Doar 200?! - note de lectură

(Apărut în revista Boema, nr. 142, decembrie 2020: 

http://www.boema.inforapart.ro/reviste/Boema142.pdf)

Ion-Nelu Jecu ne propune un volum memorialistic, al cărui titlu principal – 200 Amintiri necesare – are, prin introducerea mențiunii de necesitate, alura unui conținut incitativ, tocmai pentru că reprezintă o cerință imperativă, în vreme ce titlul secundar – De la navele realizate la Casa Pionierului, la navele de azi; din orașul Victoria, la Hamburg – ne orientează către miezul preocupărilor sale: navele.

Într-adevăr, Ion-Nelu Jecu este inginer navalist, iar această recentă apariție editorială se dovedește o lectură inedită, nu doar prin subiectele abordate, ci și prin maniera specifică de a sistematiza etapele evoluției profesionale, de a pune în valoare modele care i-au conturat definirea etc.: un ansamblu, durat cu pasiune, seriozitate și, îndeobște, o cultivată inteligență tehnică, cu alte cuvinte, o echilibrată raționalitate. Cartea de față, o probează.

Cele 200 de amintiri reprezintă un șir de povestiri, care – ceva mai dezvoltate – ar putea coagula, cu ușurință, un veritabil roman. Tema aleasă de autor, are un potențial uriaș, prin urmare, merită toată atenția cuvenită tiparului său, pe cât de exigent și complex, pe-atât de... romantic...

Afirmația mea se sprijină pe avantajul de a fi fost coleg de facultate și de promoție cu inculpatul, din această ipostază, fiind, probabil, într-o măsură mai aplicată, în stare să înțeleg cât de ofertant este domeniul abordat.

Pe scurt, semnatarul acestei lucrări, a urmat Facultatea de Construcții Nave din convingere și, în consecință, a performat, ca inginer, la cel mai înalt nivel.

Prin intermediul celor 200 de amintiri, Ion-Nelu Jecu ne prezintă, cursiv, treptele dezvoltării sale profesionale, fără detalii care... să-l pună în valoare. Nu a făcut-o nici când și-a prezentat aportul la realizarea primei nave pe pernă de aer la Casa Pionierului din Galați, nici când a lucrat la proiecte de anvergură ca inginer proiectant angajat la ICEPRONAV Galați sau la diverse firme din străinătate. Dar… să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: rândurile sale spun multe (și la obiect), într-o stil dinamic, atractiv, ușor de citit, mai ales că autorul se dovedește și un fin umorist. Volumul 200 de amintiri necesare este alcătuit din optsprezece capitole, fiecăruia, atribuindu-i-se un titlu inspirat și  percutant, relevând, ca și prozele din cuprins, puterea de sinteză a scriitorului.

Cuvântul Înainte – se referă la motivația și principiile care au propulsat apariția volumului de amintiri. Primele capitole interesează, după cum am sugerat, momentele conturării și conștientizării sale vocaționale: atracția față de tot ceea ce însemna vas de navigație s-a manifestat, începând încă din clasa a VII-a (capitolul KIRALY) atunci când, la îndemnul unui coleg, se înscrie Casa Pionierului din Galați pentru a intra în fascinanta lume a construcției de navomodele. Aici are șansa de a fi instruit de un mare pasionat, un veritabil pionier al construcției navale din România, redutabilul inginer Matei Kiraly. Alături de acesta, noul discipol nu va participa doar la construcția unor navomodele de mici dimensiuni ci va sări la o etapă superioară, cea a construcției primei nave pe pernă de aer (o premieră absolută în România), navă care va trece probele de casă, uimind asistența și anunțând viitoarele teme de cercetare și performanțe ale redutabilului inginer Matei Kiraly. Această primă navă pe pernă de aer, construită în România, botezată 020E, apare în partea de sus a copertei I și – după cum ne dă de înțeles chiar autorul, din felul în care și-a conceput coperta cu pricina – reprezintă punctul de plecare spre înalta performanță a viitorului inginer Ion-Nelu Jecu.

Inginerul Matei Kiraly (1936-2011)

Matei Kiraly a reprezentat primul model al viitorului specialist Ion Jecu, de altfel, scrierea, în discuție – însoțită de motto-ul: Free your mind, breaking style! – fiindu-i dedicată.

L-am cunoscut și eu pe inginerul Matei Kiraly, un veritabil deschizător de drumuri în domeniul navalisticii românești, prea puțin apreciat: era un bărbat sobru, de o modestie pe care nu aveai cum să nu i-o remarci și care trăia într-o lume a lui, o lume a proiectelor și a viselor, adeseori, concretizate. Pe planșeta de lucru, în atelier, în laborator... Era lumea care îl făcea fericit – în rest… nimic nu mai conta – o caracteristică a geniilor.

În paralel cu pasiunea care se consolida cu fiecare navomodel construit la Casa Pionierului, Ion-Nelu Jecu dădea atenția cuvenită studiului, fiind unul din elevii buni ai Liceului Vasile Alecsandri din Galați, un liceu de prestigiu, ajuns, între timp, colegiu. Amintiri despre colegi, despre profesori, despre școală. Amuzantă și… nostalgică este și nemulțumirea (puțin spus) sa despre schimbarea denumirii liceului din LVA în CNVA. Da, este meritat statutul de colegiu, dar… ce frumos sună silabele „LE-VE-A”, spre deosebire de „CE-NE-VE-A”!  

În al patrulea capitol, Armata , ne relatează „amintiri” din perioada stagiului militar efectuat la TR-iști (termen redus), pentru ca, în 5-NAVE, să fie evocate momente din perioada facultății. Bineînțeles, întâmplări mai mult sau mai puțin amuzante din timpul studenției (cum se putea altfel?). Referitor la relația dintre studenți și profesori, ne explică, printre altele, paradoxul prin care, foarte simplu, un 10=2 (050) sau cum, la fel de simplu, într-o altă situație, se poate și 10=4 (061). Dacă, în primul caz, egalitatea s-a adeverit, în al doilea, eroul a îndreptat, la timp, nefăcutele și s-a salvat. Profesori competenți, inimoși, buni pedagogi și… multe povești frumoase de spus celor care chiar vor să facă ceva în viață și au nevoie de modele. Urmează decolarea în cel mai important zbor, cel al maturității, cel în care nu mai ești dirijat și/sau protejat de nimeni. Tânărul inginer este repartizat la Tulcea, se transferă apoi la ICEPRONAV, dar ascensiunea specialistului nu se oprește aici, pentru că, datorită aptitudinilor demonstrate, este trimis în Florida, ajunge apoi în Louisiana și revine în Europa: Germania, Norvegia, cu escale în Olanda, Suedia și Danemarca, în ultimii ani, lucrând pentru diferite firme de proiectare din Galați.

La capitolul performanțe, inginerul Jecu nu ne împărtășește (din păcate) decât satisfacția colaborării, din „perioada germană”, la proiectarea celei mai mari nave de plantat țevi pe fundul mării – Pipe Layer – „Castorone”, navă a cărei imagine/schiță apare pe coperta 1. Am vizionat câteva înregistrări video pe YouTube cu Pipe Layer și, într-adevăr, cel puțin pentru speța navaliștilor, este impresionantă. Un motiv suplimentar să regret că inginerul nu „s-a lăudat” mai mult, oferindu-ne și alte relatări despre marile proiecte la care a participat.

După ce își prezintă, succint, evoluția profesională – repet: fără niciun strop de emfază! – ajuns la vârsta pensionării, inginerul specialist Ion-Nelu Jecu simte nevoia închiderii cercului prin prezentarea originii: loc de naștere, familie, prieteni, școli urmate, orașele prin care părinții săi s-au tot mutat (Victoria, Turnu Măgurele, Brăila, Galați).

Încheierea, este o incursiune într-un viitor nedefinit al autorului, traversat de reflecții filosofice despre existența inteligenței în Univers sau despre timp etc.

De altfel, pe parcursul lecturii, am mai descoperit câteva teme socio-filosofice, două dintre cele mai dezvoltate, referitndu-se la „Spiritul Liber” și „Spiritul de Grup”. Moto-ul se referă la „Spiritul Liber” care coexistă cu „Spiritul de Grup” și l-am ales gândindu-mă la Kiraly, acesta potrivindu-i-se ca o mănușă, fiindcă toată viața lui „a ieșit din rând și a făcut altceva…”, adică, Nave pe Pernă de Aer, construite pentru prima dată în România (Cuvânt înainte).

De-a lungul paginilor, cele două sintagme vor fi, frecvent, invocate de autor, în contexte reprezentative pentru semnificațiile acestora.

020 EXPERIMENTAL - prima navă pe pernă de aer construită
în România, la Casa Pionierilor din Galați 

Ultimul capitol (Fotografii), cuprinde cinci imagini din perioada în care elevul Jecu Ion făcea pionierat în construcția navelor pe pernă de aer la Casa Pionierului din Galați. Apare și elevul în câteva imagini dar, din păcate, în niciuna nu l-am regăsit pe maestrul său, inginerul Matei Kiraly.

Ar mai fi de remarcat că autorul, pe tot traseul vieții, dă dovadă de un ascuțit spirit de observație, împletit în mod fericit cu cel al umorului. În foarte multe dintre „amintiri” intercalează, pentru a sublinia anumite aspecte, alte amintiri și/sau bancuri vechi, toate acestea potențând scrisul.

În concluzie, cele 200 Amintiri necesare reprezintă chintesența vieții unei persoane obișnuite, care, prin inteligența, pasiunea, seriozitatea și, mai ales, a Spiritului său Liber , a făcut saltul la calitatea de personalitate, cu tot ce implică aceasta, finalmente, cartea de vizită a lui Ion-Nelu Jecu: Inginer Specialist în Proiectare Navală, de-acum înainte, adăugându-i-se și titlul de scriitor.

MAMAIA A PUPAT ICOANA

Mamaia

   - Mamaie, uite, eu acum vreau să fac o baie de picioare. Ţi-am mai vorbit de aşa ceva. Vrei să faci şi matale?

                - Da, mamă! Fac şi eu! De ce să nu fac?

            - Să ştii că este excelentă pentru sănătate! O să te simţi foarte bine după aceea! N-o să-ţi pară rău!

               - Te cred, mamă! Te cred!

          - Gata, mamaie! Eu pregătesc totul: ligheanele cu apă, sarea, lumânarea şi… aduc imediat şi poza lui Shri Mataji!

             - Fă, mamă, cum ştii tu că trebuie să faci!

            Mamaia! Mamaia Paraschiva. O femeie bătrână de la ţară, mărunţică şi puţin adusă de spate, îmbrăcată permanent în negru şi îmbrobodită la fel de cernit (conform statutului de vădană respectabilă) şi care mai mult îşi târşâie picioarele prin casă, decât să meargă. Bătrâna nu mai cere nimic de la Dumnezeu pentru sine, căci… chiar nu mai are nevoie de nimic… Poate doar de puţină sănătate, căci o mai dor pe ici, pe colo, oasele, nu mai are măsele să mestece bine, iar de sărbători s-a umflat de la sarea din cârnaţi şi sarmale şi-aşa a ajuns la spital cu Salvarea… Cât despre bucurii… ale ei sunt cele ale omului simplu: să-şi ştie copiii şi nepoţii bine, sănătoşi, cu servicii bune şi sigure şi… să nu uite s-o mai viziteze din când în când, măcar toamna, când se face vinul!... Iar până atunci… câte-un telefon a neuitare. Să aibă şi ea motiv să mai tragă ştergarul frumos brodat de pe aparat, să nu-l biruie praful. De-ar şti ei cum adoarme seara bătrâna fixând cu ochii înlăcrimaţi duşmanul cel încăpăţânat în muţenia-i chinuitoare! Şi se mai plânge c-o dor ochii de la televizor!

Femeie cu frica lui Dumnezeu, n-am auzit-o niciodată hulind sau bârfind, cât despre înjurături… ferească Sfântul! Vieţuieşte, alături de cumnata ei – tanti Voica – vecină gard în gard şi la fel de vădană, în respect pentru biserica şi preotul din sat. Acuma, nu c-ar bate toată ziua ştiutul drum al lăcaşului de închinăciune dar, pentru obligatoriile pomeniri pentru răposatul, tot la popă apelează. – Cine să-mi citească colivele, mamă, dacă nu popa? Mai trage câte-o fugă scurtă de Paşti şi o alta de Crăciun, dar nu pentru toată noaptea, căci nici puterile nu o mai lasă, şi nici prea… bisericoasă din cale-afară nu se declară. – Mă duc şi eu, mamă, pentru împărtăşanie şi s-ascult oleacă din Sfânta Evanghelie. Mult mai des ia calea cimitirului, situat la o aruncătură de băţ de casă (mai la-ndemână decât biserica), unde îşi vizitează omul şi pe toţi ceilalţi morţi ai săi. Mai curăţă mormintele, mai aprinde câte-o lumânare... aşa se mai pregăteşte şi pe sine pentru cele veşnice.

În rest, viaţa mamaiei se împarte între creşterea celor câtorva găinuşe ouătoare ce scurmă după râme şi grăuncioare minuscule prin ograda modestă şi aşteptarea copiilor pentru o zi-două vara, la un grătar şi-un pahar de vin curat, de butuc, din propria gospodărie.

            

Sufrageria era pregătită pentru baia de picioare. Dar şi vârstnica elevă. Închisese televizorul la care obişnuia să-şi urmărească emisiunea preferată de pe Kanal D, iar acum se instalase cuminte pe canapea, în dreptul ligheanului cu apă cu sare, cu picioarele dezgolite de şosetele călduroase şi privea la chipul lui Shri Mataji şi la flacăra lumânării aprinse din dreptul fotografiei.

            - Gata, mamaie! Începem?

            - Începem, mamă.

            - Mamaie, întâi va trebui să ne ridicăm energia. Energia Kundalini de care ţi-am povestit.

            - O ridicăm, mamă, dar să-mi arăţi tu cum. Căci mama e bătrână şi nu ştie.

            - Sigur că da, mamaie! Uite, ridici mâna stângă pe lângă corp, aşa…

            Mamaia repeta stângaci, dar conştiincios, mişcările pe care i le arăta ginerele ei. Nu înţelegea rostul gimnasticii mâinilor la care era supusă, dar nici nu-şi punea şi nu punea întrebări. Ea avea încredere. Toată încrederea din lume! Ce i s-ar fi putut întâmpla rău?! Când bunul Dumnezeu şi cu Măicuţa Domnului o protejau?

            - Foarte bine, mamaie! Acum, vom sta cu picioarele în apă timp de zece minute! Atât! Şi cu mâinile pe genunchi, cu palmele în sus şi îndreptate spre fotografia lui Shri Mataji.

            - Da, mamă! O să ţin mâinile îndreptate spre icoană, aşa cum spui tu!   

SHRI MATAJI NIRMALA DEVI

       Bătrâna era plină de surprize! În mintea ei, în conştiinţa ei, în sufletul ei, fotografia lui Shri Mataji se identifica cu icoanele de la capul patului de la ea de-acasă, la care se ruga, cu evlavie, în fiecare seară, înainte de culcare!

            - Bine, mamaie! Ţine mâinile îndreptate spre icoană!

            Au urmat câteva minute de linişte. De linişte în încăpere, dar şi una interioară. Se auzeau doar respiraţia greoaie şi uşor şuierătoare a bătrânei şi clipocitul apei la mişcarea picioarelor prin ligheane.

            - Mamaie – o apelă ginerele în şoaptă – simţi ceva în palme? În degete? Pe corp?

            - Ce să simt, mamă? Nu ştiu… ia, ca nişte furnicături prin degete!

            - Sigur, mamaie?

            - Da, mamă! – răspunse bătrâna, de data aceasta mai sigură pe ea. Nişte înţepături… nişte… furnicături…

            - Prin care degete, mamaie?

            - Cam prin toate, mamă! Dar, mai ales, la mâna asta…

            Mamaia indica mâna stângă, mână la care suferise cândva o semipareză, survenită în urma unui preinfarct, după cum îi povestise mai deunăzi.

            - E bine, mamaie! Este grozav! Înseamnă că energia Kundalini s-a trezit, a urcat prin corpul matale şi acum lucrează pe-acolo, pe unde a descoperit probleme.

            - Bine, mamă! Dacă aşa spui tu…

            - Aşa este, mamaie! Nu sunt minciuni! Energia Kundalini este de natură divină, este benefică, dăruită oamenilor de către Însuşi Dumnezeu, dar a fost mii de ani ţinută în secret pentru cei mulţi. Preoţii nu au considerat necesar ca noi, muritorii de rând, să aflăm de existenţa ei.

            - Tu ştii mai bine, mamă, că eşti mai citit!

            Bătrâna nu punea defel la îndoială spusele ginerelui despre existenţa acestei energii divine, binefăcătoare şi secrete şi accepta, în acelaşi timp, că preoţii nu sunt tocmai oneşti. Nu-i vorbă, că – la fel ca toţi cei mulţi – accepta cu seninătate impostura multora dintre ei, dar – în acelaşi timp – se lăsa condusă de cunoscutul sfat-remediu: - Să faci, mamă, ce spune popa, nu ce face popa! 

            - Mamaie, să mai facem o verificare! Uite, ţine mâna stângă la locul ei pe genunchi, iar dreapta ridic-o aşa, deasupra, acolo unde se găseşte moalele capului la copii.

            Bărbatul îi conduse cu delicateţe mâna dreaptă spre zona indicată dar bătrâna ce se lăsa condusă în acest joc nu de judecată, ci de acel instinct caracteristic inocenţei vârstei înaintate, reacţiona puţin mai rigid.

            - Aici, mamă? – întrebă bătrâna ce coopera la fel de inocent.

            - Da, mamaie! Pe-aici. Simţi ceva deasupra capului?

            Bărbatul nu dorea să-i forţeze bătrânei o recunoaştere mincinoasă a percepţiilor, doar de dragul de a-i face lui pe plac. Doar că… mamaia nu era învăţată cu minciuna şi nici de scorneli nu era capabilă.

            - Tot furnicături simt, mamă! – răspunse femeia. Dar – se-ntrerupse ea pentru un moment, căutând din priviri aprobarea bărbatului – parcă mai simt şi… căldură?

            Ca o confirmare a experimentului, bătrâna folosise un cuvânt ce putea fi considerat magic: căldură. Aceasta însemna că energia Kundalini chiar fusese trezită şi urcase prin corpul bătrânei, iar acum lucra de zor în întregul sistem subtil şi curăţa.

            - Da, mamaie, căldură simţi! Şi nu trebuie să te îndoieşti sau să te temi! Aşa se manifestă această energie: prin degajare de căldură atunci când întâlneşte obstacole în calea ei.

            Mamaia se dovedi în continuare docilă. După ce ginerele său aruncă apa la WC (- Dă-o-ncolo, mamă! – îl îndemnase şi ea atunci când a aflat că apa aceea nu mai este bună de nimic), acceptă ca acesta să lucreze pe ea şi cu lumânarea. S-a aşezat cuminte pe un scaun din imediata apropiere a fotografiei cu Shri Mataji, şi-a întins palmele pe dinainte, aşa cum fusese instruită puţin mai devreme şi… a aşteptat. A aşteptat până ce bărbatul  a  suflat  în  lumânare şi i-a spus că este gata, că se poate ridica.

  Îmbrobodită aşa cum era ea, cu faţa-i curată şi senină, era aidoma unui… înger! A unui înger care, după terminarea purificărilor, a rămas într-o meditaţie necomandată de nimeni, decât de Spiritul propriu.

            - JAI SHRI MATAJI! – îndrăzni bărbatul în şoaptă, impresionat de profunzimea trăirii religioase a bătrânei.

            - Mulţumesc Ţie, Doamne sfinte! – replică mamaia într-un dialog cu propria conştiinţă – şi, făcându-şi Sfânta Cruce de trei ori, sărută tot de atâtea ori, cu evlavie, icoana Maicii Domnului, icoana lui SHRI MATAJI.

 

Ploieşti, februarie 201   

Note de jurnal: niciodată nu este prea târziu!

            Cine ar fi crezut că mamaia – o femeie bătrână, simplă, de la ţară, născută şi crescută în respect faţă de biserica şi preotul din sat – poate manifesta o aşa de mare deschidere şi lipsă de prejudecăţi atunci când i se deschid noi uşi către înţelegerea lui Dumnezeu? Mamaia niciun moment nu a considerat că şi-a trădat credinţa în care s-a născut! Nu s-a temut niciun moment că pică în vreun păcat.

 Cum aşa?! Cum s-ar explica aceasta?

 Pentru că în ea s-a manifestat inocenţa! Inocenţa de care ne-a vorbit Domnul Iisus. Lăsaţi copiii să vină la Mine! – a spus Domnul.

Se spune, adeseori, despre bătrâni că au dat în... mintea copiilor. Aparent, o afirmaţie îngrijorătoare, în realitate – cel mai mare compliment! Căci, un bătrân care a dat în mintea copiilor este omul împovărat de ani ce nu mai are dorinţe pământene, nu mai este posedat de ambiţii de devenire. El îşi dă seama că nu mai are mult de staţionat printre cei vii şi că îi va părăsi exact aşa cum a şi venit: adică despuiat de orice bunuri materiale, oricât de scumpe i s-au părut la un moment dat. Înţelegând toate acestea, un astfel de bătrân a devenit un înţelept. Un înţelept neînţeles de cei din jur, stăpâniţi în continuare de demonii posesiunilor şi ai puterii nemăsurate. Cât despre bătrânul înţelept... el, cel care a uitat să preţuiască bogăţiile... a dat în mintea copiilor!

Lăsaţi copiii să vină la Mine! – a spus Domnul Iisus.

 (Povestire cuprinsă în volumul „Nevăzutele cărări”, Editura PIM, Iași, 2013)

DIN ÎNTREBĂRILE UNUI SCEPTIC ADRESATE UNUI SAHAJA YOGHIN (Dialoguri cu mine însumi) - Al cincilea dialog

(Despre purificări) 

Desen de Adriana ANDRONESCU

- Să ştii că astăzi am venit pregătit!

- Adică?

- Adică am studiat corpul subtil din schema pe care mi-ai lăsat-o...

- Şi?

- Şi cred că am înțeles câte ceva din teoria ta cu energia ce străbate corpul subtil şi ne avertizează asupra viitoarelor boli posibile!

- Sau existente, dragă prietene!

- Sau existente! Dar... tot mai am o nelămurire: pentru bolile existente pot face ceva? Ceva să mă ajut singur?

- Sigur că da! Există metode simple – noi le numim purificări – prin care ajutăm energia Kundalini să staţioneze pe centrii vinovaţi şi, prin reactivarea acestora, dispar cauzele primordiale ce au determinat apariţia bolilor.

- Şi... chiar sunt atât de simple aceste metode?

- La fel de simple ca aceea  prin  care  energia  ta  Kundalini s-a trezit şi s-a înălţat prin corpul tău!

- Măi să fie! Păi, atunci ai făcut gimnastică dând din mâini pe lângă mine!

- A fost o gimnastică necesară pentru a invita energia ta Kundalini să se ridice prin corpul tău. Şi ea, recunoscând şi intrând în rezonanţă cu energia mea, a... urcat! Simplu!

- Cred că am înţeles aceasta. Şi care ar fi, totuşi, metodele acelea simple (la fel de simple!) de purificare? Şi, să nu mă consideri răutăcios, vreau să ştiu şi cât m-ar costa toate acestea?

- Dragul meu, purificările sunt foarte simple şi la îndemâna oricui, deoarece ne folosim de principalele elemente ale naturii: pământul, apa, aerul, focul, eterul şi... vibraţiile. Cât despre costuri... ce-ai spune de zero lei, zero bani?

- Este aşa de plăcut auzului meu când aud vorbindu-se de gratuităţi... Cum, măi, omule, să nu mă coste nimic?! Totul are un preţ în ziua de astăzi! Doar dacă nu-mi oferi nişte panarame de tratamente! 

- Mintea ta este cam înfierbântată şi neîncrezătoare, dar o să te lămuresc imediat. În primul rând, te rog să nu uiţi că aici vorbim şi despre minuni!

- Fie! Vreau să aud noi minuni de la tine!

- Bine! Să începem cu pământul sau – mai bine spus – cu minunea pământ! Ia spune-mi: când erai mic-micuţ, nu obişnuiai să alergi cât era vara de lungă cu picioarele goale pe pământ, prin praf, prin iarba verde de la ţară, la bunici sau în faţa blocului acasă, la părinţi?

- Ba da! Şi-mi plăcea enorm!

- Şi nu crezi că această plăcere avea şi o explicaţie logică? De ce erai fericit atunci, chiar de-ţi mai intra vreun ghimpe în picior?

- Păi, ştiu şi eu? Eram copil!

- E adevărat! Şi inocent! Dar, ceea ce este mai important: nu-ţi interzicea nimeni să fii în contact permanent cu pământul, cu Mama-Pământ! Alergai prin ţărână, stăteai cu fundul pe pământ, te culcai sau te ascundeai prin iarba grasă de nu-ţi mai venea să intri în casă, iar bolile... te ocoleau!

Sahaja yoghini făcând purificări pe Mama-Pământ la Vashi-India

- Dac-aş mai putea întoarce acei ani minunaţi!...

- Ei, bine! Acum află că joaca ta nevinovată prin ţărâna crudă juca, în acelaşi timp, şi un rol... purificator. Contactul direct cu Mama-Pământ reprezintă forma elementară de debarasare de răul din noi, de purificare a corpului subtil.

- Aha!...

- Că aduseşi vorba: ai plătit ceva Mamei-Pământ?!

- Hai, măi, nu fi rău cu mine! Dar acum? Acum, când nu mai suntem nişte copii, ce putem face în acest sens?

- Pur şi simplu, profităm de fiecare prilej şi luăm contact direct cu Mama-Pământ! E suficient!

- Extraordinar! Păi eu ies mereu la iarbă verde sâmbăta! Umblu desculţ de-acuma, nene!

- Vezi?! Şi când mergi la mare sau în drumeţie la munte... Asigurând un contact direct al corpului cu pământul, permiţi scurgerea a ceea ce este balast energetic în tine. Corpul nostru joacă atunci rolul unui paratrăsnet ce permite scurgerea în pământ nu a curentului electric, ci a acestor entităţi subtile pe care, generic, le numim negativităţi.

- Măi, să fie! Iar încep să cred în minuni!

- Stai, că suntem departe de a termina cu purificările!

- Păi, deja m-ai făcut să amuţesc!

             - Nu-i cazul să te grăbeşti! Mai ai răbdare! Ia spune-mi: tu, la mare, ai fost vreodată?

- Oho! Ce întrebare mai e şi asta?!

- Şi ce făceai, tu, la mare? Care era preocuparea ta principală?

- Plajă, nene! Plajă, plajă şi iar plajă! Toată ziua, plajă!

- Şi-ţi plăcea! – Nu?

- Cum să nu-mi placă, măi?! Apă, soare, aer, nisip!... Ce mai vrei? Toate la un loc! All inclusive!

- Aha! Chiar acum, singur ai enumerat patru elemente purificatoare!

- Ce vrei să spui? Fii mai explicit!

- Prietene, dar când faci plajă nu te aşezi pe nisip?

- Ba da! Unde vrei s-ajungi?

- Ia gândeşte: nu crezi că, tolănindu-te... jucându-te prin... nisip...

- Aha! Elementul pământ!...

- Vezi?

- Nisipul – e O.K.! Înţeleg! Dar ce-i cu celelalte? Vrei să spui că apa, aerul şi soarele sunt şi ele elemente purificatoare?

- Când te scalzi în apa mării sau te expui în aer liber la lumina şi căldura soarelui, nu simţi o plăcere asemănătoare aceleia de care tocmai am vorbit când cu joaca prin ţărână?

- Ba da! Şi ce-i cu asta? Mă purifică şi ele?!

- Nu reprezintă şi ele Mama-Natură?

- ???

- Vrei să spui ceva şi n-aud eu?...

- Încep să mă luminez tot mai mult!... Măi, tu faci să mi se aprindă beculeţele! Deci, şi apa, şi aerul, şi soarele joacă acelaşi rol ca şi pământul: purifică!

- Da! Ai înţeles bine! Nu degeaba se spune: a face băi de apă sau băi de aer, de soare... Cu alte cuvinte, atunci nu facem nimic altceva decât să ne abandonăm Mamei-Naturi, să ne identificăm cu Ea! Doar că trebuie să fim atenţi şi să nu exagerăm. Trebuie să păstrăm un echilibru în toate. Ai observat şi tu că o expunere îndelungată la soare duce la apariţia arsurilor pe corp sau a insolaţiei...

- Dar şi expunerea îndelungată la aer duce la deshidratarea şi uscarea pielii...

- ... Iar dacă uităm să mai ieşim din apă, temperatura corpului poate scădea sub limitele normalului, ne apucă tremuratul şi ne scade rezistenţa – ne simţim slăbiţi!

- Parcă acum deschid ochii pentru prima dată! Parcă îmi pusese cineva un văl pe ochi şi acum mi-a fost luat! Extraordinar! Extraordinar ce simplă, subtilă şi... purificatoare este trecerea noastră prin viaţă!

- Dacă tot a dispărut acel văl, este suficient să constatăm că simpla păstrare a echilibrului, a armoniei în natură este benefică pentru toată suflarea.

- Da!... Încep să înţeleg tot mai bine!...

- Îţi mai aminteşti când – copil fiind – mama insista să ieşi afară – la aer! – să te joci după terminarea lecţiilor?

- Da! Cum să nu-mi amintesc aşa ceva?! De altfel, de multe ori nici nu-i spuneam mamei toate temele pe care le aveam de făcut, ca să ies mai repede la aer! Mai trăgeam şi eu câte-o minciunică!...

- Vezi? Era chemarea Mamei-Naturi! Ieşirea la aer, expunerea la soare, la ploaie sau vânt te revigora, îţi făcea bine! Te întorceai în casă îmbujorat şi cu capacităţi intelectuale împrospătate! Aveai alt spor la lecţii!

- Vai! Cum se leagă toate! Tu îmi schimbi complet percepţiile asupra vieţii! Dar...

- Dar?

- Uite, cred că am o întrebare încuietoare pentru tine...

- Acum, că m-ai făcut curios, te rog, formuleaz-o mai repede! Poate voi reuşi să dau şi vreun răspuns...

- Tu mi-ai vorbit despre aceste purificări ca de ceva foarte simplu şi la îndemâna oricui...

- Da! Şi n-am de gând să-mi întorc vorba!

- Păi, după cum spui tu, purificările sunt posibile doar o dată pe an, vara, în concediu sau la sfârşit de săptămână. Dar în restul timpului? Atunci este liber la... negativităţi?

- Uf! Mi-a mai venit inima la loc! Mi-era că întrebarea ta mă va trimite la cine ştie ce enciclopedii pentru documentare!

- Lasă lamentările! Ai răspunsul?

- Îl am! Şi este la fel de simplu ca şi celelalte. Uite, nu este niciodată liber la negativităţi! Omul se mişcă permanent în tot felul de medii, care mai stresante, care mai frivole, mai vulgare, care mai agitate... şi este imposibil să nu capteze! În activitatea cotidiană suntem bombardaţi permanent şi din toate părţile (presă, TV, serviciu, stradă, colegi, prieteni, neprieteni, familie…) de ştiri, de evenimente de tot felul care, în final, duc la formarea gândurilor şi nu întotdeauna a celor dorite, a celor pozitive. Ne încărcăm de negativităţi fără să vrem, fără să ştim! Din această cauză trebuie să facem zilnic un program minim de purificări.

- Şi ce vrei acum? Să ies iarna la aer şi să stau cu fundul în zăpadă?...

- Dacă vrei tu... Nu! Nu o lua chiar aşa! Problema este cât se poate de simplă. Ai acasă un lighean?

- Nu mă mai spăl de multă vreme la lighean, omule! M-am mai civilizat şi eu, nu crezi? Curge şi la mine apa la chiuvetă!

- Iartă-mă! N-am vrut să aduc atingere mândriei tale de orăşean cu apa-n casă!... Dar, sunt nevoit să-ţi amintesc: la ţară oamenii tot la lighean se spală şi – zău! – nu sunt nici murdari şi nici nu se ruşinează de statutul lor de ţărani! Sunt chiar nişte oameni mândri şi de tot respectul!

- Da, dar eu mai folosesc şi şampoane, şi deodorante...

- Aşa e! Sunt nişte diferenţe specifice. Dar... ne îndepărtăm de subiect. Nu mi-ai răspuns: ai un lighean în casă?

- N-am, măi! Ce să fac cu el?!

- Purificări! Asta să faci!

- Purificări?! La lighean?! Nu-mi e de-ajuns duşul?!

- Duşul te spală, prietene! Apoi foloseşti deodorantul...

- Şi care-i treaba cu ligheanul?

- Foarte simplă! Pui apă călduţă în lighean, o mână de sare grunjoasă şi apoi stai cu picioarele în baia aceasta cam vreo zece minute.

- Şi nu folosesc săpunul? Nu mă frec?

- Aia ai făcut-o când te-ai spălat! Acum te purifici! Baia cu apă sărată de la mare... Îţi aminteşte de ceva?...

- Aha! Acum înţeleg unde baţi... De ce n-ai spus aşa de la început?!

- Dacă tu te umfli în pene că ai apă la chiuvetă!...

- Scuze, dar m-am mai precipitat şi eu! Acum vreau să recapitulez ca să fiu sigur că nu omit ceva: iau una bucată lighean, pun apă călduţă în el, arunc şi o mână de sare grunjoasă înăuntru, apoi îmi înmoi picioarele vreme de zece minute... Am uitat ceva?

- N-ai uitat, doar ai omis: la urmă te clăteşti pe picioare cu apă curată, te ştergi şi arunci apa din lighean la WC! Ţi se pare greu?

- Nu! Deloc! Şi este suficient?

- Ce-ai mai vrea?

- Nimic! Doar că... Mai spuneai ceva şi de foc!

- Da! Focul este un alt important element purificator!

- Adică?

- Te-ai întrebat vreodată de ce dau foc oamenii la toate resturile vegetale primăvara?

- Ca să scape de mizeria din curte?

- La prima vedere, da. Dar nu doar atât: pentru că resturile se transformă în cenuşă... aceasta, cu ajutorul apei intră în pământ, pământul se revigorează... Începi să prinzi şpilul?

- Adică pământul se purifică?

- Tu ai spus-o de data aceasta!

- Să înţeleg acum că o să mă pui să-mi dau foc?

- Ai ajuns, cumva, şi tu, vreun... rest vegetal?

- Doamne fereşte! Hai, măi, nu mă mai chinui şi spune-mi care-i secretul purificării prin foc!

- Este la fel de simplă ca şi celelalte! Foloseşti o lumânare aprinsă pe care o plimbi de-a lungul canalului stâng, cel care este un canal rece, aşa-zisul canal lunar. Prin încălzirea acestui canal, scăpăm de o problemă majoră şi tare răspândită la oameni: aceea a letargiei!

- O să te rog să-mi arăţi practic această metodă. Asta ca să elimin riscul de a deveni un martir în Sahaja Yoga!

- Nu, nu există acest risc. Şi nici nu ne cere nimeni aşa ceva. Vremea martirilor a trecut demult. Dar... iar ne îndepărtăm de subiect. Mai ai vreo întrebare despre purificări?

- Vibraţiile! Ai spus că şi vibraţiile purifică!

- Păi, vibraţiile reprezintă cel mai puternic element purificator! Odată ce energia Kundalini se înalţă prin corpul tău, vibraţiile emise curăţă tot în drumul lor, fiecare centru, fiecare canal energetic. De asemenea, ne putem ajuta şi singuri folosind vibraţiile din mâini şi lucrând pe câte un centru pe care-l simţim anchilozat, dar... exemplificarea rămâne pentru şedinţa practică.

- Asta ar fi tot?

- După ce o să-ţi însuşeşti aceste metode simple, o să vezi şi singur ce bine vei simţi vibraţiile şi cât de profunde îţi vor fi meditaţiile. Mai sunt şi altele, dar – ce? – le vrei pe toate odată?!

Desen de Adriana ANDRONESCU

Note de jurnal: purificări = sănătate.

Iată că scepticul a primit răspunsuri la noile întrebări mai devreme decât se aştepta. Şi de data aceasta sahaja yoghinul a avut răspunsurile pregătite. Numai că – nota bene – depăşiseră sfera noţiunilor abstracte şi primise explicaţii absolut practice şi cu finalitate imediată: ameliorarea stărilor de slăbiciune fizică (hai să le spunem de-a dreptul: boli!). Oricât de complicată se dovedea mintea lui, oricât de cârcotaş (chiar răutăcios, uneori), partenerul său de dialog (sahaja yoghinul de lângă el) se dovedea nu numai un cunoscător sigur pe el, ci şi un om răbdător, înţelegător şi – foarte important ! – un tip cât se poate de uman şi de plăcut!

 (Publicat în volumul Nevăzutele cărări, Editura PIM, Iași, 2013.)

... Ca floarea câmpului... - Valeriu Ion Găgiulescu

                     Un roman al... redempțiunii

Considerat roman psiho-social de către cei mai mulți dintre comentatorii săi, volumul …Ca floarea câmpului…, semnat de Valeriu Ion Găgiulescu, este, mai degrabă, un bildungsroman, care, conform indicației specifice, urmărește, în general, trecerea prin viață a eroului principal, în cazul de față, Anton Dragu. Parcursul existențențial al acestuia se grefează pe unele dintre cele mai atroce perioade istorice ale secolului douăzeci – al II-lea Război Mondial, stalinizarea, comunismul – acțiunea romanului, atingând, astfel, pe fondul evenimentelor, momente de o rară intensitate dramatică. 

Însă, dincolo de consecințele produse de Marele Război (foamete, dezrădăcinări, arestări, deportări, execuții etc.), unul dintre cele mai devastatoare efecte pare să fie, în opinia autorului, dezumanizarea survenită, exclusiv, pierderii reperelor morale, ceea ce va da lucrării o nuanță spirituală, pe care autorul a reușit să-l pună în valoare cu o anume discreție persuasivă. Povestea lui Anton Dragu urmează epismul scrierii cu nenumărate schimbări de ritm: viața acestuia este modelată de natura întâmplărilor petrecute de-a lungul timpului, în vârtejul cărora se lasă prins, fără nicio rezervă… iată de ce, eroul acestei triste istorii este plasat sub semnul unei determinări destinice…

Pe scurt: luptând (de partea Axei), locotenentul Anton Dragu, fiind însărcinat de superiori cu retragerea unității – pe care o conducea, este rănit grav și este luat de ruși, în prizonierat: este trimis în lagărul siberian unde va fi supus reeducării Care, în cazul lui, reușește: acolo, sub impresia salvării sale de la o moarte sigură, îmbrățișază, deschis, doctrina comunistă; va fi mobilizat, din nou, de acestă dată, în armata sovietică. Ar mai trebui spus că, într-una din ultimele zile petrecute în lagăr, este sedus (la ordin) de asistenta care îl îngrijea – un ofițer rus – care, apoi, dispare din viața lui. Într-un paralelism nefast, soția lui, Ana, care se ducea periodic la comisia militată să se intereseze de soarta bărbatului ei, dispărut pe front, este violată de ofițerul angajat în acest tip de servicii. Ana rămâne însărcinată și, dacă nu ar fi avut un copil de crescut (al lui Anton) și-ar fi pus capăt zilelor. Se confesează preotului, iar părintele o sfătuiește să-și dea nou-născutul spre înfiere în familia cumnatei ei…

După anii de prizonierat și de luptă până la victoria finală, de acea dată, împotriva Germaniei hitleriste, Anton se întoarce acasă, acoperit de decorații, de răni, dar cu sufletul împietrit. Devine colonel de Securitate, din acea poziție, având obligația să îi vâneze pe ultimii partizani din zona Nucșoarei, satul natal al soției sale, Ana. Chiar și atunci, este sigur că urma drumul corect. În luptele care au loc între partizani și securiști, Anton împușcă mortal un adolescent, despre care, avea să afle, ulterior, că era copilul născut de Ana, în urma unui viol. Viața se complică și mai mult atunci când, fiul lor, absolvent de facultate la Moscova, se întoarce în țară, împreună cu tânăra lui soție, o frumoasă rusoaică și cu fetița lor, Nadia. În timp ce nora sa era expansivă, veselă, nepoata se dovedea o fire retrasă, interiorizată, necomunicativă. Trăsăturile tinerei, anumite atitudini ale ei, îl fac pe Anton să devină bănuitor, ba chiar bântuit de gânduri negre și, curând, presimțirile-i sumbre se adeveresc: soția fiului era chiar fiica lui, născută în urma relației forțate cu rusoaica-asistentă din lagăr – așadar, un incest! – iar el nu se putea destăinui nimănui, nici măcar preotului, așa cum o făcuse, cândva, soția sa. Totul se prăbușește, așa cum și destinele tuturor celor angrenați în această palpitantă narațiune, se vor prăbuși, rând pe rând, sub semnul implacabilității…

Romanul își perspectivează latura spirituală și prin protagonist, de vreme ce acesta, în fiecare etapă a vieții, își pune întrebări fundamentale în legătură cu actele sale, dar, din păcate, nu reușește să-și răspundă pe deplin, așa că, fatalmente, de cele mai multe ori, merge pe calea greșită… Și, nu trebuie să uităm, suntem încă mulți care am fost contemporani acelor timpuri și care, asemenea personajului principal, am luat hotărâri considerate, abia acum, îndoielnice dar, pe-atunci, le consideram juste, ele fiind, subconștient, scuza unei conformități sociale. De aici și verismul întregii scrieri, naratorul, situându-se (doar) pe poziția observatorului. Dinamica transformărilor umane o urmează, îndeaproape, pe cea istorică. Și, prin talentul lui Valeriu Ion Găgiulescu, cititorul este, total (cred, eu), absorbit de suita trepidantelor întâmplări.

Romanul are de toate! Pentru că, exact atunci când ai impresia că s-a spus tot, se produce o altă lovitură a soartei, urmată de o replică pe măsură. Acțiune și reacțiune. Cine are, totuși, de câștigat, în această „tragedie optimistă”? Omul? Se pare că da, dacă ar fi să admitem că, aproape de final, atunci când Anton, la slujba de înmormântare a soției, este răscolit de mesajul preotului: … zilele omului ca floarea câmpului… de altminteri, tema titlului și clipa „trezirii” la adevărul subtil al existenței noastre… a fost momentul revelației. Momentul în care omul se dezbară de povara otrăvită a sufletului, pregătindu-l pentru reîncărcarea cu lumină. Anton Dragu a primit nu doar iertarea divină, ci și pe cea a semenului de alături, atunci când, Gheorghe Iezer, unul dintre cei prigoniți de el, cândva, prin munți, l-a susținut, în durerea sa. Da, a fost iertat pentru toate alegerile greșite din trecut, iar iertarea supremă a venit puțin mai târziu, când Dumnezeu, în milostenia Sa, i-a scurtat brusc firul vieții, într-un accident de mașină. Atunci, bunul Dumnezeu l-a iertat: atât de durerile fizice, cât, mai ales, de cele legate de conștiință. Anton, oportunistul, îl regăsise pe adevăratul Anton, atâta amar de vreme, ascuns sub patimile amăgirii… S-ar putea vorbi de Eliberare? Suferințele și încercările extreme să-l fi ajutat să-și regăsească Calea? Nu știu și nici nu am curajul formulării unui verdict. Prefer ca, asemenea scriitorului, să mă distanțez de toposul romanului și să-mi păstrez, pentru o mai bună analiză, calitatea de martor. Însă, cine a crezut că, odată cu dispariția fizică a personajului principal, se încheie acțiunea, s-a înșelat. Eu, cu siguranță, da. Pentru că, în conformitate cu legile credinței creștine, dar și ale karmei – unde se spune că păcatele vor fi plătite de urmașii păcătosului până la a… șaptea spiță – descendenții lui Anton plătesc, la rându-le, un preț fatal…

Rezumativ, cartea are de toate: oameni care traversează vremuri și întâmplări extraordinare, redate – extraordinar! – de condeiul prozatorului… Realitatea istorică intersectează realitatea subiectivă, cu finețe, astfel încât, demarcația dintre actare și reflectarea acestea în conștiința receptorului dispare. După o asemenea lectură nu ai cum să nu-ți pui întrebări dificile, din sfera ontică, ale căror eventuale răspunsuri cer, obligatoriu, o referințialitate morală. Un raport firesc… În lipsa unui adevăr moral, nu existăm, ba mai mult, am putea – ca și Anton Dragu, care și-a schimbat mereu prioritățile – să fim într-o perpetuă greșeală…

Valeriu Ion Găgiulescu ne oferă o carte densă, un excelent bildungsroman, dar, mai mult decât atât, un roman al redempțiunii, al subtilului, care, totuși, în viziunea autorului (și nu numai), guvernează pasiunile telurice…

Florin Meșca

(Articol publicat în revista Antares (pag. 2), nr. 268-269-270 din 2020.)

WE SHALL OVERCOME - VOM BIRUI

Președintele Lyndon B. Johnson semnând Legea Drepturilor Civile

În anii '60 și începutul anilor '70 Statele Unite ale Americii erau scena unor proteste de stradă de o amploare nemaiîntâlnită și acestea aveau două mari cauze: segregarea rasială și participarea militarilor americani la Războiul din Vietnam. 

Protestatarilor li s-au alăturat foarte mulți intelectuali și artiști, americani și nu numai: Martin Luther King, Joan Baez, Jane Fonda, Bob Dylan, John Lennon, Leonard Bernstein ș.a.

Președintele John F. Kennedy adresându-se națiunii
în problema segregării rasiale - 11 iunie 1963

În perioada respectivă a renăscut cântecul WE SHALL OVERCOME-VOM BIRUI, ajuns un adevărat imn al protestatarilor și cântat în mai multe variante dar, probabil, una cele mai cunoscute și de succes a fost cea interpretată de Pete Seeger. Piesa, un gospel la origine, a avut o mare influență asupra maselor, mobilizându-le, obligând politicienii să ia, în fine, mai multe decizii radicale și curajoase, ele materializându-se prin semnarea de către președintele Lyndon B. Johnson a Legii Drepturilor Civile din 1964 și, mai târziu, prin retragerea completă a militarilor americani din Vietnam în timpul mandatului președintelui Gerald Ford. 

Nu trebuie omis nici faptul că, înainte cu doi ani de semnarea legii respective, predecesorul său, președintele John F. Kennedy solicitase Congresului, printr-un discurs televizat, să adopte o legislație care să rezolve definitiv problema segregării rasiale.

Versurile cântecului, imnului, laitmotivul care a mobilizat masele de protestatari:

We shall overcome, we shall overcome,            / Vom birui, vom birui,

We shall overcome someday;                             / Vom birui într-o zi;

Oh, deep in my heart, I do believe,                     / Oh, în adâncul inimii mele eu chiar cred

We shall overcome someday.                             / Că vom birui într-o zi.

We'll walk hand in hand, we'll walk hand in hand, / Vom merge ținându-ne de mână, vom merge...

We'll walk hand in hand someday;                          / Vom merge ținându-ne de mână într-o zi;

Oh, deep in my heart, I do believe,                          / Oh, în adâncul inimii mele eu chiar cred

We'll walk hand in hand someday.                          / Că vom merge ținându-ne de mână într-o zi.

We are not afraid, we are not afraid,               / Nu ne este frică, nu ne este frică,

We are not afraid today;                                  / Azi nu ne este frică;

Oh, deep in my heart, I do believe,                 / Oh, în adâncul inimii mele eu chiar cred

We are not afraid today.                                   / Că azi nu ne este frică.

We shall live in peace, we shall live in peace,     / Vom trăi în pace, vom trăi în pace,

We shall live in peace someday;                          / Vom trăi în pace într-o zi;

Oh, deep in my heart, I do believe,                      / Oh, în adâncul inimii mele eu chiar cred   

We shall live in peace someday.                          / Că vom trăi în pace într-o zi.

 

Textul, față de original, a suferit modificări din partea artiștilor care l-au preluat, dar neesențiale, ele fiind armonizate cu starea lor interioară și/sau cu evenimentele sociale cărora le-a fost suport.

• Primul videoclip prezintă imagini și titluri din ziare și reviste din timpul protestelor antisegregaționiste. Să dați clic și pe: Vizionează videoclipul pe YouTube!
• Al doilea videoclip: Joan Baez cântând în timpul Marșului pentru libertate de la Washington D.C. - 28 august 1963. În timpul acestui marș Martin Luther King și-a expus celebrul discurs: I have a dream - Am un vis. 
• Al treilea videoclip: Pete Seger cântând la Berlin (RDG) în anul 1967.
• Al patrulea videoclip: fragment din concertul aniversar a lui Pete Seeger (90 de ani) de la Madison Square Garden - 3 mai 2009.

Observații: 

1. de remarcat în al treilea și al patrulea videoclip aportul publicului, participarea spontană și plenară la spectacol. 
2. mi-a dat de gândit, de asemenea, mesajul cântat de pete Seeger la Berlin (capitala R.D.G.), în plin război rece; tinerii participă dezinvolt la spectacol, cântând alături de invitat.

WE SHALL OVERCOME a fost un cântec-imn al anilor '60, un cântec-imn optimist care îndeamnă la pace, unire și iubire, un cântec-imn care a unit masele, reprezentativ pentru acea epocă și pentru evenimentele petrecute în Statele Unite ale Americii. Totodată, sub imboldul acelor evenimente și împrumutând imnul, mișcarea antisegregaționistă s-a externalizat și în alte părți ale lumii.

În ceea ce mă privește, rămân un optimist: WE SHALL OVERCOME!... 
Întotdeauna mă înfior ascultând imnul, el trezind (și în mine) un spirit de frondă împotriva tuturor nedreptăților, a tuturor minciunilor și hoțiilor și...

CONSTANTIN FROSIN...

Profesorul universitar, poetul și traducătorul Constantin FROSIN

Chiar dacă școala, inclusiv studiile universitare le-am făcut la Galați, din nefericire, drumurile nu mi s-au intersectat niciodată cu cele ale profesorului universitar Constantin Frosin. A trebuit să ajung la maturitate deplină pentru a-l cunoaște - după fapte/realizări și faimă - pe marele scriitor și traducător și a-l prețui. Nu doresc să încerc să-i scot în evidență performanțele, deoarece, articolul pe care-l voi reproduce în continuare - scris, din păcate, cu ocazia plecării la Ceruri a poetului - conține toate aceste informații. 

Știam de multă vreme că este suferind, dar trăiam cu speranța că, între timp, sănătatea i s-a ameliorat. Dar... nu întotdeauna dorințele noastre concordă cu cele ale Divinului. Prin urmare, trebuie să-L ascultăm și să-L credem.

Articolul semnat de Thomas Csinta, Chief editor J-B, în „Jurnalul Bucureștiului” din 12.10.2020:

  
 Dragi cetățeni ai României,

O știre dureroasă în plină noapte mă anunță că a plecat dintre noi la Dumnezeu, după o lungă suferință cauzată de o boală incurabilă, unul dintre titanii culturii române, extraordinarul meu prieten care a fost profesorul universitar doctor Constantin Frosin.

Poet şi traducător, eseist şi publicist, parcurgând toate treptele universitare până la profesor şi decan, la Universitatea Danubius din Galaţi, Constantin Frosin a dezvoltat totodată și o intensă muncă de strălucit traducător în spaţiul poetic românesc şi francez.

Era membru al Uniunii Scriitorilor din România (2000), el este, totodată, membru al diferitor alte (multe) reputate societăţi din ţară, dar mai ales al unor prestigioase societăţi literare din Franţa (SPAF – Societatea Poeţilor şi Artiştilor Franţei; SPF – Societatea Poeţilor Francezi/Société des Poètes de France), din Francofonie, în general (ADELF-Asociaţia Scriitorilor de Expresie Franceză/Association des Ecrivains d’Expression Française; al Academiei Francofone, ori al unor organisme internaţionale (Academia Internaţională din Luteţia, Academia Europeană) ş. a. Aceste demnităţi, pe care nu le-am mai întâlnit recent la niciun alt scriitor român, vorbesc de la sine despre prestigiul atins de domnia sa.

Numeroasele premii şi medalii deţinute așa cum sunt Premiul şi Medalia Parlamentului European (,,Trophée Gerner”, 1995, Strasbourg); Marele Premiu al Academiei Francofone (1999), Medalia de Aur a Academiei Internaţionale din Luteţia (1999), Marele Premiu pentru Literatură al Institutului Italian de Cultură şi al revistei Nouvelle Lettere (1998), Medalia de aur a Meritului si Devotamentului Francez (2009), Medalia de Aur a Renaşterii Franceze (2012) etc., vin să confirme recunoaşterile sale în plan european şi evident și în cel naţional. Ofiţer al Ordinului naţional francez al Artelor şi Literelor (2009), Cavaler al Ordinului francez al Artelor şi Literelor (2000), Ofiţer al Ordinului naţional francez al Laurilor Academici (2004), expert în problemele Francofoniei, membru al Academiei Francofone (din 1991), el este inclus în ,,Who’s Who in France”, în ,,Anuarul Personalităţilor din Francofonie: Le Richelieu” ş. a.

Pentru mine însă cea mai semnificativă calitate a sa era aceea de a fi fost unul dintre foarte rarii mei prieteni adevărați. Astăzi el nu mai este, dar prietenia lui mă va urmări toată viața! Drum bun printre luceferi, dragul meu, Dumnezeu să te aibă în paza lui și să-ți țină țărâna ușoară! „Cherchez des mots qui disent quelque chose où vous cherchez des gens qui ne disent rien et trouvez des mots qui peuvent dire quelque chose où vous trouvez des gens qui ne peuvent plus rien dire?” (Erich Fried). Vous cherchez quelque chose ou quelqu′un que vous ne trouvez pas!