Marți, 10 decembrie 2019, va avea loc la Muzeul Brăilei „Carol I”, secția „Etnografie”, începând cu ora 17.00, lansarea cărții Nostalgii viciate, carte apărută sub sigla Editurii PIM din Iași.
Prezintă: Adelina Pop și Valentin Popa.
Adelina Pop a avut amabilitatea de a mă sprijini (și îndruma) în acest proiect, realizând și o primă notă critică, cuprinsă la începutul volumului.
Florin Meșca este un prozator a
cărui natură – sinceră, destinsă, lipsită de inhibiții – conferă scrierilor
sale agreabilitate și suplețe. A publicat, deja, trei volume: două de proză
scurtă (Am fost și eu revoluționar!,
2011; Nevăzutele cărări, 2013 și un
roman (Marea visăreală, 2015), toate,
cu tentă biografistă.
Nostalgii viciate, al doilea roman al scriitorului Florin
Meșca, este o ficțiune bazată pe întâmplările trăite de Alexandru – un tânăr
romantic, cu o doză acceptabilă de naivitate, suprapusă firii sale deschise – care
încearcă să-și sincronizeze pulsul cu noile condiții ale anilor nouăzeci.
Autorul conturează, prin personajul ales, un arhetip al
românului „de masă” din perioada post-decembristă, când mai toți tinerii își imaginau
viața ca pe un expandat al modelului occidental, pe care cei mai mulți îl
cunoșteau din surse indirecte.
Din acest imaginar periferic s-a născut și alunecoasa iluzie a grandorii, motorul primelor
căutări în și de sine, dar și intrigă subiacentă.
Opus „omului nou comunist”, apărut sub presiunea
politicilor staliniste (în fapt, ființă a capitulării, anulată în dimensiunea
sa fundamental-umană), Alexandru este un bruion al „omului nou democratic”, din
prima fază a tranziției, un „om” revanșard, întreprinzător, bref, un produs
legitim al luptei împotriva unui sistem tarat. Doar că în tipologia acestui
caracter se regăsesc și reziduurile opozitei sale descendențe, așadar, tiparul
mobilizat, în volumul de față, este un hibrid.
Ca atare, eroul cărții se va manifesta conform luxațiilor
de înțelegere, aferente procesului de transformare: o situație complexă, plină de
capcane, în care fusese aruncată societatea românească după „bumul” răsturnării
de regim. Sub umbrela confuză a liberalizării, inventivitatea de adâncime a
românului – intens-cenzurată, în comunism – s-a redefinit în termenii
capitalismului primitiv, astfel că cei dintâi pași în universul independeței personale
s-au lovit de un amestec masiv de conținuturi, greu de gestionat.
Evident că Alexandru a fost atras în turbionul amețitor
al schimbării și, chiar dacă, la nivel intuitiv, știa că așteptările îi excedau
șansele, în exaltatul climat al tinerei democrații nu prea contau primejdiile
pulverizării, așa că a ignorat spațiul ocult al teatrului de acțiune și a
„jucat” imprudent.
Consecutiv, eșecurile s-au mutat în suferință, suferința
în reflecție, iar reflecția îl va conduce către soluția cunoașterii de sine,
cea mai importantă condiție a existenței.
Descinderea în scena agitată a „reformei”, în esență, a
relansării individuale, este relatată în
registre diferite – grav, ironic, umoristic etc. – actantul principal,
Alexandru, fiind perfect capacitat de autor să răspundă tuturor exigențelor
tonale, cerute de nivelurile diegezei.