MAINTENANT JE SAIS - Jean Gabin

Jean Gabin (Wikipedia)

Marele actor francez Jean Gabin (1904-1976), cunoscut cinefililor români mai ales pentru rolurile magistrale realizate în filme ca Mizerabilii, Clanul Sicilienilor sau serialul Maigret, interpretează un foarte frumos poem în care, ca unul ajuns la vârsta maturității, făcând o trecere în revistă a principalelor etape pe care le-a traversat, își dă seama că: 

ÎNDOIALA a luat locul CERTITUDINII.

Dacă:

• În primii ani ai vieții afirma cu tărie: ȘTIU!
• În anii de mijloc a învățat că, în ziua când cineva te iubește, poți spune că: ESTE FOARTE BINE!
• După 60 de ani, și-a dat seama că... NU ȘTIE NICIODATĂ: 

Viața, dragostea, banii, prietenii și trandafirii

Nu știi niciodată nici zgomotul și nici culoarea lucrurilor

Asta-i tot ce știu

Dar asta, o știu!

De fapt, prin mijloacele-i proprii, actorul a reafirmat ceea ce, în urmă cu vreo 2400 de ani, ne transmitea și înțeleptul Socrate:

EU ȘTIU CĂ NU ȘTIU NIMIC!

Doar forma de exprimare diferă, pentru că mesajul este, practic, același.

Muzica de fundal a lui Harry Philip Green asigură așternutul potrivit mesajului poemului și interpretării calde a marelui actor.

Quand j'étais gosse, haut comme trois pommes

J'parlais bien fort pour être un homme

J'disais, je sais, je sais, je sais, je sais

C'était l'début, c'était l'printemps

Mais quand j'ai eu mes 18 ans

J'ai dit, je sais, ça y est, cette fois je sais

Et aujourd'hui, les jours où je me retourne

J'regarde la terre où j'ai quand même fait les 100 pas

Et je ne sais toujours pas comment elle tourne

Vers 25 ans, j'savais tout

L'amour, les roses, la vie, les sous

Tiens oui l'amour, j'en avais fait tout le tour

Et heureusement, comme les copains

J'avais pas mangé tout mon pain

Au milieu de ma vie, j'ai encore appris

Ce que j'ai appris, ça tient en trois, quatre mots

Le jour où quelqu'un vous aime, il fait très beau

Je peux pas mieux dire, il fait très beau

C'est encore ce qui m'étonne dans la vie

Moi qui suis à l'automne de ma vie

On oublie vite le soir de tristesse

Mais jamais un matin de tendresse

Toute ma jeunesse, j'ai voulu dire je sais

Seulement, plus je cherchais

Et puis moins j'savais

Y a 60 coups qui ont sonné à l'horloge

J'suis encore à ma fenêtre, je regarde, et j'm'interroge

Maintenant je sais, je sais qu'on ne sait jamais

La vie, l'amour, l'argent, les amis et les roses

On ne sait jamais le bruit ni la couleur des choses

C'est tout ce que j'sais

Mais ça, j'le sais

Consider că, prin acest poem, Jean Gabin ne-a făcut încă un cadou, unul pe care, și noi, contemporanii săi puțin mai tineri, îl putem transmite, la rându-ne, copiilor și nepoților noștri.

GILBERT BÉCAUD - NATHALIE

O melodie superbă (Gilbert Bécaud), cu o poveste frumoasă, versuri pe măsură (Pierre Delanoë) și o interpretare de excepție a lui Gilbert Bécaud: Nathalie. 

Turistului francez, condus prin Piața Roșie de Nathalie, fermecat de frumusețea ghidei, nu-i prea stă mintea nici la Revoluția din Octombrie, nici la Mausoleul lui Lenin - gândul lui fuge spre cafeneaua Pușkin, acolo unde dorește s-o invite pe încântătoarea rusoaică la o ciocolată caldă. 

Oricum, consolarea îi vine din gândul că, atunci când fata va  vizita Parisul, el va fi cel care o va conduce prin orașul poeziei și-al iubirii.

În videoclip - realizat prin 1964 - se pot vedea imagini filmate în Piața Roșie din Moscova astfel că, povestea spusă/cântată este redată, în mare, și în imagini. 

La Place Rouge était vide

Devant moi marchait Nathalie

Elle avait un joli nom, mon guide

Nathalie.

La Place Rouge était blanche

La neige faisait un tapis

Et je suivait par ce froid dimanche

Nathalie.

Elle parlait en phrases sobres

De la Révolution d'Octobre

 Je pensais déja

Qu'après le tombeau de Lénine

On irait au Cafe Pouchkine

Boire un chocolat.

La Place Rouge était vide

Je lui pris son bras, elle a souri

Il avait des cheveux blonds, mon guide

Nathalie, Nathalie.

Dans sa chambre, à l'université

Une bande d'étudiants

L'attendait impatiemment.

On a ri, on a beaucoup parlé

Ils voulaient tout savoir

Nathalie traduisait:

Moscou, les plaines d'Ukraine

Et les Champs-Elysées

On a tout melangé et on a chanté.

Et puis, ils ont debouché

En riant à l'avance

Du champagne de France

Et on a dansé.

Et quand la chambre fut vide

Tous les amis étaient partis

Je suis resté seul avec mon guide

Nathalie.

Plus question de phrases sobres

Ni de Révolution d'Octobre

On n'en était plus la.

Fini le tombeau de Lenine

Le chocolat de chez Pouchkine

C'est, c'était loin déjà.

Que ma vie me semble vide

Mais je sais qu'un jour à Paris

C'est moi qui lui servirai de guide

Nathalie,

Nathalie.

(Videoclipul a fost cules de pe YouTube, canalul Francis DRAPIER.)

MON AMOUR ABYSSAL - Ionuț Caragea

Poetul Ionuț Caragea surprinde cu un nou volum de versuri, unul inedit, „Mon amour abyssal”, apărut la editura Stellamaris din Brest (Franța). Conectat permanent la sursa infinită de inspirație, prolificul Ionuț Caragea își verifică limitele, trecând cu curaj granițele și căutându-și locul alături de marii poeți ai lumii.

Traducerea din română în limba franceză a fost asigurată de Amalia Achard în colaborare cu Pierre-Yves Roubert, lector și corector. Prefața a fost semnată de reputatul critic literar francez Jean-Paul Gavard-Perret, iar referințele critice din volum de: Prof. Univ. Dr. Jean-Paul Gavard-Perret, Prof. Univ. Dr. Jacques Bouchard (Canada) și Prof. Univ. Dr. Constantin Frosin (România).

Coperta: Vlad Turburea.

Pentru comenzi se poate accesa:

editionsstellamaris@stellamarispoemes.com, iar în curând volumul va fi pus în vânzare pe „Fnac”, „Amazon” și în unele librării din Franța.

Jean-Paul Gavard-Perret despre „Mon amour abyssal”, în revista franceză LE SALON LITTERAIRE:
L’amour et l’angoisse créent dans ce livre le mouvement perpétuel de l’ici et de l’ailleurs, du bel aujourd’hui et des terreurs passées. Reste à savoir ce que l’auteur va faire de tels lieux. Entre enfer et paradis, il a bien sûr fait son choix.
Mais l’endosser ne soulage en rien les monstres intérieurs.
Ne seraient-ils pas, tout compte fait, le mal nécessaire ?
Celui qui permet, au fond de soi, de se reconnaître et de puiser enfin dans la femme la jouissance suprême et partagée. Celle moins du corps que de l’âme qui échappe enfin aux pensées négatives ?

Tant que l’amour perdure, la prostration, la crispation de ce qui peut malgré tout ressembler à des instants de lucidité prennent des virages contre la mort que l’on se donne et qui nous fut parfois donnée. Il existe donc bien dans cet Amour moins des abîmes que la merveille où plonger.
L’éros déborde de son étoile le soleil noir de la mélancolie.

Néanmoins Ionuţ Caragea rentre dans l’existence par celle qui devient la venante, transforme la vie en autre chose qu’une ombre revenante. Et face aux vieux démons de toujours, le titre, Mon Amour Abyssal, dit tout de ce qu’il en est comme l’évoquait Baudelaire de l’horreur et de l’extase de la vie.

Jean-Paul Gavard-Perret

Ionut Caragea, Mon amour abyssal (Poèmes), Éditions Stellamaris, Brest, 86 p.-, 2018

Jean-Paul Gavard-Perret despre „Mon amour abyssal”, în publicația elvețiană De l'art helvetique contemporaine:

Ionut Caragea une nouvelle fois espère contre la solitude inhérente à l’homme l’espérance d’un miracle aussi provisoire que perpétuel. Déferlent le réel et l’irréel comme dans chacune des œuvres du poète, fruits des terreurs passées mais tout autant d’un incessant avenir plus prometteur

Face au dur désir d’être la femme, donc en rien la revenante, elle est toujours restée ici. Elle a toujours existé comme la porte ouverte dans les murs de l’existence. Elle dort aux côtés du poète et lui permet d’exister. D’autant que celui-ci ne se l’annexe pas, mais en devient l’hôte.

Contre l’appel du vide, elle ne sert pas seulement à le combler. Preuve que contrairement à ce que pensait Duras, l'amour n'est pas une maladie. C'est la seule addiction nécessaire et le bon alcoolisme. Il permet à l'auteur ce que l'on pourrait résumer d'une formule: « je traverse, j’ai été traversé ». Dès lors, sur le sable de l'amertume, l'amour est la pluie d’été.

Jean-Paul Gavard-Perret

Ionut Caragea, « Mon amour abyssal », Éditions Stellamaris, 86 p., 2018

Important: Volumul a fost distins cu premiul pentru poezie „François-Victor Hugo” (fiul lui Victor Hugo), oferit de Societatea Poeţilor Francezi.

Cet ouvrage a reçu le prix de poésie François-Victor Hugo 2018 de la Société des Poètes Français.

DESPRE EUROPA CU DOUĂ VITEZE

Jean-Claude Juncker

Principiul „Europei cercurilor concentrice“ prinde contur, după ce ieri Franţa şi Germania au anunţat că susţin proiectul anunţat miercuri de preşedintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker, a cărui linie de forţă este împărţirea Europei în „zone” diferite de integrare - celebrul concept al „Europei cu două viteze”. România va fi pe o orbită marginală, dacă proiectul devine funcţional.

                                                                                             (ZF din 3 martie 2017)

Președintele României, Klaus Iohannis a protestat vehement.

Nu cred că noi, cetățenii României, ar trebui să ne ofuscăm prea tare pentru că Europa intenționează să funcționeze cu două viteze – este evidentă „viteza” în care ne-am încadra noi, românii. Dimpotrivă, cred că această strategie ne-ar ajuta să ne trezim. Dacă dorim să stăm la masa rotundă, ar trebui s-o merităm.

Când, la începutul anului 2007, România a fost declarată membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, noi, românii, ne-am bucurat. Am ieșit pe străzi cu sticle de șampanie și am ciocnit pentru un viitor mai bun. Pentru că am fost dintotdeauna deschiși spre lume. Ne-am săturat de constrângeri totalitare.

Nu sunt convins că acceași bucurie (a acceptării României în U.E.) a fost împărtășită și de politicienii dâmbovițeni, adică de cei ce gestionează (aiurea!) destinele țării de la 1989 încoace. Păi ce, să ne spună nouă alții cum să ne conducem țara, să ne stabilească alții legile și strategia de dezvoltare? Cam aceasta intuiesc eu c-ar fi fost judecata „aleșilor” poporului.

Până la istoricul 1 ianuarie 2007, am avut suficient timp să ne dăm seama de „calitatea” „conducătorilor”. Că de onești... nu ne mai ajungeau pușcăriile! După momentul aderării, parcă a fost și mai rău! Trebuie să admit, cu onestitate: atunci m-am gândit că toate derapajele politicii noastre dâmbovițene se vor duce pe apa sâmbetei! Am sperat că U.E., cu impunerile sale contractuale, ne va impune un alt tip de disciplină politică.

Am fost un naiv (n-ar fi prima oară)! Toți cei ce s-au perindat prin politica românească, indiferent de pozițiile avute, și-au suflecat mânecile și și-au băgat mâinile păroase (sau epilate) până dincolo de coate în sacul cu darurile frumoasei (și planturoasei) Românii, pe care noi, fraierii, li l-am oferit. Pohta ce-au pohtit!

Fondurile europene nerambursabile? Să fim serioși: nu erau demne de atenția onorabililor! Ce să facă cu ele, dacă nu se puteau înfrupta în voie? Tot pentru „planturoasa” aveau ochi! Cât despre cei cu spirit antreprenorial veritabil și care chiar voiau să facă ceva cu aceste fonduri... Dai peșcheșul? Semnez actele! Mielul mâncat de lup. Dacă „mielul” punea botul, o făcea pe spuza lui și, oarecum, intra și el în haina lupului. Dacă nu, NU! Salut, fonduri europene! Adio, autostrăzi! Trăiască politica dâmbovițeană!

Geaba li s-a tot dat peste mâini, geaba MCV, geaba CEDO, geaba orice alt mecanism de control – „lupii” rămân stăpâni absoluți la „oi”!

Ne mai mirăm că Europa schimbă strategia?! N-ar trebui. Am dovedit că nu facem față mizei – o Europă modernă, prietenoasă, maleabilă și deschisă provocărilor. O Europă dezvoltată la al cărei motor să tragă toți caii putere în același sens.

Politicienii autohtoni sunt învățați cu altfel de „cai”. Niște „cai” (ce cai – gloabe) pe care să-i strunească cum „cum vrea mușchii lor”.

Și noi suntem vinovați pentru că am ales, repetat, aceleași personaje dubioase care au jucat lamentabil destinele țării pe scena europeană. Noi, românii, i-am pus în vârf pe nevrednici, nu Europa.

Așadar, Europa adoptă cele două viteze. Cine poate să fie în frunte... va fi! Cu strategie economică, cu legi respectate de toți, cu modernitate, cu tot. Cine nu va ține pasul... se va chema că face parte din Europa și-atât. Cam ăsta va rămâne tot câștigul.

N-ar fi rău să mai schimbăm actorii principali – ceilalți... să mai ducă și tava. Avem atâția oameni competenți și, culmea, onești în România! Idealurile lor – idealurile unei Românii moderne. Ale unei Românii căreia nu-i este frică de Europa celor două viteze, ci și-o dorește! Pentru că i se potrivește. Și vrea să devină competitivă.

Președintele României, Klaus Iohannis, a protestat vehement. Cred c-a fost vorba doar de un exercițiu de imagine.

                                                                   (Publicat în Luceafărul de Botoșani din 5 martie 2017)