Nostalgii viciate - anunț lansare de carte

Marți, 10 decembrie 2019, va avea loc la Muzeul Brăilei „Carol I”, secția „Etnografie”, începând cu ora 17.00, lansarea cărții Nostalgii viciate, carte apărută sub sigla Editurii PIM din Iași.

Prezintă: Adelina Pop și Valentin Popa.

Adelina Pop a avut amabilitatea de a mă sprijini (și îndruma) în acest proiect, realizând și o primă notă critică, cuprinsă la începutul volumului.

Florin Meșca este un prozator a cărui natură – sinceră, destinsă, lipsită de inhibiții – conferă scrierilor sale agreabilitate și suplețe. A publicat, deja, trei volume: două de proză scurtă (Am fost și eu revoluționar!, 2011; Nevăzutele cărări, 2013 și un roman (Marea visăreală, 2015), toate, cu tentă biografistă.

Nostalgii viciate, al doilea roman al scriitorului Florin Meșca, este o ficțiune bazată pe întâmplările trăite de Alexandru – un tânăr romantic, cu o doză acceptabilă de naivitate, suprapusă firii sale deschise – care încearcă să-și sincronizeze pulsul cu noile condiții ale anilor nouăzeci.

Autorul conturează, prin personajul ales, un arhetip al românului „de masă” din perioada post-decembristă, când mai toți tinerii își imaginau viața ca pe un expandat al modelului occidental, pe care cei mai mulți îl cunoșteau din surse indirecte.

Ca urmare, Occidentul, așa cum era perceput de majoritatea est-europenilor, nu putea să ofere altceva decât beneficii virtuale.

Din acest imaginar periferic s-a născut și alunecoasa iluzie a grandorii, motorul primelor căutări în și de sine, dar și intrigă subiacentă.

Opus „omului nou comunist”, apărut sub presiunea politicilor staliniste (în fapt, ființă a capitulării, anulată în dimensiunea sa fundamental-umană), Alexandru este un bruion al „omului nou democratic”, din prima fază a tranziției, un „om” revanșard, întreprinzător, bref, un produs legitim al luptei împotriva unui sistem tarat. Doar că în tipologia acestui caracter se regăsesc și reziduurile opozitei sale descendențe, așadar, tiparul mobilizat, în volumul de față, este un hibrid.

Ca atare, eroul cărții se va manifesta conform luxațiilor de înțelegere, aferente procesului de transformare: o situație complexă, plină de capcane, în care fusese aruncată societatea românească după „bumul” răsturnării de regim. Sub umbrela confuză a liberalizării, inventivitatea de adâncime a românului – intens-cenzurată, în comunism – s-a redefinit în termenii capitalismului primitiv, astfel că cei dintâi pași în universul independeței personale s-au lovit de un amestec masiv de conținuturi, greu de gestionat.

Evident că Alexandru a fost atras în turbionul amețitor al schimbării și, chiar dacă, la nivel intuitiv, știa că așteptările îi excedau șansele, în exaltatul climat al tinerei democrații nu prea contau primejdiile pulverizării, așa că a ignorat spațiul ocult al teatrului de acțiune și a „jucat” imprudent.

Consecutiv, eșecurile s-au mutat în suferință, suferința în reflecție, iar reflecția îl va conduce către soluția cunoașterii de sine, cea mai importantă condiție a existenței.

Descinderea în scena agitată a „reformei”, în esență, a relansării individuale, este relatată în registre diferite – grav, ironic, umoristic etc. – actantul principal, Alexandru, fiind perfect capacitat de autor să răspundă tuturor exigențelor tonale, cerute de  nivelurile diegezei.

                                                                                                                         A.S. Pop

ZEIȚELE DIN RHODOS

Plaja Ladiko, dintre toate cele prin care se oprise, i se părea cea mai… ofertantă… cam așa… nu-i venea în minte ceva mai poetic. Deh, era inginer, nu aed… dacă se gândea mai bine, tot un fel de ingineri trebuie să fi fost și olimpienii care făuriseră asemenea cotloane divine.

Câtă frumusețe, ce peisaj, îi părea absolut spectaculos… un spectaculos născut din combinația uimitoare de substanțe și culori… mai întâi stâncile, care împrejmuiau golfulețul, apoi vegetația, o vegetație răsărită din te miri ce, aproape din nimic, doar din piatră, nisip și… multă uscăciune, la care soarele torid – în cea mai mare parte a anului – lucra cu o înciudată febrilitate. Martori ai lucrării sale înflăcărate, câteva smocuri vlăguite de vegetație măruntă… în rest, dacă își oprea privirile asupra leandrilor în floare, a măslinilor încărcați de rod sau a imenșilor cactuși cu frunzele lor cărnoase, optimismul nu avea cum să nu-și facă loc în gândirea lui de viețuitor al zonei temperate. Și peste tot acest melanj de culori mineralo-vegetale, ca un accent de eternitate, albastrul intens al apelor strânse între brațele golfului care adăpostea și cele două plaje: Ladiko, preferata lui și, vizavi, o alta, mai fițoasă… mai hollywoodiană, chiar… fusese botezată, după numele actorului american, adulat de localnici, grație memorabilului său rol, Zorba Grecul:  plaja… „Anthony Quinn”.

Pe luciul apei se legănau siluetele a două veliere albe de pe care săreau în mare, într-o zgomotoasă hârjoană veselă, fete și băieți.

Umbrelele albastre și albe de pe cele două plaje completau, într-un artificiu blând, paleta de culori… mai era ceva… un amănunt care aducea un plus de magie acelui spațiu:  dacă în oraș intensitatea vântului era deranjantă, aici, la nivelul coborât al golfului, Eol nu prea se avânta; probabil, era sub nivelul său zeiesc; când și când, o plăcută adiere… discret... melancolic… în fine, cât să nu crăpi de cald…

Alex stătea doar cu gleznele în apă și urmărea absent, poate chiar într-o ușoară stare meditativă, bălăceala unor copii… de ce îl apucase nostalgia până la glezne, în zbieretele triumfale ale puzderiei infantile, nu se știe… Căldărușe, nisip, mingi, colăcei, aripioare gonflate pentru primele încercări de înot, stropi, râsete cristaline sau plânsete, dispoziții schimbătoare, strigăte în… multe limbi necunoscute… o babilonie vitalistă și deloc, intimidantă… Acolo, în amestecul acela de bucurii simple, cum spun reclamele la mici sau muștar, nu-i păsa… pentru fericirea de pe chipul copiilor nu-i trebuia traducător. Ce bine!

- Doughnuts, doughnuts! – striga, periodic, un nene bărbos care bătea plaja dintr-un capăt în celălalt.

Așa să fie! – gândea Alex, distrat… Deodată, se dumiri de ce îl apucase reveria… era, mai psihi-zis, pregătirea inconștientă a unei așteptări… asta trebuie să fi fost! Se trezi când privirile îi fură atrase, subit, de o apariție – pentru el, inedită, pentru alții, insolită – pe scurt, o imagine tulburătoare… mitică… o nimfă… unii puteau să spună că nu era decât o tânără, fără nicio inhibiție, care defila, pe jumătate goală… El, Alex, vedea o zeitate, care se îndrepta agale spre apă, parcă întru provocarea lui Hellios sau Apollo sau chiar Alex… ori în ciuda lor… mai degrabă, în ciuda lor, de vreme ce se abandonase mărilor și, implicit, unui alt simbol alfa al bătrânei Elade: Poseidon.

Ce minunăție, ce corp, ce sâni… perfecțiunea, întruchipată! – nu-și putu abține Alex, remarca, situându-se, după mintea lui prudentă, nu de partea frivolă a gândirii, ci de cea estetică, cea care a dat lumii marile capodopere plastice, unanim, recunoscute. Ei, bine, da, așa mai merge, doar nu era de capul lui… sau era?!... nu, nu era. Instantaneu, și-a adus aminte de cele trei zeițe care îl întâmpinau la intrarea în hotel, în dreptul cărora poposea mereu câteva clipe, admirându-le, obsesiv (sau, cumva, pe-aproape), perfecțiunea formelor.  

- Iubito, uite-te și tu, cât sunt de frumoase aceste sculpturi! – exclama de fiecare dată, extaziat, dar, mai ales, „estetizat”,  când ajungea în dreptul lor. Uite – continua el, oprindu-se în dreptul piesei centrale, preferata lui (Să fie Afrodita?) – dacă găsesc așa ceva de vânzare, o cumpăr!  

- Iubitule – i se împotrivea blând, consoarta – ia gândește un pic: ce ar zice nepoții când ar vedea o femeie goală, expusă vederii?

Aoleu! Uitase de nepoți... și ce mai era pe lângă… ani, minte etc….

- Dar este vorba despre artă, iubito, de frumusețea corpului omenesc! – își mai încerca el, o șansă.

- Da, dar pentru copii este o femeie goală și, știi cum zice nepoțica: E rușine, buni!

Asta era. Trebuia să-i fie rușine… dar nu-i era… cel puțin, nu simțea nicio jenă, holbându-se, așa, doar în gând, la micuța nereidă… micuță, ce-i drept… ca ani… în rest… ce să mai spui… totuși, avea dreptate, nevastă-sa… treptele „devenirii” au măsuri diferite… perfidele legi ale ascensiunii… acea ascensiune care te amețește și, dacă nu stai bine cu echilibrul, te prăbușești… nu, nici în gând, nu-și permitea să se clatine… nu, hotărât, nu. Ce dacă tânăra „Afrodită” își scălda trupul în marea transparentă, săltându-și sânii când deasupra, când sub nivelul apei, doar așa… ca o gimnastică nevinovată…  Are aceeași sâni ca ai zeiței de la hotel!… Așadar, artă… estetică și numai estetică… nicio provocare. Clar ca apa în care se scălda dezinhibata.

Se-ntoarse către soție:

- Ai văzut-o pe tânara aceea… topless? Are un bust… statuar, nu?!...

- Într-adevăr – acceptă ea, pe un ton, voit, indiferent – dar tot nu pot să le-nțeleg pe tinerele-astea: când razele soarelui pot fi atât de periculoase, să-ți expui așa sânii… Apoi, parcă pentru a se conforma propriilor principii, mai schimbă o dată poziția șezlongului, în căutarea umbrei, lăsând un „liber” discret reveriilor lui Alex.

Deci, cam așa arătau zeițele din bătrânul Olimp! Păi, cum să nu apară accese de gelozie și să se certe zeii între ei?! Păcat că nu sunt și eu un artist, cât de mărunt, dar cu suficientă forță interioară și har pentru a modela astfel de frumuseți!  Tii, ce vocabular, ce gânduri… demne de toată încrederea, nu?…

A doua zi, cam pe la aceeași oră, avionul care-i aducea din vacanță, ateriză pe Otopeni. Până în țară, avuseseră un zbor liniștit, fără turbulențe. Alex a profitat de condițiile vizibilității, perspectivând, din înaltul cerului, mările și puzderia de insule grecești. Ca bonus, comandantul aeronavei îi mai și anunțase că  urmau sa survoleze Muntele Sfânt Athos. În lipsa plafonului de nori, s-a putut vedea și muntele, dar și câteva construcții care își defineau identitatea printr-un alb pur.

Alex ar fi preferat să zărească Olimpul.

Și-or fi păstrat zeii cei mari domeniul, puterea și frumusețea?– se-ntreba, zâmbind, în timp ce scruta zările – Dar zeițele… Ce-or mai fi făcând zeițele-alea marmoreene și pline de nuri? Ehei….

Gata. Pasagerii, politicoși, coborau fără să se precipite, acordând prioritate celor mai… împovărați.

N-au vrut să profite de atu-ul vârstei, așteptând, cuminți, pe locurile lor, să se mai subțieze rândurile. În  fond, rămăseseră… „tineri și neliniștiți”.

- Coborâm și noi, iubitule?

- Coborâm, iubito!

În aceeași clipă, Alex observă o tânără, privindu-l insistent și, culmea!, zâmbindu-i.

- La revedere! – îi spuse aceasta, însoțindu-și salutul de un gest involt al mâinii. 

Bărbatul simți cum sângele îi invadează, întreg trupul, cu o căldură delicată pe care n-o mai simțise de multă vreme.

- La revedere! – răspunse și Alex, siderat.

Era tânăra ale cărei frumuseți… trupești îi provocase, cu o zi în urmă, dilema estetică: femeie sau zeitate?!... ființă trans-mitică?!… o tânără femeie care se scăldase, cu sânii goi, în mare… asemenea unei zeițe… Afrodita din Rhodos! Opera lui tăinuită… Doar că acum era… îmbrăcată.

                                                                                                   (Publicat în revista „Antares”, trim. III, 2019)

NOSTALGII VICIATE - roman în curs de apariție

Curând va ieși de sub tipar „Nostalgii Viciate”, ultimul meu roman în care încerc să redau atmosfera efervescentă de după „Revoluția” din decembrie 1989, efeverscență care i-a cuprins pe toți românii, unii - onești și... naivi, alții - orientați spre marea lovitură, economică și/sau (măcar) politică. De aici și aventurile prin care a trecut Alex, eroul romanului, aventuri care l-au supus pe acesta la diverse încercări ce i-au probat priceperea, curajul, discernământul, onestitatea, loialitatea. Cum a trecut Alex aceste  examene ale vieții... rămâne să constatați singuri citind cartea.

Mai jos, un fragment din carte, fragment în care Alex descoperă, cu nostalgie, vechiul Ibrail.

Centrul vechi!... Centrul vechi, neafectat, ca prin minune, de „binefacerile” modernizării (cu buldozerul) epocii ce tocmai își dăduse obștescul sfârșit, rămăsese așa cum fusese el sistematizat în urmă cu aproape o sută de ani de vrednicul primar Radu Portocală.

Piața Traian. Din Piața Traian, inima vechiului Ibrail, se desprind, aidoma unei roze a vânturilor, pe două direcții, principalele artere ale bătrânei cetăți: nord-sud (Calea Galați și Calea Călărașilor) și est-vest (strada Împăratul Traian ce coboară înspre Dunăre și portul fluvial și strada Eminescu).

Scuarul, loc de întâlnire a îndrăgostiților, adăpostește alte câteva elemente definitorii: statuia lui Traian, fântâna arteziană, ceasul și biserica Sf. Mihail, toate,  monumente de suflet ale „rasei brăilene”, cum numise Iorga locuitorii urbei. Spații verzi, băncuțe, copii și pensionari, porumbei, șotron, politică și fotbal – tihnă provincială. De Crăciun, bradul tradițional. De jur-împrejur, clădiri ce povestesc despre vremuri apuse, pe când oamenii erau înstăriți, iar afacerile erau înfloritoare : Banca Chrissoveloni, Teatrul Rally (azi Maria Filotti), Marele Hotel Francez (Muzeul Brăilei), Tipografia Unirea/Enosis (restaurant), Marele Hotel Hugo (sediul BRD), Banca Italiană (cofetăria Select), Banca Elină (Bancpost).

Strada M. Eminescu din Brăila - vedere spre Piața Traian

Vestul rozei. De o parte și de alta a străzii Eminescu (fostă Regală, fostă Regele Ferdinand I până la 1948 și Republicii, pe timpul comuniștilor), străjuiau, frumos aliniate, case impunătoare, cu etaj, ale căror fațade erau bogat ornamentate, atât cu zidărie, cât și cu feronerie, după gustul potentaților timpurilor trecute și ținând cont de sfatul celor mai buni arhitecți. Monotonia liniei acoperișurilor era spartă, la fiecare patru-cinci clădiri, de prezența câte unui hotel, cinematograf, restaurant, poștă sau grădină de vară. Venind dinspre Piața Traian, pe colțul din dreapta, Teatrul Maria Filotti, cu intrări pe ambele laturi! În fața teatrului, Palatul Lyra. La intersecția cu strada Golești, una dintre primele farmacii ale Brăilei (atunci, Minerva), al cărei act de naștere datează de pe la mijlocul secolului XIX. Mai jos, arena de box.

GILBERT BÉCAUD - NATHALIE

O melodie superbă (Gilbert Bécaud), cu o poveste frumoasă, versuri pe măsură (Pierre Delanoë) și o interpretare de excepție a lui Gilbert Bécaud: Nathalie. 

Turistului francez, condus prin Piața Roșie de Nathalie, fermecat de frumusețea ghidei, nu-i prea stă mintea nici la Revoluția din Octombrie, nici la Mausoleul lui Lenin - gândul lui fuge spre cafeneaua Pușkin, acolo unde dorește s-o invite pe încântătoarea rusoaică la o ciocolată caldă. 

Oricum, consolarea îi vine din gândul că, atunci când fata va  vizita Parisul, el va fi cel care o va conduce prin orașul poeziei și-al iubirii.

În videoclip - realizat prin 1964 - se pot vedea imagini filmate în Piața Roșie din Moscova astfel că, povestea spusă/cântată este redată, în mare, și în imagini. 

La Place Rouge était vide

Devant moi marchait Nathalie

Elle avait un joli nom, mon guide

Nathalie.

La Place Rouge était blanche

La neige faisait un tapis

Et je suivait par ce froid dimanche

Nathalie.

Elle parlait en phrases sobres

De la Révolution d'Octobre

 Je pensais déja

Qu'après le tombeau de Lénine

On irait au Cafe Pouchkine

Boire un chocolat.

La Place Rouge était vide

Je lui pris son bras, elle a souri

Il avait des cheveux blonds, mon guide

Nathalie, Nathalie.

Dans sa chambre, à l'université

Une bande d'étudiants

L'attendait impatiemment.

On a ri, on a beaucoup parlé

Ils voulaient tout savoir

Nathalie traduisait:

Moscou, les plaines d'Ukraine

Et les Champs-Elysées

On a tout melangé et on a chanté.

Et puis, ils ont debouché

En riant à l'avance

Du champagne de France

Et on a dansé.

Et quand la chambre fut vide

Tous les amis étaient partis

Je suis resté seul avec mon guide

Nathalie.

Plus question de phrases sobres

Ni de Révolution d'Octobre

On n'en était plus la.

Fini le tombeau de Lenine

Le chocolat de chez Pouchkine

C'est, c'était loin déjà.

Que ma vie me semble vide

Mais je sais qu'un jour à Paris

C'est moi qui lui servirai de guide

Nathalie,

Nathalie.

(Videoclipul a fost cules de pe YouTube, canalul Francis DRAPIER.)

A PLECAT UN POET...

Poetul Nicolae Arieșescu la masa de lucru

https://luceafarul.net/a-plecat-un-poet

- Unde? – veți întreba.

- În Ceruri – vă voi răspunde.

- Acolo? Ce să facă un poet Acolo?

- Ce n-a reușit aici, pe Pământ.

- Nu s-a-mplinit ca poet?

- Eh, credea că mai avea de lucrat...

- Dar fericit, fericit a fost?

- Se poate spune că a avut și momente din astea. Dar umbrite...

- Umbrite, de ce?

- Presupun că, pe la începutul vieții, a avut ceva necazuri cu unele ursitoare.

- Adică... l-au asistat și ursitoarele cele rele?

- Oho!

- Și cu ce l-au nefericit ursitoarele?

- Păi, dacă vorbim de cele rele, scorpiile alea, nu știu ce vorbe au bolborosit ele dar, încă din fragedă pruncie, l-a atins microbul poliomelitei.

- Adică, vrei să spui că s-a născut normal, și-apoi...

- Și-apoi au lucrat vrăjile mașterilor celor rele și l-au lăsat șchiop!

- Șchiop ca toți... șchiopii?!

- Da, șchiop, șchiop. Șchiop ca cei mai șchiopi, șchiopi!

Acesta i-a fost destinul trist al prietenului Nicu Arieșescu. Debutul în viață a fost în regulă. S-a născut normal din punct de vedere fizic, intelectual și psihic și a primit și ceva har din partea Creatorului – Iată, a mai rămas ceva din harul poeziei, ia-l tu! – ar fi tunat, din Înalturi, porunca. Însă, nu se știe cum s-au infiltrat nesuferitele, ce buruieni amare au băgat în cazan la fiert că, atunci când mamă-sa l-a dus să-l vaccineze anti-polio, sora medicală (vrăjitoare deghizată, desigur!), i-a triplat doza și... l-a nenorocit! În loc de protecție, s-a ales cu... infecție! Șchiop pe viață!

Șchiopul, șchiopule! – strigau copiii după el, pe stradă.

- Chiar așa strigau copiii după dumneavoastră, domnule Arieșescu? – îl întrebam contrariat, de câte ori îmi povestea despre necazul vieții lui. Nu-mi venea să cred cât pot fi de cruzi, uneori, copiii, în judecata lor.

- Da, domnu’ Florin – îmi răspundea, cu tristețe, poetul. Da’ știu că și eu eram al dracului! – continua el, cu o satisfacție nedisimultă în glas.

- Cum așa? – nu puteam să-mi ascund curiozitatea.

- Le trăgeam câte una cu cârja, de să mă țină minte și să nu mai strige niciodată după mine: Șchiopule!

Rămâneam tăcut și meditam. Îmi dădeam seama că, dacă bunul Dumnezeu ar fi fost mai zgârcit cu prietenul meu, acesta ar fi fost, poate, mai fericit.

- De ce? De ce credeți c-aș fi fost mai fericit, astfel? – mă chestionă nenea Nicu, citindu-mi gândurile și manevrându-și, cu dificultate, picioarele inerte, căutându-le o nouă poziție pe patul pe care rareori îl părăsea, una mai confortabilă.

- Pentru că ignoranța v-ar fi diminuat discernământul. Un om prost nu-și dă seama de defecțiunile sale.

- După cum spuneți, prostia poate deveni o binecuvântare? – înțelese el cam în ce direcție se îndrepta logica mea.

- În astfel de situații, da! Ia gândiți-vă: dacă nu ați fi primit harul poeziei și nu ați fi perceput lumea și viața în toată complexitatea ei, dacă ați fi posedat un creier neajutorat, ați mai fi fost un observator atât de fin (și chinuit) al propriei nenorociri?

- Deci, mai bine fără har!

- Nu știu dacă, neapărat, fără har. Aici mai ține și de dorința dumneavoastră de a depăși obstacolele într-un mod pașnic.

Nicolae Arieșescu și Aurel Furtună

Poetul se cufundă în tăcere. Nu putea spune că nu se bucurase de viață. Ba chiar se-nfruptase din plin din plăcerile oferite! Și-au fost, oho! Aventuri galante, petreceri până dimineața, fusese bun prieten și cu paharul... Un zâmbet fugar îi lumină fața.

- Mda, poate ar fi fost mai bine – încuviință poetul, căzut pe gânduri. Dar nu, nu fără har! La bucuria de a scrie poezii, n-aș fi renunțat pentru nimic în lume! Știți ce voluptate încercam atunci când reușeam să aștern pe hârtie ceea ce muza îmi insufla? Exact ca atunci când strângi în brațe pentru prima oară o femeie frumoasă. Nu-ți vine să crezi, dar ea, goală în brațele tale, ți se oferă în toată plenitudinea formelor ei perfecte!

- De-acord, domnule Arieșescu, la har nu trebuie renunțat! – mă racordai la sistemul lui de gândire. Cu o astfel de viziune...

Pe moment, zâmbi. Da, simțea și el că-i ieșise comparația. Fața i se înnegură, apoi. Prin minte i se perindau, de data aceasta, amintirile dureroase din perioada în care frecventa școlile specializate, bătăile între colegi, handicapați ca și el – șchiopi, ciungi, chiori, bâlbâiți și alte grozăvii din astea – înjurăturile și bătăile administrate de pedagogi... Câtă ură acumulată în sufletul unui copil!

- Da, asta da, ar fi fost mai bine să mă fi născut mama un tâmpit! – conchise el într-un târziu. Să nu înțeleg nimic, să nu simt suferința, să nu sesizez diferența între bine și rău, între iubire și ură, între confort și disconfort, între fericire și nenorocire.  

- Poete, găsesc justificare stării tale depresive, dar, nu te supăra, gândești egoist!

- Egoist?! De ce? Nu sunt eu ăla handicapatul?! Nu sunt eu ăla arestat în fundul unui pat?!

- Ba da, și te compătimesc din cauza aceasta!

Devenisem familiar. Trebuia să mă apropii de sufletul prietenului meu. Să i-l mângâi, dacă se putea. 

- Ne-ai fi lipsit de atâtea poeme frumoase! Tâmpițelul n-ar fi avut cum le scrie. Și, încă ceva, foarte important!

Făcui o pauză, apropiindu-mă de biblioteca poetului și căutând din priviri ceva anume.

- Ce? – se amuză, de data aceasta, prietenul meu, schimbându-și din nou poziția picioarelor. Aștept lovitura finală!

- Lovitura finală o vei da dumneata! Pentru că ești un tip deștept, nu tâmpițel, meditează la ideea următoare!

Găsii cartea potrivită, o extrasei din bibliotecă și mă întorsei spre poet. Nicu îmi urmărea cu interes mișcarea prin cameră. Continuai:

-  Chiar crezi că bunul Dumnezeu te-a hărăzit degeaba? Crezi că El, Atotcunoscătorul, nu era în temă și cu mișcarea ulterioară a vrăjitoarei? – finalizai, retoric, partea ipotetică, asemenea unui filosof. Expusei, apoi, și concluzia:

- Ba da, era! Dar, după ce ai fost nenorocit, niciun moment nu te-a părăsit – erai copilul Său!

- De ce-a permis mișelia?! – strigă, deznădăjduit, din domiciliul său obligatoriu, poetul.

- Asta a fost proba ta de foc – o treci sau nu o treci! Ce alegi?

Tăcere. Profitai și, deschizând cartea la întâmplare, revenii la un discurs sobru:

- Domnule Arieșescu, stimate prieten, pentru a vă ușura răspunsul la această ultimă dilemă, vă voi citi un poem dintr-unul din volumele dumneavoastră.

- Da, de acord, să vedem dacă poetul e poet! – intră în jocul meu, făuritorul de slove rimate.

Nicu Arieșescu alături de bunul său prieten, Mircea Cavadia,
trecut și el în neființă

DORINŢĂ

Aş vrea să fiu lotcă plutind

în imensitatea apelor tale,

să mă pierd în derivă cu timpul

ce se scurge-n clepsidra lumii,

să mă clipocesc până-n copilărie

cu gândurile de vorbă,

să-mpletesc poezia cu singurătatea;

în urma noastră rămâne

semnul de întrebare, dâră de fum,

malul nisipos cotropit de scoici sparte

ucise de nevrednicia vântului;

laurii s-au vestejit, harfa e spartă, poete!

poezia ta sună fals acum,

se pierde-n dizgraţia unei

eliberări înfricoşătoare

pe când noi, Maria,

rămânem întruchiparea ascunsă

a celor care nu mai pot iubi…

- Are ceva stofă de poet tipul ăsta! – conchise, zâmbind larg, prietenul meu.

- Da, are.

Poetul Nicolae Arieșescu a plecat zilele trecute. Ce-o fi, Acolo, Sus! Ce veselie, ce hore pe ei, poeții! Mai ales că șchiopii nu mai sunt șchiopi!

Ploiești, 1 aprilie, 2019

IN MEMORIAM

În înregistrarea pe care v-o propun, am ales câteva fragmente dintr-o discuție cu poetul, acasă la el, avându-l alături și pe prietenul Aurel Furtună. Bineînțeles, intervențiile poetului primează, el fiind, în acea zi (15 martie 2011), într-o vervă deosebită.
Imaginea de copertă este reproducerea unui tablou pe care, unul dintre prieteni, i l-a realizat cândva, poetului.

P.S. Despre poetul Nicolae Arieșescu am mai relatat într-o postare din trecut:https://florinmesca.blogspot.com/2014/12/nicu-ariesescu-poetul-si-prietenul_12.html

Sahasrara Swamini Durga Ambe

Înregistrare dintr-un concert susținut la Ploiești, în luna noiembrie a anului 2006, de un grup de sahaja yoghini români.

Revista A.S.L.R.Q. - nr. 10

A apărut numărul 10 al revistei online a Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec.

Și de data aceasta, revista reunește în paginile sale scriitori și poeți remarcabili, cu câteva dintre cele mai recente creații. Vă garantez: vizita pe site-ul revistei vă va prilejui lecturi plăcute, generatoare de veritabile satisfacții estetice.