Din când în când nu strică o provocare
pentru a ne scoate din amorțeala minții sau din rutina cotidianului. Răsfoind
o antologie de poezie universală, dar gândidu-mă și la una dintre axiomele
universului sacru „la început a fost cuvântul și cuvântul a fost Dumnezeu”, am
început – mai în glumă, mai în serios – să mă întreb, ce-o fi fost întâi:
omul sau poezia?
Și, meditând eu așa, la lume și cuvânt, am încercat să mă pun, o clipă, în
postura Creatorului – că doar suntem întru „chipul și asemănarea Lui” - și, odată
intrat în rol, mă trezesc, spunându-mi, mulțumit:
Gata, în
șapte zile am creat lumea - e bine!
Creația era frumoasă, era perfectă, dar... mai departe mi-a cam dispărut
„ambitusul”! ce credeți, să fi conținut și poezia în structura ei intimă? Adică
Dumnezeu să fi inclus și poezia în construcția Sa? Posibil, dar nu obligatoriu!
Pentru că, persistând în scenariul de mai sus, am privit lumea în ansamblul
ei și... parcă ceva nu mergea:
Ar mai trebui ceva... ar mai trebui ceva... - mi-am spus și atunci
am creat omul!
Ei, aici a apărut dilema. Am ieșit din ipostaza îndrăzneață în care mă băgasem
și m-am întrebat: poezia o fi lăsat-o Atotputernicul în sarcina omului? Să
observe el însuși frumusețea și să constate perfecțiunea care, apoi, să-l
inspire?
Să-l inspire?! Iată cuvântul-cheie! Păi, în cazul acesta, nu înseamnă că omul,
adică Adam și muza sa, unica Eva, au adus poezia în viața lor? Dacă tot le-a
dat discernământ bunul Dumnezeu...
Cred că scena s-a petrecut cam așa:
- Ați luat mărul, ați încălcat unica poruncă! M-ați dezamăgit! V-am dat totul
de-a gata, dar... se pare că aici am greșit.
Să fi greșit Dumnezeu?! Să nu fi ales „coasta” potrivită atunci când a
creat femeia singuraticului (și tristului) bărbat?! - m-am întrebat în
timpul meditației.
- N-ați știut să prețuiți frumusețea perfecțiunii pentru că nu v-am lăsat
să vedeți și urâțenia care i se opune - a continuat Cel din Înalturi. De acum
încolo... o veți vedea! - o fi tunat Atotputernicul.
Ăștia doi, adică blegul de Adam și cu naiva de Eva, s-or fi făcut mici de tot.
Șarpele... viclean (n-a văzut, n-a auzit), probabil că se hlizea, ascuns, de pe
undeva, de prin frunzișuri. Dumnezeu mai avea de spus:
- Veți avea parte de muncă, de greutăți, iar frumusețea...
Aici, probabil, Șeful S-o fi scărpinat prin barbă, gânditor (Îi era milă de ăia
doi și-I stricaseră și Lui toate ploile) și-o fi decis:
- ... ca să mai aveți acces la ea, va trebui să deveniți voi înșivă creatori de
frumusețe, să vedeți și voi cum este! - o fi încheiat El, cu năduf.
Apoi, după ce S-a descărcat, o fi plecat în treaba Lui și i-a lăsat pe cei doi
în seama... Domnului. Abia atunci și-au dat ei seama că sunt în pielea goală și
și-au tras câte-o frunză-n față, dar... asta-i o altă poveste.
Iar dacă mă întrebați pe mine, încep să suspectez chiar o stratagemă bine
ticluită de către Marele Artist - pentru a se mai deroga puțin de la
atribuțiile legate de acest domeniu. De partea asta să se mai ocupe și
frumoșii ăia doi! - și-o fi spus El în barbă, amuzându-Se de frunzele
pentru care nu găsiseră încă nicio modalitate de a le fixa în partea rușinoasă
- până la realizările de mai târziu ale marilor case de modă, mai
aveau de înfruntat vremurile. Cât îs de caraghioși! Apoi,
uitându-se cu îngăduință la goliciunea lor - mânia Îi mai trecuse - Își
spuse: Dar știi că i-ai făcut frumoși pe copiii ăștia, Moșule?
Dacă mă întrebați pe mine, cred că acesta a fost și mobilul care L-a
determinat pe Creator să-i zămislească pe oameni: era singur, n-avea cu cine să
schimbe o vorbă, cu cine să se certe... și, știți și voi vorba românului: „Rău
cu rău, dar mai rău fără rău!”.
Acum, dacă fac un salt prin timp, cred că era mai bine pe vremea
„olimpienilor”. Ce-o fi fost prin „ograda” lui Zeus”! Cu-atâția zei tineri
și-atâtea zeițe frumoase! Când se mai săturau de hârjoana lor comună, mai
aruncau câte-o ocheadă și pe la pământeni - c-am uitat să vă zic: Adam și Eva,
după ce-au depășit „criza mărului”, s-au pus pe făcut copii. Au avut urmași
frumoși!
În concluzie, ca să n-o mai sucesc și s-o învârtesc, răspunsul la care am
ajuns, cam acesta ar fi: omul, prin iubirile, pasiunile, trădările, suferințele
și... toate celelalte simțiri ale sale, a creat poezia. A participat, în felul
acesta la desăvârșirea Creației - dorința Creatorului!
E bine! - ar fi zis Dumnezeu.
Aceasta-i expunerea mea mai mult sau mai puțin realistă, mai mult sau mai puțin
fantezistă. Acum, însă, vă întreb pe voi:
Coperta volumului “J'habite
la maison aux fenêtres fermées”
Motto: „Nimeni nu e profet în țara sa”
Poetului Ionuț Caragea i-a fost recunoscută din nou valoarea de către confrații francezi, prin atribuirea premiului MOMPEZAT 2019 (vezi Roger Mompezat), de către Societatea Poeților Francezi (Société des Poètes Français), pentru volumul “J'habite
la maison aux fenêtres fermées”, publicat la Editura Stellamaris din Brest (https://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/09/jhabite-la-maison-aux-fenetres-fermees.html). Originalitatea noului volum poate fi intuită încă din start, dacă ne gândim doar la înțelesurile de dincolo de titlu: „Locuiesc în casa cu ferestrele închise”. Două medii, unul limitat de niște pereți reci de beton, celălalt... având ca „limită” doar imensitatea cerului, separate de un perete transparent - fereastra - dar... de netrecut. Ce să fie dincolo? Cum ajung acolo? - pare a se întreba poetul din închistarea spațiului limitat în care se află. Să fie mânat de obișnuitele dorințe pământene sau de chemările altor dimensiuni? Poate... amândouă? Dar... chiar își dorește el să treacă granița? Dacă una din lumile de „dincolo” l-a dezamăgit cîndva și acum preferă „arestul” autoimpus până la o nouă deschidere de „fereastră”? Nu cumva, din inconștient, primește semnalele de alertă asupra unui mediu ostil, mincinos? Doar deschizând toate „ferestrele” volumului, cred c-am putea afla răspunsurile la care a ajuns autorul. Cu siguranță, nu este vorba (doar) de o casă în sens fizic, autorul, fire complexă (poate, complicată, ar sugera unii) fiind, regăsindu-se, de multă vreme, în solitudinea ființei sale spirituale (cealaltă casă). Ionuț Caragea, atent cu cititorii săi, a deschis, în mai multe rânduri, câte o „fereastră” spre poemele cuprinse în volum, în varianta originală, cea franceză, dar alăturându-le și varianta din limba maternă. Iată un exemplu:
"Lada de zestre"
eu trag după
mine o umbră
o ladă de zestre
plină cu gânduri din lumea în care trăiam înainte să vin pe pământ
nu pot zbura
fiindcă lada e grea
pot doar scoate din ea
gândul care devine cuvânt
şi-atunci reuşesc să fac
un mic pas înainte
şi tot
încerc… şi tot încerc
să scot toate gândurile
pentru a fi uşor ca o pasăre
dar oricâte gânduri aş scoate
lada continuă să fie grea
şi-atunci îmi vine să urlu:
nu era
destul să fiu un Sisif
care-şi împinge inima
pe dealul înălţării?
de ce mai trebuie
să trag după mine
şi lada de zestre
plină cu gânduri?
iar pasărea
pe limba ei păsărească
îmi răspunde:
şi eu aş
vrea să fiu un înger
dar când ajung prea sus
îmi cad penele
îmi îngheaţă ochii
şi nu mai pot să respir
tu poţi, cel
puţin, să scrii
cu penele mele
tu poţi, cel puţin, să vezi
dincolo de nori...
"Le trousseau"
je traîne
après moi une ombre
un trousseau débordant de pensées
venues du monde où je vivais
avant que je m’incarne
le vol m’est
impossible
car le trousseau pèse lourd
tout ce que je peux faire c’est enlever
une par une les pensées
qui deviennent mots
ainsi j’arrive à avancer
un pas, un petit pas à la fois
je m’efforce
encore et encore
pour enlever toutes mes pensées
que je sois léger tel un oiseau
toutefois le trousseau reste pesant
et je crie d’impuissance:
n’était-ce
assez d’être Sisyphe
poussant son coeur
en haut de la colline ?
pourquoi faut-il encore traîner
ce trousseau débordant de pensées ?
dans sa
langue
l’oiseau me répond :
comme
j’aimerais moi aussi
être un ange !
mais quand mes ailes
me portent trop haut
hélas, je perds mes plumes
mes yeux se font de glace
et je perds mon souffle
pendant que
toi au moins
tu peux écrire de mes plumes
toi au moins tu peux voir
au-delà des nuages…
Câteva idei se extrag din acest poem. În primul rând, „transcendența”, de care este conștient: eu trag după mine o umbră o ladă de zestre plină cu gânduri din lumea în care trăiam înainte să vin pe pământ. Intră și „lada de zestre” („umbra”) în simbolistica transcendenței: înzestrarea cu care a fost trimis. E dornic de zbor (spiritual vorbind), dar „lada de zestre”, plină de gânduri ce se cer a fi trasformate în cuvinte... îi taie din avânt. Tinde spre perfecțiune: nu era destul să fiu un Sisif care-şi împinge inima pe dealul înălţării? Pasărea, creația pentru care zborul nu are secrete, îl invidiază: tu poţi, cel puţin, să scrii cu penele mele tu poţi, cel puţin, să vezi dincolo de nori... „Tu poți, cel puțin, să vezi/dincolo de nori...” Da, așa îl percep și eu pe Ionuț Caragea: ca „văzând dincolo de nori”. Depășind stadiul întrebărilor asupra misterului „casei cu ferestrele închise”, poetul se desconspiră parțial în poezia „Singurătate”,:
Poetul Ionuț Caragea
nu
aveți nicio idee cu
ce se aseamănă singurătatea din
casa cu ferestre închise
această singurătate care
lenevește ca un şarpe la focul inimii cu
burta plină de amintiri
această singurătate ca
un imens continent negru înconjurat
de-un ocean de
lacrimi toxice
această singurătate ca
un altar pe care sunt sacrificate muzele
de altădată pentru
amintirea gustului unui
sânge care-a fost cândva inocent
această singurătate ca
azilul unei iubiri nebune
această
singurătate ca
intrarea din Infern unde
sunt totodată și
mort și Cerber
da, nu aveți nicio idee cu
ce se aseamănă singurătatea din
casa cu ferestre închise
și numai cel care-o cunoaște poate
deveni stăpânul cuvântului
În primul rând, nu poți să nu constați lipsa punctuației, ca semn al devălmășiei gândurilor și angoaselor care îl domină pe poet. Care se pare că-l asaltează într-un ritm și o intensitate necontrolabilă, de aici și soluția tehnică aleasă de autor. Întrebarea firească care s-ar pune după această observație: mai este stăpânit poetul de aceste metafore sumbre ale vieții? Sau, odată cu scrierea poemului, s-a eliberat? Cred că da, pentru că, scrierea/exprimarea suferințelor sufletești, în general, te eliberează.
Puterea angoaselor îi provoacă poetului o reacție de luptător (nota bene), astfel că poemul debutează cu avertismentul celui care este convins de autenticitatea trăirilor sale și, în același timp, oarecum neînțeles, se închide în propriul cocon („casa cu ferestrele închise”), dând dovadă chiar de agresivitate:
nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea din casa cu ferestre închise
Apoi, începe să se explice, să dea tot el răspunsul, răspunsurile, de fapt, printr-o înșiruire de superbe comparații și metafore.
această singurătate care lenevește ca un şarpe la focul inimii cu burta plină de amintiri
Singurătatea, ca un „șarpe care lenevește cu burta plină” la „focul inimii”. Șarpele (viclean, alunecos, care s-a hrănit - burta plină) lenevește (dar, de fapt, supraveghează) la focul inimii (pasiuni vechi, trădări), gata oricând să „muște”, să rănească din nou.
Apoi:
această singurătate
ca un imens continent negru înconjurat de-un ocean de lacrimi toxice
„Singurătatea”: „continentul negru” (inima „amară”) din mijlocul „oceanului de lacrimi toxice” - ideea este evidentă.
această singurătate ca un altar pe care sunt sacrificate muzele de altădată pentru amintirea gustului unui sânge care-a fost cândva inocent
Poate cea mai dureroasă comparație: „singurătatea”, asemuită iubirii trădate a „inocentului” de către „muzele de altădată”. Comparația, descifrează, din fericire, și starea stabilă actuală a „inocentului” prin precizia specificării: „muzele de altădată”, aceasta lăsându-ne să înțelegem că, în viața poetului, există, la momentul prezent, o muză, muza de-acum - o muză, cu siguranță, puternică, având în vedere creațiile din ultimii ani ai poetului.
Cât de riscant este să iubești și să nu găsești reciprocitate!
această singurătate ca azilul unei iubiri nebune
Da, în astfel de situații, iubirea poate fi „nebună”, atât de „nebună” încât, adeseori, riscă să ajungă la „azil”, un „azil” în sensul fizic, concret sau... cel găzduit de o inimă rănită.
Grozăvia „singurătății” atinge apogeul atunci când e comparată cu „intrarea din Infern”, unde poetul se regăsește în ambele ipostaze: și a „mortului”, și a celui ce-l vrea intrat pentru totdeauna: „Cerberul”.
această singurătate ca intrarea din Infern unde sunt totodată și mort, și Cerber
Se va smulge poetul din această capcană? Nu ne spune nimic deocamdată.
da, nu aveți nicio idee cu ce se aseamănă singurătatea din casa cu ferestre închise
După ce ne avertizează că cineva din afara „casei cu ferestrele închise” nu are cum să înțeleagă „singurătatea”, în ultimele versuri apare fanta de lumină:
și numai cel care-o cunoaște
poate deveni stăpânul cuvântului Da, poetul Ionuț Caragea, putem fi siguri că a devenit „stăpânul cuvântului”!
Poetul Ionuț Caragea și subsemnatul la Oradea, pe unul din
podurile ce traversează Crișul Repede
Scurt istoric autobiografic în încercarea nevinovată de a mă împărtăși din „lumina” premiantului: Despre scriitor am aflat absolut întâmplător în urmă cu câțiva ani când, în căsuța poștală electronică, mi-a intrat un mesaj în care eram anunțat de o nouă apariție editorială, un volum autobiografic al celui ce semna cu numele de... Ionuț Caragea. Întrucât expeditorul a fost darnic și mi-a permis să citesc paragrafe vaste din carte, am putut să-mi dau seama că mi s-a revelat un scriitor autentic, unul al cărui filon creator este caracterizat de multe, de foarte multe carate. Entuziasmat, i-am scris. Dar aceasta este o altă poveste.
Povestea de azi, o poveste adevărată, este despre un poet valoros - Ionuț Caragea - care a primit o nouă recunoaștere internațională: Premiul MOMPEZAT pentru poezie pe 2019, premiu oferit de Societatea Poeților Francezi pentru volumul “J'habite la maison aux fenêtres fermées”. Important: pe lista câștigătorilor se mai află o scriitoare română, Sonia Elvireanu, care a fost premiată pentru volumul „Le Souffle du Ciel”.
Calde și sincere felicitări, Ionuț Caragea! Calde felicitări tuturor laureaților!
(Apărut în revista „Luceafărul” din 27 ianuarie 2020.)
Am primit aseară, de la Chișinău, de la scriitorul Traian Vasilcău, o veste grozavă: după mai mulți ani de muncă asiduă (nici nu vreau să-mi imaginez ce semnifică aceasta) alături de Academicianul Mihai Cimpoi, a apărut, în fine, acest volum uriaș, nu atât prin dimensiuni, cât prin valoarea scriitorilor cuprinși între coperțile sale: ENCICLOPEDIA scriitorilor români contemporani de pretutindeni. Iată doar câteva nume: Ana Blandiana, Carolina Ilica, Daniela Crăsnaru, Grigore Vieru, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Mihai Cimpoi, Dan Verona, Nicolae Dabija. Exemplele le-am redat exact așa cum mi-au fost prezentate, domnul Vasilcău precizându-mi că, în volum, sunt cuprinși mai mulți scriitori din zona Galați-Brăila, printre care și poetul Nicu Arieșescu, prietenul trecut în neființă în luna martie a anului trecut. M-a impresionat mobilul care i-a determinat pe autorii ENCICLOPEDIEI să se angajeze la un asemenea efort. Dar, cel mai bine, vă redau cuvintele domnului Traian Vasilcău:
„Columna Culturii Naționale”
Da,
iată că se poate renunța la cîteva cărți bune de poezii în favoarea unei UNICE
Cărți, în care bat 1.146 (una mie una sută patruzeci și șase) de inimi de frați
români din lumea întreagă!Iată cum ar trebui să arate o
Columnă a Culturii naționale: Scrisă cu Iubire de Neam și Zugrăvită cu aurul
sufletelor despovărate de ura și zavistia nimicitoare de Frați! Destui călăi au aruncat
scriitorii în lagăre comune și apoi în gropi comune chiar. Noi am dorit să realizăm tocmai
opusul lor. Și de astăzi ducem în palme Casa
celor 1.146 de scriitori neuitați. Uriașul volum are 1200 de pagini, incluzând, așa cum a specificat expeditorul mesajului, „1146 de inimi de frați români din lumea întreagă” - MINUNAT! Lansarea va avea loc vineri, 24 ianuarie 2020, în incinta Bibliotecii Naționale din Chișinău, la ora 14.00 și va fi prezentată de către Academicianul Mihai Cimpoi. Pentru cei interesați a „se îmbogăți” achiziționând o astfel de bijuterie literară, prețul este, după cum am fost informat, de 60 Euro (pentru România și alte țări), 50 Euro pentru Ucraina, respectiv 40 Euro pentru Republica Moldova. La care se adaugă cheltuielile de expediție. Pentru participanții la lansare, prețul promoțional va fi de 30 Euro/exemplar. Doritorii se pot adresa domnului Traian Vasilcău pe adresa de e-mail: societateaphoenix1@gmail.com.
Programată pentru data de 10 decembrie 2019, lansarea de carte a fost găzduită de secția „Etnografie” a Muzeului Brăilei „Carol I”. O alegere inspirată, având în vedere faptul că, „Etnografia” brăileană și-a găsit, în fine, un spațiu adecvat și anume, fosta „Casă Alexiu”, în prezent reabilitată. Construită în anul 1910, în casa achiziționată de avocatul Constantin Alexiu (Alessiu) la sfârșitul Primului Război Mondial, a funcționat, înainte de 1989, Casa de Cultură a Municipiului Brăila.
Eroul zilei: romanul „Nostalgii viciate”
Pentru prezentarea (binevoitoare, bineînțeles) și promovarea cărții s-au angajat/și-au asumat riscul (!) poeta Adelina Pop și scriitorul Valentin Popa. De altfel, trebuie evidențiat faptul că Adelina Pop avea tot interesul ca promovarea să fie una de succes, ea luându-și în serios, în acest caz, și riscantul rol de redactor de carte.
Prof. Valentin Popa, Adelina Pop și autorul, Florin Meșca
Cei trei: Valentin Popa, Viorel Coman și Adelina Pop au furat startul și
și-au încrucișat baionetele (opiniile) înainte de a bate gongul oficial
Celor doi, li s-a alăturat, spre a ascuți și mai mult cuțitele (armele dezbaterii), profesorul și scriitorul Viorel Coman.
Publicul: unii urmăreau scena amuzați...
Alții: ceva mai blazați...
Unii nu voiau să fie văzuți... ... în timp ce alții se bucurau că au intrat în posesia unui prețios exemplar din carte...
Armanda Filipine, Gabriela Cloșcă, Virgil Andronescu,
Paula Gurău și Aurel Furtună
Unii și-au organizat propria „bisericuță” punând la cale strategia distrugerii din fașă a nou-născutului roman... - vorba vine: toți îmi sunt prieteni! Aurică Furtună... tot blazat.
Poeții Nicolae Matei, Vasile Mandric și Tudorița Tarniță
În fine, au început dezbaterile. Adelina Pop invită cititorii la sinceritate atunci când vor lectura romanul, la sinceritate față de ei înșiși pentru că, da, în carte sunt atinse puncte sensibile, sunt devoalate anumite erori umane, erori ce pot fi foarte ușor taxate și speculate în lipsa autodiscernământului celui care urmează să „dea cu piatra”. Observație: cele trei videoclipuri care urmează conțin doar scurte fragmente din prelegerile vorbitorilor.
Profesorul Valentin Popa, după ce face o sinteză rapidă a narațiunii cuprinse între filele romanului, evidențiază alte două aspecte asupra cărora atrage atenția:
darul autorului în prezentarea aventurilor galante, romanul cuprinzând și câteva povești sentimentale, dar însăilate cu gust, decență și pasiune.
pe de altă parte, apreciază curajul de a aborda o temă inedită de roman, temă prea puțin tratată în literatură, chiar în literatura universală, cea a afacerilor.
Provocat de prietenii săi, scriitorul și criticul literar Viorel Coman, nefamiliarizat cu conținutul volumului decât din cuvântările antevorbitorilor săi, marșează pe o nouă idee, și anume cea a temei Revoluției din decembrie 1989, temă insuficient tratată în literatura română, poate și pentru că, cei doar 30 de ani trecuți de la tragicile (și, în același timp, fericitele) evenimente, reprezintă o distanță de timp prea scurtă pentru sedimentarea corectă a faptelor.
Inițial, am intenționat să creez un videoclip cu câteva secvențe din prezentarea proprie, dar... ascultându-mă, am ajuns la concluzia că tot prin scris îmi exprim mai bine ideile. Așadar, mă folosesc de un privilegiu (pe care nu l-am acordat criticilor mei) și vă prezint textul pregătit pentru eveniment, dar pe care l-am folosit doar ca ghid de moment în timpul discursului:
Când, în urmă cu câțiva
ani, după ce se stinseseră și ultimii aburi (euforici) de după lansarea „Marii
visăreli”, îi mărturiseam că mă simt golit complet de conținut, că nu cred că
mai am ceva de spus în acest domeniu, al scrisului, Adelina Pop m-a liniștit,
spunându-mi că, odată ce m-a vizitat, muza nu mă va ocoli, oricât de
neîncrezător în argumentele mele literare
aș fi. Am avut amândoi dreptate pentru că, probabil, am stat cuminte în banca
mea mai bine de doi ani, ani în care am scris doar câteva povestiri publicate
în diferite reviste, m-am ocupat de cele două bloguri și… cam atât.
*
Apoi, deodată, m-a
vizitat muza, Muza, mai bine spus. Care m-a luat la rost:
- Ce faci? De ce nu vrei să spui povestea?
- Păi – am dat eu din colț în colț – povestea este interesantă,
poate plăcea cititorului, dar…
- Dar? – a apăsat ea pedala.
- Vezi tu, eroul principal este băiat bun, mi-e
simpatic, chiar, dar a făcut de-a prostii în tinerețe!
- Și ți-e frică să nu-l pui într-o lumină proastă?
- Exact, pentru că erorile tinereții sunt ale
tinereții și ar fi păcat să fie judecat acum, ajuns la maturitate, când a
devenit conștient de greșelile trecutului și este caracterizat de o conștiință
nouă, una care nu-i mai permite să pășească strâmb.
- Schimbă-i numele, atunci! Schimbă-i numele și
spune-i povestea! Ce ai de pierdut? – a sunat indicația finală a Muzei. Și cum
Muza-i frumoasă și nu-i pot rezista…
*
Dincolo de poveste, intenția mea a fost de a
surprinde tabloul reprezentat de România de după Revoluția din decembrie. Sau…
ce-o fi fost ea. Tabloul unei Românii bulversate de evenimente, în general,
dar, mai ales, al Brăilei, al acelei Brăile trezite din inerția, din ignoranța
la care o condamnaseră „anii lumină”, în particular.
Fixat bine pe șevalet – România/Brăila – tabloul
trebuia să aibă o culoare de fond – atmosfera acelor ani – și să spună o
poveste. Sau… dacă scriitorul este inspirat, chiar mai multe. Asta rămânea de
văzut – critica se va exprima, cu siguranță, în privința aceasta.
După umila mea părere, a scriitorului vinovat de
încercare, culorii de fond… îi mai trebuia puțină intensitate. Eu însumi sunt
necăjit că nu am folosit cele mai de calitate tuburi.
De ce afirm aceasta? În primii ani de „după”, au
ieșit la iveală două tendințe: cea a îmbogățirii – îți puteai deschide o firmă
cu un capital minor – și cea a celor care știau ce trebuie făcut pentru ca țara
să meargă înainte (politicienii), pe calea dezvoltării societății capitaliste…
„multilateral dezvoltate”, era să spun. Și unii, și ceilalți au fost convinși
că reușita le este la îndemână, chiar dacă, folosirea inclusiv a unor mijloace
neortodoxe, nu le dădea fiori din punctul de vedere al legalității sau moralei
– atunci, totul era permis!
Această emulație, dorință de autodepășire (adeseori, cu evidente semne de parvenire), pentru că toți se considerau,
într-un fel sau altul, niște marginalizați ai societății apuse, această
efervescență a oamenilor și a ideilor lor, acest brainstorming la nivel de
societate aș fi vrut să surprind cât mai bine în cartea mea.
Ce mi-ar mai fi plăcut: să fac o descriere și mai
inspirată a Brăilei, minunatul oraș de care, eu, personal, mă simt legat prin
niște fire invizibile, fire care mă conectează cu Panait Istrati și-ale lui personaje
de poveste, cu Nae Ionescu și-ai lui discipoli de marcă, cu Hariclea Darcle, cu
remarcabilul primar Radu Portocală și-atâția alții care i-au scris istoria și i-au
asigurat grandoarea, cetății.
*
Alex, când mi-a spus povestea lui, m-a avertizat că,
la un moment dat, se va opri din destăinuiri. Sau, dacă nu va rezista
tentației, m-a rugat ca, tot ce va fi cu
roșu, să rămână doar pentru scriitor, nu și pentru publicul său.
- De ce, Alex – l-am întrebat după ce i-am ascultat
toată povestea.
- Tu nu ai trăit lucruri de care să te jenezi doar
amintindu-ți-le, lucruri pentru care lumea te-ar judeca sau, și mai rău, ai
putea fi chiar anchetat?
- Ba da – i-am răspuns – am și eu niște chestii în
spate…
- Ei, vezi?
- Dar au trecut atâția ani de-atunci! – am insistat
eu cu minime speranțe.
- Nu, deocamdată, nu!
- Poate… în viitor? – am încercat un ultim asalt.
- Poate…
*
Vreau să concluzionez: am spus o poveste. Pe mai
multe pagini. Nu este, nici pe departe, un roman comparabil cu marile producții
ale genului. Dar, finalizarea acestei cărți mi-a deschis orizonturi noi, mi-a
redat curajul de a îndrăzni și, acum, privesc cu încredere viitorul, câteva
idei de proiecte noi dându-mi ghes să nu mai stau la fel de mult pe tușă.
*
Multe
persoane dragi mie se vor regăsi în carte, prin aceasta oferindu-le un minim de
recunoștință pentru ceea ce au însemnat ele în viața mea.
Ca de obicei, prietenii epigramiști mi-au pregătit surprize. Și, ca de obicei, am motive a mă teme. Observați: ei se amuză pe seama autorului înainte chiar de a începe prezentarea romanului! Regret și, pe această cale îmi cer scuzele de rigoare, dar, după ce mi-am terminat prezentarea, emoționat fiind, am omis să le dau cuvântul. O fac acum, asumându-mi riscurile de rigoare.
Poeții și epigramiștii Nicolae Matei și Vasile Mandric
Iată ce spune Nicolae Matei, poet și epigramist, fost coleg la C.C.H. (Combinatul de Celuloză și Hârtie) de la Chiscani:
AFACERI LA NIVEL SUPERIOR (făcând referire la titlul unui subcapitol)
Să scrii o carte, la o adică,
Nu-i un lucru chiar ușor;
Afacerea nu se ridică
La nivel superior.
NOSTALGII VICIATE
(din
partea unui fost coleg de la Combinat)
Nostalgiile curate
Te-nsoțesc la orice pas,
Fiindcă cele viciate
Le-ai lăsat în C.C.H.
Nici poetul și epigramistul Vasile Mandric nu s-a lăsat mai prejos:
DESPRE
„NOSTALGII VICIATE”
Dacă scriu cu nostalgie,
S-ar putea să-mi placă mie.
Dar, te rog, fă-mi un serviciu:
Nu mai pomeni de viciu!
GREȘELI
SAU VICII?
N-am citit, dar cred că știi
Că greșelile-s iertate.
Dar ce multe nostalgii
Sunt la noi cam… viciate!
DEFINIȚIA
NOSTALGIEI
Nostalgia este-o formă
De tristețe și regret,
Transformată-n filodormă,
Folosită de poet.
DESPRE
SCRIEREA UNEI CĂRȚI
Viral, este-o boală rară
Ce-ți aduce prejudiciu,
Că ‘nainte
să apară
Poți ajunge la ospiciu.
Gata, spectacolul-eveniment literar a luat sfârșit și participanții se pregătesc să meargă pe la caselele lor. Nu înainte de a împărtăși impresii, de a servi niște prăjituri și a ciocni câte un pahar de vin. Mulțumiri și recunoștință celor care cred în abilitățile mele literare și mă sprijină în aceste demersuri!
La final, vă invit să acordați două minute din timpul dumneavoastră prețios și pentru vizionarea acestui videoclip. Este o sinteză a întregii manifestări la care se adaugă câteva detalii de arhitectură interioară a fostei „Case Alexiu”.
Mulțumiri și recunoștință generoșilor mei sponsori! Mulțumiri Muzeului Brăilei „Carol I”, secția „Etnografie”, în general, angajaților secției, în mod special! Cei care simt o atracție specială pentru „Nostalgii viciate” (dar nu pentru „vicii”!), mi se pot adresa, în particular, pe adresa de e-mail: mef777ro@yahoo.fr. Prețul: 10 lei/exemplar + taxele poștale.
