... Ca floarea câmpului... - Valeriu Ion Găgiulescu

                     Un roman al... redempțiunii

Considerat roman psiho-social de către cei mai mulți dintre comentatorii săi, volumul …Ca floarea câmpului…, semnat de Valeriu Ion Găgiulescu, este, mai degrabă, un bildungsroman, care, conform indicației specifice, urmărește, în general, trecerea prin viață a eroului principal, în cazul de față, Anton Dragu. Parcursul existențențial al acestuia se grefează pe unele dintre cele mai atroce perioade istorice ale secolului douăzeci – al II-lea Război Mondial, stalinizarea, comunismul – acțiunea romanului, atingând, astfel, pe fondul evenimentelor, momente de o rară intensitate dramatică. 

Însă, dincolo de consecințele produse de Marele Război (foamete, dezrădăcinări, arestări, deportări, execuții etc.), unul dintre cele mai devastatoare efecte pare să fie, în opinia autorului, dezumanizarea survenită, exclusiv, pierderii reperelor morale, ceea ce va da lucrării o nuanță spirituală, pe care autorul a reușit să-l pună în valoare cu o anume discreție persuasivă. Povestea lui Anton Dragu urmează epismul scrierii cu nenumărate schimbări de ritm: viața acestuia este modelată de natura întâmplărilor petrecute de-a lungul timpului, în vârtejul cărora se lasă prins, fără nicio rezervă… iată de ce, eroul acestei triste istorii este plasat sub semnul unei determinări destinice…

Pe scurt: luptând (de partea Axei), locotenentul Anton Dragu, fiind însărcinat de superiori cu retragerea unității – pe care o conducea, este rănit grav și este luat de ruși, în prizonierat: este trimis în lagărul siberian unde va fi supus reeducării Care, în cazul lui, reușește: acolo, sub impresia salvării sale de la o moarte sigură, îmbrățișază, deschis, doctrina comunistă; va fi mobilizat, din nou, de acestă dată, în armata sovietică. Ar mai trebui spus că, într-una din ultimele zile petrecute în lagăr, este sedus (la ordin) de asistenta care îl îngrijea – un ofițer rus – care, apoi, dispare din viața lui. Într-un paralelism nefast, soția lui, Ana, care se ducea periodic la comisia militată să se intereseze de soarta bărbatului ei, dispărut pe front, este violată de ofițerul angajat în acest tip de servicii. Ana rămâne însărcinată și, dacă nu ar fi avut un copil de crescut (al lui Anton) și-ar fi pus capăt zilelor. Se confesează preotului, iar părintele o sfătuiește să-și dea nou-născutul spre înfiere în familia cumnatei ei…

După anii de prizonierat și de luptă până la victoria finală, de acea dată, împotriva Germaniei hitleriste, Anton se întoarce acasă, acoperit de decorații, de răni, dar cu sufletul împietrit. Devine colonel de Securitate, din acea poziție, având obligația să îi vâneze pe ultimii partizani din zona Nucșoarei, satul natal al soției sale, Ana. Chiar și atunci, este sigur că urma drumul corect. În luptele care au loc între partizani și securiști, Anton împușcă mortal un adolescent, despre care, avea să afle, ulterior, că era copilul născut de Ana, în urma unui viol. Viața se complică și mai mult atunci când, fiul lor, absolvent de facultate la Moscova, se întoarce în țară, împreună cu tânăra lui soție, o frumoasă rusoaică și cu fetița lor, Nadia. În timp ce nora sa era expansivă, veselă, nepoata se dovedea o fire retrasă, interiorizată, necomunicativă. Trăsăturile tinerei, anumite atitudini ale ei, îl fac pe Anton să devină bănuitor, ba chiar bântuit de gânduri negre și, curând, presimțirile-i sumbre se adeveresc: soția fiului era chiar fiica lui, născută în urma relației forțate cu rusoaica-asistentă din lagăr – așadar, un incest! – iar el nu se putea destăinui nimănui, nici măcar preotului, așa cum o făcuse, cândva, soția sa. Totul se prăbușește, așa cum și destinele tuturor celor angrenați în această palpitantă narațiune, se vor prăbuși, rând pe rând, sub semnul implacabilității…

Romanul își perspectivează latura spirituală și prin protagonist, de vreme ce acesta, în fiecare etapă a vieții, își pune întrebări fundamentale în legătură cu actele sale, dar, din păcate, nu reușește să-și răspundă pe deplin, așa că, fatalmente, de cele mai multe ori, merge pe calea greșită… Și, nu trebuie să uităm, suntem încă mulți care am fost contemporani acelor timpuri și care, asemenea personajului principal, am luat hotărâri considerate, abia acum, îndoielnice dar, pe-atunci, le consideram juste, ele fiind, subconștient, scuza unei conformități sociale. De aici și verismul întregii scrieri, naratorul, situându-se (doar) pe poziția observatorului. Dinamica transformărilor umane o urmează, îndeaproape, pe cea istorică. Și, prin talentul lui Valeriu Ion Găgiulescu, cititorul este, total (cred, eu), absorbit de suita trepidantelor întâmplări.

Romanul are de toate! Pentru că, exact atunci când ai impresia că s-a spus tot, se produce o altă lovitură a soartei, urmată de o replică pe măsură. Acțiune și reacțiune. Cine are, totuși, de câștigat, în această „tragedie optimistă”? Omul? Se pare că da, dacă ar fi să admitem că, aproape de final, atunci când Anton, la slujba de înmormântare a soției, este răscolit de mesajul preotului: … zilele omului ca floarea câmpului… de altminteri, tema titlului și clipa „trezirii” la adevărul subtil al existenței noastre… a fost momentul revelației. Momentul în care omul se dezbară de povara otrăvită a sufletului, pregătindu-l pentru reîncărcarea cu lumină. Anton Dragu a primit nu doar iertarea divină, ci și pe cea a semenului de alături, atunci când, Gheorghe Iezer, unul dintre cei prigoniți de el, cândva, prin munți, l-a susținut, în durerea sa. Da, a fost iertat pentru toate alegerile greșite din trecut, iar iertarea supremă a venit puțin mai târziu, când Dumnezeu, în milostenia Sa, i-a scurtat brusc firul vieții, într-un accident de mașină. Atunci, bunul Dumnezeu l-a iertat: atât de durerile fizice, cât, mai ales, de cele legate de conștiință. Anton, oportunistul, îl regăsise pe adevăratul Anton, atâta amar de vreme, ascuns sub patimile amăgirii… S-ar putea vorbi de Eliberare? Suferințele și încercările extreme să-l fi ajutat să-și regăsească Calea? Nu știu și nici nu am curajul formulării unui verdict. Prefer ca, asemenea scriitorului, să mă distanțez de toposul romanului și să-mi păstrez, pentru o mai bună analiză, calitatea de martor. Însă, cine a crezut că, odată cu dispariția fizică a personajului principal, se încheie acțiunea, s-a înșelat. Eu, cu siguranță, da. Pentru că, în conformitate cu legile credinței creștine, dar și ale karmei – unde se spune că păcatele vor fi plătite de urmașii păcătosului până la a… șaptea spiță – descendenții lui Anton plătesc, la rându-le, un preț fatal…

Rezumativ, cartea are de toate: oameni care traversează vremuri și întâmplări extraordinare, redate – extraordinar! – de condeiul prozatorului… Realitatea istorică intersectează realitatea subiectivă, cu finețe, astfel încât, demarcația dintre actare și reflectarea acestea în conștiința receptorului dispare. După o asemenea lectură nu ai cum să nu-ți pui întrebări dificile, din sfera ontică, ale căror eventuale răspunsuri cer, obligatoriu, o referințialitate morală. Un raport firesc… În lipsa unui adevăr moral, nu existăm, ba mai mult, am putea – ca și Anton Dragu, care și-a schimbat mereu prioritățile – să fim într-o perpetuă greșeală…

Valeriu Ion Găgiulescu ne oferă o carte densă, un excelent bildungsroman, dar, mai mult decât atât, un roman al redempțiunii, al subtilului, care, totuși, în viziunea autorului (și nu numai), guvernează pasiunile telurice…

Florin Meșca

(Articol publicat în revista Antares (pag. 2), nr. 268-269-270 din 2020.)

WE SHALL OVERCOME - VOM BIRUI

Președintele Lyndon B. Johnson semnând Legea Drepturilor Civile

În anii '60 și începutul anilor '70 Statele Unite ale Americii erau scena unor proteste de stradă de o amploare nemaiîntâlnită și acestea aveau două mari cauze: segregarea rasială și participarea militarilor americani la Războiul din Vietnam. 

Protestatarilor li s-au alăturat foarte mulți intelectuali și artiști, americani și nu numai: Martin Luther King, Joan Baez, Jane Fonda, Bob Dylan, John Lennon, Leonard Bernstein ș.a.

Președintele John F. Kennedy adresându-se națiunii
în problema segregării rasiale - 11 iunie 1963

În perioada respectivă a renăscut cântecul WE SHALL OVERCOME-VOM BIRUI, ajuns un adevărat imn al protestatarilor și cântat în mai multe variante dar, probabil, una cele mai cunoscute și de succes a fost cea interpretată de Pete Seeger. Piesa, un gospel la origine, a avut o mare influență asupra maselor, mobilizându-le, obligând politicienii să ia, în fine, mai multe decizii radicale și curajoase, ele materializându-se prin semnarea de către președintele Lyndon B. Johnson a Legii Drepturilor Civile din 1964 și, mai târziu, prin retragerea completă a militarilor americani din Vietnam în timpul mandatului președintelui Gerald Ford. 

Nu trebuie omis nici faptul că, înainte cu doi ani de semnarea legii respective, predecesorul său, președintele John F. Kennedy solicitase Congresului, printr-un discurs televizat, să adopte o legislație care să rezolve definitiv problema segregării rasiale.

Versurile cântecului, imnului, laitmotivul care a mobilizat masele de protestatari:

We shall overcome, we shall overcome,            / Vom birui, vom birui,

We shall overcome someday;                             / Vom birui într-o zi;

Oh, deep in my heart, I do believe,                     / Oh, în adâncul inimii mele eu chiar cred

We shall overcome someday.                             / Că vom birui într-o zi.

We'll walk hand in hand, we'll walk hand in hand, / Vom merge ținându-ne de mână, vom merge...

We'll walk hand in hand someday;                          / Vom merge ținându-ne de mână într-o zi;

Oh, deep in my heart, I do believe,                          / Oh, în adâncul inimii mele eu chiar cred

We'll walk hand in hand someday.                          / Că vom merge ținându-ne de mână într-o zi.

We are not afraid, we are not afraid,               / Nu ne este frică, nu ne este frică,

We are not afraid today;                                  / Azi nu ne este frică;

Oh, deep in my heart, I do believe,                 / Oh, în adâncul inimii mele eu chiar cred

We are not afraid today.                                   / Că azi nu ne este frică.

We shall live in peace, we shall live in peace,     / Vom trăi în pace, vom trăi în pace,

We shall live in peace someday;                          / Vom trăi în pace într-o zi;

Oh, deep in my heart, I do believe,                      / Oh, în adâncul inimii mele eu chiar cred   

We shall live in peace someday.                          / Că vom trăi în pace într-o zi.

 

Textul, față de original, a suferit modificări din partea artiștilor care l-au preluat, dar neesențiale, ele fiind armonizate cu starea lor interioară și/sau cu evenimentele sociale cărora le-a fost suport.

• Primul videoclip prezintă imagini și titluri din ziare și reviste din timpul protestelor antisegregaționiste. Să dați clic și pe: Vizionează videoclipul pe YouTube!
• Al doilea videoclip: Joan Baez cântând în timpul Marșului pentru libertate de la Washington D.C. - 28 august 1963. În timpul acestui marș Martin Luther King și-a expus celebrul discurs: I have a dream - Am un vis. 
• Al treilea videoclip: Pete Seger cântând la Berlin (RDG) în anul 1967.
• Al patrulea videoclip: fragment din concertul aniversar a lui Pete Seeger (90 de ani) de la Madison Square Garden - 3 mai 2009.

Observații: 

1. de remarcat în al treilea și al patrulea videoclip aportul publicului, participarea spontană și plenară la spectacol. 
2. mi-a dat de gândit, de asemenea, mesajul cântat de pete Seeger la Berlin (capitala R.D.G.), în plin război rece; tinerii participă dezinvolt la spectacol, cântând alături de invitat.

WE SHALL OVERCOME a fost un cântec-imn al anilor '60, un cântec-imn optimist care îndeamnă la pace, unire și iubire, un cântec-imn care a unit masele, reprezentativ pentru acea epocă și pentru evenimentele petrecute în Statele Unite ale Americii. Totodată, sub imboldul acelor evenimente și împrumutând imnul, mișcarea antisegregaționistă s-a externalizat și în alte părți ale lumii.

În ceea ce mă privește, rămân un optimist: WE SHALL OVERCOME!... 
Întotdeauna mă înfior ascultând imnul, el trezind (și în mine) un spirit de frondă împotriva tuturor nedreptăților, a tuturor minciunilor și hoțiilor și...

CONSTANTIN FROSIN...

Profesorul universitar, poetul și traducătorul Constantin FROSIN

Chiar dacă școala, inclusiv studiile universitare le-am făcut la Galați, din nefericire, drumurile nu mi s-au intersectat niciodată cu cele ale profesorului universitar Constantin Frosin. A trebuit să ajung la maturitate deplină pentru a-l cunoaște - după fapte/realizări și faimă - pe marele scriitor și traducător și a-l prețui. Nu doresc să încerc să-i scot în evidență performanțele, deoarece, articolul pe care-l voi reproduce în continuare - scris, din păcate, cu ocazia plecării la Ceruri a poetului - conține toate aceste informații. 

Știam de multă vreme că este suferind, dar trăiam cu speranța că, între timp, sănătatea i s-a ameliorat. Dar... nu întotdeauna dorințele noastre concordă cu cele ale Divinului. Prin urmare, trebuie să-L ascultăm și să-L credem.

Articolul semnat de Thomas Csinta, Chief editor J-B, în „Jurnalul Bucureștiului” din 12.10.2020:

  
 Dragi cetățeni ai României,

O știre dureroasă în plină noapte mă anunță că a plecat dintre noi la Dumnezeu, după o lungă suferință cauzată de o boală incurabilă, unul dintre titanii culturii române, extraordinarul meu prieten care a fost profesorul universitar doctor Constantin Frosin.

Poet şi traducător, eseist şi publicist, parcurgând toate treptele universitare până la profesor şi decan, la Universitatea Danubius din Galaţi, Constantin Frosin a dezvoltat totodată și o intensă muncă de strălucit traducător în spaţiul poetic românesc şi francez.

Era membru al Uniunii Scriitorilor din România (2000), el este, totodată, membru al diferitor alte (multe) reputate societăţi din ţară, dar mai ales al unor prestigioase societăţi literare din Franţa (SPAF – Societatea Poeţilor şi Artiştilor Franţei; SPF – Societatea Poeţilor Francezi/Société des Poètes de France), din Francofonie, în general (ADELF-Asociaţia Scriitorilor de Expresie Franceză/Association des Ecrivains d’Expression Française; al Academiei Francofone, ori al unor organisme internaţionale (Academia Internaţională din Luteţia, Academia Europeană) ş. a. Aceste demnităţi, pe care nu le-am mai întâlnit recent la niciun alt scriitor român, vorbesc de la sine despre prestigiul atins de domnia sa.

Numeroasele premii şi medalii deţinute așa cum sunt Premiul şi Medalia Parlamentului European (,,Trophée Gerner”, 1995, Strasbourg); Marele Premiu al Academiei Francofone (1999), Medalia de Aur a Academiei Internaţionale din Luteţia (1999), Marele Premiu pentru Literatură al Institutului Italian de Cultură şi al revistei Nouvelle Lettere (1998), Medalia de aur a Meritului si Devotamentului Francez (2009), Medalia de Aur a Renaşterii Franceze (2012) etc., vin să confirme recunoaşterile sale în plan european şi evident și în cel naţional. Ofiţer al Ordinului naţional francez al Artelor şi Literelor (2009), Cavaler al Ordinului francez al Artelor şi Literelor (2000), Ofiţer al Ordinului naţional francez al Laurilor Academici (2004), expert în problemele Francofoniei, membru al Academiei Francofone (din 1991), el este inclus în ,,Who’s Who in France”, în ,,Anuarul Personalităţilor din Francofonie: Le Richelieu” ş. a.

Pentru mine însă cea mai semnificativă calitate a sa era aceea de a fi fost unul dintre foarte rarii mei prieteni adevărați. Astăzi el nu mai este, dar prietenia lui mă va urmări toată viața! Drum bun printre luceferi, dragul meu, Dumnezeu să te aibă în paza lui și să-ți țină țărâna ușoară! „Cherchez des mots qui disent quelque chose où vous cherchez des gens qui ne disent rien et trouvez des mots qui peuvent dire quelque chose où vous trouvez des gens qui ne peuvent plus rien dire?” (Erich Fried). Vous cherchez quelque chose ou quelqu′un que vous ne trouvez pas!

CÂND VINE ÎNGERUL

Am ajuns la înţelegerea că oamenii aleşi – mă refer la cei cu misiuni divine pe Pământ – mandataţi direct de către Dumnezeu, au parte de o viaţă dramatică, spectaculoasă în comparaţie cu noi, ceilalţi, muritorii de rând, furnicile truditoare şi care, totuşi, asigurăm farmecul vieţii. Mai mult decât atât, cred că aleşii, în îndeplinirea sarcinilor lor, primesc permanent ajutor, uneori nemijlocit, chiar de la trimişii speciali ai Creatorului. În ideea aceasta doresc să relatez o poveste pe care am auzit-o de curând şi pe care am crezut-o în întregime, depăşindu-mi, astfel, condiţionările mentale. Povestea, de o frumuseţe hiperbolizantă, m-a transformat la final în copilul ai cărui ochi strălucesc la vederea uriaşului tort şi, asemenea relaţiei lui cu bunicul, mi-am îmbrăţişat interlocutorul, într-o efuziune de dragoste spontană şi pură. Poate şi pentru a-mi ascunde tulburarea sufletului, dar şi lacrimile ce nu mai puteau fi controlate în explozia de bucurie ce mă invadase...

            Povestea:

În timpurile din urmă, nu foarte îndepărtate, un om, un suflet ardea în interior din dorinţa de a se întoarce în ţara natală. Era mistuit de dorul meleagurilor în care deschisese ochii, tânjea după îmbrăţişarea mamei şi forţa proteguitoare a tatălui. Voia să audă şi să-şi vorbească din nou limba moştenită de la iluştrii strămoşi. Tot ce-i fusese oferit şi obţinuse prin naştere îi era interzis prin legile oamenilor. Se născuse liber, dar vremurile îl transformaseră într-un paria în patria sa. El însă, asemenea fiului rătăcitor, a luat hotărârea de a înfrunta orice risc, de orice natură şi de a reveni acasă, în ţara lui natală, în Iran.

            Din această clipă, în poveste, eu am avut revelaţia jocului divin. Şi-a sunat tatăl şi şi-a anunţat decizia. Acesta, frământat de aceeaşi grijă şi dor pentru fiul său, l-a întrebat: - Eşti sigur că asta vrei? La răspunsul afirmativ şi ferm  al  fiului, tatăl  a  spus: - Bine, s-o facem! Din acest moment toate energiile pozitive, dar şi cele negative, s-au declanşat. S-au întâlnit în Turcia. După mulţii ani de exil ai fiului şi suferinţele mocnite ale tuturor, s-au întâlnit, în fine! S-au declanşat emoţiile, s-au exprimat sentimentele, s-a manifestat iubirea, dar... nu era suficient: fiul voia acasă. Tatăl a propus să traverseze toţi, împreună, munţii. Ştia de existenţa unui traseu frecventat de transfugi, erau călăuze calificate şi verificate, dar fiul, prea obosit să aştepte şi mânat încă de entuziasmul neadormit al vârstei, a luat decizia să treacă prin vamă folosind un paşaport fals. Tatăl său l-a întrebat din nou: - Eşti sigur că asta vrei?/ - Vreau mai repede acasă, tată! Raţiunea nu-l putea clinti. Au acţionat în consecinţă şi au închiriat o maşină: părinţii, în faţă, cu Jeep-ul lor, iar el, cu cea închiriată, în urmă. În această ordine au intrat în vama turcească şi, fără incidente, la fel au şi părăsit-o. Vameşii turci i-au pus viza şi i-au urat Drum bun! A fost o urare ce a funcţionat divin!

          Când vorbim despre divin, nu trebuie să ne aşteptăm niciodată la ceva simplu, dar nici complicat, la ceva imediat sau întârziat. Aceasta, deoarece criteriile sunt altele decât cele lumeşti, timpul altfel se măsoară, iar subiecţii sunt doar nişte mesageri sau făptuitori prin graţie stabilită de Sus.

            În vama iraniană s-a întâmplat... inevitabilul. Ofiţerii au observat că paşaportul era fals. Şi l-au reţinut pe vinovat. Şi au anunţat imediat securitatea naţională de la Teheran, cerând un ofiţer pentru preluarea arestatului. Totul s-a întâmplat înfiorător de natural, de rece, sec: în virtutea legilor statului (vina era imensă), un infractor periculos, un trădător de ţară fusese descoperit şi capturat. Părinţii îşi frângeau neputincioşi mâinile în interiorul ţării după care tânjea fiul, iar infractorul îşi aştepta speriat derularea destinului. Acesta s-a derulat: după circa trei ore, în curtea arestului a oprit un Jeep din care, fără grabă, dar cu greutate, a coborât un... dulap de doi metri care, cu un mers apăsat şi legănat, s-a oprit în uşă şi, cu o voce gravă, de înmormântare, a întrebat uitându-se spre victimă: - El este trădătorul? Chiar dacă ai fi fost fără greşeală, şi tot te-ar fi furnicat dacă te aflai în atenţia huidumei. Şi-a prezentat legitimaţia de colonel în serviciul de informaţii şi a cerut actele de constatare ale gravei infracţiuni.

            Niciodată nu vom reuşi să vedem oamenii, lucrurile, fenomenele în lumina lor reală, dacă aceasta nu ni se va permite.

            - Nu văd niciun trădător aici! – spuse, distrugând toate documentele prezentate, inclusiv paşaportul fals.

            - Domnule colonel, ce faceţi? Aţi distrus dovezile! Noi am anunţat deja autorităţile guvernamentale! Nu putem să-l predăm fără documente: este un individ periculos!

            - Eu sunt cel mai mare în grad aici, aşa că eu decid! Vă semnez documentele de predare şi îl iau pe răspunderea mea.               

            Duritatea intervenţiei, gabaritul şi funcţia dulapului i-a îmblânzit pe ofiţeri: au emis noi documente de predare, acesta a semnat tot ce i s-a prezentat, şi-a pus cazmaua (mâna) pe neajutoratul vinovat şi, hotărât, l-a mânat spre maşină. A demarat la fel de decis precum se observau urmele de frână de la sosire.

            Urmează partea fantastică:

            - Unde doreai să ajungi? – l-a întrebat arătarea aceea fioroasă, cu o voce, dintr-o dată, umană şi caldă.

            Orice urmă de teamă, teama aceea înfricoşătoare determinată de neputinţa de a-ţi fi propriul tău stăpân, dispăru. Gheaţa, ce-i strânsese ca un cleşte inima, determinând un puls nebun prin toate vasele de sânge, se topi. Fără nicio urmă de prudenţă, mărturisi de bunăvoie totul: cum se numeşte, de ce se fereşte de autorităţi, unde-l aşteaptă părinţii.

            - Părinţii mei mă aşteaptă la hotelul X din prima localitate de aici.

            - Să mergem acolo! – hotărî cel ce devenise dintr-o dată om.

            Au parcurs cei câţiva kilometri în tăcere. Când au ajuns în faţa hotelului, la coborâre, ofiţerul îl întrebă pe tânăr: - Ştii cine sunt eu? La răspunsul mut al acestuia, veni şi răspunsul, la fel de neaşteptat şi de fantastic, ca şi întreaga naraţiune:

- EU SUNT ÎNGERUL TĂU! 

            Şi îngerul plecă, demarând în forţă şi se făcu nevăzut...

            Părinţii:

            În camera de hotel tatăl îşi frângea mâinile regretând că se mulţumise doar să-l întrebe pe băiat asupra hotărârii şi nu decisese el în locul imprudenţei juvenile. Iar mama, de când intrase în cameră, căzuse în genunchi, rugându-se cu lacrimi pure de iubire şi durere şiroind pe faţă, la Dumnezeul neamului lor. Aşa i-a găsit fiul. Iar fiul le-a povestit partea pe care ei nu o cunoşteau: cum Allah le-a auzit durerea şi şi-a trimis îngerul să le salveze fiul. 

            Cum să închei (M-am ferit să scriu: Concluzii):

            Dacă nu fac observaţiile necesare, este pentru că nu-mi permit să analizez faptele determinate de Creator. Minuni ni se întâmplă la tot pasul, dar noi, prin ignoranţa noastră, trecem prin viaţă fără să-i sesizăm partea fantastică, dar adevărată. Ce am mai învăţat: chiar dacă devii un paria pentru societate, trebuie să ai credinţa că Dumnezeu după alte legi te judecă şi acele legi sunt singurele importante pentru tine. Aşa că trebuie să-ţi urmezi destinul, să străbaţi calea ce trebuie parcursă şi să-I urmăreşti semnele. Altfel, rişti să ţi se arate, dar să nu-L vezi şi, în loc să fii un fericit, disperarea te va cuprinde.

            Personajul:

            Oricare dintre noi poate ajunge vreodată în situaţia acestui personaj, anonim, până acum. Dar, întrucât cunoştinţa cu acest iranian am făcut-o în împrejurări speciale, atunci când mi s-a oferit nesperata şansă de a ajunge pe pământul sfânt al Indiei, într-un moment (perpetuu, de altfel) de sărăcie pecuniară ce nu-mi oferea nicio posibilitate logică de proiecte de călătorie spre alte meleaguri, vi-l voi deconspira, dar... altă dată. În povestirile mele indiene o să întâlniţi din nou personajul, o să cunoaşteţi acest suflet complex ce nu încetează să-şi pună întrebări, un suflet ales – spun eu – ce sigur are o relaţie cu Dumnezeu, dar nu este conştient de ea. Sau... este posibil să mă înşel eu în această privinţă.

14 noiembrie 2005            

            Note de jurnal: Romantism: persoane excepţionale puse în situaţii excepţionale!  

            Romantism: este caracterul acestei poveşti adevărate, conform definiţiei ce mi-o amintesc de la orele de literatură română din liceu. Mulţi ani după ce am studiat acest curent în artă, am avut posibilitatea să aflu o poveste ce mi-a fost uşor s-o încadrez aici. Dar, dacă am fi atenţi la toate minunile pe care le trăim în fiecare clipă, am ajunge la concluzia că toţi suntem nişte romantici în timpuri romantice! Nu e… romantic?                 

Desenele aparțin doamnei Adriana ANDRONESCU.

Publicat în volumul Nevăzutele Cărări, Editura PIM, Iași, 2013

DIN ÎNTREBĂRILE UNUI SCEPTIC ADRESATE UNUI SAHAJA YOGHIN (Dialoguri cu mine însumi)

                                                        Al patrulea dialog

(Despre corpul subtil şi despre... minuni)

 

- Te rog să nu râzi de mine, dar am o curiozitate pământeană, la care... tare mult aş dori un răspuns! Deh, eu nu sunt atât de evoluat ca tine!

            - Tu crezi că eu sunt mai puţin pământean? Sau consideri că sunt mai... evoluat spiritual? Trebuie să înţelegi că energia Kundalini trezită în oameni are calitatea de a ne face pe toţi egali în faţa lui Dumnezeu! Dar... care îţi este întrebarea?

           - Dacă aşa pui problema... fie! O să îndrăznesc! Iată: tu ai în-tâlnit-O pe Shri Mataji de atâta vreme, jonglezi cu energia Kundalini cum vrei, meditezi oricând şi oriunde doreşti... Spune-mi: s-au produs schimbări în fiinţa ta, eşti mai... sănătos, mai puternic, mai... inteligent? (după o mică pauză) Faci minuni? Uite, că am spus-o şi pe asta!

           - Trebuie să lămurim mai întâi premisele întrebării tale: pentru faptul că am întâlnit-O pe Shri Mataji înaintea ta, nu am absolut niciun merit! Aşa a fost să fie! Atunci a fost momentul meu, aşa cum acum este al tău! În ceea ce priveşte jongleriile cu energia sau meditaţia... în vârf de copac, în frunzişul verii sau iarna, printre crengi înţepenite de ger... totul nu este nimic altceva decât rodul antrenamentului unei meditaţii zilnice şi făcute cu conştiinciozitate. Bineînţeles, am exagerat niţel cu... copacul, cu... iarna... Meditează şi tu cu regularitate şi o să observi că performanţele nu vor întârzia să apară!

- Remarc faptul că reuşeşti mereu să mă faci să mă simt confortabil în prezenţa ta. Să mă simt... egalul tău! Mă rog: egali în faţa lui Dumnezeu!

            - Nu o iau ca pe un compliment, ci ca pe o constatare. Nu fac niciun efort în acest sens; totul decurge de la sine şi datorită ţie, care te dovedeşti un spirit dornic de cunoaştere şi deschis dialogului. Nici eu nu-ţi fac un compliment!

            - Bine! Continuăm?                                 

        - Continuăm! Deocamdată îţi sunt dator nişte răspunsuri.

            - Da! Despre minuni...

            - Da, dar vom începe cu sănătatea.

            - Ordinea tu o alegi!

            - Energia Kundalini face totul!...

            - Asta am înţeles-o deja!

            - Poate, dar nu ţi-am prezentat încă mecanismul!

            - Există şi un mecanism?! Te urmăresc cu atenţie!

- Da! Există un mecanism subtil. Îţi repet o afirmaţie mai veche: o viaţă întreagă am obişnuit să ne raportăm la fiinţele noastre doar ca la nişte corpuri fizice, vizibile, palpabile şi măsurabile, cu un sistem circulator, altul respirator...

            - Vrei să spui că nu suntem adevăraţi?

            - Nu am spus încă nimic! Doar că...

            - Doar că?

            - Acestea sunt doar caracteristicile corpului nostru fizic!

            - Să înţeleg că mai avem şi un alt corp?!

            - Ce-ai spune şi de existenţa unuia energetic? Al unuia subtil?

            - Iar vorbeşti în parabole!

            - Pentru că trebuie să-ţi dau acces la noţiuni noi!

            - Văd că mai am de învăţat!

            - Nu te-ngrijora! Tot timpul avem ceva de învăţat! Vrei să revenim la corpul subtil?

- Sunt numai ochi şi urechi!

- În relaţia cu Divinitatea, în relaţia cu... Universul, cu infinitul, fiinţa noastră nu mai este caracterizată de corpul fizic, ci de... corpul subtil. Făcând o similitudine cu reprezentarea noastră pământeană, corpul subtil este descris de un sistem de canale (trei principale) şi centri energetici (şapte principali). Continuând similitudinea, putem observa că energia Kundalini se înalţă prin canale şi traversează centrii energetici până îl străpunge pe ultimul – Sahasrara – şi se uneşte cu energia cosmică omniprezentă – ducându-ne în starea de yoga – asemenea circulaţiei vitale a sângelui prin sistemul complex de artere şi vene al corpului fizic.

- Tu vrei să spui că...

- ... aşa cum sângele este considerat determinant pentru corpul nostru fizic, tot aşa, fără energia Kundalini nu am putea vorbi despre viaţa corpului subtil.

- Vrei să spui că energia Kundalini ar reprezenta – prin similitudine – sângele corpului subtil?

- Ceva de felul acesta. Şi dacă sângele nu pulsează prin artere şi vene... organismul suferă, se îmbolnăveşte!

- Iar eu să trag concluzia că, la fel: dacă energia Kundalini nu escaladează şi nu traversează centrii energetici, ne putem îmbolnăvi?

- Puţin cam simplist, dar... ai tras singur o concluzie apropiată de adevăr!

- Recapitulez, să văd dacă am înţeles bine: nu circulă sângele prin corp, nu hrăneşte organele interne, muşchii, creierul, atunci... mor! La fel: energia Kundalini dacă nu urcă prin corpul subtil şi nu traversează centrii energetici, mor, de asemenea?!

- Vreau să-ţi îndulcesc puţin îngrijorarea: nu chiar din prima!

  - Cum adică nu chiar din prima? Mor sau nu mor?

- Nu se moare chiar aşa uşor, prietene! Corpul subtil are calitatea de a te avertiza cu mult înainte de apariţia bolii!

- Cum aşa? Ce, corpul subtil este medicul nostru de familie?!

- Iar îţi funcţionează intuiţia! Da, corpul subtil se comportă asemenea unui medic de familie pentru că, prin intermediul unor înţepături, al unor furnicături la nivelul degetelor sau chiar al centrilor energetici (numiţi chakre – în sanscrită), ne dă semnale de apariţie iminentă a suferinţei!

- Şi, atunci? Ce putem face noi, atunci?

- Cunoscând semnificaţia acestor semnale, putem lucra vibratoriu asupra respectivilor centri energetici, îi echilibrăm şi, astfel, îndepărtăm din faşă cauza suferinţelor nemanifestate încă!

- Măi, cam seamănă a... poezie ceea ce spui tu!

- Doar seamănă; dar să lăsăm... poezia la locul ei!

- Fac eforturi să înţeleg! Luminează-mă, te rog! Vrei să spui că dacă simt nişte furnicături sau înţepături la... uite: degetul ăsta vinovat uneori de obscenităţi printre şoferi – mijlociul – înseamnă că mă voi îmbolnăvi de ceva?

- Da! De stomac, de exemplu! Sau de ficat... sau splina... Aşa că, să ţii degetul la locul lui!

- Măi, să fie! Cum de ai tras tu nişte concluzii aşa de radicale?

- Lucrurile sunt destul de simple! Nu uita că am vorbit tot timpul despre o similitudine între corpul fizic şi cel energetic (subtil)!...

- Îmi amintesc!...

- ... Şi aşa cum în absenţa unei bune circulaţii a sângelui prin sistemul circulator ne-am îmbolnăvi, tot aşa, funcţionarea defectuoasă a centrilor energetici (sau chiar blocarea lor) ar crea premisele apariţiei unor boli...

  - Pentru că...

- Pentru că fiecare centru energetic se ocupă de buna funcţionare a câte unui organ sau grup de organe din corpul nostru fizic!...

- Interesant!... Chiar spectaculos, aş îndrăzni!

- ... Şi dacă centrul energetic nu este bine, este firesc ca şi organele pe care el le guvernează să fie în suferinţă!

- Înţeleg!... Dar... ţi-aş mai pune, totuşi, o întrebare incomodă!

- Tu pune întrebarea, iar eu sper că voi fi în măsură să-ţi îndepărtez şi ultimele îndoieli!

- Tu abia de curând mi-ai trezit energia Kundalini – recunoşti?

- Recunosc! Unde vrei să ajungi?

- Eu nu sunt mort! Uite, am ajuns la această vârstă a maturităţii fără Kundalini, fără ştiinţa corpului energetic!

- Te rog să-ţi aminteşti că nu eu am afirmat că ai muri în lipsa activării energiei Kundalini!...

- Dar...

- ... Eu am afirmat doar că trezirea energiei Kundalini şi evoluţia ei prin corpul subtil ne dă din timp semnale despre viitoarele boli la care corpul nostru fizic va fi expus! Boli ce pot fi preîntâmpinate!

- Da, aşa ai spus! Degetele... Degetul mijlociu... Şoferii... Stomacul... Splina... Ficatul...

- De data aceasta ai reţinut corect! Şi, ca să-ţi completez cunoştinţele, trebuie să adaug că fiecare centru energetic are o corespondenţă în palmele nostre!

- Asta înseamnă că...

- Înseamnă că dacă simţi o furnicătură, o arsură, o pulsaţie la nivelul degetului mic... de la mâna stângă, de exemplu...

- Da...

- ... Trebuie să te aştepţi la ceva probleme ale inimii!

- Eşti aşa de sigur?!

- Din punct de vedere medical, da!

- Mai sunt şi alte puncte de vedere?

- Da, dar le vom dezbate într-un viitor dialog!

- Să înţeleg că discuţia de acum se opreşte aici?

- Da, dar nu înainte de a-ţi oferi această schemă a  corpului subtil (energetic). Uită-te la ea şi studiaz-o: este foarte simplă! Vei primi multe răspunsuri la întrebări neexprimate încă!      

 

         Note de jurnal: scepticul a mai aflat ceva despre energia Kundalini: că ea nu există singură, distribuită haotic, ci străbate un întreg sistem de canale şi centri energetici, foarte clar delimitat şi care se îngrijeşte de buna noastră funcţionare, adică de starea noastră de sănătate: fizică, mentală şi emoţională. Şi-a mai învăţat că acest sistem atât de bine construit are capacitatea de a ne atenţiona din timp asupra eventualelor dereglări de natură fizică. S-ar naşte o nouă şi pertinentă întrebare: cum se poate acţiona în vederea remedierii lor? Dar, se poate? Prietenul sahaja yoghin nu i-a spus nimic în sensul acesta! Sau l-a prins descoperit şi…  nu ştie nici el?

(Apărut în volumul Nevăzutele cărări, Editura PIM, Iași, 2013)

FORMULA SUCCESULUI

 

3 fete + 2 băieţi + 1 chitară → 6 → Swadisthan chakra =
 ═ forţa creatoare a cântului =
═ grupul Chaitanya.

Desen de Adriana ANDRONESCU

A

ceasta ar putea fi formula succesului unei prezentări sahaj, atât pentru începători, cât şi pentru ceilalţi.

S-a întâmplat la Brăila, într-o sâmbătă, la programul pentru începători, când am avut plăcerea de a primi vizita părţii yuva-shakti din grupul Chaytanya. Prezenţe discrete în sală, s-au ridicat sfioşi după terminarea prelegerii şi s-au aşezat la locurile indicate, au făcut o scurtă prezentare a celor patru cântecele sahaj pregătite şi au început... 

         A început, de fapt, vraja! Căci siluetele transfigurate de vibraţii ale fetelor au devenit sursele unor sunete curate, ce ieşeau fără niciun efort din glasurile lor feciorelnice; melodia curgea lin, firesc, în armonie cu inimile lor şi ale noastre. Băieţii făceau şi ei ceea ce era de făcut: prin acompaniamentul lor discret dar necesar, asigurau moliciunea terenului pe care dansau notele muzicale emise de fete. Toţi manifestau bucuria cântului. Iar bucuria avea profunzime. Feţele lor erau angelice... Nu se mai percepea diferenţa dintre lumea fizică şi cealaltă...

            Beatitudinea experimentată de tineri s-a transferat înspre noi. Nu ne mai săturam, aşa că i-am rugat să ne mai cânte. Şi ei ne-au mai cântat, fără mofturi, cu aceeaşi bucurie nedisimulată şi ar mai fi cântat de n-am fi fost condiţionaţi de timp.

            Aşa înţeleg eu muzica în Sahaja Yoga: muzică a sufletului!

            Aşa înţeleg eu bucuria, deschiderea, sinceritatea –  plenitudinea în Sahaja Yoga!

             Aş îndrăzni o definiţie aproximativă:

 

Sahaja Yoga = deschidere + sinceritate + bucurie + ...

 

         S-ar mai putea adăuga şi alte caracteristici, dar... mai contribuiţi şi voi cu ceva! Important este să ne manifestăm conform acestor calităţi.

            Copiii aceştia, chiar şi când greşeau, zâmbeau angelic şi continuau. Ei nu ştiau să se încrunte. Ei existau transpuşi sub formă de spirite şi ne trăgeau şi pe noi spre starea de absolut!

                                                                    

JAI SHRI MATAJI!

Note de jurnal: muzica sufletului ajunge la suflet, cealaltă – doar la… timpane!

30 iulie 2004

(Din volumul „Nevăzutele cărări”, Editura PIM, Iași, 2013)

GEORGES MOUSTAKI - Le métèque

A fost sau n-a fost Georges Moustaki (la naștere, Yossef Mustacchi) un metec? Și-a acceptat omul statutul celui dezrădăcinat?

Chiar dacă a fost adoptat de poporul francez, cantautorul își evocă în cea mai cunoscută și de succes piesă - Le métèque - originile de evreu sefard născut în Egipt. Titlul și prima parte a piesei ne-ar îndreptăți să afirmăm că da, chiar dacă are o nouă cetățenie și cântă într-o limbă străină, rădăcinile sunt prea puternice pentru a fi uitate sau ignorate. 

Mai apoi, în partea a doua, Le métèque spune o frumoasă poveste de dragoste în care el, după ce face o recapitulare a tuturor calităților și defectelor (limita dintre ele fiind confuză, un defect putând fi definit oricând drept calitate și invers), își declară pasiunea devastatoare (Je viendrai, ma douce captive/ Mon âme sœur, ma source vive/ Je viendrai boire tes vingt ans/ Et je serai Prince de sang.) care-i va marca pe amândoi îndrăgostiții până la sfârșitul vieții (Et nous ferons de chaque jour/ Toute une éternité d'amour/ Que nous vivrons à en mourir).

Să fie vorba, totuși, despre o simplă poveste de dragoste? O poveste de dragoste pentru vreo iubită sau iubita să reprezinte țara și neamul din care se desprinsese? Nu cumva cantautorul a spus două povești într-una? Să alegem/vedem ce dorim fiecare. 

Avec ma gueule de métèque

De Juif errant, de pâtre grec

Et mes cheveux aux quatre vents

Avec mes yeux tout délavés

Qui me donnent l'air de rêver

Moi qui ne rêve plus souvent

Avec mes mains de maraudeur

De musicien et de rôdeur

Qui ont pillé tant de jardins

Avec ma bouche qui a bu

Qui a embrassé et mordu

Sans jamais assouvir sa faim

Avec ma gueule de métèque

De Juif errant, de pâtre grec

De voleur et de vagabond

Avec ma peau qui s'est frottée

Au soleil de tous les étés

Et tout ce qui portait jupon

Avec mon cœur qui a su faire

Souffrir autant qu'il a souffert

Sans pour cela faire d'histoires

Avec mon âme qui n'a plus

La moindre chance de salut

Pour éviter le purgatoire

Avec ma gueule de métèque

De Juif errant, de pâtre grec

Et mes cheveux aux quatre vents

Je viendrai, ma douce captive

Mon âme sœur, ma source vive

Je viendrai boire tes vingt ans

Et je serai Prince de sang

Rêveur ou bien adolescent

Comme il te plaira de choisir

Et nous ferons de chaque jour

Toute une éternité d'amour

Que nous vivrons à en mourir

Et nous ferons de chaque jour

Toute une éternité d'amour

Que nous vivrons à en mourir

Wikipedia nu oferă prea multe detalii despre viața lui Moustaki dar, în 1966, când a compus Le métèque, acesta avea 32 de ani. Cine să fi fost tânăra de 20 de ani care l-a inspirat? Necunoscând-o - zic și eu - povestea de dragoste pălește când o punem în oglindă cu frumusețea poeziei cântate.

O variantă inedită a piesei o descoperim în duetul realizat alături de Zazie, cei doi devenind actorii propriei interpretări:

 O altă variantă de reținut, cea în care cântă alături de George Dalaras: 

Două voci, una caldă, timbrată (Moustaki), și o alta, mai curată, mai apropiată de lirica grecească și mai... pasională (Dalaras), se întâlnesc și se întrepătrund pentru a reda același mesaj. Atât în limba franceză, cât și în cea greacă.

Marina Rossel a realizat un ultim interviu cu Georges Moustaki acasă la acesta. De fapt, mai mult o întâlnire de suflet între doi artiști cu origini, putem spune, comune, doi artiști care se recunosc și se respectă reciproc. Starea de sănătate a cantautorului este, evident, precară, dar aceasta nu-i alterează defel simțul umorului, iar pe chip i se observă seninătatea celui împăcat cu sine. Cu Sine.

Avec ma gueule de métèque... de câte ori, oare, nu ne simțim, de-a lungul vieții, „meteci”?! Și, din păcate, adeseori, în propria noastră țară! Dar... să lăsăm doar șansonetei spațiu în această postare!