Încă din aperioada adolescenței mi s-a impregnat pe cortex o anumită îngrijorare, la maturitate aceasta transformându-se într-o adevărată obsesie: frica de un eventual nou război mondial. Lecțiile de istorie dublate de lecturile de specialitate, mai apoi filmele artistice, dar, mai ales, documentarele ce prezentau scene de război - toate acestea au avut rolul de a mă îngrozi: orașe distruse, oameni morți sau ciopârțiți, copii orfani plângând, femei disperate, hoți, violatori, oameni înnebuniți și oameni... nebuni.
Fapte descrise în jurnalele timpului: Războiul rece, înarmarea nucleară, împărțirea lumii între marile puteri, terorismul, fanatismul...
Brăila. Monumentul eroilor brăileni căzuți în timpul
Revoluției din decembrie 1989
Teama s-a amplificat la Revoluția din decembrie '89 (sau ce-o fi fost ea) pe care, prin intermediul televiziunii se cheamă că am trăit-o în direct. Nu, nu am ieșit pe străzi, nu m-am manifestat zgomotos, dar am tremurat serios atunci când „teroriștii au atacat televiziunea”. Mă temeam pentru viața „eroilor” (unii poate chiar au fost) din studiou, mă temeam pentru viața mea și a familiei mele, mă temeam pentru Revoluție și pentru viitor.
Că unele din temerile mele s-au dovedit, mai târziu, a fi fost nejustificate... asta este o altă problemă.
Cum spuneam la început, m-am temut dintotdeauna de eventualitatea izbucnirii unui război, a unui război mondial.
N-a venit războiul peste noi, a venit, în schimb, un alt invadator să ne cotropească, unul invizibil și parșiv, cu un nume tare ciudat: COVID-19. În ce parte-i inamicul? În cine să tragi? Și cu ce? Cu arcul cu săgeți? Cu ZB-ul? Cu tunul, cu tancul? Ei, aici este problema: individului acestuia nu-i trebuie decât un bobârnac peste nas! Da, dar unde-i nasul?
Mor oameni din nimic, se golesc magazinele pentru nimic, se feresc oameni de oameni, nu-și mai îmbrățișează bunicii nepoții, străzile sunt aproape pustii, din când în când mai vezi pe câte unul mascat, grăbit s-ajungă cât mai repede acasă, spitalele sunt nepregătite, personalul medical este depășit, nu sunt medicamente, se fură și se falsifică dezinfectanții, armata a ieșit din cazărmi... și dacă vom fi obligați să ne și camuflăm noaptea... nu va fi ca la război? De ce mi-a fost frică, se pare că n-am scăpat!
Acum, după fiecare război - așa scrie în manualele de istorie! - urmează o perioadă de acalmie și de dezvoltare. O dezvoltare pe care nu o văd doar din punct de vedere economic, ci și social - oamenii devin mai buni! Nenorocirile prin care au trecut, pe foarte mulți i-a determinat să mediteze la relativitatea existenței speciei umane pe pământ. I-au făcut mai buni, mai solidari, mai toleranți, mai... omenoși. Până când vor fi uitat din nou.
Și după antipaticul COVID încep să apară niște efecte pozitive. În primul rând, după cum au remarcat oamenii de știință, poluarea atmosferică s-a diminuat în mod vizibil. S-au oprit fabricile, nu se mai mișcă mașinile, se ameliorează aerul pe care-l respirăm! Poate, în felul acesta, mai marii lumii își vor da seama că natura trebuie tratată cu mai mult respect. Și vor propune alternative care să țină cont de elementele primodiale necesare vieții. Nu de alta, dar averile din bănci nu vor avea niciodată capacitatea de a ne umple plămânii cu aerul vital.
Autoritățile au luat tot felul de decizii de natură restrictivă, cu rolul de a diminua impactul virusului asupra colectivităților. Ne nemulțumesc, bineînțeles, restricțiile - cine se bucură de diminuarea libertăților care, până atunci, i se păreau un dat firesc? - dar, dacă nu vedem alte soluții...
Deciziile luate de autorități au și unele efecte pozitive imediate, de exemplu, o mișcare care tare mi-aș dori să se păstreze și după ce inamicul invizibil va fi dovedit definitiv: s-a diminuat mult birocrația în sistemul sanitar! Nu mai este obligatorie vizita la medicul de familie pentru o banală rețetă dată pe baza unei scrisori medicale mai vechi. Ai istoric cunoscut? Iei aceleași medicamente de ani de zile? Te simți bine cu tratamentul respectiv? Este suficient să dai un telefon medicului de familie și, gata, rețeta este suită în sistem și nu-ți rămâne decât să mergi la farmacie s-o ridici - ce simplu! Nu mai bați la cap medicul de familie, ocupându-i timpul pentru bolnavii care chiar necesită atenție, nu mai pornești mașina aiurea pentru un drum inutil, nu mai consumi benzină, nu mai poluezi aerul... La fel s-ar putea proceda și cu scrisorile de trimitere și, probabil, că și alte documente ce țin mai mult de birocrație decât de actul medical ar putea fi rezolvate astfel.
Știți de câte drumuri am fost scutit astăzi, pentru rețeta mea? Vi le descriu într-un mod tehnic:
drum la medicul de familie pentru obținerea unei trimiteri la Spitalul Clinic Fundeni;
drum la Spitalul Clinic Fundeni pentru obținerea scrisorii medicale pentru boala cronică de care sufăr;
drum la medicul specialist din Ploiești pentru a-i înmâna scrisoarea medicală și pentru a obține rețeta necesară;
drum la farmacie.
Patru drumuri, din care unul la București, pentru a-mi asigura medicamentele obligatorii! Patru drumuri!
Știți câte am făcut de data aceasta? Numai unul! Ultimul! A fost suficient să dau un telefon medicului specialist din Ploiești, acesta mi-a eliberat rețeta (pe baza vechii scrisori medicale) online și, cu ea scoasă la imprimantă, m-am deplasat la farmacie. Atât de simplu!
Stau și mă întreb: de ce, pe timp de „pace”, nu se pot rezolva problemele cotidiene la fel de simplu? Cui îi folosește să această birocrație? Dar, îi folosește cuiva?
Un film frumos, o comedie romantică de succes a anului 1960, cu o distribuție de excepție din care se remarcă Clark Gable, Sophia Loren și Vittorio de Sica.
Secvența pe care v-o propun o are în prim plan pe frumoasa și talentata Sophia Loren cântând și dansând pe melodia de mare succes a lui Renato Carosone, „Tu vuo fa L´Americano”.
Renato Carosone interpretându-și piesa. Înregistrarea beneficiază de subtitrare.
Versurile în italiană, mai degrabă napoletană:
Puorte o' calzone cu 'nu stemma arreto
'na cuppulella cu 'a visiera alzata.
Passe scampanianno pe' Tuleto
camme a 'nu guappo pe' te fa guardà!
Tu vuò fa l' americano!
mmericano! mmericano
siente a me, chi t' ho fa fa?
tu vuoi vivere alla moda
ma se bevi whisky and soda
po' te sente 'e disturbà.
Tu abballe 'o roccorol
tu giochi al basebal '
ma 'e solde pe' Camel
chi te li dà? ...
La borsetta di mammà!
Tu vuò fa l' americano
mmericano! mmericano!
ma si nato in Italy!
siente a mme
non ce sta' niente a ffa
o kay, napolitan!
Tu vuò fa l' american!
Tu vuò fa l' american!
Comme te po' capì chi te vò bene
si tu le parle 'mmiezzo americano?
Quando se fa l 'ammore sotto 'a luna
come te vene 'capa e di:"I love you!?"
Tu vuò fa l' americano
mmericano! mmericano
siente a me, chi t'ho fa fa?
tu vuoi vivere alla moda...
Și varianta în engleză:
You're wearing trousers with a tag on the back
and a cap with the visor turned up,
parading around Toleto
like a dandy trying to show off
You're acting all american,
american, american,
listen here: who's asking you to?
You want to be all trendy,
but if you drink "whisky and soda"
you always end up sick!
You're dancing rock and roll,
and playing baseball,
but where'd you get the money
for the Camel cigarettes?
Mummy's handbag!
You're acting all american,
american, american,
but you're born in Italy, listen here:
there's nothing you can do,
ok napoletano?!
You're acting all american,
american, american,
How can your loved one understand
if you're speaking half american?
When you're out loving uder the moon,
where do you get a phrase like "I love you"?
You're acting all american,
american, american,
but you're born in Italy, listen here:
there's nothing you can do,
ok napoletano?!
You're acting all american,
american, american,
...whisky soda e rock and roll
Aș cataloga piesa ca fiind una de patriotism local, fiind ironizați cei care doresc să copieze modelul american în limbaj și comportament.
La poalele muntelui Himalaya, la Dharamsala, în anul 1990, din inițiativa lui SHRI MATAJI NIRMALA DEVI, s-a înființat o școală sahaj la care vin să studieze și să se formeze copii ai sahaja yoghinilor din întreaga lume. Localitatea, situată la o altitudine de 1457 m. deasupra mării, oferă copiilor un mediu curat (și la propriu, și la figurat), propice dezvoltării lor armonioase. În condițiile date, putem spune că se propune o formă de învățământ specială sau, cum s-ar numi la noi, „o altfel de școală”. Cert este că, aici, copiii învață învățând, învață cântând, învață dansând, învață jucându-se, învață iubindu-se și respectându-se reciproc, învață iubind natura și trăind în armonie cu ea. Dar cele mai bune concluzii le puteți trage urmărind videoclipul pe care vi-l propun și care, din punctul meu de vedere, este cel mai bun videoclip pe care l-am urmărit vreodată!
Videoclipul, folosindu-se de un foarte frumos (și vesel) bhajan, Mahamaya Mahakali, binecunoscut sahaja yoghinilor din întreaga lume, ne plimbă prin școală și prin împrejurimi și urmărește o fetiță care, dintr-o joacă cu pietricele, începe să mediteze. Cântecul este preluat de toți copiii și de cadrele care se ocupă de ei și începe... dansul! Un tânăr, să-i spunem, fără căpătâi, care dormea într-o peșteră, este atras de ritmul bătăilor pietrelor și de cântecul vesel și dorește să se alăture grupului. Inițial este respins, însă, într-un târziu... dar mai bine nu, mai bine urmăriți voi videoclipul! Școală altfel, copii, peisaje superbe, muzică și dans, cer senin, liniște și calm, pace interioară: iată ce vă propune acest videoclip.
Cum se leagă evenimentele între ele – ceva de
speriat (la modul propriu, cel mai propriu, forțând un pleonasm)! Că stau
oamenii în casă, că pică economia, că nu se mai joacă fotbal pe nicăieri, că
s-a amânat și Campionatul European, că s-au amânat chiar și Jocurile Olimpice,
că nu se mai găsește pe rafturi prin magazine nici mălai și nici făină, că
drojdia a devenit o rara avis de nu-mi mai poate face nevasta o gogoașă de-aia
înfuriată, că se întoarce diaspora la matcă (fără grozavul ajutor de 25.000 de
Euro promis cândva, de un fost Prim Ministru al României, că sunt depășite
cadrele medicale de ritmul creșterii ratei îmbolnăvirilor, că vor fi și mai
depășite, că au răni la mâini, că nu sunt măști, nici ventilatoare, că au
început să apară primii morți, că armata este în stradă, că Marcel Velea, că
Marcel Ciolacu, că Dragnea și Dăncilă, că Orban și Arafat, că Băsescu și Iohannis,
că s-a stricat vremea…
Ieri a decedat la Paris, în vârstă de 84 de ani,
scriitorul român, refugiatul politic Paul Goma. Din cauză de COVID-19. Altfel,
probabil, nu s-ar fi scris nimic. Sau… mai nimic.
Ar fi și de înțeles, atâta vreme cât vechiul regim
totalitar îi retrăsese cetățenia și-l alungase din țară (nu era român!), iar
celălalt regim, actualul, refuzase să i-o înapoieze (să rămână unde este!).
Bine, eu îi înțeleg și pe ăia, și pe ăia: prea a tras (Paul Goma) cu tunurile
în toți. Nu și-a cunoscut interesul; dacă ar fi acceptat să fie și el un pic mai
prietenos…
Informându-mă și aflând una și alta despre scriitor,
mai urmărind și câte un clip video, mi-am dat seama că, incontestabil, omul
Paul Goma avea coloană! A fost genul acela incomod, al individului care are o
anumită conduită de viață („cele zece porunci”, în general, nerespectate de
creștini sau dharma, atât de prețioasă pentru asiatici) de care se ține, fără a
se accepta compromisuri. În balanța vieții a jucat totul pe o singură carte:
cea a respectului de sine! Ar fi putut accede la funcții importante, ar fi fost
publicat, ar fi câștigat bani și faimă. N-a fost să fie. Verticalitatea l-a
costat toate acestea. Plus câțiva ani de pușcărie și de domiciliu forțat în
Bărăgan.
Singur într-un ocean tulbure sau, mai bine spus, tulburat.
De lașitate, de incompetență, de parvenitism, de răutăți, de trădări…
Opera sa ar putea fi considerată un manifest
politic, atâta vreme cât sursa de inspirație a reprezentat-o propria viață, o
viață de transfug cu care s-a confruntat încă din copilărie, odată cu refugiul
părinților săi din Basarabia în România în urma Pactului Ribbentrop-Molotov și
care l-a urmărit întreaga existență. Mai mult chiar, singur a recunoscut că,
modelul său de a scrie, alegerea subiectelor, tratarea și redarea lor, i-au
fost inspirate de Soljenițîn.
Alungat de colo-colo (din cauza gurii mari care ar
fi făcut mai bine să stea închisă), răzvrătitul a trecut prin toate
experiențele neplăcute posibile. Stau și mă întreb dacă, vreodată, Paul Goma a
avut parte de senin pe cerul vieții sale. I-o fi suflat și lui, vreodată,
vântul din pupa? Din ce-am constatat, a înfruntat multe furtuni. Singur. Cu
vântul în față.
Era firesc ca, în astfel de condiții omul să se
radicalizeze și scriitorul să scrie în consecință.
Am în bibliotecă o singură carte de-a scriitorului:
„Din Calidor”. Închei aici – merg să citesc.
După cum spuneam, ieri, 25 martie 2020, a murit, la
Paris, scriitorul Paul Goma. Din cauză de COVID-19.
Remo Germani a fost un cântăreț italian aflat în mare vogă în anii '60 ai secolului XX. În această postură, de mare vedetă, a vizitat România în mai multe rânduri, repurtând un mare succes în fața publicului autohton, succes datorat atât farmecului personal și șlagărelor care deja îl consacraseră, cât și „setei” românilor de a vedea și altceva... altceva. Era tânăr, frumos, relaxat, cu voce și timbru plăcut, fără aere de vedetă - avea priză la public. Șlagărele sale au fost date frecvent pe postul național de radio, iar „Electrecord” i-a scos mai multe discuri. Ușor de reținut, au fost fredonate mult timp de tinerii vremii.
Povestea pe care v-o propun se bazează pe fapte reale, trăite de subsemnatul și reprezentând una din frumoasele amintiri ale copilăriei. Iat-o, scurtată puțin, pentru a vă face lectura mai ușoară:
La ragazza del mio cuore sei
Cam aşa suna un slagăr al sfârşitului anilor ’60 în interpretarea celebrului Remo Germani. Era unul din
multele pe care le fredonam în baie, dimineaţa sau în
faţa oglinzii mari din camera mea, când mă gândeam la vreo colegă de clasă
şi-mi făceam planuri imbatabile de cucerire a… redutei inimii victimei mele ori mă închipuiam o mare vedetă ce
tocmai se produce în faţa unui public în extaz, dominat de fete superbe şi îndrăgostite...
de mine, bineînţeles. În ce
priveşte partea cuceririi… mai rămânea doar să-mi păstrez acelaşi aplomb şi în
momentul decisiv, cel al întâlnirii de a doua zi de la şcoală.
Ce ani superbi! Ce vârstă a inocenţei! Câtă naivitate, expansivitate,
câtă încredere de sine şi lipsă de griji!
Eram un copil – aproape adolescent, de fapt – cu aceleaşi probleme ale
enervantelor coşuri, a cărui inimă îşi acelera ritmul bătăilor la cel mai
cuminte zâmbet al unei fete, ce-şi făcea lecţiile cu
revista Rebus sau vreun roman de
dragostesub caietul de teme…
Cum s-o abordez eu pe Gabriela
mâine şi să-i spun că o iubesc? Această întrebare mă frământa zilnic înainte de plecarea spre şcoală şi
era dublată întotdeauna de o alta, mai chinuitoare, mai obsedantă: Şi dacă şi ea îmi spune că mă iubeşte, ce
fac atunci?!
Nu în acei ani am găsit răspuns la această dilemă.
Inima îmi dădea semnale, dar eu nu puteam pricepe nici în ruptul capului
înţelesurile lor şi prin ce s-ar putea materializa această iubire împărtăşită.
Anii gimnaziali au trecut, curtea
mea asiduă s-a rezumat doar la… îmbrânceli şi tras de cozi, iar la sfârşitul
clasei a VIII-a, iubita mi s-a mutat împreună cu părinţii la Bucureşti. A fost
una din primele mele suferinţe sentimentale. Şi nici măcar nu i-am spus că o
iubesc!
.............................................
În
clasa a V-a ne-a venit la muzică o profesoară tânără, înaltă şi frumoasă,
proaspăt absolventă a Conservatorului. Eram mulţi băieţi în clasă, cu uitături
obraznice încă de atunci. Doar că... profesoara noastră de muzică ne-a devenit
şi dirigintă şi s-a ocupat de noi ca o mamă de proprii copilaşi şi... ne-a
transmis multe din cunoştinţele ei! Manualele de specialitate erau destul de
elaborate pe atunci, iar profesoara noastră a ţinut morţiş să le folosească: ne-a predat teorie muzicală, ne-a învăţat să solfegiem
la prima citire micile fragmente din carte, ne-a vorbit despre marii
compozitori, ne aducea la ore discuri cu muzică simfonică sau operă, pe care ni
le explica şi pe marginea cărora ne relata mici povestioare adevărate despre
felul în care acestea fuseseră concepute. Tot ea ne-a format deprinderea de a
căuta prin magazine discuri cu muzică clasică la preţ redus. Se găseau!
În
acest stadiu aintervenit şi fratele meu: completându-mi gusturile muzicale în
formare cu îndreptarea atenţiei şi spre genul uşor, sprereprezentanţiiitalieni şi francezi mai ales, spre
muzicalitatea şi poezia acestor şcoli. Canţoneta italiană şi şansoneta fraceză
au devenit repere certe în cultura mea, iar Domenico Modugno, Remo Germani,
Adriano Celentano sau Adamo, Charles Aznavour, Gilbert Bécaud... preferinţe sigure.
Mai era un Johnny Hallyday... dar el cânta altceva: el mergea pe rock. Ceva mai
târziu, pe vremea când învăţam de unul singur să dansez prin cameră, cu scaunul
în braţe, apăruse moda beat. Era
vremea formaţiilor cu The în faţă, Beatles fiind, de departe, cel mai în
vogă grup. Urmau Rolling Stones, Bee Gees...
În acest stadiu pot spune că-l depăşisem pe fratele meu, el rămânând fidel
multă vreme doar muzicii franţuzeşti sau italieneşti.
Întrucât eram un slăbănog deşirat şi neîndemânatic, lipsit de orice urmă
de talent la fotbalul de maidan (în poartă, însă, eram imbatabil!),fratele meu – dupăeşeculcuboxul – m-a orientat spre
handbal. Eram înalt, stângaci (la propriu) şi foarte ambiţios, doritor să ajung
în naţională, campioană mondială pe vremea aceea. Era şi uşor să-ţi găseşti idoli,
printre atâţia campioni celebri în toată lumea: Costache 1, Costache 2, Mozer, Gruia, Gaţu sau marii
portari Redl, Penu… Ce vremuri! Ascultam cu sufletul la gură la radio, iar mai
târziu urmăream la televizor finalele de campionat mondial sau european în
compania formaţiilor U.R.S.S., sau R.D.G., sau a Suediei, a Cehoslovaciei… Erau
finale ce se terminau doar după prelungiri, la diferenţă de un gol, maximum
două. Din fericire, de cele mai multe ori, pe vremea aceea, noi eram cei ce
culegeam laurii supremi! Pe atunci, ţări ca Franţa
sau Spania făceau primii paşi în handbal şi luau lecţii de la noi…
Evocând acum acele vremuri, constat că am avut parte de nişte modele
deosebite, atât în familie, cât şi printre stelele
timpului. Aş încerca să fac o comparaţie cu exemplele ce li se oferă
tinerilor acum, dar îmi este teamă că nu aş fi obiectiv şi, din acest motiv, mă
abţin. Nu sunt sigur că gândirea şi puterea mea de înţelegere şi acceptare a
evoluat la fel de rapid cu cea a noilor sisteme de valori.
Oricum, acele modele rămâneau pentru mine doar lastadiul de idoli intangibili, posibilitatea
întâlnirii lor în lumea reală reprezentând doar o altă fantezie de-a mea.
Marile vedete ale muzicii uşoare ce ne-au vizitat ţara pe vremea aceea se opreau
la Bucureşti sau, mai târziu, pe scena Festivalului de la Braşov, iar marii
sportivi… doar la radio sau TV.Şi,
totuşi… Niciodată nu trebuie să încetăm să credem în minuni! Nimic nu ne poate
fi interzis cu adevărat, dacă ne însoţim de un optimism… chiar pueril!
Prima mare vedetă de care-mi amintesc că a apărut pe micile ecrane
alb-negru ale televizoarelor noastre Cosmos
– pe care gospodinele aşezau, grijulii şi mândre, câte un mileu de macramé,
bine apretat şi un bibelou de sticlă sau porţelan – a fost Remo Germani. Sunt
mai multe detalii ce mi-au rămas în minte. La prima vizită în România – se
spunea că de la aeroport a venit direct pe scena unde se ţinea spectacolul –
artistul a venit singur, neînsoţit de formaţia proprie. Încerca să-l acompanieze
orchestra Radioteleviziunii, dar, fără nicio repetiţie… era greu să se obţină
vreun rezultat acceptabil. Practic, a avut loc o… probă de spectacol, cu
spectatori. Performanţa artistică a lăsat de dorit, doar farmecul cântăreţului
a mai salvat câte ceva. Remo Germani – prezenţă obişnuită pe scena celebrului Festival
de la San Remo – era pe atunci un tânăr înalt (aşa îmi apărea mie!), subţirel,
plin de şarm şi… posesor al unor gingii ce nu puteai să nu le observi.
Bănuiesc, totuşi, că ori spectacolul a avut o cifră de afaceri convenabilă
pentru toată lumea, ori italianul a dorit să se prezinte la adevăratele
valenţe, cert este că acesta ne-a mai vizitat ţara în câteva rânduri.
..............................................
Abia acum începe povestea ce vreau să v-o spun. Urmează... fantasticul! Pentru cine nu ştie, Dunărea nu este un fluviu tocmai prietenos cu
imprudenţii, are multe anafoare şi-şi ia, în fiecare an, nedoritul tribut de
vieţi umane, de regulă copii! De altfel, pe mine mama nici nu m-ar fi lăsat să
merg singur la Dunăre, fratele meu fiind şi paznicul şi ocrotitorul, nu numai
profesorul meu de înot.
Intrând în fluviu și ajuns cu apa la gură, Lulu îmi dădea un uşor impuls spre mal iar eu, mai
ţipând, mai înghiţind o gură de apă şi tuşind, dădeam dezordonat din mâini şi
picioare până ajungeam la mal plângând şi jurând că nu o să mai merg niciodată
la plajă cu el. Bineînţeles, uitam până a doua zi, când se repetau rugăminţile
mele şi promisiunile fratelui meu în ce priveşte lecţiile de înot. Trebuie să
recunosc faptul că, dacă Lulu nu ar fi fost consecvent cu mine în această
problemă, nu aş fi reuşit mai târziu să fac atâtea cuceriri sentimentale pe
malul apei!...
Ziua
de vară ce o evoc acum nu prezenta nimic deosebit faţă de altele similare
petrecute pe plaja înfiinţată ad-hoc pe unul din coturile mai ferite ale
Dunării la Galaţi şi frecventată de copii şi adolescenţi cât era vacanţa de
mare. Nisipul foarte fin, chiar dacă rar în unele locuri, lăsând loc pământului
uscat, frigea sub dogoarea soarelui torid şi te îndemna să parcurgi orice
distanţă, oricât de mică, în fugă. Sub tălpi – nisipul încins, deasupra capului
– soarele ca o minge de foc, fotbalul sau voleiul de plajă... toate acestea te
epuizau fără să-ţi dai seama. Doar apa răcoroasă a fluviului reuşea să ne
menţină energiile până la întoarcerea acasă. Îmi amintesc că, atunci când ne încingeam
la joc, ca să nu avem întreruperi, câte unul care se simţea sfârşit ruga un
prieten de pe margine să-l înlocuiască vreme de câteva minute, cât să facă o
binefăcătoare baie. Tuturor ne venea rândul să apelăm la astfel de servicii.
Jocul se strica dintr-o dată, când arşiţa devenea insuportabilă şi toţi se aruncau
în apă, prilej de noi jocuri, de noi ţipete, de noi întreceri sub ochii
admirativi ai fetelor de pe margine.
Mâncarea? Apa? Hrana de bază era reprezentată– invariabil de acum – de celebra brânză cu
roşii, întotdeauna încinse de arșita soarelui, uneori şi nişte ouă fierte, iar pentru
apă... pleca mai în larg câte un înotător şi încărca o sticlă de un litru cu
o... porţie de Dunărecam tulbure, cu
gust de peşte, dar atât de bună! Apa recoltată mai din larg era considerată de
noi ca fiind excelentă, iar sticla trecea, fără nicio jenă sau restricţie, din
gură în gură. Încrederea şi pofta de viaţă ce ne caracterizau atunci, ne permiteau
să facem abstracţie de mizeriile cărate de Dunăre, uneori chiar sub ochii
noştri...
În ziua respectivă îmi terminasem sâcâitoarele lecţii de înot şi jucam liniştit
fotbal cu copiii de vârsta mea. Ţipetele, căzăturile şi zgârieturile făceau
parte din normalul vârstei şi al vacanţei fără griji trăite în cel mai desăvârşit
decor natural. Deodată...
Deodată... pentru o clipă... – o clipă scurtă, ca orice clipă,
bineînţeles, dar eternă atunci – timpul s-a oprit! Pe plaja copilăriei
vacanţelor noastre de vară modeste şi fericite au apărut două limuzine! Am
scris corect: două limuzine! Şi când folosesc
o astfel de formulare, nu fac referire la vreo Dacie 1100 (nici nu sunt sigur dacă marca apăruse deja), ci la două
luxoase maşini albe sau, posibil, de un crem deschis, două splendide Mercedes, cu numere străine! Pentru cei
care au trăit acele vremuri şi reuşesc să facă un exerciţiu de memorie, pot să
confirme şi să justifice uimirea noastră de atunci. La o astfel de apariţie,
oriunde ar fi fost ea pe teritoriul României socialiste, s-ar fi adunat lumea ca la urs! Exact aşa cum am văzut eu de
curând că alergau copiii africani după o maşină şi după nişte străini, nişte
albi, într-un documentar, la fel şi noi, ca la un semnal, am luat startul spre
cele două superbe apariţii. Doar că surpriza noastră nu avea să se oprească
aici. S-au deschis portierele şi...
-Băi, ăla nu e Remo Germani?!
-Remo Germani este, băi!
Remo Germani pe plaja noastră! Marele REMO GERMANI! REMO GERMANI în carne și oase pe
anonima şi deloc amenajata plajă de la Galaţi! Idolul româncelor ce visau în
taină la feţi frumoşi şi la lirele italiene cu puterea lor de iarba fiarelor şi a adolescenţilor
dornici să-l copieze în toate pe modelul lor căruia însă nu-i percepeau decât
strălucirea!
Într-o clipă, maşinile şi toţi cei care au coborât din ele erau
înconjuraţi de tinerii de pe plajă. Doar cei pe care evenimentul i-a surprins
în apă au venit ceva mai târziu, curioşi şi ei să afle mai degrabă ce s-a
întâmplat de s-a tulburat liniştea unei obişnuite zile de vară.
Nu-mi amintesc să fi observat ceva ce să
semene a ceea ce azi numim bodyguard.
Vremurile de atunci erau cuminţi şi
noţiunea aceasta nu fusese inventată.
Au
început, venite din toate părţile, aidoma obişnuinţelor de azi, dar complet dezorganizat,
interviurile spontane ale... proaspăt licenţiaţilor ziarişti. Lipseau doar flash-urile aparatelor de fotografiat:
-Ce mai
faci, băi, Remo Germani?
-Cum ai
ajuns tu tocmai aici, pe plaja noastră?
-Remo,
Remo!
-Cântă-ne
şi nouă ceva!
-La ragazza del mio cuore!
-Ba nu,
dă-i pe Non andare col tamburo!
Artistul zâmbea amuzat făcând semne prieteneşti tuturor şi încercând să
înţeleagă câte ceva din solicitările noilor fani. Grupul tinerilor era,
evident, paşnic şi bucuros dar şi, în continuare, uimit de evenimentul în plină
desfăşurare. Artistul şi grupul său nu apucaseră să-şi desprindă spinările de
frumoasele lor maşini, dar nici nu dădeau semne de nervozitate sau sperietură;
din contră! Ziariştii români puneau
întrebările în limba maternă, italienii răspundeau tot în maternă, dar în a
lor!
- Do you speak English? – a
sunat timid o întrebare din partea italiană, încercând să… rezolve Babilonul.
- Parlez vous français? – a
mai venit o încercare, la fel de timidă.
Grupul de gălăgioşi a amuţit dintr-o dată, toţi căutând, stânjeniţi, din
priviri, sprijin în altă parte, alături, la vecin sau în zare, undeva,
nedefinit…
Ca la un semnal, parcă dinainte vorbiţi, toţi l-au împins în faţă pe
Lulu, fratele meu.
- El vorbeşte bine franţuzeşte! Lulule, cere-le nişte bilete la
spectacolul de deseară!
- Întreabă-i, băi, cum de-au ajuns tocmai pe plaja noastră! – veneau
alte îndemnuri.
- Ia-le faţa macaronarilor!
Eram foarte mândru: Lulu era fratele meu! Era recunoscut ca un foarte
bun înotător, trecea în fiecare zi Dunărea înot, ca o dovadă supremă de
bărbăţie ce se cerea întreţinută şi mai ştia şi foarte bine limba franceză!...
Era un fel de leader iar eu… eu eram
fratele lui! Căutam să mă ţin strâns de mâna lui, să nu pierd nici eu nimic din
acel moment de… glorie estivală, locală dar şi… naţională. Îmi bombam pieptul
slăbănog în faţă, căutând să par mai mare şi mai puternic decât eram şi, pe
furiş, îi studiam îndeaproape gingiile cântăreţului, ce pe mine mă impresionaseră
şi mă făcuseră să mă cercetez şi să mă hlizesc mult în oglindă, acasă.
- Oui, je parle français! – se
auzi curajoasă vocea fratelui meu.
- Zi-le, mă, ceva! – sunau
îndemnurile tovarăşilor de plajă.
Într-o linişte şi ordine aproximativă a urmat dialogul între fratele meu
şi unul din însoţitorii artistului, din care noi am aflat ceea ce se cunoştea
deja, că seara urma să aibă loc la grădina de vară, concertul lui Remo Germani,
iar italienii, dornici de puţină relaxare, să-şi exprime dorinţa unei… miuţe!
Strigătele, uralele au umplut plaja şi, cu toţii grămadă, într-o îmbulzeală
veselă, s-au deplasat spre terenul de joc unde urma ca România să învingă –
pentru prima dată în istorie – selecţionata Italiei! Păcat că a fost doar un amical! Mare păcat! Şi ce căpitan faimos
avea gruparea din Cizmă!...
Bineînţeles, goana dezordonată după minge s-a terminat
printr-o baie generală în Dunărea răcoroasă. Grupul entuziaştilor tineri îl
urma pe artist şi pe ai săi peste tot, şi pe uscat şi în apă, asemenea unui roi
ce-şi înconjoară permanent matca, protejând-o şi venerând-o. Vremea a trecut
destul de repede pentru artişti: concertul de seara nu permitea întârzieri! Fratele
meu a revenit în prim plan şi, alături de el, şi eu îmi culegeam porţia de
glorie. Italienii nu ştiau cum să iasă spre oraş şi aveau nevoie, în
continuare, de un ghid şi de cunoştinţele de limba franceză ale fratelui meu.
Astfel am ajuns să urcăm într-una din maşini – cea cu Remo Germani! – alături
de şofer şi de vorbitorul italian al limbii de pe Sena. Lipit de Lulu, urmăream
cu privirea buzele celor doi, încercând să înţeleg direct de la sursă, dar
bazându-mă, totuşi, pe fidelitatea traducerilor fratelui mai mare. În acelaşi
timp, nu-l scăpam din ochi pe marele Remo Germani, minunea copilăriei mele,
urmărindu-i fiecare grimasă şi, bineînţeles, gingiile!
Disc cu Remo Germani apărut la „Electrecord” - captură de pe net
Maşinile au lăsat gropi în nisip atunci când au demarat în forţă de... Mercedes, împinse, mângâiate şi admirate
pe furiş de membrii nou înfiinţatului fanclubRemo Germani. Uralele, semnele de prietenie spontane şi sincere, proprii vârstei
noastre crude de atunci, ca şi îndemnurile insistente adresate fratelui meu de
a obţine bilete la spectacolul de seara, ne-au urmat până am reuşit să rulăm cu
o viteză mai mare decât alergătorii de pe margine. Toţi din interior eram
foarte bine dispuşi, iar românii îndrăznesc să afirm că... fericiţi! Odată depăşită
mulţimea gălăgioasă, italienii ne-au întrebat ce muzică dorim să ascultăm.
Bineînţeles că Remo Germani! Atunci altceva ne-a surprins şi ne-a lăsat muţi de
uimire, doar privirile schimbate între mine şi fratele meu exprimându-ne
gândurile: Remo Germani a ales dintr-un
teanc de discuri single (din acelea
occidentale, mici și cu gaură mare la mijloc), unul anume pe care l-a introdus într-un pick-up de maşină, neobservat de noi
până atunci. Habitaclul a fost inundat de muzica idolului nostru, unul din
şlagărele consacrate deja încântându-ne şi făcând şi mai specială aventura noastră. După fiecare piesă trebuiau
manevrate discurile, dar la vremea respectivă performanţele tehnice ce ni se
revelau depăşeau orice închipuire a noastră, iar noi trăiam intens momentul. Nu
ne-am dat seama când am ajuns în oraş şi ne-am despărţit de idolul nostru şi de
trupa sa. Nu eram deloc dezamăgiţi, ci din contra! La despărţire, Remo Germani
i-a amintit fratelui meu să vină seara la spectacol, la intrarea artiştilor,
unde îl vor aştepta două invitaţii. Abia de curând, la o întâlnire de familie,
evocând unele din momentele copilăriei şi amintindu-mi şi de Remo Germani, l-am
întrebat pe fratele meu dacă fusese seara la spectacol. Eram curios să aflu
dacă artistul a fost un om de cuvânt, pe măsura celebrităţii şi jovialităţii
prezentate: nu, Lulu nu fusese la spectacol!
Avea o întâlnire mult prea importantă cu o... fată şi, la vârsta aceea, o
astfel de oportunitate avea prioritate. Chiar şi în faţa lui Remo Germani!
Oricum, în acea zi, noi ne-am îndreptat spre casă epuizaţi fizic şi
flămânzi, ca de fiecare dată, dar fericiţi şi fredonând un şlagăr la modă:
La ragazza del mio cuore sei...
Brăila,
1 iulie 2009
(Publicat în Monitorul de Brăila, în serial, în perioada 29 iulie 2009 - 5
august 2009 și în volumul de proză scurtă: Am fost și eu revoluționar!, editura Olimpiada, Brăila, 2011.)
Q era un băieţel şi taică-su îl închisese în camera lui pentru că stricase radioul. De fapt, protestase Q, el nu îl strica, ci îl repara, doar că nu toate lucrurile îţi ies din prima.
Era prizonier, ceea ce nu-i prea plăcea, dar mai tare îi displăceau copiii plângăcioşi, aşa că nu s-a descurajat şi a spus că „Nu contează, tot o să găsesc eu o soluţie bună ca să trec peste asta”. N-avea chef să se joace, aşa că s-a gândit cum să repare radioul. „Cum să repar radioul? Cum să repar radioul? Cum să repar radioul? Cum să repar radioul?”... şi a adormit.
Dar s-a trezit dup-un sfert de oră, cu idei mari în bostănelul lui genial. A visat că, ei bine, propriul lui cap este un aparat de radio!!!! „Ce frumos te poţi juca aşa!”
Cum se deschide un nou univers
Aşa că a început să caute posturi cu acest radio. A încercat el cu entuziasm, dar nimic... „Ei bine”, îşi spuse Q, „poate radioul meu nu e pus în priză! Cum să-l pun în priză? Cum să-l conectez?”... Atunci îşi aminti de o bucată de afiş pe care o rupsese de pe un stâlp în oraş, pentru că-i plăcea poza de pe afiş. Parcă vorbea acolo de o conexiune... Uite poza! Q citi încet de pe fragmentul rupt: „... conexiunea” (aici lipsea un fragment mai mare din text) „... întindeţi... mâinile... spre... poză...”
„E mai simplu decât să bagi ştecherul în priză”, cugetă Q şi întinse mâinile spre poza zâmbitoare a Doamnei în Roşu. „Era bine!... chiar foarte bine...” şi stătu aşa vreun sfert de oră. Simţea liniştea, simţea cum spaţiul şi timpul devin nelimitate în jurul său, simţea cum Doamna în Roşu îi spune să nu se mai simtă vinovat pentru că a stricat radioul, pentru că Ea îl iubeşte oricum.
„HEEEEEEEEEEEEEEIIIIIIII!!!!!!!!” strigă Q în gândul său, „Era adevărat!!!! Chiar am prins postul!!!! Chiar am un radio în cap!!!!” Q exulta: „Ce drăguţă e Doamna! Ce post mai bun aş putea să prind decât pe-al Ei!”
De ce cred mamele că ele știu totul?
Cu siguranţă ar mai fi stat să asculte postul mult şi bine, dar chiar atunci veni maică-sa de la serviciu, grăbită ca întotdeauna, şi-i zise că poate să iasă afară, dar să nu mai facă prostii că a doua oară n-o să-i mai meargă aşa de uşor. „Ce poză e aia?” mai întrebă maică-sa. „Yoga? Yoga nu e bună”, declară maică-sa şi-i smulse poza.
Q fu de data asta chiar indignat de tot, dar nu aveau de gând să-l asculte şi să-i dea poza înapoi. „Cum să ascult postul Ei, dacă nu mai am poza?” se bosumflă Q. „Ce oameni am şi eu ca părinţi, mai bine fug de acasă!”
În cele din urmă renunţă să mai fugă şi-şi spuse că tot va găsi el o soluţie bună la asta. Deci stătu în lotus, pentru că acum aflase că făcea yoga, şi încercă să fixeze postul la radioul din cap. „E bruiat rău”, cugetă Q, „care se pricepea şi la chestii din astea. Îmi vin tot felul de gânduri care nu sunt ale mele şi nici nu mă interesează.”
Renunţă la lotus, pentru că îl dureau picioarele, şi-şi zise că poate Doamna în Roşu îi va fixa chiar Ea postul. Aşteptă un pic să se întâmple asta. Parcă era mai bine acum, dar postul tot era bruiat.
Cineva ne așteaptă dincolo de limitări
Apoi înţelese că undele care veneau de la Doamna în Roşu trebuiau să fie speciale, pentru că sigur Ea îi iubea toţi ca o mamă bună, era sigur de asta. Trebuiau să fie nişte unde nelimitate, pentru că Ea îi iubea pe toţi, în mod nelimitat. Aşa că Q îşi aminti că, de fapt, lipsa limitelor a simţit-o chiar prima dată, adică Infinitul. „DAAAAAAA, acum prind iar postul....”
Postul lui emitea mereu şi Q asculta oricând avea timp, ba uneori asculta şi în mers frecvenţa infinită, care mărea timpul şi spaţiul până clipele deveneau veşnicii şi spaţiul din jurul lui devenea nesfârşit. Cu timpul înţelese de ce nu reuşise să prindă postul fără poză: gândurile pe care le avea erau ceva limitat, şi nici măcar nu erau ale lui, ar fi vrut să scape de ele.
Cu timpul încercă să descopere infinitul pur, care să fie şi dincolo de limitarea timpului, care îi face oamenii grăbiţi, şi dincolo de limitarea spaţiului, care-i face pe oameni stresaţi în autobuzele aglomerate. „Unde se întâlnesc nemărginirea spaţiului şi timpului?” Iar postul Ei îi transmise: „Spaţiul şi timpul sunt complementare şi se unesc într-o explozie de bucurie. Dacă apare şi Infinitul, atunci e o stare specială, pe care am putea-o denumi starea în care miracolele apar.”
Cu antenele îndreptate către Infinit
„Dar cum pot prinde mereu postul?” îşi întrebă el Mama sa Infinită, aşa cum îi plăcea acum să-i spună Doamnei. Iar Ea îi răspunse: „Ai o antenă la radioul tău, pe coloană. Fii atent la antena aceasta şi vei recepţiona mereu unde pe care le simţi reci în palme. Aceste unde te vor trimite în starea de miracol, dacă încerci mereu să te apropii de esenţa lor.”
Iar Q era fericit, pentru că mereu reuşea să le simtă mai profund. Din cauza asta, se simţea mult mai liber şi uşor acum. Iar când se plictisi şi de asta, Mama sa Infinită îi spuse să simtă undele reci şi în ceilalţi, pentru că şi ei au antene, doar că sunt coborâte la baza coloanei.
Iar Q simţi într-adevăr Infinitul în fiecare om, şi se bucura de lucrurile minunate care se petreceau atunci când în fiecare dintre oameni perfecţiunea ieşea cumva la iveală. Iar radioul din cap i se muta şi în inimă şi simţea că nu şi-ar putea dori ceva mai frumos!
Le petit cordonnier - o frumoasă și plină de dramatism istorie (ca toate ale șansonetiștilor) lansată de Françis Lemarque în 1956. Este povestea unui mic cizmar, îndrăgostit de dans, care terminase de făcut o pereche de pantofi de damă când, în prăvălia sa, a intrat o tânără ce voia să-i cumpere. Fără a sta pe gânduri, cizmarul îi promite că i-i va dărui, dacă va accepta să meargă cu el la dans. Contrariată, tânăra îl repede: Micule cizmar, tu ești un prost dacă-ți închipui că poți cumpăra dragostea cu o pereche de pantofi! Dar, tentată de ofertă (ca o femeie normală👧), o acceptă și pleacă cu pantofii sub braț. Fericit, micul cizmar se ferchezuiește👦și merge să se-ntâlnească cu tânăra la dans. Aici însă, fata îi râde în nas (ceva gen: „cotul și pișcotul/labele și botul”) și-i repetă reproșul: Micule cizmar, tu ești un prost dacă-ți închipui că poți cumpăra dragostea cu o pereche de pantofi! Dar, minune: doar ce-a făcut trei pași că, pantofii, care fuseseră vrăjiți (cizmarul nu era el chiar așa de prost😉!), au început s-o învârtă pe tânără într-un dans amețitor, care-a ținut toată noaptea! Într-un final, epuizată, s-a pus pe plâns și și-a cerut iertare: Micule cizmar, oprește, tu m-ai făcut să-mi pierd capul; sigur nu ești un prost dacă ai reușit să mă vrăjești! Micule cizmar, oprește, facă-se voia ta, din inimă îți spun, vreau să dansez cu tine toată viața💑! Ritmul alert, chiar invită la dans și, asemeni celor doi eroi, îți vine să încalți „pantofii fermecați” și să li te alături.
În ceea ce îi privește, conform obiceiului, cei doi tineri au trăit fericiți împreună până la adânci bătrâneți.
O variantă ceva mai ritmată și mai expresivă datorită punerii în scenă a poveștii, o avem în interpretarea lui Dorothée.
LE PETIT CORDONNIER
Un petit cordonnier qui voulait aller danser
Avait fabriqué
De petits souliers.
Une belle est entrée qui voulait les acheter,
Mais le cordonnier
Lui a déclaré:
Ils serons à vous sans qu'ils vous coûtent un sou,
Mais il vous faudra
Danser avec moi.
Ils serons à vous sans qu'ils vous coûtent un sou,
Mais il vous faudra
Danser avec moi.
Petit cordonnier t'es bête bête,
Qu'est ce que t'as donc dans ta tête tête,
Crois-tu que l'amour s'achète chète
Avec une paire de souliers?
Mais la belle accepta, elle emporta sous son bras
Les petits souliers
Pour aller danser.
Cordonnier tout réjoui a mis ses plus beaux habits
Et s'est pomponné
Pour la retrouver.
Mais hélas quand il a voulu la faire danser,
Elle a refusé,
Lui a ri au nez.
Mais hélas quand il a voulu la faire danser,
Elle a refusé,
Lui a ri au nez.
Petit cordonnier t'es bête bête,
Qu'est ce que t'as donc dans ta tête tête,
Crois-tu que l'amour s'achète chète
Avec une paire de souliers?
Mais à peine la belle avait-elle fait trois pas
Que ses petits souliers
Furent ensorcelés.
Elle se mit à tourner comme une toupie déréglée
Et les musiciens
N'y comprenaient rien.
Elle tourna tourna jusqu'au petit matin
Et toute épuisée
Se mit à pleurer.
Elle tourna tourna jusqu'au petit matin
Et toute épuisée
Se mit à pleurer.
Petit cordonnier arrête rête,
Je me sens tourner la tête tête,
Tu ne dois pas être bête bête
Pour m'avoir ensorcelée.
Petit cordonnier arrête rête,
Que ta volonté soit faite faite,
Toute la vie le coeur en fête fëte
Dans tes bras je veux danser.
Și încă o variantă, într-un stil asemănător cu cel al lui Francis Lemarque, în interpretarea lui Yvette Giraud:
