-
Mamă, voi n-aveți de gând să culegeți via aia? Că stă pârloagă pe câmp și-o
mănâncă graurii!
-
Dar, mamaie, asta nu era treaba lui Gigel? – încerc eu o diversiune, doar-doar
m-oi sustrage unei acțiuni care nu mă interesa de fel.
Între
cele două surori, Gigel este singurul fiu al mamaiei și, ca unică descendență a
liniei bărbătești, feblețea ei, dintotdeauna. Orice i-ai face, oricât te-ai
ocupa de ea, de sănătatea și bunăstarea ei, tot Gigel rămâne favoritul
tradițional. Trebuie să înțeleg... Asta-i... el e fiul, eu... ginerele.
-
Păi, a zis că anu’ ăsta s-o culegeți voi, că s-a săturat s-o tot muncească doar
el!...
Era
clar: „voi”, adică... noi, clanul liniei feminine...
Cum
să-i convocăm pe toți la o activitate care nu interesa pe nimeni?! O groază de
bani cheltuiți pentru drumul până la țară, multă muncă și timp pierdut pentru
un vin de slabă calitate. E adevărat, un vin curat, fără adaos de zahăr și
conservanți. Dar și expus degradării rapide.
Nu
voiam însă să cedez, mai ales că nu ne venea să credem că fratele soției
renunțase dintr-odată la această îndeletnicire de toamnă, de care obișnuia să
se ocupe de unul singur :
-
Mai lasă-ne un pic, mamaie, să mai vorbim și noi diseară cu Gigel, să vedem ce
spune.
-
Ce să mai vorbiți cu el, mamă, că trece timpul și intră graurii în vie!...
-
Și ce, mamaie, graurii ăia, nu trebuie să trăiască și ei? – ripostai cu năduf,
dar încercând, în același timp, să mai îndulcesc oful bătrânei.
-
... Asta dacă nu cumva i-au cules alții! – încercă mamaia să-și încheie „apoteotic”
expunerea argumentelor îngrijorătoare.
Da΄
nici eu mă dau bătut:
-
Cine să-ți fure din vie, mamaie? Și ce, câțiva struguri ca vai de ei? Și-apoi,
din ce-am cunoscut eu, doar oameni cumsecade sunt în sat la matale!
-
Of, mi-a ieșit și glicemia mare azi, de atâta supărare!
Gata,
bătrâna a trecut la alt nivel: șantajul sentimental, care însă, cum-necum, i-a
ieșit: în nici 24 de ore, ne-am trezit, toți, la țară și... am ieșit pe câmp.
La cules de vie. Toți, adică: soția cu cei trei copii ai săi plus sora ei mai
mică și... eu. Șase rânduri de „producătoare”, la șase persoane, nu era mare
scofală. Munca de „după” mă îngrijora pe mine: căratul sacilor la căruță,
aducerea lor în curtea bătrânei, trecerea strugurilor printr-o sită deasă (că
zdrobitor nu are nimeni prin zonă), tragerea mustului de pe boască și
pregătirea lui pentru fiert. Acțiuni cunoscute și necunoscute de mine, drumuri,
efort și... bani cheltuiți. Muncă multă, multă mizerie, transpirație, lipsă de
entuziasm și, la final, câteva deca de vin. Dar și o mamaie mulțumită. Acum,
dacă mă detașez de condiționările proprii, o înțeleg: acțiunea aceasta face
parte din fibra ei naturală, țărănească, care-i impune să-și cultive pământul
și să-i culeagă roadele. Pământ, muncit, respectat și iubit, pentru că el îi dă
„pâinea cea de toate zilele”... este pământul care – o viață întreagă – le-a asigurat
mâncarea și băutura, atât ei și lui Ionel, bărbatul său, cât și celor trei
copii, avuți împreună. Prin urmare, ignorarea importanței pământului în viața
satului și lăsarea lui de izbeliște nu poate fi acceptată în niciun fel, pentru
că ar semăna cu o trădare a tradițiilor, a neamului, a locului de baștină. Și
asta nu se face!
Privit
dintr-o altă perspectivă, via reprezintă ultima legătură a bătrânei cu trecutul,
un trecut, așa cum a fost el, cu bune și cu rele, trăit aici, în bătătura casei,
ridicată de ea și bărbatul ei – „la tinerețe” – din lut (iar pământ!) și paie,
casă în care și-a născut și crescut copiii. Iar acum, să vadă mustul în butoi,
toamnă de toamnă, parcă-i justifică ultimii ani de viață și-i permite să mai
verse, pe furiș, câte-o lacrimă de fericire efemeră.
C-adusei
vorba de casă, mi se confesa, uneori, octogenara:
Când ne-am luat, nu
aveam de niciunele, nu ne-a dat nimeni niciun capăt de ață. Nici părinții, nici
socrii. Am luat-o de jos, mamă! Ca s-avem unde sta și noi, ne-am construit, la
început, o cămăruță, acolo unde e fântâna. Din paie și lut frământat cu
picioarele astea goale. Ionel căra pământul cu roaba, eu turnam apa și-l
amestecam cu paie... De dimineață până noaptea târziu roboteam s-o ridicăm. Cât
am muncit!...
Bătrâna,
căzută pe gânduri, și-a vârât, dintr-un reflex pe care i-l știam, o șuviță rebelă
sub batic. A continuat, apoi:
O masă și două scaune,
un pat, o strachină și două linguri... ăsta a fost tot mobilierul. Când am
văzut odaia gata și-am intrat pentru prima oară în ea, mi s-a părut c-am intrat
într-un palat! Ieșeam mereu afară s-o admir – nimeni nu mai avea palat ca al
meu!
...
S-a-ntâmplat
să fie o zi frumoasă de mijloc de septembrie, însorită, dar nu încinsă. Cu
găleți, saci de plastic și două bidoane cu apă după noi, fetele dotate și cu
mănuși din cauciuc, am plecat la vie. Cu mașina! De fapt, cu cele două mașini –
deloc, agricole – în care se bulucise populația succesorală a primei dintre
cele două fete, născute de tânăra „mamaie” și... o bicicletă, fiindcă sora nevesti-mii,
care a rămas în satul natal, avea să apară, ceva mai târziu, pe un astfel de
vehicul.
-
Adi – a apelat soția la ginerele ei, sosit și el în sat la părinți, să-i ajute
la cules – când terminăm, vii tu, mamă, cu căruța, să iei sacii?
-
Da, mamă, dai un telefon și vin imediat – i-a răspuns acesta, îndatoritor și respectuos.
Treaba
cea mai dificilă s-a dovedit a fi găsitul viei. Neparticipând decât rareori la
lucrările specifice, nimeni nu știa exact locul în care se găsea
„producătoarea” mamaiei. Cândva, exista un nuc la capătul locului, un nuc falnic,
știut de toți, a cărui umbră bogată furniza răcoarea atât de dorită atunci când
arșița soarelui te lovea în moalele capului. Între timp, nu se știe ce român a
găsit de cuviință să-i curme viața și să-l folosească pentru făcut focul iarna
sau, într-un caz mai fericit, pentru făcut un gard, fabricat vreo mobilă... cum
i-o fi fost soarta lui de copac.
Parcelele
de porumb cules alternau cu viile, deja, culese de sătenii gospodari. Niciun
bob de porumb, niciun bob de strugure pe câmp. Peste tot, același peisaj: și-‘nainte,
și-’napoi, și la stânga, și la dreapta, coceni de porumb gălbejiți de soare și
încă neadunați de pe câmp și butuci de vie cu frunzele căzute după ce și-au
împlinit destinul. Dacă s-a dus nucul, s-a dus și reperul care putea orienta
viticultorii de ocazie. Se mai puteau baza doar pe amintiri și pe ceva
intuiție. În rest... pe cine să-ntrebi când toți țăranii își terminaseră treaba
pe câmp și se ocupau de mustuit prin curțile lor?
La
un moment dat, soția, împreună cu fiica și cu cei doi fii, s-au îndepărtat,
căutând locul după niște semne doar de ei știute și reîmprospătate prin consultări ad-hoc.
-
Mamă, îmi amintesc că era un șanț la marginea locului – spuse fiul cel mic.
-
Da, mamă, și cele două rânduri de lângă șanț erau de „1001” – fu de acord soția
și întărind spusele fiului printr-o nouă informație.
-
Da, și eu îmi amintesc de șanț – cofirmă și cel mare. Pe-aici ar trebui să fie,
prin zona asta.
-
Dar unde e, unde e? – se necăji și fiica.
S-au
îndepărtat căutând, necăjindu-se și glumind. Eu am rămas în urmă, lângă grămada
de lucruri, reper în locul nucului, un om destul de înalt, cu părul alb, pe-un
câmp încă îmbrăcat de vegetație, dar dezgolit de roade. Era liniște și afară,
și-n interior. Fără să-mi dau seama, am intrat într-o stare meditativă, de pace
și bucurie, relevându-mi, ca prin farmec, o frumusețe aparte... Atunci, asemenea
unui pictor impresionist, am văzut esența unui tablou plin de lumină, culoare
și suflet: o mamă cu cei trei copii, vorbind și râzând, mângâiați de-un soare
blând, flecărind ca pe vremuri, înainte de-a apuca, fiecare, pe drumul stabilit
de destin. Nu la vreo petrecere – nuntă sau botez în familie – ci undeva pe un câmp,
în satul natal, satul originii lor, căutând împreună via, ca pe o legătură
comună, strămoșească. O regăsire de-o clipă, plină de substanță. Dar și de
formă, pentru ochii „pictorului”. N-au găsit via – s-au regăsit pe ei înșiși!
-
Dragilor, cred c-am găsit eu locul – le-am strigat din mijlocul viei în care mă
găseam.
Asta
trebuia să fie! Șase rânduri și, la margine, șanțul.
Doar
că strugurii... nu prea mai erau!
-
Ai găsit-o? – mă-ntrebă soția.
-
Ia uitați-vă și voi, cred că asta e.
-
Da, asta este! – confirmă și cel mic.
-
Uite șanțul! – strigă cel mare.
-
Uite și măceșii de la margine! – întări fata convingerea generală, după o nouă
descoperire.
-
Ați reușit să găsiți via? – apăru și sora soției ținându-și bicicleta de
coarne.
-
Am găsit-o, surioară, dar ce folos? Strugurii... i-au mâncat graurii.
-
Așa se-ntâmplă, dădică, după ce toată lumea culege, dacă mai rămâne vreun lot
stingher, se-abat graurii și îl termină imediat!
Din
fericire, bucuria regăsirii de sine a depășit cu mult dezamăgirea pierderii „producției
de vin” din toamna aceasta.
 |
| Recolta de struguri a mamaiei |
-
Eu am găsit, totuși, câteva boabe de struguri... i-am cules pentru mamaia... măcar
să-i guste – spuse, făcând „haz de necaz”, băiatul cel mic (la rându-i, „tată
de familie”), care ne arătă, râzând, găleata din plastic pe fundul căreia se
puteau zări vreo trei ciorchini de struguri cu câteva boabe răzlețe pe ei.
-
Hai, mai bine să facem un grătar, că mi s-a făcut o foame...
-
După atâta muncă...
-
Da, copii... un grătar meseriaș, confecționat de unchiul vostru, nea Gigel!
Culmea e că o să-i facem noi safteaua... nu graurii, cum s-ar cuveni...
Cele
două mașini, o bicicletă îndesată, pe jumătate, într-un portbagaj – cu o roată,
atârnând pe-afară – au întors pe câmpul părăginit și s-au îndreptat spre casa
bătrânească. Hârtoape, ca pe câmp și-un praf...
Via mamaiei de la țară a îmbătrânit... Să-și fi spus
ultimul cuvânt? Cine știe? Vom vedea la anul că... anu’ ăsta, nu s-a făcut
vinul...
În
bătătura mamaiei, grătarul lui Gigel se înroșise triumfător... Deh!
(Publicat în revista Boem@, nr. 116 (octombrie 2018) http://www.boema.inforapart.ro/
Contre l’appel du vide, elle ne sert pas seulement à le combler. Preuve que contrairement à ce que pensait Duras, l'amour n'est pas une maladie. C'est la seule addiction nécessaire et le bon alcoolisme. Il permet à l'auteur ce que l'on pourrait résumer d'une formule: « je traverse, j’ai été traversé ». Dès lors, sur le sable de l'amertume, l'amour est la pluie d’été.
