Am primit aseară, de la Chișinău, de la scriitorul Traian Vasilcău, o veste grozavă: după mai mulți ani de muncă asiduă (nici nu vreau să-mi imaginez ce semnifică aceasta) alături de Academicianul Mihai Cimpoi, a apărut, în fine, acest volum uriaș, nu atât prin dimensiuni, cât prin valoarea scriitorilor cuprinși între coperțile sale: ENCICLOPEDIA scriitorilor români contemporani de pretutindeni. Iată doar câteva nume: Ana Blandiana, Carolina Ilica, Daniela Crăsnaru, Grigore Vieru, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Mihai Cimpoi, Dan Verona, Nicolae Dabija. Exemplele le-am redat exact așa cum mi-au fost prezentate, domnul Vasilcău precizându-mi că, în volum, sunt cuprinși mai mulți scriitori din zona Galați-Brăila, printre care și poetul Nicu Arieșescu, prietenul trecut în neființă în luna martie a anului trecut. M-a impresionat mobilul care i-a determinat pe autorii ENCICLOPEDIEI să se angajeze la un asemenea efort. Dar, cel mai bine, vă redau cuvintele domnului Traian Vasilcău:
„Columna Culturii Naționale”
Da,
iată că se poate renunța la cîteva cărți bune de poezii în favoarea unei UNICE
Cărți, în care bat 1.146 (una mie una sută patruzeci și șase) de inimi de frați
români din lumea întreagă!Iată cum ar trebui să arate o
Columnă a Culturii naționale: Scrisă cu Iubire de Neam și Zugrăvită cu aurul
sufletelor despovărate de ura și zavistia nimicitoare de Frați! Destui călăi au aruncat
scriitorii în lagăre comune și apoi în gropi comune chiar. Noi am dorit să realizăm tocmai
opusul lor. Și de astăzi ducem în palme Casa
celor 1.146 de scriitori neuitați. Uriașul volum are 1200 de pagini, incluzând, așa cum a specificat expeditorul mesajului, „1146 de inimi de frați români din lumea întreagă” - MINUNAT! Lansarea va avea loc vineri, 24 ianuarie 2020, în incinta Bibliotecii Naționale din Chișinău, la ora 14.00 și va fi prezentată de către Academicianul Mihai Cimpoi. Pentru cei interesați a „se îmbogăți” achiziționând o astfel de bijuterie literară, prețul este, după cum am fost informat, de 60 Euro (pentru România și alte țări), 50 Euro pentru Ucraina, respectiv 40 Euro pentru Republica Moldova. La care se adaugă cheltuielile de expediție. Pentru participanții la lansare, prețul promoțional va fi de 30 Euro/exemplar. Doritorii se pot adresa domnului Traian Vasilcău pe adresa de e-mail: societateaphoenix1@gmail.com.
Programată pentru data de 10 decembrie 2019, lansarea de carte a fost găzduită de secția „Etnografie” a Muzeului Brăilei „Carol I”. O alegere inspirată, având în vedere faptul că, „Etnografia” brăileană și-a găsit, în fine, un spațiu adecvat și anume, fosta „Casă Alexiu”, în prezent reabilitată. Construită în anul 1910, în casa achiziționată de avocatul Constantin Alexiu (Alessiu) la sfârșitul Primului Război Mondial, a funcționat, înainte de 1989, Casa de Cultură a Municipiului Brăila.
Eroul zilei: romanul „Nostalgii viciate”
Pentru prezentarea (binevoitoare, bineînțeles) și promovarea cărții s-au angajat/și-au asumat riscul (!) poeta Adelina Pop și scriitorul Valentin Popa. De altfel, trebuie evidențiat faptul că Adelina Pop avea tot interesul ca promovarea să fie una de succes, ea luându-și în serios, în acest caz, și riscantul rol de redactor de carte.
Prof. Valentin Popa, Adelina Pop și autorul, Florin Meșca
Cei trei: Valentin Popa, Viorel Coman și Adelina Pop au furat startul și
și-au încrucișat baionetele (opiniile) înainte de a bate gongul oficial
Celor doi, li s-a alăturat, spre a ascuți și mai mult cuțitele (armele dezbaterii), profesorul și scriitorul Viorel Coman.
Publicul: unii urmăreau scena amuzați...
Alții: ceva mai blazați...
Unii nu voiau să fie văzuți... ... în timp ce alții se bucurau că au intrat în posesia unui prețios exemplar din carte...
Armanda Filipine, Gabriela Cloșcă, Virgil Andronescu,
Paula Gurău și Aurel Furtună
Unii și-au organizat propria „bisericuță” punând la cale strategia distrugerii din fașă a nou-născutului roman... - vorba vine: toți îmi sunt prieteni! Aurică Furtună... tot blazat.
Poeții Nicolae Matei, Vasile Mandric și Tudorița Tarniță
În fine, au început dezbaterile. Adelina Pop invită cititorii la sinceritate atunci când vor lectura romanul, la sinceritate față de ei înșiși pentru că, da, în carte sunt atinse puncte sensibile, sunt devoalate anumite erori umane, erori ce pot fi foarte ușor taxate și speculate în lipsa autodiscernământului celui care urmează să „dea cu piatra”. Observație: cele trei videoclipuri care urmează conțin doar scurte fragmente din prelegerile vorbitorilor.
Profesorul Valentin Popa, după ce face o sinteză rapidă a narațiunii cuprinse între filele romanului, evidențiază alte două aspecte asupra cărora atrage atenția:
darul autorului în prezentarea aventurilor galante, romanul cuprinzând și câteva povești sentimentale, dar însăilate cu gust, decență și pasiune.
pe de altă parte, apreciază curajul de a aborda o temă inedită de roman, temă prea puțin tratată în literatură, chiar în literatura universală, cea a afacerilor.
Provocat de prietenii săi, scriitorul și criticul literar Viorel Coman, nefamiliarizat cu conținutul volumului decât din cuvântările antevorbitorilor săi, marșează pe o nouă idee, și anume cea a temei Revoluției din decembrie 1989, temă insuficient tratată în literatura română, poate și pentru că, cei doar 30 de ani trecuți de la tragicile (și, în același timp, fericitele) evenimente, reprezintă o distanță de timp prea scurtă pentru sedimentarea corectă a faptelor.
Inițial, am intenționat să creez un videoclip cu câteva secvențe din prezentarea proprie, dar... ascultându-mă, am ajuns la concluzia că tot prin scris îmi exprim mai bine ideile. Așadar, mă folosesc de un privilegiu (pe care nu l-am acordat criticilor mei) și vă prezint textul pregătit pentru eveniment, dar pe care l-am folosit doar ca ghid de moment în timpul discursului:
Când, în urmă cu câțiva
ani, după ce se stinseseră și ultimii aburi (euforici) de după lansarea „Marii
visăreli”, îi mărturiseam că mă simt golit complet de conținut, că nu cred că
mai am ceva de spus în acest domeniu, al scrisului, Adelina Pop m-a liniștit,
spunându-mi că, odată ce m-a vizitat, muza nu mă va ocoli, oricât de
neîncrezător în argumentele mele literare
aș fi. Am avut amândoi dreptate pentru că, probabil, am stat cuminte în banca
mea mai bine de doi ani, ani în care am scris doar câteva povestiri publicate
în diferite reviste, m-am ocupat de cele două bloguri și… cam atât.
*
Apoi, deodată, m-a
vizitat muza, Muza, mai bine spus. Care m-a luat la rost:
- Ce faci? De ce nu vrei să spui povestea?
- Păi – am dat eu din colț în colț – povestea este interesantă,
poate plăcea cititorului, dar…
- Dar? – a apăsat ea pedala.
- Vezi tu, eroul principal este băiat bun, mi-e
simpatic, chiar, dar a făcut de-a prostii în tinerețe!
- Și ți-e frică să nu-l pui într-o lumină proastă?
- Exact, pentru că erorile tinereții sunt ale
tinereții și ar fi păcat să fie judecat acum, ajuns la maturitate, când a
devenit conștient de greșelile trecutului și este caracterizat de o conștiință
nouă, una care nu-i mai permite să pășească strâmb.
- Schimbă-i numele, atunci! Schimbă-i numele și
spune-i povestea! Ce ai de pierdut? – a sunat indicația finală a Muzei. Și cum
Muza-i frumoasă și nu-i pot rezista…
*
Dincolo de poveste, intenția mea a fost de a
surprinde tabloul reprezentat de România de după Revoluția din decembrie. Sau…
ce-o fi fost ea. Tabloul unei Românii bulversate de evenimente, în general,
dar, mai ales, al Brăilei, al acelei Brăile trezite din inerția, din ignoranța
la care o condamnaseră „anii lumină”, în particular.
Fixat bine pe șevalet – România/Brăila – tabloul
trebuia să aibă o culoare de fond – atmosfera acelor ani – și să spună o
poveste. Sau… dacă scriitorul este inspirat, chiar mai multe. Asta rămânea de
văzut – critica se va exprima, cu siguranță, în privința aceasta.
După umila mea părere, a scriitorului vinovat de
încercare, culorii de fond… îi mai trebuia puțină intensitate. Eu însumi sunt
necăjit că nu am folosit cele mai de calitate tuburi.
De ce afirm aceasta? În primii ani de „după”, au
ieșit la iveală două tendințe: cea a îmbogățirii – îți puteai deschide o firmă
cu un capital minor – și cea a celor care știau ce trebuie făcut pentru ca țara
să meargă înainte (politicienii), pe calea dezvoltării societății capitaliste…
„multilateral dezvoltate”, era să spun. Și unii, și ceilalți au fost convinși
că reușita le este la îndemână, chiar dacă, folosirea inclusiv a unor mijloace
neortodoxe, nu le dădea fiori din punctul de vedere al legalității sau moralei
– atunci, totul era permis!
Această emulație, dorință de autodepășire (adeseori, cu evidente semne de parvenire), pentru că toți se considerau,
într-un fel sau altul, niște marginalizați ai societății apuse, această
efervescență a oamenilor și a ideilor lor, acest brainstorming la nivel de
societate aș fi vrut să surprind cât mai bine în cartea mea.
Ce mi-ar mai fi plăcut: să fac o descriere și mai
inspirată a Brăilei, minunatul oraș de care, eu, personal, mă simt legat prin
niște fire invizibile, fire care mă conectează cu Panait Istrati și-ale lui personaje
de poveste, cu Nae Ionescu și-ai lui discipoli de marcă, cu Hariclea Darcle, cu
remarcabilul primar Radu Portocală și-atâția alții care i-au scris istoria și i-au
asigurat grandoarea, cetății.
*
Alex, când mi-a spus povestea lui, m-a avertizat că,
la un moment dat, se va opri din destăinuiri. Sau, dacă nu va rezista
tentației, m-a rugat ca, tot ce va fi cu
roșu, să rămână doar pentru scriitor, nu și pentru publicul său.
- De ce, Alex – l-am întrebat după ce i-am ascultat
toată povestea.
- Tu nu ai trăit lucruri de care să te jenezi doar
amintindu-ți-le, lucruri pentru care lumea te-ar judeca sau, și mai rău, ai
putea fi chiar anchetat?
- Ba da – i-am răspuns – am și eu niște chestii în
spate…
- Ei, vezi?
- Dar au trecut atâția ani de-atunci! – am insistat
eu cu minime speranțe.
- Nu, deocamdată, nu!
- Poate… în viitor? – am încercat un ultim asalt.
- Poate…
*
Vreau să concluzionez: am spus o poveste. Pe mai
multe pagini. Nu este, nici pe departe, un roman comparabil cu marile producții
ale genului. Dar, finalizarea acestei cărți mi-a deschis orizonturi noi, mi-a
redat curajul de a îndrăzni și, acum, privesc cu încredere viitorul, câteva
idei de proiecte noi dându-mi ghes să nu mai stau la fel de mult pe tușă.
*
Multe
persoane dragi mie se vor regăsi în carte, prin aceasta oferindu-le un minim de
recunoștință pentru ceea ce au însemnat ele în viața mea.
Ca de obicei, prietenii epigramiști mi-au pregătit surprize. Și, ca de obicei, am motive a mă teme. Observați: ei se amuză pe seama autorului înainte chiar de a începe prezentarea romanului! Regret și, pe această cale îmi cer scuzele de rigoare, dar, după ce mi-am terminat prezentarea, emoționat fiind, am omis să le dau cuvântul. O fac acum, asumându-mi riscurile de rigoare.
Poeții și epigramiștii Nicolae Matei și Vasile Mandric
Iată ce spune Nicolae Matei, poet și epigramist, fost coleg la C.C.H. (Combinatul de Celuloză și Hârtie) de la Chiscani:
AFACERI LA NIVEL SUPERIOR (făcând referire la titlul unui subcapitol)
Să scrii o carte, la o adică,
Nu-i un lucru chiar ușor;
Afacerea nu se ridică
La nivel superior.
NOSTALGII VICIATE
(din
partea unui fost coleg de la Combinat)
Nostalgiile curate
Te-nsoțesc la orice pas,
Fiindcă cele viciate
Le-ai lăsat în C.C.H.
Nici poetul și epigramistul Vasile Mandric nu s-a lăsat mai prejos:
DESPRE
„NOSTALGII VICIATE”
Dacă scriu cu nostalgie,
S-ar putea să-mi placă mie.
Dar, te rog, fă-mi un serviciu:
Nu mai pomeni de viciu!
GREȘELI
SAU VICII?
N-am citit, dar cred că știi
Că greșelile-s iertate.
Dar ce multe nostalgii
Sunt la noi cam… viciate!
DEFINIȚIA
NOSTALGIEI
Nostalgia este-o formă
De tristețe și regret,
Transformată-n filodormă,
Folosită de poet.
DESPRE
SCRIEREA UNEI CĂRȚI
Viral, este-o boală rară
Ce-ți aduce prejudiciu,
Că ‘nainte
să apară
Poți ajunge la ospiciu.
Gata, spectacolul-eveniment literar a luat sfârșit și participanții se pregătesc să meargă pe la caselele lor. Nu înainte de a împărtăși impresii, de a servi niște prăjituri și a ciocni câte un pahar de vin. Mulțumiri și recunoștință celor care cred în abilitățile mele literare și mă sprijină în aceste demersuri!
La final, vă invit să acordați două minute din timpul dumneavoastră prețios și pentru vizionarea acestui videoclip. Este o sinteză a întregii manifestări la care se adaugă câteva detalii de arhitectură interioară a fostei „Case Alexiu”.
Mulțumiri și recunoștință generoșilor mei sponsori! Mulțumiri Muzeului Brăilei „Carol I”, secția „Etnografie”, în general, angajaților secției, în mod special! Cei care simt o atracție specială pentru „Nostalgii viciate” (dar nu pentru „vicii”!), mi se pot adresa, în particular, pe adresa de e-mail: mef777ro@yahoo.fr. Prețul: 10 lei/exemplar + taxele poștale.
Adelina Pop a avut amabilitatea de a mă sprijini (și îndruma) în acest proiect, realizând și o primă notă critică, cuprinsă la începutul volumului.
Florin Meșca este un prozator a
cărui natură – sinceră, destinsă, lipsită de inhibiții – conferă scrierilor
sale agreabilitate și suplețe. A publicat, deja, trei volume: două de proză
scurtă (Am fost și eu revoluționar!,
2011; Nevăzutele cărări, 2013 și un
roman (Marea visăreală, 2015), toate,
cu tentă biografistă.
Nostalgii viciate, al doilea roman al scriitorului Florin
Meșca, este o ficțiune bazată pe întâmplările trăite de Alexandru – un tânăr
romantic, cu o doză acceptabilă de naivitate, suprapusă firii sale deschise – care
încearcă să-și sincronizeze pulsul cu noile condiții ale anilor nouăzeci.
Autorul conturează, prin personajul ales, un arhetip al
românului „de masă” din perioada post-decembristă, când mai toți tinerii își imaginau
viața ca pe un expandat al modelului occidental, pe care cei mai mulți îl
cunoșteau din surse indirecte.
Ca urmare, Occidentul, așa cum era perceput de
majoritatea est-europenilor, nu putea să ofere altceva decât beneficii virtuale.
Din acest imaginar periferic s-a născut și alunecoasa iluzie a grandorii, motorul primelor
căutări în și de sine, dar și intrigă subiacentă.
Opus „omului nou comunist”, apărut sub presiunea
politicilor staliniste (în fapt, ființă a capitulării, anulată în dimensiunea
sa fundamental-umană), Alexandru este un bruion al „omului nou democratic”, din
prima fază a tranziției, un „om” revanșard, întreprinzător, bref, un produs
legitim al luptei împotriva unui sistem tarat. Doar că în tipologia acestui
caracter se regăsesc și reziduurile opozitei sale descendențe, așadar, tiparul
mobilizat, în volumul de față, este un hibrid.
Ca atare, eroul cărții se va manifesta conform luxațiilor
de înțelegere, aferente procesului de transformare: o situație complexă, plină de
capcane, în care fusese aruncată societatea românească după „bumul” răsturnării
de regim. Sub umbrela confuză a liberalizării, inventivitatea de adâncime a
românului – intens-cenzurată, în comunism – s-a redefinit în termenii
capitalismului primitiv, astfel că cei dintâi pași în universul independeței personale
s-au lovit de un amestec masiv de conținuturi, greu de gestionat.
Evident că Alexandru a fost atras în turbionul amețitor
al schimbării și, chiar dacă, la nivel intuitiv, știa că așteptările îi excedau
șansele, în exaltatul climat al tinerei democrații nu prea contau primejdiile
pulverizării, așa că a ignorat spațiul ocult al teatrului de acțiune și a
„jucat” imprudent.
Consecutiv, eșecurile s-au mutat în suferință, suferința
în reflecție, iar reflecția îl va conduce către soluția cunoașterii de sine,
cea mai importantă condiție a existenței.
Descinderea în scena agitată a „reformei”, în esență, a
relansăriiindividuale, este relatată în
registre diferite – grav, ironic, umoristic etc. – actantul principal,
Alexandru, fiind perfect capacitat de autor să răspundă tuturor exigențelor
tonale, cerute de nivelurile diegezei.
Plaja
Ladiko, dintre toate cele prin care se oprise, i se părea cea mai… ofertantă…
cam așa… nu-i venea în minte ceva mai poetic. Deh, era inginer, nu aed… dacă se
gândea mai bine, tot un fel de ingineri trebuie să fi fost și olimpienii care făuriseră
asemenea cotloane divine.
Câtă
frumusețe, ce peisaj, îi părea absolut spectaculos… un spectaculos născut din
combinația uimitoare de substanțe și culori… mai întâi stâncile, care
împrejmuiau golfulețul, apoi vegetația, o vegetație răsărită din te miri ce,
aproape din nimic, doar din piatră, nisip și… multă uscăciune, la care soarele
torid – în cea mai mare parte a anului – lucra cu o înciudată febrilitate.
Martori ai lucrării sale înflăcărate, câteva smocuri vlăguite de vegetație
măruntă… în rest, dacă își oprea privirile asupra leandrilor în floare, a
măslinilor încărcați de rod sau a imenșilor cactuși cu frunzele lor cărnoase,
optimismul nu avea cum să nu-și facă loc în gândirea lui de viețuitor al zonei
temperate. Și peste tot acest melanj de culori mineralo-vegetale, ca un accent
de eternitate, albastrul intens al apelor strânse între brațele golfului care
adăpostea și cele două plaje: Ladiko, preferata lui și, vizavi, o alta, mai
fițoasă… mai hollywoodiană, chiar… fusese botezată, după numele actorului
american, adulat de localnici, grație memorabilului său rol, Zorba Grecul:plaja… „Anthony Quinn”.
Pe
luciul apei se legănau siluetele a două veliere albe de pe care săreau în mare,
într-o zgomotoasă hârjoană veselă, fete și băieți.
Umbrelele
albastre și albe de pe cele două plaje completau, într-un artificiu blând,
paleta de culori… mai era ceva… un amănunt care aducea un plus de magie acelui
spațiu:dacă în oraș intensitatea
vântului era deranjantă, aici, la nivelul coborât al golfului, Eol nu prea se
avânta; probabil, era sub nivelul său zeiesc; când și când, o plăcută adiere…
discret... melancolic… în fine, cât să nu crăpi de cald…
Alex
stătea doar cu gleznele în apă și urmărea absent, poate chiar într-o ușoară
stare meditativă, bălăceala unor copii… de ce îl apucase nostalgia până la
glezne, în zbieretele triumfale ale puzderiei infantile, nu se știe… Căldărușe,
nisip, mingi, colăcei, aripioare gonflate pentru primele încercări de înot,
stropi, râsete cristaline sau plânsete, dispoziții schimbătoare, strigăte în…
multe limbi necunoscute… o babilonie vitalistă și deloc, intimidantă… Acolo, în
amestecul acela de bucurii simple, cum spun reclamele la mici sau muștar, nu-i
păsa… pentru fericirea de pe chipul copiilor nu-i trebuia traducător. Ce bine!
-
Doughnuts, doughnuts! – striga, periodic, un nene bărbos care bătea plaja
dintr-un capăt în celălalt.
Așa să fie! – gândea Alex, distrat… Deodată, se
dumiri de ce îl apucase reveria… era, mai psihi-zis,
pregătirea inconștientă a unei așteptări… asta trebuie să fi fost! Se trezi
când privirile îi fură atrase, subit, de o apariție – pentru el, inedită,
pentru alții, insolită – pe scurt, o imagine tulburătoare… mitică… o nimfă…
unii puteau să spună că nu era decât o tânără, fără nicio inhibiție, care
defila, pe jumătate goală… El, Alex, vedea o zeitate, care se îndrepta agale
spre apă, parcă întru provocarea lui Hellios sau Apollo sau chiar Alex… ori în
ciuda lor… mai degrabă, în ciuda lor, de vreme ce se abandonase mărilor și,
implicit, unui alt simbol alfa al
bătrânei Elade: Poseidon.
Ce minunăție, ce corp, ce sâni…
perfecțiunea, întruchipată!
– nu-și putu abține Alex, remarca, situându-se, după mintea lui prudentă, nu de
partea frivolă a gândirii, ci de cea estetică, cea care a dat lumii marile
capodopere plastice, unanim, recunoscute. Ei, bine, da, așa mai merge, doar nu
era de capul lui… sau era?!... nu, nu era. Instantaneu, și-a adus aminte de
cele trei zeițe care îl întâmpinau la intrarea în hotel, în dreptul cărora
poposea mereu câteva clipe, admirându-le, obsesiv (sau, cumva, pe-aproape),
perfecțiunea formelor.
-
Iubito, uite-te și tu, cât sunt de frumoase aceste sculpturi! – exclama de
fiecare dată, extaziat, dar, mai ales, „estetizat”,când ajungea în dreptul lor. Uite – continua
el, oprindu-se în dreptul piesei centrale, preferata lui (Să fie Afrodita?) – dacă găsesc așa ceva de vânzare, o
cumpăr!
-
Iubitule – i se împotrivea blând, consoarta – ia gândește un pic: ce ar zice
nepoții când ar vedea o femeie goală, expusă vederii?
Aoleu!
Uitase de nepoți... și ce mai era pe lângă… ani, minte etc….
-
Dar este vorba despre artă, iubito, de frumusețea corpului omenesc! – își mai
încerca el, o șansă.
-
Da, dar pentru copii este o femeie goală și, știi cum zice nepoțica: E rușine, buni!
Asta
era. Trebuia să-i fie rușine… dar nu-i era… cel puțin, nu simțea nicio jenă,
holbându-se, așa, doar în gând, la micuța nereidă… micuță, ce-i drept… ca ani…
în rest… ce să mai spui… totuși, avea dreptate, nevastă-sa… treptele
„devenirii” au măsuri diferite… perfidelelegi ale
ascensiunii… acea ascensiune care te amețește și, dacă nu stai bine cu
echilibrul, te prăbușești… nu, nici în gând, nu-și permitea să se clatine… nu,
hotărât, nu. Ce dacă tânăra „Afrodită” își scălda trupul în marea transparentă,
săltându-și sânii când deasupra, când sub nivelul apei, doar așa… ca o
gimnastică nevinovată…Are aceeași sâni ca ai zeiței de la hotel!…
Așadar, artă… estetică și numai estetică… nicio provocare. Clar ca apa în care
se scălda dezinhibata.
Se-ntoarse
către soție:
-
Ai văzut-o pe tânara aceea… topless?
Are un bust… statuar, nu?!...
-
Într-adevăr – acceptă ea, pe un ton, voit, indiferent – dar tot nu pot să
le-nțeleg pe tinerele-astea: când razele soarelui pot fi atât de periculoase,
să-ți expui așa sânii… Apoi, parcă pentru a se conforma propriilor principii,
mai schimbă o dată poziția șezlongului, în căutarea umbrei, lăsând un „liber”
discret reveriilor lui Alex.
Deci, cam așa arătau zeițele din
bătrânul Olimp! Păi, cum să nu apară accese de gelozie și să se certe zeii
între ei?! Păcat că nu sunt și eu un artist, cât de mărunt, dar cu suficientă
forță interioară și har pentru a modela astfel de frumuseți! Tii, ce vocabular, ce gânduri… demne de toată încrederea,
nu?…
A
doua zi, cam pe la aceeași oră, avionul care-i aducea din vacanță, ateriză pe
Otopeni. Până în țară, avuseseră un zbor liniștit, fără turbulențe. Alex a profitat
de condițiile vizibilității, perspectivând, din înaltul cerului, mările și
puzderia de insule grecești. Ca bonus, comandantul aeronavei îi mai și anunțase
căurmau sa survoleze Muntele Sfânt
Athos. În lipsa plafonului de nori, s-a putut vedea și muntele, dar și câteva
construcții care își defineau identitatea printr-un alb pur.
Alex
ar fi preferat să zărească Olimpul.
Și-or fi păstrat zeii cei mari domeniul,
puterea și frumusețea?–
se-ntreba, zâmbind, în timp ce scruta zările – Dar zeițele… Ce-or mai fi
făcând zeițele-alea marmoreene și pline de nuri? Ehei….
Gata.
Pasagerii, politicoși, coborau fără să se precipite, acordând prioritate celor
mai… împovărați.
N-au
vrut să profite de atu-ul vârstei, așteptând, cuminți, pe locurile lor, să se
mai subțieze rândurile. În fond, rămăseseră…
„tineri și neliniștiți”.
-
Coborâm și noi, iubitule?
-
Coborâm, iubito!
În
aceeași clipă, Alex observă o tânără, privindu-l insistent și, culmea!,
zâmbindu-i.
-
La revedere! – îi spuse aceasta, însoțindu-și salutul de un gest involt al
mâinii.
Bărbatul
simți cum sângele îi invadează, întreg trupul, cu o căldură delicată pe care
n-o mai simțise de multă vreme.
-
La revedere! – răspunse și Alex, siderat.
Era
tânăra ale cărei frumuseți… trupești îi provocase, cu o zi în urmă, dilema
estetică: femeie sau zeitate?!... ființă trans-mitică?!… o tânără femeie care
se scăldase, cu sânii goi, în mare… asemenea unei zeițe… Afrodita din Rhodos! Opera lui tăinuită… Doar că acum era…
îmbrăcată.
Curând va ieși de sub tipar „Nostalgii Viciate”, ultimul meu roman în care încerc să redau atmosfera efervescentă de după „Revoluția” din decembrie 1989, efeverscență care i-a cuprins pe toți românii, unii - onești și... naivi, alții - orientați spre marea lovitură, economică și/sau (măcar) politică. De aici și aventurile prin care a trecut Alex, eroul romanului, aventuri care l-au supus pe acesta la diverse încercări ce i-au probat priceperea, curajul, discernământul, onestitatea, loialitatea. Cum a trecut Alex aceste examene ale vieții... rămâne să constatați singuri citind cartea.
Mai jos, un fragment din carte, fragment în care Alex descoperă, cu nostalgie, vechiul Ibrail.
Centrul vechi!... Centrul vechi, neafectat, ca prin
minune, de „binefacerile” modernizării (cu buldozerul) epocii ce tocmai își
dăduse obștescul sfârșit, rămăsese așa cum fusese el sistematizat în urmă cu
aproape o sută de ani de vrednicul primar Radu Portocală.
Piața
Traian. Din Piața
Traian, inima vechiului Ibrail, se desprind, aidoma unei roze a vânturilor,
pe două direcții, principalele artere ale bătrânei cetăți: nord-sud (Calea Galați și Calea Călărașilor) și est-vest (strada Împăratul Traian ce coboară înspre Dunăre și portul fluvial și
strada Eminescu).
Scuarul, loc de întâlnire a îndrăgostiților,
adăpostește alte câteva elemente definitorii: statuia lui Traian, fântâna
arteziană, ceasul și biserica Sf. Mihail, toate, monumente de suflet ale „rasei brăilene”, cum
numise Iorga locuitorii urbei. Spații verzi, băncuțe, copii și pensionari,
porumbei, șotron, politică și fotbal – tihnă provincială. De Crăciun, bradul
tradițional. De jur-împrejur, clădiri ce povestesc despre vremuri apuse, pe
când oamenii erau înstăriți, iar afacerile erau înfloritoare : Banca
Chrissoveloni, Teatrul Rally (azi Maria
Filotti), Marele Hotel Francez (Muzeul Brăilei), Tipografia Unirea/Enosis (restaurant),
Marele Hotel Hugo (sediul BRD), Banca Italiană (cofetăria Select), Banca Elină
(Bancpost).
Strada M. Eminescu din Brăila - vedere spre Piața Traian
Vestul rozei. De o parte și de alta a străzii Eminescu (fostă Regală, fostă Regele
Ferdinand I până la 1948 și Republicii,
pe timpul comuniștilor), străjuiau, frumos aliniate, case impunătoare, cu etaj,
ale căror fațade erau bogat ornamentate, atât cu zidărie, cât și cu feronerie,
după gustul potentaților timpurilor trecute și ținând cont de sfatul celor mai
buni arhitecți. Monotonia liniei acoperișurilor era spartă, la fiecare
patru-cinci clădiri, de prezența câte unui hotel, cinematograf, restaurant,
poștă sau grădină de vară. Venind dinspre Piața
Traian, pe colțul din dreapta, Teatrul Maria
Filotti, cu intrări pe ambele laturi! În fața teatrului, Palatul Lyra. La intersecția cu strada Golești,
una dintre primele farmacii ale Brăilei (atunci, Minerva), al cărei act de naștere datează de pe la mijlocul
secolului XIX. Mai jos, arena de box.
O melodie superbă (Gilbert Bécaud), cu o poveste frumoasă, versuri pe măsură (Pierre Delanoë) și o interpretare de excepție a lui Gilbert Bécaud: Nathalie.
Turistului francez, condus prin Piața Roșie de Nathalie, fermecat de frumusețea ghidei, nu-i prea stă mintea nici la Revoluția din Octombrie, nici la Mausoleul lui Lenin - gândul lui fuge spre cafeneaua Pușkin, acolo unde dorește s-o invite pe încântătoarea rusoaică la o ciocolată caldă.
Oricum, consolarea îi vine din gândul că, atunci când fata va vizita Parisul, el va fi cel care o va conduce prin orașul poeziei și-al iubirii.
În videoclip - realizat prin 1964 - se pot vedea imagini filmate în Piața Roșie din Moscova astfel că, povestea spusă/cântată este redată, în mare, și în imagini.
La Place Rouge était vide
Devant moi marchait Nathalie
Elle avait un joli nom, mon guide
Nathalie.
La Place Rouge était blanche
La neige faisait un tapis
Et je suivait par ce froid dimanche
Nathalie.
Elle parlait en phrases sobres
De la Révolution d'Octobre
Je pensais déja
Qu'après le tombeau de Lénine
On irait au Cafe Pouchkine
Boire un chocolat.
La Place Rouge était vide
Je lui pris son bras, elle a souri
Il avait des cheveux blonds, mon
guide
Nathalie, Nathalie.
Dans sa chambre, à l'université
Une bande d'étudiants
L'attendait impatiemment.
On a ri, on a beaucoup parlé
Ils voulaient tout savoir
Nathalie traduisait:
Moscou, les plaines d'Ukraine
Et les Champs-Elysées
On a tout melangé et on a chanté.
Et puis, ils ont debouché
En riant à l'avance
Du champagne de France
Et on a dansé.
Et quand la chambre fut vide
Tous les amis étaient partis
Je suis resté seul avec mon guide
Nathalie.
Plus question de phrases sobres
Ni de Révolution d'Octobre
On n'en était plus la.
Fini le tombeau de Lenine
Le chocolat de chez Pouchkine
C'est, c'était loin déjà.
Que ma vie me semble vide
Mais je sais qu'un jour à Paris
C'est moi qui lui servirai de guide
Nathalie,
Nathalie.
(Videoclipul a fost cules de pe YouTube, canalul Francis DRAPIER.)
