CĂLĂTORI PRIN RÂNDUIALA DIVINĂ - CRONICĂ

 Călători prin rânduiala divină – o carte necesară, o carte dorită, așteptată și, din fericire, ieșită bine!

Ziarista Maria Timuc, autoarea volumului, a avut privilegiul (și inspirația) de a le fi aproape marilor realizatori de transplanturi din România, încă din perioada de pionierat: dr. Mihai Lucan, dr. Radu Deac, dr. Șerban Brădișteanu, dr. Irinel Popescu și, ținând foarte aproape și în tandem cu ei, dr. Dan Tulbure. Se poate spune despre autoare că a fost atinsă de aceeași lumină, căci nu-mi explic altfel spiritul de observație, perseverența, tenacitatea, cunoașterea și recunoașterea în timp real a valorilor și obiectivismul relatării faptelor de care a dat dovadă încă de la început. Și dacă mai era nevoie de o ultimă dovadă, iată și fructul suprem, volumul Călători prin rânduiala divină.

După propriile mărturisiri din primele pagini, într-un debut de primăvară (2 martie 2001), însuși profesorul Irinel Popescu, a lansat provocarea: Ar trebui să scriem o istorie a transplantului. Era doar o idee de moment a maestrului, o sugestie ce merita a fi luată în seamă. A stat ceva timp la dospit. De fapt, mai era loc de fapte, de certitudini și statistici – istoria transplantului chiar atunci se scria. Maria Timuc s-a dovedit a fi o bună înregistratoare a timpului în care fusese invitată să fie parte.

De ce am afirmat că este o carte necesară? Pentru că orice națiune își înregistrează marile fapte, marile realizări, într-o istorie. Iar istoria transplantului în România este una frumoasă din marea istorie a neamului și trebuie să fie cunoscută. Nimic nu iese din nimic.

Doresc să fac o precizare pe care o consider necesară: sunt unul dintre fericiții beneficiari ai unui transplant hepatic. Reușit. Perfect reușit, forțând un pleonasm. Trăiesc și, în acest moment, aștern aceste rânduri de aici, de sus, de pe pământ. Văd soarele, cerul, copacii și calc, calc pământul, nu sunt ascuns de el. Nu sunt oale și ulcele, ci umblu, respir, gândesc și iubesc. Veți fi tentați să spuneți că sunt subiectiv. Da, din punctul meu de vedere se poate spune că sunt subiectiv și nici nu doresc să fiu altfel.

Din această perspectivă (cea mărturisită mai sus), pentru mine, profesorul Irinel Popescu este salvatorul meu, îngerul meu... zeul meu. Însăși mama mea l-a ridicat la acest rang, pentru că i-a salvat puiul! Îl iubesc și-l respect enorm. Pentru ceea ce a făcut ca om de știință pentru medicina românească, în general, pentru ceea ce a făcut pentru mine, ca medic, în special. Din acest motiv, abia îndrăznesc să ridic ochii când ne intersectăm pașii pe holurile Clinicii de Transplant Hepatic Fundeni. Fiți sinceri: câți dintre dumneavoastră ar îndrăzni să-l privească în ochi pe zeu?

Primul mare merit ce i-am găsit cărții Mariei Timuc: ni i-a umanizat pe zei, ni i-a apropiat. Fac o similitudine ce mi-o asum: Domnul Iisus, pentru a fi acceptat, ascultat și urmat, ni S-a prezentat nouă, oamenilor, ca OM. Meditați un pic: ce s-ar fi întâmplat dacă Fiul lui Dumnezeu S-ar fi manifestat sub forma unui fulger, sau foc, sau?... Toți ar fi fugit îngroziți.

Datorită subiectivismului firesc al nostru, al celor transplantați, i-am ridicat pe acești salvatori la rang de zei, iar Maria Timuc a avut meritul de a ni-i fi redat ca oameni. I-a coborât de pe piedestal, fără a le diminua din aură. Oameni ca toți oamenii, cu dorințele (și ambițiile) lor de a performa, cu eșecurile înregistrate, cu suferințele și trădările proprii tagmei.

Mereu am fost conștient că viața mea continuă datorită dorinței de a cunoaște și a se autodepăși a profesorului Irinel Popescu, dar niciun moment nu am bănuit la câte încercări a fost supus înainte de a fi încoronat. Mulțumesc, Maria Timuc, că mi l-ai revelat pe omul Irinel Popescu, cel ce avea să devină, alături de Profesorul Dan Tulbure, ultima icoană recunoscută de către mama mea!

Toți acești mari slujitori ai medicinei românești și ai oamenilor sunt eroii cărții: Prof. Dr. Mihai Lucan, Prof. Dr. Șerban Brădișteanu, Prof. Dr. Radu Deac, Prof. Dr. Irinel Popescu și Prof. Dr. Dan Tulbure. (De asemenea, autoarea a acordat spațiul necesar scoaterii în evidență a meritelor doctorului Alexandru Bucur, fostul director al Spitalului de Urgență Floreasca, minte luminată, cel care a asigurat cadrul necesar efectuării primului transplant de inimă de către doctorul Brădișteanu și a creat primele condiții de prelevare de organe din România.) Se plimbă prin carte și-și spun poveștile. Toți au fost supuși unor încercări grele și au avut evoluții similare. Toți au performat la cele mai înalte standarde. Păi, ce standard mai clar decât redarea vieții s-ar putea concepe pentru un medic? Acești eroi sunt veritabile exemple prin dorința lor de cunoaștere și autodepășire, prin perseverență și tenacitate, prin inteligență, prin rezistență la grelele încercări, prin faptul că nu s-au umflat în pene, ci și-au recunoscut limitele și au rămas umili în fața Celui ce i-a hărăzit. Aici văd al doilea mare merit al cărții: prin pana Mariei Timuc ne-au fost prezentate niște caractere, adevărate modele de urmat.

Al treilea merit al autoarei: nu a prezentat (cu surle și trâmbițe) doar reușitele, omițând, cu bună știință, eșecurile. Era atât de simplu să arate doar partea frumoasă a istoriei – în definitiv, la ora actuală trăiesc aproximativ 700 de oameni, doar în urma transplanturilor de ficat! Peste 2000 trăiesc datorită transplanturilor de rinichi, alte câteva zeci au primit o nouă șansă la viață datorită unei noi inimi primite la momentul potrivit. Ce tablou idilic!

Dar: foarte mulți oameni s-au pierdut în așteptarea unui organ compatibil și care, pentru ei... n-a apărut niciodată! Alții – și aceasta este cea mai mare tragedie a medicilor-eroi – au decedat pe masa de operație sau la puțin timp după ce s-au trezit. Da, au fost și morți. Eșecuri ale căror cauze au fost prezentate detaliat în carte. Niciun început nu este ușor, nicio luptă nu se câștigă fără sacrificii.

Romanul (putem să-i spunem și așa) urmărește, în paralel, destinele medicilor sus numiți, pe de o parte și a lui Marius Maxim, unul dintre transplantați, folosit ca simbol al personajului colectiv, mulțimea beneficiarilor de transplant din România, pe de alta. Și Marius Maxim, ca și renumiții medici, pornesc în viață cu dorințe și ambiții asemănătoare: aceea de a performa la cele mai înalte standarde în meseriile lor. Visul lui Marius, ofițer de carieră, era acela de a ajunge general. Doar astfel, considera el că se poate împlini profesional. Patriot, îi plăcea disciplina militară, era riguros în tot ceea ce făcea și pretențios atât cu sine însuși, cât și cu subalternii săi. A urcat, pe merit, treptele ierarhiei militare și a ajuns foarte aproape de împlinirea visului său: obținerea treselor de general. Doar că la el... destinul a vrut altfel.

Fragment din testamentul lui Marius Maxim, scris în momentul în care a aflat că aripile i-au fost frânte de o boală necruțătoare și reprodus în carte: În filozofia mea de viață, ce trebuie să dăinuie de la un om e memoria sa. Oamenii puternici intră în istorie. ...când, din copilărie dorești a-ți sluji nația în chip aparte, nu aceasta e singura filozofie? Am avut neșansa să nu fiu geniu. Mi-ar fi plăcut să trăiesc mizer, trudind la idealuri a căror noimă s-ar fi arătat mulțimii în secole. Căci, ce e geniul, dacă nu UN CĂLĂTOR PRIN RÂNDUIALA SUBLIMĂ, or un ghimpe în coasta regulii comune?

Călător prin rânduiala divină – inspirat titlu sugerat autoarei de filozofia lui Marius Maxim.

Marius Maxim – durerea unui suflet convins de potențialul său creator, dar, din păcate, rămas neîmplinit.

Maria Timuc i-a înțeles perfect destinul și l-a alăturat, într-un mod fericit, celorlalte. În definitiv, până la un punct, evoluțiile profesionale au coincis. De fapt, dacă observăm mai în detaliu faptele relatate, și eroii-medici au cunoscut momente de grea cumpănă. Pentru ei, însă, Creatorul a avut sarcini concrete aici, pe Pământ, în acest timp și... le-a acordat un surplus de șansă. Cu siguranță, nici Marius nu o duce rău Acolo, Sus, ținând cont de calitățile și de frumusețea sufletului său.

În partea a doua a cărții personajul colectiv devine ceva mai... concret, mai palpabil, prin mesajele transmise de câțiva dintre cei transplantați sau prin scurte interviuri acordate autoarei. Luăm astfel cunoștință de dramele trăite de cealaltă parte, cea a celor condamnți la moarte înainte de vreme. Câți pacienți aflați în stadiul final al bolii, tot atâtea familii distruse de perspectiva pierderii unei ființe dragi. Din fericire, toți aceștia au depășit de multă vreme pragul disperării și acum se bucură de o viață normală alături de cei dragi. Muncesc, nasc copii, îi cresc... TRĂIESC!

Mai apare un personaj important în carte: autoarea însăși, prin fragmentele de jurnal incluse între capitole. Trăitoare sensibilă și martoră implicată a marilor evenimente descrise, a așternut, de fiecare dată, în jurnalul propriu, simțirile momentului.

Fragment din jurnalul autoarei: Nu oricând și nu oriunde s-a născut și a trăit Hristos. Tot așa, nu oricând și nu în orice timpuri se nasc doctori geniali, inventatori și oameni care se jerfesc pentru ceilalți. Ei ne fac cu adevărat bogați, căci ne transmit, fără să știm și fără să avem habar de aceasta, lumina lui Dumnezeu și calea către aflarea și înțelegerea divinității.

Și încă: Eroii nu devin niciodată, căci ei sunt eroi. În tăcere, în turnurile lor de fildeș, construiesc cea mai frumoasă operă a lui Dumnezeu, iubirea. Eroii sunt tăcuți și, în tăcerea lor, primesc crucea suferinței cu râvna și cu puterea lui Hristos. În acest amestec de uman și de divin, în bucurie și-n suferință este viața exemplară, modelul și victoria omului.

Un volum necesar, un volum reparator, un volum ce poate naște emulații.

Lansarea cărții Mariei Timuc a avut loc pe 12 mai 2017, la Biblioteca Academiei Române, cu ocazia sărbătoririi Zilei Naționale a Transplantului.

A fost o întâlnire intimă (putem s-o numim și astfel) între oamenii salvați prin intermediul unui transplant și salvatorii lor, minunații și inimoșii medici: Prof. Dr. Irinel Popescu de la Spitalul Clinic Fundeni, Prof. Dr. Mihai Lucan de la Institutul Clinic de Urologie și Transplant Renal din Cluj, Prof. Dr. Radu Deac de la Clinica de Chirurgie Vasculară din Cluj și Dr. Victor Zota, coordonator al Programului Național de Transplant. De asemenea, a fost prezent și Ministrul Sănătății, Florian Bodog, care și-a declarat sprijinul total activității de transplant în România. 

P.S. O nouă lansare a cărții (pentru publicul larg) va avea loc pe data de 29 mai 2017, ora 18.30, la librăria Luceafărul din București. Prof. Dr. Irinel Popescu și-a anunțat intenția de a participa la eveniment.

VAX POPULI

Imagine captată pe net

Paștele: (cea mai) mare sărbătoare creștinească. Învierea Domnului.

Creștinii țin post și merg la biserică. Pe cei mai riguroși în această întreprindere, postul îi slăbește și-i epuizează. Mulți leșină în timpul slujbelor. Un fel de aport sacrificial.

Cum se pregătesc creștinii pentru sărbătoare? Fac curățenie generală.

Ce mai fac creștinii? Fierb ouă și le vopsesc în roșu. Simbolic: sângele Domnului care a înroșit ouăle așezate la baza crucii martiriului. Dar... și în alte culori, pentru design-ul mesei de Paște.

Ce mai fac creștinii? Taie mielul. Ofrandă simbolică, asiguratoare de satisfacții culinare. După atâta post...

Ce mai fac creștinii? În mult așteptata noapte de Înviere merg la biserică să ia lumină. Nu, nu lumină, ci Lumină! Cântă, pătrunși de evlavie, alături de preoții oficianți: Cristos a înviat din morți/Din moarte pre moarte călcând...

Moment înălțător. De unde știu? Este singura etapă la care particip cu plăcere. Observ oamenii și mă bucur. Mă bucur pentru că, probabil, sunt singurele clipe ale anului când, pe chipurile multora apare curățenia de sărbătoare a sufletului, care, în mod tainic, mă face să Îl recunosc pe Cel care i-a inspirat și i-a adus laolaltă: pe Mântuitor! Cam așa cred eu că arăta Domnul Iisus pe vremea viețuirii Sale aici, jos, pe Pământ:  cum arată credincioșii când primesc Lumina. Din păcate, din ce în ce mai vizibil, doar atunci. În rest...

Asta să fie tot?

Vinerea trecută am avut o dispută de sezon cu nevasta. Voia să respectăm postul. N-am obiectat, dar nici plăcere nu mi-a făcut. Dar... am acceptat, din respect pentru ea și din considerente de sănătate: o detoxifiere parțială a organismului din când în când nu are cum să facă rău. Marea problemă era ce mâncăm sau, altfel spus, ce avem voie să mâncăm, conform canoanelor bisericești?

- Uite – i-am zis soției – eu o să-mi fac un sandwich cu somon, ce părere ai?

- Pește? Cum să mănânci pește în săptămâna mare?! – mi-a reproșat soția.

- Dar ce are peștele, dragă? Eu știu că peștele este simbolul creștinilor, că mulți dintre ucenicii Domnului au fost pescari ba, mai mult: de minunea cu peștii îți amintești când, cu doi pești și cinci pâini Mântuitorul a hrănit un întreg sobor? Deci, peștele a primit binecuvântarea Domnului Însuși!

- Așa o fi, dar... nu, pește nu!

- Dar la pâine am dezlegare? – mi-am consultat, ironic, soția.

- Dacă e de post... – a picat replica ei, intrând, amuzată, în jocul ironiilor și îndulcindu-mi cazna cu o mângâiere fugară pe obraz. Așa te face femeia.

Toată ziua am mâncat cartofi, orez și legume, în diferite combinații. Am cam făcut foamea.

Seara, în pat, am meditat la sărbătoarea Paștelui și la semnificația ei. M-am întristat: creștinii nu înțeleg mai nimic din evenimentul evocat. Sunt confuzi. Mulţi, nici nu știu ce s-a întâmplat în urmă cu aproximativ două mii de ani, totul este o nebuloasă în capul lor. Cine a fost Iisus, cine i-a vrut moartea, de ce l-au trădat chiar iudeii care i-au văzut minunile, care este simbolistica sacrificiului suprem și a învierii Domnului... De un singur lucru sunt ei siguri: că trebuie să meargă la biserică, să facă mătănii și să se roage (fierbinte) pentru sănătate, prosperitate, dezlegarea cununiilor, succes la examene... Domnul Iisus, Mântuitorul este bun cu ei, le iartă păcatele (inclusiv, pe cele ale ignoranței) și le îndeplinește dorințele.

Adevărat: Domnul iartă păcatele – le-a tot iertat!

Dar noi, ne ridicăm – măcar acum, după două mii şaptesprezece ani – la înălțimea Divinului?

Concluzie: oamenii se-ngrijesc de curățenia exterioară (casă, curte, școală, instituție), dar... neglijează exact ceea ce este cel mai important: curățarea interioară, purificarea spiritului și... iertarea. Să-nvețe să ierte și-apoi... să ierte. Pe ei înșiși, în primul rând și pe toată lumea, în același timp.

Pe când așa... toată sărbătoarea se reduce la respectarea unor aparențe: haine noi și curate, vizitarea bisericilor, rugăciuni, mers în genunchi, post... Ei chiar cred că sunt în regulă, că au intrat în conexiune cu Domnul Iisus, că I-au respectat îndemnul la iubire, iertare și toleranță. Vax Populi.

Cristos a înviat!/Adevărat a înviat!

Urmează o masă îmbelșugată cu ouă, miel, cozonac și... vin (sângele Domnului).

Cristos a Înviat!/Adevărat a Înviat!

                                                            Publicat în revista Luceafărul din 17 aprilie 2017                                    

DESPRE FEMEI

Imagine luată de pe net. Lucrare semnată: Pino

Fiecare dintre noi, specia aceasta a oamenilor ce ne credem puternici, deștepți, frumoși  și... nemuritori (când atingem apogeul acestor calități, pe la tinerețe), suntem născuți de o femeie, de mama noastră, în dureri neîncercate vreodată de vreun bărbat. Din toată treaba asta, cea a creației, bărbatul (soțul, iubitul, amantul) se alege doar cu plăcerea (nu insist cu descrierea, nu face parte din tema zilei).

Credeți cumva că, vreodată, vreo mamă responsabilă și-a urât bebelușul, după ce i-a dat viață, din cauza chinurilor suferite la naștere? N-am auzit niciodată de un astfel de caz. De ce? Pentru că, în gena mamei stă scris (cine, unde a scris?! Sunt ceva supoziții și demonstrații pe tema aceasta) să dea naștere vieții și s-o ocrotească, să îngrijească, să sufere, să plângă, să iubească, până la sacrificiul suprem, dacă este necesar dar... niciodată să urască! Doar iubirea îi este specifică mamei responsabile.

Fac ce fac și revin la tagma noastră, a bărbaților: din fericire, după dificilul moment al nașterii, ne revin și nouă sarcini – cele de tați, bunici, frați, unchi – de care ne dăm silința să ne achităm cu o vioiciune masculină caracteristică – ce să-i faci: ego-ul celor „tari”!

Femeia-mamă este ofertantă și capabilă de multe sacrificii personale. Lăsând deoparte momentul actului creator, după ce devine conștientă de maternitate, viitoarea mamă își intră treptat în rol, renunțând la unele plăceri, mai mult sau mai puțin vinovate, de dragul ființei căreia urmează să-i dea viață. Nu doar trupul i se modifică, ci, fără să-și dea seama, și conștiința-i urmează o cale ascendentă căci... va deveni MAMĂ!

Unei femei însărcinate îi crește burta – ohhh! Și când ajunge prin luna a opta sau a noua... e chiar caraghioasă cu umflătura aia de dinainte. Ce mi-e nasul lui Tănase, ce mi-e burta femeii gravide! E urâtă, e dizgrațioasă!...

Oare? Chiar credeți că maternitatea urâțește? Oh, nu! Nu gândiți cu suficiență, luându-vă după niște aparențe ce țin, de fapt, de legile naturii! Și mamele noastre au fost însărcinate cu noi și... îndrăzniți să gândiți că au fost urâte, dizgrațioase?

Nu, maternitatea înnobilează femeia ce-și împlinește destinul. Uitați-vă la lumina din ochii femeii însărcinate, viitoarea mamă. Cu câtă mândrie își poartă ea burtica prin lume și se fălește: Vedeți, oameni buni, aici, în trupul acesta al meu se află iubitul copilaș ce atât mi l-am dorit, odorul meu, viitorul cetățean al planetei Pământ! El ne va duce mai departe stirpea: a mea, a neamului, a nației și a speciei noastre. Ei, nu chiar ăstea ar fi laudele mămicii – sentimentele ei sunt mult mai prozaice – dar mai fabulez și eu, de dragul scrisului și dintr-un impuls sentimental pentru planetă și populația sa gânditoare.

Îmi amintesc de ziua în care mi s-a născut fetița. M-am dus într-un suflet la maternitate, imediat după ce am fost anunțat că am devenit tată, înarmat cu o sticlă de suc natural din portocale, proaspăt stoarse, cu propriile mâini. Și, când a apărut soția la fereastră... parcă mi-a s-a prezentat Însăși Maica Domnului din icoană, așa lumină avea pe chip, iar aura ce-i încadra fața... era de o frumusețe angelică!

Această imagine-minune m-a urmărit (în sensul cel mai bun, bineînțeles) toată viața și am fost atent, de câte ori am avut posibilitatea, la frumusețea tinerelor mame. Am putut să-mi dau seama că aceasta este o caracteristică a maternității.

Da, Creatorul le-a hărăzit pe femei să asigure perpetuarea speciei, le-a înarmat cu răbdare, tenacitate și spirit de sacrificiu, noblețe sufletească și iubire, multă, foarte multă iubire.

Femeile nu sunt numai mame. Înainte de toate ele sunt fiice, apoi soții și mai apoi, urmând ordinea firească a lucrurilor, devin mame. Într-un final (partea ultimă a vieții), pot trăi și bucuria de a se juca cu nepoții. Femeia-bunică nu pierde nimic din calitățile mămicii de odinioară ci, din contră, atenția pentru nepoți, iubirea și grija parcă sunt amplificate de înțelepciunea vârstei.

În India este cunoscută o foarte frumoasă epopee, Ramayana. (Ramayana a fost tradusă și în limba română dar, din păcate, a fost acceptată doar ca o poveste frumoasă, exotică și cu persoane fabuloase, nereținându-se subtilul învățăturilor transmise pe această cale.) Personajele principale ale epopeii sunt prințul Shri Rama și soția sa, prințesa Shri Sita. Cu toate greutățile unei vieți pline de privațiuni, Shri Sita dă dovadă, pe parcursul întregii narațiuni, de ceea ce înseamnă să fii fiică perfectă, soție perfectă, soră perfectă, cumnată perfectă și, nu în ultimul rând, regină perfectă (spre final, prințesa ajunge regină, alături de regele Shri Rama). Aceleași calități le demonstrează și Shri Rama, la care se adaugă curajul, vitejia, lupta cu demonii și nedreptățile... dar nu despre bărbați este vorba aici. Doar că cei doi sunt adevărate modele de ceea ce trebuie să fie un bărbat și ceea ce trebuie să fie o femeie, atât în viața de cuplu, cât și în relația cu societatea.

De ce am adus vorba depre epopeea Ramayana? Deoarece, cu oarecari regrete am observat că, în ziua de azi, femeile au tendința de a se îndepărta de modelul fixat de Creator, atunci când a creat femeia și i-a oferit miracolul nașterii unei noi vieți, iar bărbatului i-a stabilit, ca primă sarcină, protecția și întreținerea familiei.

Femeia de azi nu mai este satisfăcută de statutul ei primordial, acela de soție și mamă, dezvoltând o tendință tot mai periculoasă de îndepărtare de la matricea universală. În virtutea interpretării strâmbe a politicii de egalitate a femeii cu bărbatul, femeia vrea să fie constructor, vrea economist, director de mari consorții, ascensionează culmile munților, explorează adâncurile și cosmosul... Nu doresc să insinuez că femeia ar fi inferioară, din vreun punct de vedere, bărbatului, nu, Doamne ferește! Doar că, preluând din atribuțiile bărbatului, ea își neglijează rolul primordial: acela de a da viață, de a deveni mamă!

Nu neg: societatea asta nebună care, parcă, involuează de la o epocă la alta, a îndepărtat-o pe femeie de la menirea-i primordială. Constrângerile vieții au forțat-o să-și caute și ea un loc de muncă, uneori dând din coate (exprimare eufemistică – s-ar putea formula și mai rău de atât) și ocupând locurile, altădată, rezervate bărbaților. Așa, femeia-mamă a devenit și femeie-eroină deoarece, atribuțiilor standard – cele legate de casă, masă, îngrijire bărbat, creștere copii... – a adăugat altele noi – asigurarea resurselor financiare necesare familiei –  știrbind din apanajul masculin. Și dacă tot a ajuns pe post, de ce să nu și performeze? Doar sunt egale bărbaților! Astfel, pornind de la o cerință de asigurare a minimei subzistențe pentru propria familie, a ajuns la dorința (chiar ambiția – ce, ea este mai proastă?!)  de a performa în noua activitate și mai apoi... a ajuns să acorde prioritate noii ocupații. Familia, copiii pot să mai aștepte – cariera, înainte de toate! – gândește și-și planifică viața femeia modernă.

Eu rămân la ideea că societatea este bolnavă și ar trebui tratată. Iar femeia – care, da, este egală bărbaților din punct de vedere al inteligenței (uneori chiar îi depășește, datorită intuiției proprie doar ei)! – să acorde prioritate menirii ei primordiale: maternitatea. Și să nu-și neglijeze calitățile caracteristice: să rămână caldă, iubitoare, tandră, iertătoare, bună soție, bună mamă, bună gospodină, să asigure armonia căminului conjugal... Ar fi pace în lume, căci pacea căminului i-ar cuminți și bărbatului pornirile războinice.

Cine să se mai războiască cu cine, dacă toți bărbații sunt învăluiți de pacea și iubirea căminelor lor? Eh, sunt și eu un visător!...

Mama mea a fost femeie, soția mea este femeie, fiica mea este femeie – Doamne, îți mulțumesc pentru această minune: FEMEIA!   

La mulți ani, dragi femei!

                                              (Publicat în revista „Boema”, nr. 97 (martie, 2017)

DESPRE EUROPA CU DOUĂ VITEZE

Jean-Claude Juncker

Principiul „Europei cercurilor concentrice“ prinde contur, după ce ieri Franţa şi Germania au anunţat că susţin proiectul anunţat miercuri de preşedintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker, a cărui linie de forţă este împărţirea Europei în „zone” diferite de integrare - celebrul concept al „Europei cu două viteze”. România va fi pe o orbită marginală, dacă proiectul devine funcţional.

                                                                                             (ZF din 3 martie 2017)

Președintele României, Klaus Iohannis a protestat vehement.

Nu cred că noi, cetățenii României, ar trebui să ne ofuscăm prea tare pentru că Europa intenționează să funcționeze cu două viteze – este evidentă „viteza” în care ne-am încadra noi, românii. Dimpotrivă, cred că această strategie ne-ar ajuta să ne trezim. Dacă dorim să stăm la masa rotundă, ar trebui s-o merităm.

Când, la începutul anului 2007, România a fost declarată membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, noi, românii, ne-am bucurat. Am ieșit pe străzi cu sticle de șampanie și am ciocnit pentru un viitor mai bun. Pentru că am fost dintotdeauna deschiși spre lume. Ne-am săturat de constrângeri totalitare.

Nu sunt convins că acceași bucurie (a acceptării României în U.E.) a fost împărtășită și de politicienii dâmbovițeni, adică de cei ce gestionează (aiurea!) destinele țării de la 1989 încoace. Păi ce, să ne spună nouă alții cum să ne conducem țara, să ne stabilească alții legile și strategia de dezvoltare? Cam aceasta intuiesc eu c-ar fi fost judecata „aleșilor” poporului.

Până la istoricul 1 ianuarie 2007, am avut suficient timp să ne dăm seama de „calitatea” „conducătorilor”. Că de onești... nu ne mai ajungeau pușcăriile! După momentul aderării, parcă a fost și mai rău! Trebuie să admit, cu onestitate: atunci m-am gândit că toate derapajele politicii noastre dâmbovițene se vor duce pe apa sâmbetei! Am sperat că U.E., cu impunerile sale contractuale, ne va impune un alt tip de disciplină politică.

Am fost un naiv (n-ar fi prima oară)! Toți cei ce s-au perindat prin politica românească, indiferent de pozițiile avute, și-au suflecat mânecile și și-au băgat mâinile păroase (sau epilate) până dincolo de coate în sacul cu darurile frumoasei (și planturoasei) Românii, pe care noi, fraierii, li l-am oferit. Pohta ce-au pohtit!

Fondurile europene nerambursabile? Să fim serioși: nu erau demne de atenția onorabililor! Ce să facă cu ele, dacă nu se puteau înfrupta în voie? Tot pentru „planturoasa” aveau ochi! Cât despre cei cu spirit antreprenorial veritabil și care chiar voiau să facă ceva cu aceste fonduri... Dai peșcheșul? Semnez actele! Mielul mâncat de lup. Dacă „mielul” punea botul, o făcea pe spuza lui și, oarecum, intra și el în haina lupului. Dacă nu, NU! Salut, fonduri europene! Adio, autostrăzi! Trăiască politica dâmbovițeană!

Geaba li s-a tot dat peste mâini, geaba MCV, geaba CEDO, geaba orice alt mecanism de control – „lupii” rămân stăpâni absoluți la „oi”!

Ne mai mirăm că Europa schimbă strategia?! N-ar trebui. Am dovedit că nu facem față mizei – o Europă modernă, prietenoasă, maleabilă și deschisă provocărilor. O Europă dezvoltată la al cărei motor să tragă toți caii putere în același sens.

Politicienii autohtoni sunt învățați cu altfel de „cai”. Niște „cai” (ce cai – gloabe) pe care să-i strunească cum „cum vrea mușchii lor”.

Și noi suntem vinovați pentru că am ales, repetat, aceleași personaje dubioase care au jucat lamentabil destinele țării pe scena europeană. Noi, românii, i-am pus în vârf pe nevrednici, nu Europa.

Așadar, Europa adoptă cele două viteze. Cine poate să fie în frunte... va fi! Cu strategie economică, cu legi respectate de toți, cu modernitate, cu tot. Cine nu va ține pasul... se va chema că face parte din Europa și-atât. Cam ăsta va rămâne tot câștigul.

N-ar fi rău să mai schimbăm actorii principali – ceilalți... să mai ducă și tava. Avem atâția oameni competenți și, culmea, onești în România! Idealurile lor – idealurile unei Românii moderne. Ale unei Românii căreia nu-i este frică de Europa celor două viteze, ci și-o dorește! Pentru că i se potrivește. Și vrea să devină competitivă.

Președintele României, Klaus Iohannis, a protestat vehement. Cred c-a fost vorba doar de un exercițiu de imagine.

                                                                   (Publicat în Luceafărul de Botoșani din 5 martie 2017)

NIRMAL DHAM - NEW DELHI

Nirmal Dham - New Delhi

Încercând să fiu sintetic, în puține cuvinte, pentru mine, SHRI MATAJI NIRMALA DEVI reprezintă reperul principal al existenței pe această planetă, în această viață (despre celelalte, cele trecute, nu-mi amintesc nimic). Și, dacă depășesc faza egocentrismului, reperul este valabil pentru întreaga suflare omenească, chiar dacă majoritatea semenilor noștri, atât de dezorientați, nu sunt conștienți de epoca ce traversează și, când O privesc, văd doar omul.  

Am mai spus-o: în ce mă privește, Sahaja Yoga este revelația vieții. Și da, m-am agățat de „punctul de sprijin” numit SHRI MATAJI, exact ca un copil neajutorat (și, de multe ori, răzgâiat) de rochia mamei sale. La cine plânge copilul când îi este foame? Sau când îi este frig? Dar când se simte neglijat? La mama sa, cea care îi asigură hrana, căldura trupului și a sufletului. Cea care, seara, pentru a-i face trecerea mai ușoară spre lumea viselor, îi cântă un cântec de leagăn.

Paranteză: De ce m-am agățat eu de Mama, de ce ne-am agățat noi toți, sahaja yoghinii lumii, de Mama Divină? Pentru că ADI SHAKTY ne-a dislocat conștiința, a smuls-o din fundătura gri în care ni se... irosea (sunteți de acord?) viața. Nu aveam niciun orizont clar – ni l-a arătat SHRI MATAJI, ni l-a trasat fără echivoc și, mai mult de-atât, ne-a indicat fiecăruia dintre noi propria stea de pe cer și scara de aur pe care trebuie să urcăm. 

                                                              (Fragmente din „Anaglife sahaj”, volum în pregătire)

TESTAMENTUL

O

chii Zeiţei îl fixau pătrunzători, scrutându-i străfundurile. Stătea ascultător în faţa Ei şi aştepta comanda. Nu era înfricoşat. Din contră! Privirea Zeiţei era, pe cât de autoritară în mesajul ce-i transmitea, pe atât de caldă. Se simţea învăluit în marea de iubire a Mamei Sfinte şi era pregătit să treacă examenul. Calmul şi liniştea se instalaseră în trupul lui, mintea i se odihnea – îşi găsise şi ea repaosul.

 - Uită-te în ochii mei! – a venit comanda.

        Nici nu se putea altfel. Magnetismul privirii Zeiţei nu-i permitea o altă direcţie. Lumina copilului se prinsese de lumina Ei până la identificare. Se cufunda tot mai mult în adâncul necuprinsului, încercând să atingă infinitul. Intuia deja nemărginirile.

 - Întinde mâinile spre mine!

           Auzea comenzile, le înţelegea logica, dar toate treceau prin el, deveniseră una cu el, astfel încât executarea lor nu mai ţinea nici de logică şi nici de conştient. Mâinile i s-au întins spre înainte nu datorită comenzii, ci a identificării cu sursa ce le-a emis. Executa în acelaşi moment în care porunca era emisă.

            - Simte energia!

            Tonul Zeiţei devenise imperativ.

            - Absoarbe-Mi-O pe toată!

            Acum comanda chiar suna a poruncă.

        - Ia-Mi energia! Simte-O cum te pătrunde! Simte-O cum curge în tine ca un fluid viu ce-ţi pătrunde în toate celulele trupului! Simte fluidul! Identifică-te cu el!

         Nici n-ar fi putut să se opună. Între el şi Zeiţă se instalase un circuit de energie asemenea sângelui pulsat cu putere de inimă prin corp. Întreruperea circuitului ar fi  echivalat cu moartea.

             - Foarte bine! Menţine contactul! Acum, întinde mâinile în lateral!

          Atunci s-a petrecut minunea pentru care trebuise să fie atât de docil. Cu mâinile întinse în lateral, a simţit cum îşi pierde greutatea pământeană şi cum, asemenea Domnului Iisus, urcă vertiginos la ceruri. La toate cerurile! Nu era levitaţie! Era... Înălţare!

          Nu avea frică de înălţime! A privit chiar în jos, să vadă cum arată lumea de la înălţimea zeilor. Dar... lumea nu arăta în niciun fel! Nu a văzut nimic! Sau... nu a înţeles nimic!

            Apoi, cu aceeaşi viteză a gândului a coborât pe pământ. A simţit aterizarea lină şi a căutat-O să-I mulţumească.

 ZEIŢA... plecase!

            A fost visul din noaptea de 21 spre 22 februarie 2011.

Brăila, 23 februarie 2011

                                  (Din volumul „Nevăzutele cărări”, Florin Meșca, Editura PIM, Iași, 2013)