REGINA

💋U

mbra reginei se prelingea leneşă pe uriaşul pat cu baldachin, încă desfăcut, desenându-şi conturul delicat pe mătăsurile moi şi foşnitoare. Aşa-i plăcea stăpânei să-i rămână patul: întotdeauna cu aşternutul nefăcut, dar într-o dezordine elaborată, pregătit anume pentru a-i primi oricând trupul gol şi zvelt într-o îmbrăţişare solitară, tandră, catifelată şi... misterios de vinovată! Baldachinul, prin simpla lăsare în jos a perdelelor transparente de către cameristă, amplifica misterul. Mobilierul nu era opulent, dar puţinele piese erau alese cu grijă, în moda vremii, reflectând într-un mod tacit gusturile rafinate, dar simple, ale frumoasei femei. Noptierele şi dulapurile erau ocupate de cărţile citite seara, până la ore târzii din noapte şi de cele necesare scrisului sau pictatului, căci filonul artistic al reginei se manifesta atât în poezie, cât şi în pictură. De altfel, înafară de micile piese de lenjerie intimă din interior, în sertare se puteau găsi manuscrisele poemelor sale, aşternute cu un scris mărunt şi îngrijit, iar de pereţi erau atârnate câteva pânze cu peisaje şi flori, subiectele preferate ale stăpânei. La capătul opus patului, oglinda uriaşă de cristal şi masa de toaletă – încărcată cu tot felul de parfumuri, pămătufuri, piepteni şi pomezi – lăsau cale liberă privirilor indiscrete să-şi facă o părere despre cochetăria femeii şi dorinţa de a-şi conserva, în timp, cât mai bine frumuseţea.   

            Dormitorul îi era ultimul şi cel mai drag refugiu. Aici, îşi putea imagina cele mai intime fantezii, fără să fie trădată de expresia chipului – şi apoi, cu siguranţă, supusă judecăţilor mondene – aici se simţea dezlegată de convenienţe şi presupuse vinovăţii, aici... redevenea femeie. Abia în acest spaţiu se simţea cu adevărat regină, stăpână pe ea însăşi, pe lumea şi pe viaţa ei. Stăpână pe lumea-i interioară şi pe trăirile-i sublime. Era spaţiul în care statutul n-avea cum să-i fie contestat, căci aici redevenea regina propriului regat, cel al sufletului.

            Poate de aceea, ori de câte ori obligaţiile protocolare îi permiteau, îşi căuta liniştea în intimitatea camerei sale preferate, îşi arunca bogatele, grelele şi oficialele haine de pe ea direct pe jos şi se abandona băii de seară, eliberându-se parcă de toate urâţeniile lumii, pentru a se regăsi în natura-i curată.

            Obişnuia apoi să-şi usuce trupul facând piruete prin încăpere, cu mâinile larg desfăcute, cu părul lung şi despletit, şfichiuindu-i goliciunea, în paşi de dans, prin iatacul său protector, admirându-şi, probabil, minunatele curbe în dreptul marii oglinzi de cristal şi, într-un final, aruncându-se cu un strigăt de supremă satisfacţie în primitorul său pat, martor şi confident al nebuniilor brodate în mintea ei de femeie visătoare.

            Îi plăcea să umble goală. Simţul artistului din ea îi permitea să fie conştientă de frumuseţea formelor, a trupului, fie el femeiesc sau bărbătesc. Să-şi admire nuditatea în solitudinea camerei era, poate, cea mai nevinovată joacă, dar să şi-o expună razelor fierbinţi ale soarelui prin grădinile palatului... sau să se lase îmbrăţişată de apele înspumate ale mării noaptea... sub clar de lună... să alerge ca o nimfă prin apa înspumată, cu părul fluturând asemenea unei comete pe cerul înstelat, sau, mai mult, să-şi rostogolească corpul pe nisipul mătăsos al plajei, să simtă grăuncioarele fine şi apa mării invadând-o, pe neaşteptate, cu acea tainică viclenie erotică... îi păreau jocuri mai puţin genuine, măcar prin intenţia lor conspirativă...

            Sub boltele largi ale ferestrelor, scruta melancolică zările, rătăcindu-şi privirile undeva, dincolo de orizont, ignorând de această dată marea cea mult adorată, care, în dorinţa de a-şi sustrage aleasa din noianul de tristeţe, bătea învolburată în maluri.

            - Uuuuuuuuuu... uuuuuuuuuu... – o striga marea tulburată şi ea de tristeţea iubitei.

            - De ce, oare, m-oi fi născut  într-un neam regesc?! Şi de ce, oare, o regină trebuie să fie întotdeauna nefericită?! – medita femeia la propriul destin.

          - Uuuuuuuuuuu... uuuuuuuuuuu... – suferea şi marea. Dar eu? Eu? La mine nu te gândeşti?

          - De ce mi-ai dat, Doamne, şi frumuseţe, şi inteligenţă, şi talent, dar nu mi-ai hărăzit şi un rege care, înafara rangului şi a etichetei obligatorii, să trezească în mine şi o mare pasiune?

            - Uuuuuuuuuuu... uuuuuuuuuuu... Dar nu-ţi sunt eu rege, ţie? Nu te alint  cu îmbrăţişări, cu mângâieri şi cu vorbe dulci de fiecare dată când mi te oferi noaptea goală, sub clar de lună? – se frământa marea şi se rostogolea tot mai nervos pe nisipul crud al plajei.

            - De ce nu m-ai lăsat, Doamne, doar o simplă prinţesă? Puteam să scriu, să pictez şi să iubesc după pofta inimii şi nimeni nu m-ar fi judecat! Aş fi făcut plecăciuni cuviincioase în faţa reginei, de orice neam ar fi fost ea, dar aş fi rămas liberă!

            - Uuuuuuuuuu... uuuuuuuuuu... dar eu îţi sunt şi prinţ! – continua marea să-i aline tulburarea iubitei.

            - Doamne, până şi fătucile de la ţară sunt mai libere şi mai fericite decât mine! Ele umblă toată ziua cu picioarele goale prin colbul drumurilor când merg cu vacile la păscut, iar noaptea... am auzit până şi eu unele zvonuri de ce fac ele pe-acolo, prin fâneţe...         

            Marea tăcu. Oare, de dragul reginei, să se mulţumească doar cu statutul de simplu flăcău de la ţară, încălţat în opinci şi cu un cămeşoi de in alb tras pe cap? Ea, care ţinea corăbiile la suprafaţă şi le deschidea drumurile spre zările largi sau le putea scufunda oricând, după pofta inimii? Ea, care avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor vieţuitoarelor din cuprinsul apelor fără margini? Să-i cedeze locul flăcăului în cămeşoi şi fără nimic pe dedesubt? Ar fi cedat ea, marea, dar regina putea-va, oare, să se mulţumească doar cu statutul de ţărăncuţă desculţă şi îmbrăcată simplu, numai cu o ie înflorată şi-o fotă peste pulpele goale?

            Cerul îşi regăsi şi el lumina de după norii alungaţi de vânturile nebune şi acum liniştite subit. Un calm aparent se aşternu peste zările largi, la fel ca şi pe pieptul alb şi plin al femeii care nu mai pulsa agitat ci, într-o tandră şi conspirativă relaţie provocă soarelui încă un minunat şi roşu aprins apus. 

            - Măria Ta! – îndrăzni camerista să-i întrerupă reginei tulburarea gândurilor – aţi primit o scrisoare de la prinţ.

            Era singura cameristă acceptată pe lângă regină. Tânără, frumoasă şi înzestrată cu cele mai importante calităţi din lume: vedea fără să vadă şi auzea fără să audă; glasul îi era melodios, asemenea unui cânt de privighetoare în vară şi pasul... se mişca atât de uşor, asemenea unei umbre plutitoare... O accepta până şi în ritualurile libaţiunii, când, aproape traversând spaţiile serviciilor rigidizate de etichetele formale… mâinile fetei se plimbau cu o anume delicată senzualitate pe trupul reginei, deşteptându-i, ca într-o reverie virginală, pasiunile înăbuşite ale dulcii carnalităţi... Îi plăcea să fie admirată, să fie privită de un ochi în stare să-i priceapă frumuseţea simplă, de femeie. Se simţea, într-un anume fel, în graţiile iubirii, fără niciun simţământ culpabil...

            - A trimis prinţul mesaj? – tresări bucuroasă regina.

            - Chiar acum a sosit, Alteţa Voastră!

            Camerista stătea uşor înclinată şi cu mâna întinsă, iar pe tava de aur se putea observa plicul trandafiriu cu pecetea nedesfăcută, în aşteptarea lecturii regeştilor ochi.    

            - Ah, iubitul meu prinţ! De când aşteptam plicul tău!

            Fără să-şi ferească goliciunea, regina luă plicul şi, cu sclipiri jucăuşe în ochi, o privi cu înţelesuri doar de ele ştiute pe cameristă. Se trânti fericită în uriaşul pat şi aşternu mai multe sărutări pătimaşe pe trandafiriul plic. Apoi, bătând fără echivocuri cu palma mătăsurile de lângă ea, o invită pe cameristă alături, să-i fie părtaşă la bucuria citirii scrisorii de amor venită de la prinţ.

            O scrisoare de dragoste adresată femeii iubite este mult mai bine receptată de aceasta dacă la citire mai are alături o femeie, cu atât mai mult dacă ea este cea mai bună confidentă şi, pe deasupra, este tânără şi frumoasă. Trăiesc amândouă senzaţii amplificate, chicotesc, complotează... Şi dacă una dintre ele este complet goală şi nici cealaltă nu are prea multe pe ea... O îmbrăţişare vinovată şi un sărut prelung poate deveni preambului apropiatei nopţi fiebinţi de dragoste a reginei cu prinţul!     

            Mai grav este dacă lectura epistolei nu este pe placul cititoarei. Dacă prinţul din poveste nu-i spune vorbe dulci ci, din contră, o anunţă că este nevoit să plece... că mama i s-a îmbolnăvit sau, şi mai grav: - Ştii, m-am îndrăgostit de o altă regină!... Atunci să te ferească Dumnezeu de furia femeii! Să nu care cumva să-i laşi la îndemână farfurii, ceşti sau, mai ştiu eu... niscaiva cuţite! Şi nici cameristă golaşă să nu-i fii alături în pat! Rişti să rămâi fără păr dacă nu apuci să o linişteşti la timp cu moliciunea buzelor tale!

            Dar, nu! Nu, de data aceasta! Şi nu pe regina noastră! Prinţul nu o dezamăgea! Regina citea scrisoarea, relaxată şi zâmbitoare, susţinută de pernele moi ale patului, abandonată complet unei dulci şi catifelate detaşări în spaţiul închipuirii.

            Textul, plin de emoţie pătimaşă, contrasta cu grafia ordonată din pagina hârtiei sobre, monogramate... (Cel puţin aşa ne-am fi dorit... şi eu şi... regina.)    

            Scumpa mea regină,

            De când soarta cea crudă m-a alungat din iatacul nebuniilor noastre, nu-mi mai găsesc deloc liniştea şi pacea! Sunt bolnav de iubire şi toată carnea mă doare în lipsa mângâierilor tale! Nu mai pot mânca nici chiar atunci când foamea mă răzbeşte! Iar setea nu mi-o poate potoli nicio apă din lume! Nu mi se lipeşte geană de geană noaptea, iar ziua adorm în şa! În furia ce o simt în adâncul sufletului, nu-i rezistă nimeni în luptă paloşului meu dar, ce folos, iubita mea, dacă nu-mi pot croi drum printre duşmani până la tine? Regele... regele este mulţumit de mine, chiar m-a decorat, dar îţi dai seama tu, adorato, cum m-am închinat eu în faţa Lui ştiind că El te poate vedea şi avea oricând poftele-I  regeşti îi dau ghes?

            Scumpa mea regină, dacă nu mă ucid duşmanii pe câmpul de luptă sau n-o face regele de află de pasiunea-mi  trădătoare, mă voi stinge de dorul ce mă usucă departe fiind de tine, adorato, de arşiţa trupului  şi-a buzelor tale dulci!

            Te iubesc, te iubesc nespus regina mea, sensul vieţii şi – fereşte-mă, Doamne! – al morţii mele! Vino, vino-mi în vise, stăpână a inimii mele, vino în puţinele clipe în care somnul îmi înfrânge încăpăţânarea pasiunii şi îndulceşte-mi suferinţa, stinge-mi jarul trupului şi jur că-ţi voi rămâne rob până la moarte!...

            Regina chicoti. Prinţul n-o uitase! Amintirea nopţii lor de-amor nu se stinsese din memoria iubitului! Simţea cum pasiunea-i răvăşeşte toate simţurile la recitirea repetată a slovelor iubitului: ... stinge-mi jarul trupului şi jur că-ţi voi rămâne rob până la moarte! Ah! Arşiţa trupului ei aprinsese focul în vintrele prinţului, transformându-l în robul pasiunii ei mistuitoare. Prinţul îşi iubea, îşi dorea regina şi chiar se topea de dorul ei! Şi încheia atât de frumos!... Te sărut de mii de ori, iubito, şi-ţi jur credinţă veşnică, regina vieţii mele!

            Al tău pentru totdeauna...

           Femeia acoperi, la rându-i, epistola cu buzele-i regale, o vârî fericită sub perna cea mare şi se abandonă total îmbrăţişării voluptoase a aşternuturilor de sub ea, martore tăcute ale aventurii nebune de-o noapte în compania frumosului prinţ; alături, împărtăşindu-i complice omeneasca slăbiciune sentimentală, frumoasa cameristă visa, şi ea, la propriul făt frumos...

               

*

            Regele, instalat auster în cortul de campanie, avea toate motivele din lume de a fi îngrijorat. Era preocupat de integritatea fruntariilor ţării. Vecinii lacomi din cele patru zări parcă se vorbiseră între ei şi, pe nesimţite, prin acorduri perfide, trădări sau ameninţări făţişe, acaparaseră porţiuni  mari din trupul ţării. Se ajunsese la un haos total! Toţi se războiau cu toţi! Iar el rămăsese singur împotriva tuturor! Cu armata neaprovizionată, demoralizată şi răsfirată pe mai multe fronturi. Ce să apere mai întâi? Cu cine, mai ales? Nici în vistierie nu găsea suficient aur pentru a-şi plăti, îmbrăca şi înarma vitejii ce, la vremuri atât de grele, îi rămăseseră credincioşi... Cu cine să se alieze? În cine să se încreadă? Cine îi mai era fidel? Dar mai era cineva de încredere în lumea asta bolnavă şi plină de trădători? Regele se agita nervos în cortul de campanie şi căuta soluţii. Avea nevoie de o nouă strategie, una cu adevărat eficientă, de oameni loiali şi de soldaţi bine îmbrăcaţi şi înarmaţi. Ţara trebuia reîntregită, iar el trebuia să găsească soluţia! Ţara era în pericol! Coroana îi era ameninţată! Bătu scurt din palme:

            - Să vină nobilii: se-ntruneşte consiliul de coroană!

            Sfatul nobililor se adună într-o clipită. Nici ei nu puteau sta liniştiţi din moment ce domeniile le erau ameninţate de hoardele hămesite ale neamurilor păgâne. Şi dacă satele şi ţarinile le ajungeau pradă cuceritorilor... aceasta ar fi însemnat pârjol, măcel, grâne arse, ape otrăvite sau spurcate, violuri, copii şi femei luate cu arcanul şi duse în sclavie, biserici arse şi golite de odoare, preoţi şi credinţă batjocorite... numai la nenorociri se puteau aştepta dacă nu-şi uneau minţile, braţele şi averile pentru salvarea ţării. Se ajunsese la momentul critic în care toţi trebuiau să gândească la unison, în care paloşele trebuiau înmuiate fără milă în sângele duşmanilor, iar buzduganele să zdrobească ţestele năvălitorilor. - Noi suntem ţara! Aceasta era deviza clamată mereu de nobili în faţa regelui şi acum ea trebuia să fie demonstrată pe câmpul de bătălie! Doar acolo, pe câmpul de luptă, prin faptele de vitejie şi jertfă de sine îşi puteau proba măsura credinţei faţă de ţară şi neam, faţă de rege şi regină. Se putea citi hotărârea pe chipurile lor înnegurate şi însemnate de cicatricele războaielor trecute, în ţinuta sobră, milităroasă şi aspră de pe ei. Mâinile vitejilor strângeau deja garda paloşelor când s-au închinat în faţa regelui.

            - Ţara este în pericol! – a spart regele tăcerea sumbră din cortul de campanie.

            Un murmur aprobator şi îngrijorat se auzi din partea capetelor plecate ale celor mai de frunte nobili ai ţării. De afară se auzeau trupele făcând manevre, iar pe deasupra cerurilor corbii ce se roteau croncănind pe limba lor întotdeauna prevestitoare doar de rele.

            - Cunoaşteţi situaţia grea în care ne aflăm. Nu mai este nevoie să v-o descriu şi nici să vă spun ce primejdie sumbră ne paşte: pierderea fiinţei naţionale! – îşi continuă regele monologul plimbându-se agitat prin cort şi căutând insistent luminile ochilor supuşilor săi, parcă în cercetarea semnelor de fatală slăbiciune.

            - Acum trebuie să hotărâm ce facem mai departe pentru a salva ce mai poate fi salvat, ce compromisuri putem accepta pe moment şi ce strategie de viitor adoptăm pentru a redeveni ceea ce am fost: o naţiunea mare, unită, independentă şi mândră!

            Când a clamat, sobru, ca în biserică: mare, unită, independentă şi mândră! – regele a făcut-o pe un ton solemn şi crescător până la a se confunda cu o poruncă ce nu suportă neascultarea şi, când a ajuns la mândră, şi-a rotit din nou, ameninţător, privirea oţeloasă deasupra întregii adunări. Erau ei, supuşii săi, conştienţi de gravitatea pericolului ce ameninţa însăşi fiinţa ţării? Nobilii ascultau, aprobându-şi într-o tăcere mormântală suveranul şi aşteptau ca acesta să le permită cuvântul şi să le ceară sfatul.

            - Trebuie să decidem odată cu cine ne aliem: cu Apusul? Sau cu Răsăritul? Ochii pătrunzători ai regelui scrutară întreaga adunare, de-i înţepeni pe toţi pe locurile lor. Nu putem să ne mai disipăm forţele pe mai multe fronturi, ca până acum! – îşi termină regele scurtul expozeu. De altfel, situaţia era atât de clară şi de gravă, încât nici nu erau prea multe de spus.

            - Aştept, aştept ideile domniilor voastre de nobili umblaţi pe la înaltele curţi, nu sfaturi, dojeni sau plângeri! Dacă mai doriţi un motiv, atunci iată-l: piere ţara, piere şi regele, dar pieriţi şi domniile voastre! Şi averile, şi demnităţile, şi privilegiile... Mai vreţi ceva? – tună monarhul autoritar.

            - Măria Ta, să ne aliem cu Răsăritul! – veni, cu glas gâtuit, o sugestie dintr-o parte. Probabil că astfel ne vom recâştiga pământurile pierdute la apus!

            - Ba cu Apusul, Măria Ta! – îndrăzni cineva din cealaltă parte. Apusul ne-a promis pământurile de la răsărit!

            - Răsăritul ne este mai aproape!...

            - Apusul e mai corect!...

            - Ba Răsăritul, ba Apusul! – tăie regele gâlceava nobililor. Acum nu avem vreme nici de sentimentalisme şi nici de interese mărunte! Nu trebuie să uitaţi că doar recâştigându-ne independenţa şi mândria statală, putem să revenim la hotarele hotărâte din străbuni! Şi, astfel, şi la moşiile şi averile pierdute. Prinţe – se întoarse regele către cel mai de încredere, şi plăcut ochiului, sfetnic al său – care este situaţia frontului? Ce tabără are şanse mai mari de izbândă în acest moment? Dacă ne aliem unei anumite tabere, putem întoarce definitiv soarta războiului în favoarea noastră? Care este acea tabără, prinţe?

            - Măria Ta, frontul este într-un echilibru fragil. Munţii despart cele două tabere, dar şi ţara noastră în două. Cum s-ar spune... războiul e la noi! Grosul armatei noastre este în partea aceasta, a Răsăritului şi dacă ar fi să atacăm Apusul... ar trebui să traversăm noi munţii. Să ne cucerim propriile culmi cu arma în mână. Ar rămâne mulţi viteji pe câmpul de luptă! Aşa că, mai bine, ne aliem în mare taină cu Apusul şi ne întărim poziţiile în tranşee până ce ei vor traversa în voie munţii. Mai câştigăm şi ceva timp pentru organizarea şi aprovizionarea oştirii. Oştirea Îţi este credincioasă, Măria Ta, dar oamenii nu sunt îmbrăcaţi pentru iarnă şi... sunt flămânzi! Mai sunt şi demoralizaţi... Până acum nu au făcut nimic altceva decât să fugă din faţa inamicului, de oriunde ar fi venit el! Pune-i să dea piept cu duşmanul, Măria Ta, şi vor prefera moartea vitejească fugii ruşinoase! Pe de altă parte, din cauza iernii ce se apropie, nici Răsăritul nu prea se-ncumetă în acest moment la traversare şi-şi întăresc şi ei poziţiile în propriile tranşee. Deci, am avea răgazul necesar pe care, dacă l-am folosi cu înţelepciune...

            - Înţelept grăit-ai, prinţe! De aşa cugetare aveam nevoie acum! Se vede că nu ţi-ai pierdut timpul doar în petreceri pe la curţile regale ale neamurilor Noastre aşa, ca alţi fii ai nobililor de-aici de faţă! – căzu ghilotina domnească asupra celor ce se simţeau vizaţi.

            - Dacă trecem cu bine şi de această încercare – continuă regele – să-Mi aminteşti să-ţi găsim o prinţesă pe măsura frumuseţii înfăţişării şi agerimii minţii tale!

            - Măria Ta este prea bună cu mine! – se închină roşind, prinţul, în faţa regelui său. 

            Privirea monarhului trecu aparent absent şi sever pe deasupra capului plecat al supusului Său, dar chiar îl preţuia pe acest tânăr prinţ! Apoi, uitându-Se semeţ la nobilii închinaţi înaintea-I şi schimbând registrul într-unul încurajator, îi îndemnă să ia cuvântul:

            - Nobili, dumneavoastră, aveţi alte păreri? Aveţi alte sugestii? Acum este timpul să vorbiţi cu curaj şi demnitate! Acum sau niciodată! Dar şi cu... înţelepciune! Vă ascult!

            Niciunul dintre nobili nu îndrăzni să ridice capul. Doar un murmur plutea aprobator pe deasupra adunării. Prinţul vorbise pentru toţi şi-şi dădeau şi ei seama că vorbise bine. Regele îşi muta privirea de la unul la altul, dându-le răgazul curajului vorbirii. Dar nu mai era nimic de spus.

            - Aşadar, s-a stabilit! Chiar la noapte, prinţul va trece munţii şi va merge cu oferta Noastră pentru Apus. Dar vă avertizez: acesta va fi doar o înţelegere de moment! Un compromis doar de noi ştiut! În funcţie de evoluţia războiului, de faptele de luptă ale vitejilor noştri şi de interesele diplomatice ce vor surveni ulterior, ne vom cere toate teritoriile înapoi! Toate! Vă jur! Insist pentru ultima oară: domniile voastre trebuie să daţi dovadă de curaj şi determinare pe câmpul de luptă, iar Noi vom fi vigilenţi pe cel al diplomaţiei!

            Apoi, adresându-se prinţului:

            - Prinţe, te poţi retrage pentru a-ţi pregăti plecarea! Îţi poţi lua pe oricine doreşti să te însoţească în această misiune de importanţă capitală. Să-ţi iei şi cel mai bun ghid pentru traversarea munţilor! În farmecul şi abilitatea ta de negociere stă chiar viitorul regatului! Iar din partea mea ai toate împuternicirile necesare să duci tratativele aşa cum consideri că este mai bine! Ţi-ai înţeles misiunea?

            - Înţeles, Măria Ta! – făcu prinţul o ultimă plecăciune şi se retrase cu spatele.

            - Acum, că am stabilit strategia diplomatică, s-o analizăm şi pe cea militară! – decise regele revenind către nobilii din faţa Sa. Câţi oşteni avem sub flamuri?

                     

          Fragment publicat în Eternitatea unei emoții - Antologie de creație literară a A.S.P.R.A. Galați, Editura InfoRapArt, 2015

IONUȚ CARAGEA - POETUL

Oradea. 26 iunie 2016. Alături de scriitorul Ionuț Caragea.

http://www.ionutcaragea.ro/poezie_files/umbra%20lucida.htm

L-am descoperit pe poetul, prozatorul, criticul Ionuț Caragea. Bucurie. Să nu mă bucure frumosul? Și intensitatea trăirii spuse decent și cu eleganță?  
Sunt niște ani care ne despart istoriile - el, încă tânăr, eu, deja copt - și realizările literare - el, cu multe titluri în CV (meritate, sunt sigur), eu... modest debutant dar... îl simt aproape de suflet. Omul Ionuț Caragea îmi seamănă la interior și, din acest punct de vedere, îl consider fratele meu mai mic (ca ani). Mă onorează această constatare și sper ca nici Ionuț Caragea să nu invoce vreun anume disconfort.

Vă propun două poezii din ultimul său volum, „Umbră Lucidă”:
  

Dumnezeu şi-a autoimpus să uite

cine poate şti

care a fost cu adevărat motivaţia lui Dumnezeu

atunci când ne-a creat

ştiind dinainte tot ce va urma?

cine poate şti 

care este reacţia lui 

atunci când ne despărţim de persoanele iubite

atunci când suferim de singurătate

atunci când ne îmbolnăvim de boli incurabile

chiar şi la vârste foarte fragede

atunci când murim în burta mamei

atunci când ne ucidem confraţii

atunci când ne sinucidem

atunci când cei dragi îşi dau neputincioşi

sufletul în braţele noastre?

e uşor să dăm vina pe Dumnezeu

pentru toate relele 

e uşor să găsim pe altcineva responsabil

decât pe noi înşine

noi cei care prin toate alegerile noastre

facem orice rău posibil

eu cred că Dumnezeu

ne cunoaşte destinele infinite

ştie ce se va întâmpla în orice moment

ştie cum se schimbă viaţa fiecăruia

ştie totul, dar şi-a autoimpus să uite 

întreaga noastră viaţă sau fragmente din ea

vrea să fie surprins

vrea să treacă prin aceleaşi sentimente 

prin care trecem şi noi

vrea să se bucure sau vrea să fie dezamăgit

toate acestea până la momentul în care

sufletele noastre îşi iau bocceluţa cu amintiri în spate

şi se vor întregi cu el

atunci va dispărea definitiv suferinţa

atunci amintirile noastre se vor contopi

cu ale tuturor oamenilor care au plecat dincolo

cu toate amintirile lui Dumnezeu

Cuvinte nepotrivite

din timp nu lipseşte nicio secundă

toate bătăile inimii îmi sunt numărate

clepsidra se învârte la infinit

amestecând amintirile

sunt o reciclare a trecutului meu

şi o etichetă de expirare

a prezentului 

mi se întâmplă 

să mă trezesc în pârgul viselor

cu un gust amar de viaţă în gură 

şi nişte cuvinte

încearcă să fie gânduri

întorcându-se în lacul de cleştar

al întunericului

tu nu ştiai că nemurirea mea

era ridată de cuvinte

nepotrivite?

ASOCIAȚIA SCRIITORILOR DE LIMBĂ ROMÂNĂ DIN QUEBEC

Dragi prieteni, tocmai am fost anunțat că a apărut numărul 5 al revistei Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec, în care am avut bucuria să mă regăsesc și eu cu un fragment (capitolul 1) din ultima mea carte, „Marea Visăreală”. 

Iată link-ul paginei revistei: http://www.aslrq.ro/ASLRQ_fichiers/revista.htm. 

Chiar vă sfătuiesc să-l deschideți și să lecturați câte ceva din propunerile revistei. Nu de alta, dar sunt publicați scriitori români și nu este rău deloc să ne cunoaștem valorile, chiar dacă - sau, mai ales - majoritatea locuiesc departe de țara natală.
Lectură plăcută, dragi prieteni!

AURUL APUSENILOR

AURUL APUSENILOR

                - Dacă ne dau banii pe care îi vrem noi pe casa aceasta, plecăm imediat! Altfel, NU!

                - Aurul acestor munţi a fost exploatat încă de pe  vremea dacilor. Cuceritorii romani au venit pe meleagurile noastre atraşi tocmai de aurul dacic! Timp de o peste o sută cincizeci de ani au cărat cantităţi uriaşe în Imperiu. Construcţiile megalomane, viaţa decadentă a Romei, întreţinerea uriaşului şi bine organizatului aparat de război atât de necesar cuceritorilor – şi pe aurul dacilor s-au bazat!...

                Prezentarea ghidului ne alimenta imaginaţia tuturor cu informaţii mai mult sau mai puţin cunoscute, uneori doar intuite şi adeseori vecine cu legenda. Pentru că vremurile evocate duceau cu aproape două mii de ani în urmă, chiar dacă ne găseam afundaţi la câteva sute de metri adâncime în mină, parcă tot nu ne venea să credem că avem posibilitatea de a ne întoarce atât de mult în timp şi de a călca cu adevărat pe urmele strămoşilor noştri daci şi romani.

                - Chiar acum ne găsim într-o zonă din perioada exploatării romane. Observaţi, vă rog, regularitatea pietrelor ce consolidează tunelul de acces în mină, caracteristică stilului ordonat, roman, în comparaţie cu ceea ce o să vedeţi imediat ce o să mai coborâm când, în perioada post-romană, nu se mai folosea  cioplitul manual, cu dalta şi ciocanul pe culoare, urmat de consolidare, ci se puşca în munte, se curăţa locul şi apoi se amenaja calea de acces printr-o simplă lărgire.

                Dacă tunelul nu ar fi fost dotat cu iluminat electric, strictul necesar unei minime vizibilităţi, în condiţiile în care trebuia să fim atenţi pe unde călcăm şi să ne ferim de bălţile de pe jos sau de scurgerile din plafon şi de pe pereţii laterali, cu siguranţă nu am fi avut curajul să ne avântăm în străfundurile minei, cu toată vechimea şi misterele daco-romane care ne provocau. Totuşi, întunericul persista, becurile de 24 de volţi dând o lumină prea palidă pentru pretenţiile noastre de securitate. Se poate spune că, prin zgârcenia iluminatului, atmosfera în care lucrau primii exploratori ai aurului din Munţii Apuseni era destul de bine redată. Ghidul mergea înaintea noastră şi ne rugase ca întotdeauna în urmă să rămână un bărbat. El lua în considerare, probabil, doza de curaj şi pragmatism tehnic ce ar fi caracteristic masculilor. Ştiu eu...

                Şi, ca să vină în întâmpinarea analizelor mele:

                - Din loc în loc o să observaţi nişte lăcaşuri săpate în pereţii laterali, exact cât să poată fi aşezată o mică lampă de ulei, un opaiţ al cărui replică o vedeţi la mine în mână acum.

                Ghidul scosese dintr-unul din buzunarele salopetei o lampă de pământ ars în cuptor – de genul celor pe care le văzusem deja în Muzeul Minei cu vreo două ore în urmă – şi o aşeză în lăcaşul din imediata noastră apropiere. Lampa se încadra perfect. Dar, dacă nu ni s-ar fi atras atenţia, aş fi considerat că acele mici nişe sunt nişte imperfecţiuni ale prelucrării pietrelor de consolidare. Romanii erau mai ingenioşi decât puterea de pătrundere a minţii mele.

                - Acum două mii de ani căutările se bazau mai mult pe intuiţie, se săpa într-o direcţie şi, când se găsea un filon, el era cel care determina toată acţiunea ulterioară, până la epuizarea lui completă!... – îşi continuă ghidul prezentarea tehnicii de exploatare romane.

                - O să vă arăt când o să urcăm la suprafaţă, o hartă a tuturor galeriilor romane. Munţii au fost, efectiv, ciuruiţi în toate direcţiile! – îşi finaliză el ideea.

                Regretam că nu aveam o cameră de luat vederi. Nu ştiu dacă voi mai avea vreodată şansa de a intra într-o mină. Aşa că m-am mulţumit doar cu cele câteva imagini surprinse cu ajutorul telefonului mobil. Oricum, flash-urile funcţionau din toate părţile, ele adăugând un plus de lumină drumului nostru spre adâncurile muntelui. Membrii grupului vorbeau mai mult în şoaptă, emiteau exclamaţii, mici strigăte de frică feminine, pipăiau pereţii umezi în speranţa descoperirii vreunei pepite mici, micuţe, nedetectate de ochii vigilenţi ai şefilor minei.

                - O lege nescrisă a căutătorilor spune că cine descoperă aur, îl poate lua. Este valabil şi în cazul dumneavoastră! – ne-a informat pe un ton... serios ghidul nostru, după ce a observat atenţia cu care cercetam noi pereţii în zonele care chiar străluceau într-un mod firesc pentru o mină de aur. Şi mie mi-a atras atenţia la un moment dat o dâră strălucitoare (să fie argint?!) dar, când m-am apropiat şi am pipăit, am constatat că era doar un... firişor de apă ce se prelingea pe pereţi! Eram suficient de naiv încât să sper că mai pot găsi ceva metale preţioase într-o mină amenajată special pentru vizitatori ca mine!

                Într-adevăr, în zona de exploatare post-romană, zona puşcatului munţilor, arhitectura tunelului era una neregulată. După apusele ghidului, s-a trecut la explozii controlate cu praf de puşcă şi apoi, după ce se scoteau bolovanii din mină cu ajutorul vagoneţilor, pereţii erau ciopliţi pentru înaintarea pe culoar. Se înainta astfel până se găsea vreun filon...

               Cam o oră a durat pionieratul nostru în interiorul muntelui. Coborâsem cu oarecare vioiciune treptele ce ne duseseră spre adâncuri, dar acum trebuia să facem drumul înapoi. Mărturisesc că am gâfâit...

                - De data aceasta eu voi rămâne ultimul, ca să mă asigur că nu va rămâne vreun căutător de aur în urmă! – ne-a anunţat ghidul pe un ton glumeţ, dar care nu lăsa loc contestărilor.

                - Mie, cei de la Roşia Montană Gold Corporation (R.M.G.C.) mi-au oferit acest loc de muncă, m-au trimis la studii în străinătate, împreună cu familia ne-am mutat în casă nouă... Cine mi-ar mai fi oferit mie aici, în Roşia Montană, serviciu şi posibilitatea de a studia şi a mă califica încă de la vârsta de douăzeci de ani? – mi se confesă, cu un aer puţin vinovat, în finalul prezentării, tânăra de la sediul instituţiei.

                Urmărindu-i cu atenţie şi interes atât prezentarea proiectului minier Roşia Montană, cât şi inflexiunile vocii şi transfigurarea chipului în timpul expunerii, nu am putut să nu observ lupta care se dădea în interiorul fetei, determinată de realizările imediate şi palpabile în plan profesional şi material (severitatea vremurilor ce le trăim), pe de o parte şi dragostea şi ataşamentul pentru locurile în care s-a născut, pentru protejarea frumuseţilor lor, atât cât mai era ea posibilă acum, pe de altă parte. Pe chip i-am putut ghici nişte lacrimi greu reţinute, ale unei vinovăţii voluntar însuşite: Dar dacă eu greşesc şi sunt de partea celor răi? – părea a fi dilema fetei.

                Practic, în această dilemă am descoperit cele două atitudini întâlnite în discuţiile cu localnicii din Roşia Montană. Toţi cei cu care am vorbit aveau o poziţie fermă, clară: pro sau contra proiectului. Doar că... mulţi din cei contra erau contra doar pentru că nu le fuseseră îndeplinite în totalitate solicitările materiale!

                - De când cu exploatarea aceasta mulţi au ajuns să se duşmănească între ei! Prietenii şi-au întors spatele unul celuilalt, rudele nu-şi mai vorbesc! Chiar şi eu sunt certat cu rudele mele: ele au acceptat relocarea şi s-au mutat, dar eu nici pentru tot aurul din lume nu o să-mi vând proprietatea! – mi s-a destăinuit domnul Sorin Jurca, vicepreşedintele Fundaţiei Culturale Roşia Montană. Scopul principal al Fundaţiei: promovarea şi includerea Roşiei Montane în patrimoniul UNESCO şi salvarea zonei de la distrugere în urma unei exploatări dezastruoase.

                Poate ca o ironie a sorţii (sau nu?!) sediul fundaţiei este vecin cu cel al R.M.G.C.

                - Dacă ajungeţi la Sibiu în această vacanţă, trageţi neapărat o fugă şi până la Roşia Montană! Sunt splendide locurile şi cine ştie dacă la anul sau peste doi ani o să mai avem posibilitatea să admirăm natura aşa cum a fost ea creată acolo?

                Aşa m-a sfătuit prietenul meu, cunoscutul caricaturist Costel Pătrăşcan înainte de a pleca în vacanţă. Aveam proiectat Transfăgărăşanul cu punct terminus Sibiu. Să merg oare şi mai sus? Băiatul acesta are sensibilitate! – mi-am spus. Cred c-ar trebui să ţin cont de intuiţia lui.

                Într-adevăr, locurile sunt superbe! Natura, frumoasa Mama Natură şi-a dezvăluit virginitatea şi şi-a oferit... nurii privirilor mele flămânde şi dornice de împărtăşania voluptăţii vinovate! M-am înfruptat din carnea ei tot drumul de la Sibiu până la Roşia Montană când admirând-o, când concentrându-mă asupra G.P.S.-ului ori a... familiarelor gropi din asfaltul atât de românesc...

                Un prim şoc am resimţit la Abrud. Un munte de steril mi s-a înfăţişat în faţa ochilor. Munte... MUNTE! Pământ gol, fără vegetaţie, ce-şi merita, cu adevărat, calificativul de steril! Doamne, aşa o să se întâmple şi cu Roşia Montană? O să fie transformată într-un munte... amorf?

                 Atunci am luat hotărârea: dacă tot ajung în zonă, trebuie neapărat să mă documentez asupra controversatului proiect al exploatării aurifere din zonă. La momentul respectiv eu aveam deja o opinie – una, recunosc! – mai mult sentimentală. Chiar semnasem pe net o listă a celor ce se împotrivesc transformării zonei într-o uriaşă groapă de gunoi. Unii (ăia) rămân cu aurul, alţii (noi) cu... otrava!

                - Ei spun că un accident la un astfel de dig (digul de la groapa de steril) poate avea loc o dată la 1000 de ani! Dar cine îmi garantează mie că nu acum se împlinesc cei 1000 de ani? – fu una dintre ideile contra enunţate de domnul Jurca.

                - Roşia Montană Gold Corporation a alocat deja unsprezece milioane de dolari pentru cercetarea patrimoniului Roşiei Montane şi, odată cu demararea proiectului minier va mai investi treizeci şi cinci de milioane pentru restaurarea, funcţionalizarea şi punerea în valoare a caselor din zona protejată - Centrul istoric – ne-a explicat, cu indicatorul pe o planşă mare, tânăra ce ne conducea prin expoziţia de istorie a mineritului din Roşia Montană. (Cu litere boldate am redat fidel  formularea de pe biletul de intrare în expoziţie.)

                Trebuie să recunosc, planşa ne prezenta o situaţie ce părea premeditat idealizată dar care, cu o simplă desfăşurare de... forţe verzi (dolarii!) şi cu ceva voinţă... politică (?) putea deveni realitate. În faţa ochilor mi se prezenta întreaga zonă centrală a Roşiei Montane (Piaţa – cum mi-au definit-o din prima zi localnicii), în care am recunoscut toate clădirile aflate într-o stare avansată de degradare (în fapt), dar... parcă pregătite pentru Ziua Regelui (în desen). Pe biletul – carte poştală primit la intrarea (gratuită!) în expoziţie scrie:

ZONĂ PROTEJATĂ CENTRUL ISTORIC:

·         Suprafaţă: 137 ha;

·         Peste 300 de clădiri;

·         35 de clădiri monument istoric;

·         3 biserici

                Nu mi se pare puţin! Şi, ca o confirmare a bunelor intenţii ale celor de la R.M.G.D., clădirea în care era găzduită expoziţia era deja complet reabilitată şi prezenta un contrast evident ochiului turistului neavizat, dar şi o atenţionare subtilă adresată localnicilor, ceva de genul: Vedeţi, puteţi rămâne în clădirile acestea scorojite ce stau să cadă sau vă puteţi mândri cu un centru istoric complet reabilitat, o adevărată atracţie turistică. Voi alegeţi! În ce mă priveşte, nu aveam cum să nu fiu impresionat de o aşa perspectivă arhitecturală...

S.O.S. ROŞIA MONTANĂ

SALVAŢI IDENTITATEA NAŢIONALĂ

A POPORULUI ROMÂN!

Proiectul Roşia Montană este un caz de atentare la identitatea poporului român!

CIANURA UCIDE!

(apeluri şi atenţionări cuprinse în pliantele primite de la

Fundaţia Culturală Roşia Montană)

                La sediul R.M.G.D. – vă amintiţi de domnişoara ale cărei probleme de conştiinţă m-au impresionat – primisem mai multe pliante, broşuri, un CD cu Proiectul Roşia Montană - Formular pentru prezentarea soluţiilor de rezolvare a problemelor semnalate de public şi un D.V.D. – ROŞIA MONTANĂ, UN DESTIN DE SISIF – film documentar realizat de Dan Chişu. Ajuns acasă, am studiat cu atenţie partea tehnică a proiectului şi am urmărit de câteva ori documentarul.

                Trebuie să recunosc: îmi este foarte greu să rămân obiectiv! Şi să nu devin partizanul uneia sau a alteia dintre părţile aflate în conflict de interese sau de... conştiinţă. Mă dusesem în Munţii Apuseni convins că cei de la Gabriel Resources sunt nişte hoţi şi profitori, iar guvernanţii noştri nişte... nenorociţi de hoţi şi mai mari! Nu intenţionez să schimb vreun epitet şi nici să-mi cer eventuale scuze guvernanţilor. Vă interesează opinia mea la plecarea din Roşia Montană?

                Proiectul este perfect din punct de vedere tehnic, rezolvă toate problemele sociale, culturale, de mediu, de sit arheologic şi de recuperare, conservare şi prezentare a artefactelor istorice. Este benefic pentru localnici, aducător de prosperitate şi linişte în zonă pe termen mediu şi lung.

                Am părăsit Roşia Montană cu această convingere şi chiar am avut câteva dispute cu unii dintre prietenii mei la întoarcerea acasă. Eu marşam acum pe acurateţea proiectului şi pe faptul că nu era lăsată la voia întâmplării niciuna dintre marile probleme legate de o astfel de exploatare, că se ţinuse cont de absolut toate obiecţiile ridicate de opozanţii de diferite culori. Ei (prietenii mei) puneau în continuare problema din punct de vedere al protecţiei mediului, al păstrării virginităţii Naturii (Mama Natură – v-am vorbit deja de ea) şi, bineînţeles, nu-i uitau nici pe... bandiţii ce fură tot din ţărişoara asta numită România şi acum şi-au pus în cap să distrugă şi munţii pentru un pumn de dolari în plus!

                - Tu chiar crezi, Florine, că o să intre vreun bănuţ în vistieria ţării? Iau canadienii totul, iar noi n-o să rămânem decât cu muntele de steril! A, să nu-i uităm pe aleşii noştri care îşi vor rotunji şi ei frumuşel conturile!

                Unde să fie adevărul, acel adevăr universal valabil? Îmi scapă mie ceva la proiectul acesta? În ce-i priveşte pe cei ce ne conduc, le dădeam deplină dreptate prietenilor mei. În ce-i priveşte pe canadieni... proiectul lor îmi pare bine pus la punct, complet şi transparent.

                Am realizat la un moment dat că problema, pentru a a-mi deveni clară, trebuie privită şi analizată din două perspective diferite: una apropiată, cea de la nivelul comunităţii şi una depărtată şi... detaşată, cea de la nivelul lui Dumnezeu. Între ele... ca între ape: totul devine tulbure!

                La nivelul comunităţii:

·         localnicii (la ora actuală 80% sunt şomeri) primesc slujbe;

·         tinerii merg la şcoli şi se specializează în minerit şi tot ce ţine de industria turismului;

·         cei care au fost de acord să-şi cedeze proprietatea firmei concesionare au primit compensaţii substanţiale şi case noi în imediata apropiere a Roşiei Montane sau în Alba Iulia (situată la aproximativ 75 de kilometri de Roşia Montană);

·         centrul istoric al localităţii va fi restaurat în întregime de către R.M.G.C. şi introdus în circuitul turistic;

·         se vor conserva principalele sit-uri arheologice; se va înfiinţa Muzeul Mineritului ce va cuprinde trei secţiuni principale pentru geologie, arheologie şi etnografie;

·         la finele celor douăzeci şi cinci de ani de investiţii şi exploatare minieră de suprafaţă, vor rămâne trei zone ce vor fi copertate (din care una va deveni un modern şi performant teren de golf) şi o a patra în care se va amenaja un lac de agrement.

                Mie mi-a atras atenţia în mod deosebit un anumit aspect: în primii doi ani (anii de investiţii) R.M.G.C. va rezolva şi poluarea istorică de două mii de ani a zonei. Datorită scurgerilor din galeriile milenare, în pârâul Roşia se scurg, în fiecare secundă, circa 20 litri de ape acide, care apoi ajung în râul Abrud, apoi în Arieş... Apa, pânza freatică din Roşia Montană sunt afectate, solul, de asemenea. În anumite zone apa este roşie din cauza acidităţii mari şi a elementelor poluante. De aici şi denumirea localităţii de Roşia Montană. Dacă ar fi să mă raportez la autorităţile române, la aceşti vremelnici şi nemerituoşi conducători, pe ei nu-i poate impresiona nimic: nici istoria de aproape două mii de ani a localităţii, nici lipsa de perspectivă economică a zonei, nici sărăcia oamenilor, nici poluarea survenită în urma exploatării milenare a bogăţiilor Apusenilor. Ei au preferat să închidă în anul 2006 şi ultima mină de cupru decât să se supună exigenţelor europene de a ecologiza zona. Pe ei – DA! – pe ei i-aş arăta cu degetul. Nu pe canadienii de la Gabriel Resources. Canadienii au declarat clar că îi interesează aurul Apusenilor. Ei sunt afacerişti şi vor să facă bani. Şi, pentru a-şi atinge scopul, sunt dispuşi să rezolve şi problemele care, de altfel, sunt în sarcina politicienilor români.

                Concluzie: în ce mă priveşte, nu mă interesează cât aur scot din ţară canadienii, dacă oferă zonei o perspectivă de prosperitate şi ieşire din anonimat. Degeaba suntem bogaţi, cu aurul strălucind sub fundul nostru, dacă nu ne este accesibil şi nu ne putem bucura şi noi de o viaţă tihnită pe Pământ acum şi aici! Prefer să mă bucur de bogăţia materială pe Pământ, nu să o admir din Ceruri!

                La nivelul Creaţiei: dacă reuşesc să privesc din această perspectivă, atunci tot entuziasmul meu vis-a-vis de proiect se diluează. Orice intervenţie a omului asupra naturii nu a făcut decât să distrugă echilibrul, să facă să dispară specii, să piară plante, forme de relief, atmosfera să-şi piardă din puritate. Munţii Apuseni îşi vor pierde din semeţia şi naturaleţea lor. Soarele nu va mai răsări la fel de vesel deasupra Roşiei Montane pentru că prelua ceva din tristeţea lui Dumnezeu.

                Dacă ar fi după mine aş renunţa la confortul de la bloc, la autoturism şi avion, aş renunţa la preparatele culinare sofisticate şi la serviciul bine plătit, aş renunţa la democraţie şi m-aş întoarce la starea primordială a omului cavernelor, cea în care ucizi doar ca să mănânci şi să rămâi în viaţă. Dar... semenii mei sunt de acord să renunţe şi ei la toate acestea? Consideră cineva că atitudinea aceasta ar reprezenta o întoarcere în timp, o renunţare gratuită la cuceririle civilizaţiei? Civilizaţie să fie toate gunoaiele şi relele lăsate de oameni în urma trecerii lor efemere pe Pământ?!

                Nu, de la înălţimea acestui nivel (al Creatorului) mă opun ferm oricărei intervenţii asupra virginităţii! Ar fi exact ca în filmele cu mafioţi în care un bandit îi desfigurează faţa eroinei principale, cea mai frumoasă femeie de pe ecran. La fel, intervenţia civilizaţiei oamenilor nu face decât să desfigureze mereu şi mereu obrazul virginei Naturi.

                Mergem înainte cu civilizaţia sau ne întoarcem la începuturi?

                Fiecare din cele două răspunsuri posibile ne obligă la o atitudine de care nu ne putem ascunde. Mai ales dacă am fi obligaţi să decidem de aici, de pe Pământ, viitorul Roşiei Montane. Al muntelui cu toate ale lui, al localităţii, al oamenilor.

Brăila, 20 august 2010                  

(Povestire publicată în volumul „Am fost și eu revoluționar!”, editura Olimpiada, Brăila, 2011)