai câştigăm şi ceva timp pentru organizarea şi aprovizionarea oştirii. Oştirea Îţi este credincioasă, Măria Ta, dar oamenii nu sunt îmbrăcaţi pentru iarnă şi... sunt flămânzi! Mai sunt şi demoralizaţi... Până acum nu au făcut nimic altceva decât să fugă din faţa inamicului, de oriunde ar fi venit el! Pune-i să dea piept cu duşmanul, Măria Ta, şi vor prefera moartea vitejească fugii ruşinoase! Pe de altă parte, din cauza iernii ce se apropie, nici Răsăritul nu prea se-ncumetă în acest moment la traversare şi-şi întăresc şi ei poziţiile în propriile tranşee. Deci, am avea răgazul necesar pe care, dacă l-am folosi cu înţelepciune...

            - Înţelept grăit-ai, prinţe! De aşa cugetare aveam nevoie acum! Se vede că nu ţi-ai pierdut timpul doar în petreceri pe la curţile regale ale neamurilor Noastre aşa, ca alţi fii ai nobililor de-aici de faţă! – căzu ghilotina domnească asupra celor ce se simţeau vizaţi.

            - Dacă trecem cu bine şi de această încercare – continuă regele – să-Mi aminteşti să-ţi găsim o prinţesă pe măsura frumuseţii înfăţişării şi agerimii minţii tale!

            - Măria Ta este prea bună cu mine! – se închină roşind, prinţul, în faţa regelui său. 

            Privirea monarhului trecu aparent absent şi sever pe deasupra capului plecat al supusului Său, dar chiar îl preţuia pe acest tânăr prinţ! Apoi, uitându-Se semeţ la nobilii închinaţi înaintea-I şi schimbând registrul într-unul încurajator, îi îndemnă să ia cuvântul:

            - Nobili, dumneavoastră, aveţi alte păreri? Aveţi alte sugestii? Acum este timpul să vorbiţi cu curaj şi demnitate! Acum sau niciodată! Dar şi cu... înţelepciune! Vă ascult!

            Niciunul dintre nobili nu îndrăzni să ridice capul. Doar un murmur plutea aprobator pe deasupra adunării. Prinţul vorbise pentru toţi şi-şi dădeau şi ei seama că vorbise bine. Regele îşi muta privirea de la unul la altul, dându-le răgazul curajului vorbirii. Dar nu mai era nimic de spus.

            - Aşadar, s-a stabilit! Chiar la noapte, prinţul va trece munţii şi va merge cu oferta Noastră pentru Apus. Dar vă avertizez: acesta va fi doar o înţelegere de moment! Un compromis doar de noi ştiut! În funcţie de evoluţia războiului, de faptele de luptă ale vitejilor noştri şi de interesele diplomatice ce vor surveni ulterior, ne vom cere toate teritoriile înapoi! Toate! Vă jur! Insist pentru ultima oară: domniile voastre trebuie să daţi dovadă de curaj şi determinare pe câmpul de luptă, iar Noi vom fi vigilenţi pe cel al diplomaţiei!

            Apoi, adresându-se prinţului:

            - Prinţe, te poţi retrage pentru a-ţi pregăti plecarea! Îţi poţi lua pe oricine doreşti să te însoţească în această misiune de importanţă capitală. Să-ţi iei şi cel mai bun ghid pentru traversarea munţilor! În farmecul şi abilitatea ta de negociere stă chiar viitorul regatului! Iar din partea mea ai toate împuternicirile necesare să duci tratativele aşa cum consideri că este mai bine! Ţi-ai înţeles misiunea?

            - Înţeles, Măria Ta! – făcu prinţul o ultimă plecăciune şi se retrase cu spatele.

            - Acum, că am stabilit strategia diplomatică, s-o analizăm şi pe cea militară! – decise regele revenind către nobilii din faţa Sa. Câţi oşteni avem sub flamuri?

                     

          Fragment publicat în Eternitatea unei emoții - Antologie de creație literară a A.S.P.R.A. Galați, Editura InfoRapArt, 2015