Lev Leshchenko (By Olga Stepinsh - soccer.ru, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=19185260)
Un alt nume greu al muzicii rusești îl reprezintă, fără îndoială, și cel al solistului Lev Leshchenko.
S-a născut la Moscova - Uniunea Sovietică, la 1 februarie 1942, în timp ce tatăl său, ofițer în Armata Roșie, se afla pe front. Mama sa a murit la puțin timp după ce a născut.
Având în vedere condițiile vitrege în care a crescut, devine firească influența vremurilor trăite, care s-a materializat prin formarea unui puternic spirit patriotic (propriu poporului rus) și prin acceptarea, la un moment dat, a încadrării permanente în armată, devenind astfel și solist al Ansamblului Sovietic al Armatei Roșii.
Interpretările sale sunt memorabile pentru vocea puternică, curată și pătrunsă de un sincer spirit patriotic, așa cum veți observa și din cele două înregistrări pe care vi le propun.
Pentru că în videoclip apare transcrierea versurilor în limba rusă, iată și varianta tradusă prin intermediul „Google Translate”:
Ziua Victoriei
Ziua Victoriei, oh cât de departe era de noi,
Ca o căprioară care scade într-un foc stins.
Aveau kilometri înainte, arși și prăfuiți
Ne-am grăbit în această zi cât am putut.
Refren :
Ziua Victoriei
Aer saturat cu praf de pușcă,
Este o sărbătoare
Cu temple deja gri,
Este bucurie
Cu lacrimi pe ochi
Ziua Victoriei!
Ziua Victoriei!
Ziua Victoriei!
Zile și nopți la furnale,
Patria noastră nu a dormit nici un ochi.
Zile și nopți, o luptă grea pe care am purtat-o ...
Ne-am grăbit în această zi cât am putut.
Cor
Bună, mamă, nu toți ne-am întors ...
Cât aș vrea să alerg desculț printre rouă!
Jumătate din Europa, am străbătut jumătate din Pământ,
Ne-am grăbit în această zi cât am putut!
Refren x 2
Este, evident, un cântec patriotic dedicat celei de-a XXX-a aniversări a Zilei Victoriei.
Observați importanța corului în sublinierea frazei muzicale și a măreției momentului aniversar, ca și participarea nedisimulată a publicului la interpretare și trăirea intensă ce se citește pe chipurile tuturor.
Nu ai cum să nu fii impresionat de o astfel de interpretare și de patriotismul ce caracterizează întreaga adunare.
De data aceasta, în compania Tatianei Anțiferova, ascultăm o melodie de o cu totul altă factură, una caldă, una care invită la pace, la prietenie, la înțelegere. Din păcate, nu am găsit traducerea textului în limba română, dar... v-o ofer pe cea în limba engleză. În videoclip veți vedea imagini imortalizate chiar din timpul ceremoniei de închidere a Olimpiadei.
Goodbye Moscow!
It's getting quieter in the stands,
The rapid time for miracles is melting away,
Goodbye our tender Mike,
Go back to your fairy forest.
Don't be sad, smile at parting,
Remember those days, remember,
Wish us to fulfill our desires,
Wish us all to meet again.
Friends are parting,
But tenderness will stay in our heart,
We're going to take care of this song,
Goodbye, see you again.
Let's wish each other success
And goodness and endless love,
The clear echo of the Olympics
Will stay in poetry and in hearts.
Goodbye Moscow, goodbye,
Olympic tale, goodbye,
Wish us to fulfill our desires,
Wish your friends to meet again.
Friends are parting,
But tenderness will stay in our heart,
We're going to take care of this song,
Goodbye, see you again.
„Do svidanja Moskva” este considerată una din piesele cele mai importante din repertoriul artistului.
În anul 1986 am avut șansa, aflându-mă într-o excursie la Soci, în fosta URSS, să obțin o invitație la concertul lui Lev Leshchenko, programat chiar în acele zile pe scena teatrului din stațiune. Mărturisesc, nu am primit invitația cu prea mare entuziasm, dar, spectacolul la care am participat, a fost... copleșitor!
Artistul, o vedetă bine-cunoscută publicului rus din sală, a cucerit imediat audiența cu vocea sa puternică, inclusiv pe singurul străin, românul Florin. Momentul l-am descris în detaliu, în romanul „Nostalgii viciate”, apărut la Editura PIM din Iași, în anul 2019 și din care vă propun un scurt fragment:
„- Daraghie druzia,
Leeeeeeev Leșcenkooo! – a anunțat, triumfător și făcând un gest larg spre
dreapta, gazda serii. Aplauze furtunoase au însoțit prezentarea apoteotică.
Dezinvolt și impunător, obișnuit cu spațiile mari, și-a făcut apariția vedeta.
Un bărbat de statură medie, puternic, cu părul pieptănat pe spate și despre
care se putea afirma, fără teama de a greși că, la cei aproximativ patruzeci de
ani ai săi, era frumos. I-a făcut o impresie bună lui Alex. Cu vocea sa
plăcută, baritonală și cu câteva gesturi reținute, a reușit să calmeze sala.
În fine, orchestra a
atacat prima piesă. Cam gravă, spre patriotică, în concordanță cu ținuta
artiștilor și a întregii asistențe, dar i-a plăcut lui Alex. Aplauze. Aplauze
puternice. Obișnuitele aplauze. Și un element surpriză: mai mulți spectatori au
năvălit pe scenă și i-au umplut brațele artistului cu flori. Strângeri
tovărășești de mână și câțiva pupici (timizi și protocolari) pe obraz.
Strângerile tovărășești de mână au fost reale, sănătoase și hotărâte. La
pupici... toată lumea era stingheră; poate să se mai fi rătăcit pe-acolo vreo
exaltată! Nimeni n-a încercat să-i oprească! Ce naiba fac ăștia? Nici n‑a început bine spectacolul și au și apărut
florile?! Ce-or să‑i mai ofere la final? Uimirea lui Alex era justificată,
comparând desfășurarea de forțe din fața sa cu obișnuitele spectacole ale
artiștilor din România când florile apăreau abia pe la sfârșit.
În fine, au coborât
admiratorii. Lev Leșcenko și-a interpretat și a doua piesă. Din nou ropote de
aplauze. Și din nou și-au făcut apariția năvălitorii încărcați cu flori pentru
artist! O groază de flori! Blocat de mulțimea acestora, „artistul poporului” a
fost ajutat de doi băieți din culise, care i-au eliberat brațele de frumoasele
buchete și le-au depozitat într-un colț al scenei.
Tabloul s-a repetat la
finalul fiecărui cântec interpretat de artist. Treptat, uimirea lui Alex s-a
transformat în admirație. Fără să-și dea seama, s-a identificat cu publicul și
a trăit o dată cu el și la fel ca el bucuria spectacolului. Se ridicau spectatorii
în picioare, se ridica și Alex. Aplaudau ei încântați, aplauda și el, transpus.
Ovaționau ei, ovaționa și el. Urcau rușii cu flori pe scenă, urca și... nu,
Alex n-a îndrăznit. Nu i se părea în regulă ca el, unul venit din altă țară, să
ofere flori unui artist sovietic. Chiar dacă îi plăcea cum se prezenta. Dacă
n-ar fi fost corect interpretat gestul său? Și-apoi, doar cu cei patru
trandafiri?! Regreta că nu cedase insistențelor Antoninei de a cumpăra un
buchet adevărat, dar ce putea să mai facă? Fusese zgârcit și prost crescut. În
zadar a încercat femeia să-l convingă să urce pe scenă cu cele patru „țvetî”,
că nu s-a lăsat convins.
Și ce fain au sunat
celebrele „Kalinka”, „Padmascovnîe vecera”, sau „Oci ciornîie”, în
interpretarea interpretului rus, pardon: sovietic! Vocea sa puternică, dar
armonioasă, penetra inimile ascultătorilor și pe unii chiar i-a făcut să
lăcrimeze. Instantaneu, lui Alex gândul i-a fugit la campionatele de patinaj
artistic în care, la probele de dansuri, patinatorii apelau adeseori la
cunoscutele cântece rusești. Incontestabil, frumusețea și melodicitatea
acestora se armonizau perfect cu alunecarea pe patine. Pentru român acesta a
fost, de altfel, momentul culminant în care un imbold interior l-a îndemnat să
sară din scaun și să re repeadă pe scenă cu cele „cetîre țvetî”. A rezistat
imboldului.”
Teatrul din Soci (Георгий Долгопский, CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>,via Wikimedia Commons)
...
„Cum am mai spus, între
tablouri/scene/cântece, flori, o mulțime de flori pe scenă, în brațele
artiștilor, pe pian și... în culise. Mai puțin „cetâre țvetî”. Care au rămas în
brațele unei femei puțin triste, îmbrăcate într-o rochie vaporoasă de seară.
Au rușii niște cântece
de inimă albastră!... Alex le știa și le adora. În sinea sa, când asculta o
astfel de muzică, se simțea... rus. Trezea în el muzica aceea sentimente
ciudate, necunoscute, dar vii și plăcute. Cu
siguranță, în altă viață am fost rus, pe aceste meleaguri mi-am plimbat pașii,
ochii și inima! – conchise Alex pentru sine, gânduri neexprimate vreodată
prin viu grai. Depășind bariera înțelegerii textelor, muzica vorbea singură și
se adresa fibrelor celor mai sensibile ale bărbatului. Clasicele „Padmascovnîe
vecera” sau „Oci ciornîie” se înscriau perfect în tiparul agreat de Alex. Era
genul de muzică în care ar fi invitat femeia la dans, ar fi strâns-o în brațe
și s-ar fi lăsat purtat nu de ritmul muzicii, ci de cel al pătimașelor simțuri
răscolite de sunetele ei. „Împachetările lui Alex”.”
De muzica rusească, dragi prieteni, cred că cel mai bine te poți apropia ascultând-o acasă la ea, adică din interiorul Marii Rusii, o țară din care au apărut foarte multe spirite evoluate, aceasta doar dacă ne gândim la marii scriitori, poeți și artiști plastici atât de bine cunoscuți. Dar, lăsând deoparte clasicii, apropiindu-te de inima poporului rus, nu ai cum să nu fii cucerit de calitățile native și bine conservate. Rămâne doar să le descoperi și să le prețuiești.
👉Dacă v-a convins pledoaria mea pentru muzica rusească, nu vă sfiiți să lăsați un comentariu - discuțiile rămân deschise.
Victoria-Sinitsina și Nikita-Katsalapov la Campionatele Europene din 2017 (imagine captată din mediul online și prelucrată)
Am și acum nostalgia anilor când, încă tânăr fiind, urmăream cu plăcere și interes campionatele de patinaj artistic. Atenția îmi era captată nu numai de eleganța evoluțiilor sportivilor pe gheață, ci și de temele muzicale alese.
Și, întrucât rușii erau cei care dominau concursurile, era firesc ca și muzica lor să țină prim planul spectacolului sportiv.
Era imposibil să nu remarci o voce anume, atunci când, în incinta patinoarelor, sportivii ruși (și nu numai ei!) își demonstrau măiestria artistică dansând pe celebrele „Kalinka” sau „Ochi Chernye”. Vesele și triste, ritmate și liniștite, tot timpul... sentimentale.
Acum, după mulți ani, descoperindu-l pe You Tube pe Ivan Rebroff, am convingerea că vocea aceea baritonală și puternică îi aparținea. Ascultați „Kalinka”:
Nu-i așa că este minunat? Încercați să vi-i închipuiți pe cei doi sportivi de mai sus, dansând pe această muzică. Incinta patinoarului să răsune de vocea puternică a lui Rebroff în timp ce, pe acest fundal, două trupuri se armonizează unul după celălalt iar patinele smulg cristale strălucitoare din oglinda gheții la fiecare piruetă reușită. Scârțâitul nederanjant al gheții în opoziție cu vocea de bariton a lui Rebroff. Cine va lua aurul?
Repetați jocul propus mai sus ascultând „Ochi Chernye”:
Cu toate că a fost cetățean german, pe numele său adevărat Rolf Rippert, filiația rusească dinspre mamă i-a influențat puternic cariera îndreptându-i atenția spre acest gen al lirismului slav.
Vă mai propun să ascultați: „Katyusha”...
și „Podmoskovnye Vechera”:
Vă mărturisesc că sunt îndrăgostit de muzica rusească, în general, iar acum, în particular, de aceste înregistrări ale lui Ivan Rebroff. În consecință, în speranța că v-am transmis din entuziasmul meu, într-un viitor nu foarte îndepărtat, vă voi mai propune câteva interpretări de excepție.
👉Nu uitați: dacă v-a plăcut articolul, nu ezitați să comentați și să vă abonați! Voi veți fi primii care veți fi atenționați de noile apariții, iar eu... eu voi fi bucuros!😊
Cu această postare închei ciclul pe care l-am dedicat prezentării și promovării unei cărți de excepție, tetralogia VULTURI, ȘOIMI ȘI CARAGAȚE a scriitorului Sever Meșca, mult prea curând plecat dintre noi. Inginer navalist, la un moment dat evoluția-i profesională a cunoscut un parcurs cu totul diferit, unul aparte în care trebuia să dea dovadă de calități speciale (inteligență, spontaneitate, cunoașterea a mai multor limbi străine, versatilitate...), dedicându-și viața unei noi profesii, cea de ofițer de informații externe. Cât de bine a făcut-o (cum și-a servit țara), puteți să vă dați seama din lectura tetralogiei de care vorbim - VULTURI, ȘOIMI ȘI CARAGAȚE. Găsim aici foarte multe informații inedite, de la prima sursă, majoritatea susținute de documente și fotografii. Pentru cei care doresc să-i acceseze CV-ul și să-i înțeleagă mai bine traiectoria prin viață, îi sfătuiesc să intre aici. O succintă prezentare a cărții o puteți găsi accesând link-ul: https://florinmesca.blogspot.com/2021/03/prezentare-de-carte-vulturi-soimi-si.html
Iată și videoclipul promis, realizat cu fotografii și înregistrări video surprinse în timpul lansării de carte organizate la Clubul Parlamentarilor din Parlamentul României:
VULTURI, ȘOIMI ȘI CARAGAȚE - vedeta zilei
Sever Meșca acordând autografe
Perspectivă la Clubul Parlamentarilor
Perspectivă cu candelabre. Lumină, frumusețe arhitecturală, stil.
Să nu uităm ce ne-am propus: videoclipul cu imagini de la lansarea de carte ce a avut loc pe 12 decembrie 2018 la Clubul parlamentarilor din Palatul Parlamentului. Au prezentat: G-ral Av. (r.) Radu Theodoru și Prof. Univ. Ion Coja. De asemenea, au participat la discuții, scriitorul și publicistul Ștefan Mitroi și fostul deputat Ilie Neacșu, scriitor și publicist și prieten apropiat de-al autorului.
👉O nouă apreciere, după câțiva ani (15 august 2022), venită din partea domnului Marius Gabriel Iordan:
Buna ziua domnule Florin Meșca!
După un tur de forță de vreo 10 zile, am reușit să termin de citit cele patru volume deosebite ale fratelui dumneavoastră. Am așteptat să le termin pe toate, ca să vă scriu câteva gânduri. Vă mărturisesc că m-au prins, mi-au plăcut foarte mult și de aceea așteptam cu nerăbdare în fiecare dimineață să mă apuc de citit din ele. Multă informație inedită (aviație, spionaj, diplomație, politică), un roman complex, antrenant, din această cauză pe de o parte, îmi pare rău că l-am terminat. Se verifică afirmația că moldovenilor le plac povestirile, dar și ca se nasc mari povestitori. Incredibil să constat, că regionalismele din zona Tescani - Bacău, sunt aceleași cu cele din zona Vutcani - Vaslui de unde erau bunicii mei, mi-au mers la inimă, nu a fost unul să nu-l pricep, vă rog să mă credeți! Cine a avut norocul sa se afle în preajma fratelui dvs, să se bucure de prezența dânsului și să-l asculte pe viu, a fost un favorizat al sorții, dar și ceilalți, care doar au citit cărțile, se pot considera norocoși. Eu îmi mulțumesc, că am avut inspirația și curajul să vă abordez, astfel să intru și eu in echipa norocoasă, iar aici aș avea o sugestie, dacă-mi permiteți. Încercați, alături de familia dumnealui, să republicați cartea, ar fi un mare păcat să nu se bucure mai multă lume de spiritul autorului Sever Meșca. Ar fi multe, mult mai multe de spus, dar nu vreau să plictisesc, de aceea concluzionez: mi-a plăcut foarte mult cartea (sunt sigur că peste ani o voi reciti), abia aștept să mă apuc și de celelalte, pe care cu generozitate mi le-ați dăruit și pentru care vă mulțumesc!
Vă doresc multă sănătate și vă asigur de toată prețuirea mea!
De asemenea, vă rog să transmiteți atât familiei fratelui cât și membrilor familiei dumneavoastră mulțumiri, urări de bine și multe bucurii!
(Articol apărut în revista Luceafărul din 19 ianuarie 2019 - vezi aici.)
Prin
această nouă carte, Sever Meșca și-a propus să dezvolte, de bună voie, o nouă
temă dificil de abordat, cea a istoriei mai mult sau ai puțin îndepărtate, mai
mult sau mai puțin corect descrise. O temă dificilă datorită atât trecerii
timpului (deci, supusă uitării), cât și a dificultății descoperirii dovezilor
de netăgăduit. Căutare în arhive, găsire de documente, copiere, arhivare,
sintetizare. Se observă însă, din parcurgerea textului, că întreprinderea este
apropiată sufletului autorului, dorința de aflare a adevărului și patriotismul
constituind motoare determinante în scriere, fără a-i dilua discernământul.
Dacă în primele apariții editoriale tema principală a fost una politică (vezi: https://florinmesca.blogspot.com/2017/01/trei-carti-politice-surprinzatoare.html), de data aceasta, după ce și-a desfăcut povestea (istoria) în două părți, autorul, folosindu-se de două personaje reale – Nicu Meșca, aviator în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl său, în Cartea I-Vulturi/un volum – și Sever Meșca, el însuși, în Cartea a II-a-Șoimi și caragațe/trei volume, ne-a purtat prin vremurile tulburi ale istoriei începând de la Războiul de Independență din 1877 și până în zilele noastre. În total, patru volume în format B5, cu un număr de aproape 1700 de pagini, scrise într-o manieră autobiografică, din perspectiva tatălui său – Cartea I, și a sa proprie – Cartea a II-a, apărute la Editura SEMNE, București, 2018.
În
Cartea I, plecând pe biografia tatălui – Nicu Meșca, un fiu de țărani rămas
orfan încă din primele luni de viață, dar iubitor de carte și visător tenace
ce-și urmărește visul până la împlinirea lui – autorul reușește să recreeze
atmosfera timpului, așa cum a fost ea și, din fericire, nealterată de note de
subiectivism. Lucru care, ținând cont de relația tată-fiu, nu i-ar fi fost
întrutotul imputabil.
Nicu
Meșca, figura principală a Cărții I și prezență constantă în celelalte trei
volume, s-a născut într-o familie de țărani care dau dovadă, încă de la
începutul vieții lor comune, de caractere puternice și de hotărâre: el o
răpește pe ea și ea se lasă răpită de el. Istoria noului cuplu își urmează
cursul firesc (și obligatoriu) determinat de regulile stricte și sănătoase ale
satului românesc: înțelegerea între noile neamuri, căsătoria și... fiul.
Urmează,
pentru nou născutul Nicu, propria istorie, o istorie în care realul prezintă
uneori aspecte de fantastic, fără a și fi.
Faptele:
la câteva luni de la naștere, tatăl său, subofițer
artilerist, cade pe câmpul de luptă undeva, în Ungaria;
mama sa, țărancă fără carte, dar hotărâtă și tenace, cu
el de mână, ia drumul Bucureștiului pentru a-și găsi dreptatea, aceasta traducându‑se
printr-o pensie pentru micul orfan – o obține;
după un start școlar ratat, copilul prinde gustul pentru
carte și începe să aibă aspirații diferite de cele ale celorlalți consăteni de
vârsta lui – apare dorința de a părăsi spațiul limitat al satului, de a
cunoaște lumea;
Nicu Meșca, orfanul de război, are o întâlnire crucială
cu prințul Bâzu Cantacuzino, aviator de renume care, după ce îl invită la
conacul său din Tescani și-l tratează cu condescendență, îi devine idol și
model – completând VISUL;
bunica copilului, analfabetă, dar înțeleaptă fiind, văzând
apetența nepotului pentru carte, o convinge și pe fiica ei, care și l-ar fi
dorit gospodar în sat, și fac împreună eforturi deosebite pentru a-l putea
trimite și întreține la școală;
orfanul își vede visul împlinit și, ajungând aviator, are
o ultimă întâlnire cu idolul său, prințul Bâzu Cantacuzino;
face războiul pe Frontul de Răsărit, ca pilot pe
performantele avioane de bombardament Ju88; numeroasele misiuni încheiate cu
succes, dar și tragediile războiului îl marchează pe tânărul zburător; se
prăbușește de două ori cu avionul în flăcări și este decorat cu „Virtutea
aeronautică” și „Crucea Serviciului Credincios”;
din cauza unor complicații de sănătate, nu luptă și pe
celălalt Front, motiv pentru care, mai târziu, ocupanții ruși și noua orânduire
îl vor eticheta în consecință și vor forța scoaterea lui din armată;
se căsătorește la Brașov, din dragoste și i se naște un
fiu;
în urma unor neînțelegeri familiale divorțează, lui
fiindu-i încredințat copilul, care nu împlinise nici trei ani;
Nicu Meșca, noaptea, pe tren, obosit, dezamăgit, trădat, disperat
(dar cu acea doză sănătoasă de optimism, de acel vag „va fi mai bine”), cu fiul
de mână, se întoarce în satul părintesc, la origini, pentru un nou start în
viață.
De
ce am luat în considerare aspectul aproape fantastic? Pentru că, plecând cu un
handicap uriaș în viață – pierderea tatălui imediat după ce s-a născut –
sămânța încolțită a fost nevoită să lupte, să reziste la toate vicisitudinile
vieții pentru a ajunge la maturitate și a-și împlini destinul. Și l-a împlinit:
a învățat carte, s-a desprins de pământul acaparator al satului natal, a zburat
asemenea păsărilor, și-a făcut datoria față de țară și i-a apărat fruntariile, s-a
asigurat de urmași.
Tatăl lui Nicu, Dumitru Meșca, erou căzut la datorie
pentru țară în pusta maghiară, prin sacrificiul său a atins sublimul și-ntr-un
alt plan, cel subtil: i-a permis puiului să spargă singur coaja oului
protector, să-și încerce aripile și... să zboare!
Ce-a
reușit Sever Meșca prin acest demers? Mai multe:
-- redăfragmente inedite din istoria românilor de la 1877
până la venirea comuniștilor, analizată prin istoriile înaintașilor săi;
-schițează satul
românesc (arhitectura, ocupațiile, obiceiurile și educația) folosind aceleași
instrumente de mai sus;
-aduce un omagiu
tatălui său, prin relatarea dramaticei lui povești, de la naștere și până în
primii ani de după al Doilea Război Mondial, cu aspirațiile, împlinirile,
iubirile, trădările și dezamăgirile aferente unei vieți trăite la turație
maximă – un gest de reparație necesară, chiar dacă postumă, adusă unui erou al
neamului românesc.
După cum scrie generalul de flotilă aeriană Radu Theodoru
în prefața la Cartea I:
... Cartea este și biografia unui sat românesc din poala
Carpaților. Deopotrivă a vectorului ostășesc constitutiv al românității.
Bunicul căzut în Ungaria ororilor lui Bela Kuhn, subofițer artilerist în Primul
Război Mondial. Tatăl, adjutant aviator în al Doilea Război Mondial. El,
autorul, nepotul și fiul de ostași, la rândul luiostășind
în războiul atipic dus zi de zi și secol după secol spre a păstra și fructifica
românitatea...
... fac observația altui plus al acestui demers
biografic: solidaritatea familială... motiv al unei încântătoare reveniri la
matcă, adică în satul tatălui său, revenire colorată cu dulcea limbă locală, cu
țărani autentici nu confecționați la masa de scris, cu viață sătească
autentică, memorabile fiind mai alesfemeile:
bunica și mama tatălui, sat și familie care, la un moment de dramă personală se
dovedesc a fi nodul existențial și energetic care permite realimentarea
psiho-spirituală necesară unei noi decolări spre frontul de luptă cu viața...
(Fragmentul
de mai sus a fost inclus pe coperta IV a Cărții
I-Vulturi.)
.....................
Cartea a II-a-Șoimi și caragațe urmează, se poate spune, același curs: destinul unui alt
copil care pornește cu un handicap asemănător în viață, doar că, de această
dată, este vorba de pierderea mamei, nu a tatălui, și nu într-un război purtat
cu armele pe câmpul de luptă, ci într-altul al vechii trădări în dragoste.
Este
autobiografia autorului, a lui Sever Meșca, una extrem de pigmentată, cu
povești grozave, inedite, unele greu de crezut, dar... adevărate, verificabile.
Povestea lui s-ar potrivi perfect, asemenea aceleia a tatălui său, romantismului,
curentul literar în care personaje excepționale sunt puse în situații
excepționale.
Structura
Cărții a II-aeste
ușor de recunoscut, fiecare volum urmărind o anumită etapă a evoluției
autorului, dar, în același timp, dezvoltând o temă anume, la care, se observă
fără efort, autorul ține în mod deosebit.
Astfel,
primul volum este dedicat școlii românești (elementară, gimnaziu și liceu), acelei
școli în care performanța este la mare preț, în care profesorul este recunoscut
pentru cunoștințele sale și pentru rolul său în societate (de formator de
caractere), iar elevul este educat în spiritul respectului pentru cel de la
care primește cunoașterea, pentru dascălul și mentorul său. Îmi permit o
remarcă, aparent inutilă: este și firesc, atâta timp cât unul numai dă și
celălalt numai primește! Cunoștințe!
Am scris aceste cărți și pentru a onora un anume sistem
de învățământ făcut de adevărați apostoli, o anumită morală, un adevărat cult
al valorilor… au existat chiar oameni remarcabili, cum am vrut să rezulte din
această carte. Au existat vulturi, șoimi, dar și coțofene, cărora românii le
mai zic „caragațe”. Oameni ai aspirațiilor înalte, dar și oameni de nimic,
impostori, oportuniști, hrăpăreți, venali și delatori.
(Sever
Meșca, extras de pe coperta IV, Cartea a II-a,volumul
I)
Cu
acest paragraf inclus pe coperta IV autorul îi deslușește cititorului și
sensurile ascunse ale titlului cărții. Evident, în această simbolistică, de
apreciat sunt „vulturii” și „șoimii”. Cât despre „caragațe”... le veți mai
întâlni pe parcursul cărții.
Într-adevăr,
pe parcursul primului volum, performanțele atinse în cei unsprezece ani de
școală sunt explicate nu numai prin calitățile native ale subiectului, ci și
prin eforturile și pasiunea profesorilor cu care s-a intersectat și care i-au
marcat evoluția ulterioară. Cultura generală, baza intelectualului de mai
târziu, temelia acumulărilor profesionale ulterioare, doar într-o astfel de
școală se poate forma. Matematică, fizică, literatură română, limbi străine,
sport, istorie, geografie, anatomie, biologie... nimic nu era neimportant
pentru cineva care dorea performanța. Iar profesori competenți și dedicați, din
fericire, existau. Întâlniri remarcabile cu oameni remarcabili, determinanți.
Impresionantă
este și descrierea relației pe care o are cu mama sa vitregă, Zanzi, cea de-a
doua soție a tatălui său, care îl îndrăgește din prima clipă și care-l crește
ca pe propriul fiu. Calitățile mamei (așa o numește tot timpul)? Duioasă,
maternă, protectoare, luptătoare când era vorba de a-și apăra copilul,
frumoasă, talentată, spirit de sacrificiu. Dragostea aceasta nu se va dilua patruani mai târziu, odată cu apariția unui nou membru în
familie, Florin, cum nu se va estompa niciodată pe parcursul vieții. O dragoste
reciprocă.
Probabil
că volumul al II-leava fi cel care va incita
cel mai mult imaginația cititorului. De ce? Pentru că suntem introduși într-o
lume secretă, cea a spionilor. A spionilor veritabili (fantomelor), a celor
recrutați pentru inteligența, cunoștințele, patriotismul și spiritul de
sacrificiu pentru țară. Nu avem de-a face cu o poveste de tip „James Bond”, ci
cu una adevărată, contemporană, cu personaje cât se poate de reale, cu care
poate ni s-au intersectat pașii pe
stradă sau am stat, vreodată, alături, vara, la o bere, pe terasă. Oameni
aparent obișnuiți, dar care pot rămâne neobservați chiar atunci când făptuiesc
lucruri mărețe. Mai ales atunci.
Sever
Meșca ne povestește „pas cu pas” – ăștia-s alți pași! – felul în care a fost
observat și analizat, recrutat și instruit și apoi trimis în lumea mare în
marele război invizibil, cel al obținerii de informații utile pentru țară. Ne
dezvăluie secrete (reținerile sunt evidente), în măsura în care acestea pot fi
devoalate, de recrutare, de instruire, de infiltrare, de filaj și contrafilaj,
de îndeplinire de misiuni, de „scoatere”.
De
asemenea, nu evită un subiect delicat, cel al „defectărilor”, mult mediatizat
fiind cel al generalului Mihai Pacepa. Pentru că mulți, în necunoștință de
cauză (ca și mine, de altfel, până acum), îl considerau un erou,
autorul/spionul Sever Meșca, om din interior (deci, cunoscător fidel al
sistemului), descrie în detaliu împrejurările în care s-a petrecut „defectarea”
și prejudiciile imense aduse țării și poporului român. Una dintre repercusiunile
imediate: retragereade urgență a tuturor
agenților aflați în misiuni și de care generalul ar fi putut aveacunoștință, spionul din povestea noastră fiind și el
afectat.
Cartea aceasta
nu este destinată unui succes de piață sau de critică, ea este, parțial, un
gest de admirație pentru oameni care, în pofida circumstanțelor, au făcut ceva
bun pentru ei și pentru țară, parțial un gest de protest față de dispariția
criteriilor de valoare etică-morală, față de desconsiderarea patriotismului, a
hărniciei, a spiritului critic… am lăsat într-un anume moment ingineria pentru
care mă pregătisem și am apucat‑o pe calea unei activități pe cât de utilă
pentru țară, oricând, în orice regim, pe atât de periculoasă pentru practicant
– ofițer de informații externe – pe scurt, spion. O meserie apreciată (a „domnilor”
spun nemții, a „inteligențelor superioare” spun anglo-americanii și francezii,
a patrioților, a oamenilor curajoși, spun mulți) sau detestată (a imoralilor
sau chiar a amoralilor, a mincinoșilor, a agenților dubli, tripli, sau cvadrupli,
a oamenilor fără nimic sfânt, spun alții). Cei care mă cunosc și cititorii mă
vor așeza, desigur, în categoria care mi se potrivește.
(Sever
Meșca, extras de pe coperta IV, Cartea a II-a, volumul al II-lea)
Gen. (r.) Radu Theodoru și Prof. Univ. Ion Coja
Ca
să ajungi un sportiv de performanță trebuie să-ți cultivi calitățile fizice și
aptitudinile pentru un anumit sport. Pentru a ajunge inginer, profesor, medic
etc. este suficient să studiezi câțiva ani și, gata, activezi în domeniul tău.
Dar, ca să ajungi spion... atâtea calități sunt necesare! Plus un IQ peste celmediu. Spirit de aventură, curaj, patriotism,
versatilitate... Versatilitatea, în contextul subiectului (spionaj) cărții,
devine o calitate des evocată de autor.
Nu,
nu oricine are calitățile de a deveni spion – un spion eficient și util țării
sale! Păcat că un spion rămâne încorsetat pe viață de jurământul dat la
recrutare. Un jurământ în care, exceptând dragostea de țară și spiritul de
sacrificiu, discreția rămâne o condiție sine
qua non. Ca și în Cartea I-Vulturi,
istoriile aproape fantasticechiar s-au
petrecut, nouă, cititorilor, nerămânându-ne decât să ne folosim imaginația și
să construim, bazându‑ne pe acest minimum de relatări, noi scenarii pentru franciza
James Bond.
Volumul
al III-lea, la fel de interesant și de incitant, urmărește cariera de
politician a autorului. De ce „interesant și incitant”?! Pentru că, în România
post-decembristă, cu un popor încă needucat în spiritul democrației, să fii membru (fondator) al
P.R.M. nu era o... povară tocmai ușor de dus. Etichete de „naționaliști”,
„extremiști” sau „naziști” se puneau foarte ușor și era dificil de găsit
interlocutori onești al căror discernământ să funcționeze astfel încât
noțiunile de „patriot”, „corect”, „incoruptibil” să rămână ceea ce sunt, adică
calități.
Am
spus că acest capitol este „interesant” și „incitant”. De ce? Chiar dacă te
expui ca erou de roman, nu înseamnă că toate îți merg din plin, că ai parte
doar de bogății, de funcții înalte, de femei superbe și ești primit în cele mai
înalte cercuri. Să nu uităm că eroul cărții este un om obișnuit, unul care nu a
încercat niciun moment să pară altceva decât ceea ce este, dar care, totodată,
are conștiința propriei valori. Așadar, Sever Meșca, cum singur scoate în evidență
la un moment dat (pag. 313), are și suișuri, și coborâșuri: a fost și premiant,
dar și restanțier, a fost și promovat, dar și contestat, și înstărit (dar nu
bogat), dar și fără surse de venit, și spion, și funcționar, și pe funcție de
ministru, dar și șomer...
„Interesante
și incitante” sunt relatările despre nebunia/ zăpăceala/ dezorientarea... din
ministere, în general, din M.A.E., în special, pentru că aici l-a prins
evenimentul din decembrie 1989pe autor. În prim
plan: „revoluționarii”. Sau aventurierii, fripturiștii, carieriștii... cum
vreți să le spuneți celor tot mai mulți deținători de carnete de revoluționari
(?!) și solicitanți de drepturi de... revoluționari.
Demisia
din M.A.E., șomaj, respingeri la concursuri de intrare pe post pe motiv de
supercalificare, vândut lucruri din casă pentru asigurarea existenței...
Ăsta-i
erou?! – veți întreba.
Da,
pentru că eroul, prin calitățile proprii, a depășit și acest moment dificil și
și-a găsit (a câta oară?) drumul: a ales cariera politică, alăturându-se unui
partid în a cărui doctrină și program credea: Partidul România Mare. Datorită
pregătirii, tenacității și seriozității, a reușit, într-o primă fază ca,
alături de colegii de partid, să urce formațiunea politică, în perioada de
vârf, până la 20% în opțiunile de vot ale electoratului, devenind al doilea
partid ca reprezentare din Parlament.
În
mod firesc, a fost promovat în partid, a primit funcții în Guvern, funcții în
Parlamentul României, funcții în Adunarea Parlamentară a Uniunii Europei
Occidentale și în Adunarea Parlamentară a NATO.
„Interesante
și incitante” sunt și relatările de la Consiliul Europeiși întâlnirile cu politicienii de seamă ai vremii, intervențiile
de la tribuna Parlamentului României și a celui European.
Din
păcate, cu cât un măr este mai mare și mai frumos, cu atât cresc riscurile ca
acesta să devină și găunos. La un moment dat, și „mărul P.R.M.” s-a stricat. A
urmat demisia de onoare, exact în momentul de maximă „glorie” a Partidului.
După care, acesta și-a și început declinul.
-Pentru că unul
dintre membrii fondatori a părăsit corabia! – veți fi tentați la dreaptă
judecată.
-Cine părăsește
corabia când aceasta este pe val? – vă dă replica chiar autorul, dând și
explicațiile de rigoare.
Am făcut o
vreme politică și m-am retras dezamăgit de faptul că nu am putut face mai mult
decât să iau atitudine publică. Am aparținut unui partid care a deranjat pe
mulți deși se baza pe idei juste. Am luat poziție față de iraționalitatea unor
prevederi ale Constituției. Nu am găsit sprijin…
Scriitorul Sever Meșca acordând autografe
M-am retras
din această politică, nici democratică, nici totalitară, dar oportunistă,
imorală și venală. Poate se va ridica o generație spontanee de tineri
politicieni cu carte, patrioți, cinstiți, intransigenți, care să schimbe
actuala stare de lucruri.
(Sever
Meșca, extras din coperta IV, Cartea a II-a, volumul al III-lea)
Una
peste alta, tetralogia „Vulturi, șoimi și caragațe” este o istorie corectă,
(de)scrisă prin ochii a doi eroi, Nicu și Sever Meșca, tată și fiu, o istorie
onestă și frumoasă, dacă o citim acum, după trecerea timpului și după ce evenimentele
cunoscute și dureroase s-au mai estompat în conștiința comună, și nu suntem
noi, cititorii, puși în situațiile limită ale eroilor. În ce mă privește, eu,
Florin, fiul lui Nicu și fratele lui Sever Meșca, am încercat, în prezentarea
aceasta, să fiu obiectiv și echidistant. Nu știu dacă am reușit. Ce știu cu
siguranță: cartea trebuie citită și (chiar) studiată!
Sever Meșca acordând autografe la lansarea cărții sale, tetralogia „Vulturi, șoimi și caragațe”
Este firesc, face parte din parcursul vieții noastre ca, la un moment dat, să trecem... dincolo, adică dincolo - ce-o fi însemnând pentru unii sau alții acest ultim pas. Pentru cei dragi rămași pe drum, de regulă, se lasă cu suferințe complexe: durere, dor, ciudă, frustrări, dezamăgiri, depresii... unii ajung chiar să se certe cu Dumnezeu...
Suferința omului poate fi mare pentru că pierde pe cineva drag, o ființă iubită care, de-a lungul a multor ani, le-a fost aproape în multe clipe de încercări, de suișuri și coborâșuri, de bucurii și dureri. Dar, când această plecare nu are loc în virtutea bunului mers al vieții, ci din motive obscure, gen Covod-19, chiar că îți vine să strigi la stele!
Astăzi, 18 martie 2021, a plecat de lângă mine, de lângă noi, iubitul meu frate, SEVER MEȘCA, inginer navalist, diplomat de carieră, scriitor, politician onest și patriot.
Pe data de 3 martie 2021 împlinise 74 de ani.
Alături de fratele meu, la Borănești, în curtea casei sale de țară
A fost cu aproape șapte ani mai mare decât mine și, din această perspectivă, m-a iubit, protejat și îndrumat încă de când m-am născut.
Atunci când mi-a fost greu la școală, m-a învățat. Când m-au chinuit/ bătut copiii afară, m-a apărat. Când am devenit adolescent, m-a învățat. Când am fost rebel, m-a domolit. M-a îndrumat spre sport și spre activitățile culte, trezindu-mi plăcerea lecturii și a audierii muzicii de calitate. M-a întors din drum atunci când am fost tentat s-o iau în direcția greșită și nu m-a părăsit atunci când am fost gata-gata s-o termin cu lumea aceasta pe caz de boală mortală. M-a îmbărbătat când am plecat în armată și mi-a redat încrederea în forțele proprii pentru a urma aceeași facultate ca și el. Mi-a cumpărat primul costum și primii blugi. Mi-a făcut cadou primul casetofon din viața mea. M-a învățat cum să mă port cu fetele și cum să le cuceresc inimile. A fost alături de mine când m-am însurat și când mi s-a născut fetița. Am stat alături atunci când, părinții noștri, unul câte unul, au plecat la Ceruri.
4 ianuarie 2014. Acasă la fratele meu, la București, la aniversarea celor 60 de ani pe care tocmai îi împlinisem. Fratele meu alături de nepot (fiul său) și de soția mea.
Da, pot afirma, fără să greșesc: fratele mi-a fost, adeseori, ca un tată! Pentru că, atunci când, părinții noștri, îmbătrânind și mai pierzând din energie, nu mai aveau autoritate asupra mea, această sarcină a devenit una din atribuțiile lui, eu acceptând-o cu mare deschidere și respect.
În virtutea acestei autorități, în ultimii ani, la propunerea sa, aniversarea zilei mele de naștere o făceam acasă la el, la București. Și, pentru că niciodată nu a uitat „marile suferințe” pe care fratele său le-a îndurat în tinerețe, la împlinirea frumoasei vârste de 60 de ani, mi-a dăruit, împreună cu fiul său și nepotul meu, Sever Liviu, o... chitară! În amintirea aceleia pe care tatăl nostru mi-a spart-o în timpul liceului pe motiv de rezultate proaste la învățătură și... altele... În urma acceptării acestui cadou (cu multe lacrimi pe obraz) i-am rămas dator nepotului cu un minirecital pe care, însă, nu cred că îl voi onora vreodată.
A fost nu numai un cititor fervent de literatură bună, ci și un scriitor talentat care a abordat, în scrierile sale, teme diferite - politică, istorie, divertisment - teme bine și cu mult discerământ tratate, teme care nu sunt la îndemâna oricui.
Astfel, a scris trei cărți ce stau mărturie frământărilor de pe scena politică românească în primii ani de după Revoluție și a căror prezentare o puteți accesa dând clic aici.
Pe 12 decembrie 2018, la Clubul Parlamentarilor din Palatul Parlamentului a avut loc lansarea tetralogiei „Vulturi, șoimi și caragațe”, o lucrare de mari dimensiuni la care a lucrat mulți ani pentru documentare, prelucrare de documente și fotografii și structurare. A rezultat o veritabilă saga în care istoria unei familii este foarte bine încadrată în istoria întregii Românii. Este, totodată, un omagiu adus eroilor care au luptat și mulți chiar și-au jertfit viețile în toate războaiele de independență și de întregire de neam, începând de la 1877 încoace.
O prezentare a acestei cărți pe care, personal, o consider o capodoperă (îmi dau toată silința să nu fiu subiectiv!) a genului, o puteți găsi accesând blogul aici.
Din fericire, a reușit să finalizeze o carte de suflet, Amintiri de la pescuit, carte care a apărut la Editura SEMNE în anul 2020.
În comparație cu celelalte volume scrise de fratele meu, acesta este unul pe care l-a scris mult mai relaxat, tema tratând una din marile sale pasiuni - pescuitul - și prieteniile de-o viață pe care le-a legat cu confrații pescari prin bălțile Dunării sau în Deltă. Într-un viitor apropiat îi promit (acum, în ceasul 13 - iartă-mă, frate!) fratelui meu că voi încerca să fac o prezentare demnă acestei cărți, așa cum o merită!
Azi, 18 martie 2021, s-a stins din viață, pe motiv de Covid-19, fratele meu Sever MEȘCA.
Dar, chiar dacă trupul, această mașinărie care, la un moment dat, se strică iremediabil, a cedat, spiritul lui rămâne nemuritor. Iar spiritul meu, acela al fratelui care încă mai este pe aici, pe Pământ, va menține permanent legătura cu spiritul lui. Acestea CONTEAZĂ! Nu o să plâng.
Preluare de pe „Facebook” de la Aldo Aldo - mulțumesc pentru cuvintele tale frumoase și oneste, dragă Sanda!
LULU, FRATELE LUI FLORIN
Oh, Florine, dacă am putea să plecăm Dincolo, pur și simplu, ca păsările, deschizând aripile care în clipa
aceea ni se descoperă... ce bine ar fi!... Tu, nu - dar eu, da, am plâns pentru Lulu, pentru că noi, femeile, așa știm să ne arătăm neputința și limitarea în fața implacabilității Destinului.
Eram mici, puști și puștoaice, când ne adunam într-o ceată veselă, să trecem Dunărea cu bacul, la plaja „Cocuța” și ne uitam cu o admirație vecină cu venerația la bărbatul tânăr, cu corp frumos clădit, puternic, cu un bronz strălucitor, o prezență care se remarca prin ținuta de aristocrat. Era, pentru noi, un
model – modelul intelectualului realizat. Era, pentru noi, „fratele lui
Florin”, iar acest „titlu nobiliar”, care îți creștea atuurile, parcă se revărsa într-un fel anume și asupra întregului nostru grup, setos
de modele la trecerea din copilărie spre adolescență. În această dimineață aflu de pe blogul tău că Lulu a urcat pe curcubeu în 18 martie – iar cauza imediată nu mai are importanță; importante sunt faptele pe care le-a lăsat în urmăși ceea ce a sădit în ceilalți.
În mintea mea se țese un tablou de final în care Lulu, ca
un aristocrat rus, urcă la stele în troica trasă de bidivii cerești, în sunetul răscolitor al unei chitare care se ridică peste un cor de glasuri de balalaică, în același timp jelind plecarea și onorând Spiritul care și-a încheiat periplul pământesc.
Fie-ți urcușul lin, Lulu!
Dumnezeu să te odihnească în veșnica Lumină a Iubirii Sale!
