AURUL
APUSENILOR
- Dacă ne dau banii pe care îi vrem noi pe casa aceasta, plecăm imediat! Altfel,
NU!
-
Aurul acestor munţi a fost exploatat încă de pe
vremea dacilor. Cuceritorii romani au venit pe meleagurile noastre atraşi
tocmai de aurul dacic! Timp de o peste o sută cincizeci de ani au cărat
cantităţi uriaşe în Imperiu. Construcţiile megalomane, viaţa decadentă a Romei,
întreţinerea uriaşului şi bine organizatului aparat de război atât de necesar
cuceritorilor – şi pe aurul dacilor s-au bazat!...
Prezentarea ghidului ne alimenta imaginaţia tuturor cu informaţii mai
mult sau mai puţin cunoscute, uneori doar intuite şi adeseori vecine cu
legenda. Pentru că vremurile evocate duceau cu aproape două mii de ani în urmă,
chiar dacă ne găseam afundaţi la câteva sute de metri adâncime în mină, parcă
tot nu ne venea să credem că avem posibilitatea de a ne întoarce atât de mult
în timp şi de a călca cu adevărat pe urmele strămoşilor noştri daci şi romani.
-
Chiar acum ne găsim într-o zonă din perioada exploatării romane. Observaţi, vă
rog, regularitatea pietrelor ce consolidează tunelul de acces în mină,
caracteristică stilului ordonat, roman, în comparaţie cu ceea ce o să vedeţi
imediat ce o să mai coborâm când, în perioada post-romană, nu se mai folosea cioplitul manual, cu dalta şi ciocanul pe
culoare, urmat de consolidare, ci se puşca în munte, se curăţa locul şi apoi se
amenaja calea de acces printr-o simplă lărgire.
Dacă tunelul nu ar fi fost dotat cu iluminat electric, strictul necesar
unei minime vizibilităţi, în condiţiile în care trebuia să fim atenţi pe unde
călcăm şi să ne ferim de bălţile de pe jos sau de scurgerile din plafon şi de
pe pereţii laterali, cu siguranţă nu am fi avut curajul să ne avântăm în străfundurile
minei, cu toată vechimea şi misterele daco-romane care ne provocau. Totuşi,
întunericul persista, becurile de 24 de volţi dând o lumină prea palidă pentru
pretenţiile noastre de securitate. Se poate spune că, prin zgârcenia
iluminatului, atmosfera în care lucrau primii exploratori ai aurului din Munţii
Apuseni era destul de bine redată. Ghidul mergea înaintea noastră şi ne rugase
ca întotdeauna în urmă să rămână un bărbat. El lua în considerare, probabil,
doza de curaj şi pragmatism tehnic ce ar fi caracteristic masculilor. Ştiu
eu...
Şi,
ca să vină în întâmpinarea analizelor mele:
-
Din loc în loc o să observaţi nişte lăcaşuri săpate în pereţii laterali, exact
cât să poată fi aşezată o mică lampă de ulei, un opaiţ al cărui replică o
vedeţi la mine în mână acum.
Ghidul scosese dintr-unul din buzunarele salopetei o lampă de pământ ars
în cuptor – de genul celor pe care le văzusem deja în Muzeul Minei cu vreo două
ore în urmă – şi o aşeză în lăcaşul din imediata noastră apropiere. Lampa se
încadra perfect. Dar, dacă nu ni s-ar fi atras atenţia, aş fi considerat că
acele mici nişe sunt nişte imperfecţiuni ale prelucrării pietrelor de
consolidare. Romanii erau mai ingenioşi decât puterea de pătrundere a minţii
mele.
-
Acum două mii de ani căutările se bazau mai mult pe intuiţie, se săpa într-o
direcţie şi, când se găsea un filon, el era cel care determina toată acţiunea
ulterioară, până la epuizarea lui completă!... – îşi continuă ghidul
prezentarea tehnicii de exploatare romane.
- O
să vă arăt când o să urcăm la suprafaţă, o hartă a tuturor galeriilor romane.
Munţii au fost, efectiv, ciuruiţi în
toate direcţiile! – îşi finaliză el ideea.
Regretam că nu aveam o cameră de luat vederi. Nu ştiu dacă voi mai avea
vreodată şansa de a intra într-o mină. Aşa că m-am mulţumit doar cu cele câteva
imagini surprinse cu ajutorul telefonului mobil. Oricum, flash-urile funcţionau din toate părţile, ele adăugând un plus de
lumină drumului nostru spre adâncurile muntelui. Membrii grupului vorbeau mai
mult în şoaptă, emiteau exclamaţii, mici strigăte de frică feminine, pipăiau
pereţii umezi în speranţa descoperirii vreunei pepite mici, micuţe, nedetectate
de ochii vigilenţi ai şefilor minei.
- O
lege nescrisă a căutătorilor spune că cine descoperă aur, îl poate lua. Este
valabil şi în cazul dumneavoastră! – ne-a informat pe un ton... serios ghidul
nostru, după ce a observat atenţia cu care cercetam noi pereţii în zonele care
chiar străluceau într-un mod firesc pentru o mină de aur. Şi mie mi-a atras
atenţia la un moment dat o dâră strălucitoare (să fie argint?!) dar, când m-am
apropiat şi am pipăit, am constatat că era doar un... firişor de apă ce se prelingea
pe pereţi! Eram suficient de naiv încât să sper că mai pot găsi ceva metale
preţioase într-o mină amenajată special pentru vizitatori ca mine!
Într-adevăr, în zona de exploatare post-romană, zona puşcatului
munţilor, arhitectura tunelului era una neregulată. După apusele ghidului, s-a
trecut la explozii controlate cu praf de puşcă şi apoi, după ce se scoteau
bolovanii din mină cu ajutorul vagoneţilor, pereţii erau ciopliţi pentru
înaintarea pe culoar. Se înainta astfel până se găsea vreun filon...
Cam
o oră a durat pionieratul nostru în
interiorul muntelui. Coborâsem cu oarecare vioiciune treptele ce ne duseseră
spre adâncuri, dar acum trebuia să facem drumul înapoi. Mărturisesc că am
gâfâit...
-
De data aceasta eu voi rămâne ultimul, ca să mă asigur că nu va rămâne vreun căutător de aur în urmă! – ne-a anunţat
ghidul pe un ton glumeţ, dar care nu lăsa loc contestărilor.
- Mie, cei de la Roşia Montană Gold Corporation (R.M.G.C.) mi-au oferit acest loc de muncă, m-au
trimis la studii în străinătate, împreună cu familia ne-am mutat în casă
nouă... Cine mi-ar mai fi oferit mie aici, în Roşia Montană, serviciu şi posibilitatea
de a studia şi a mă califica încă de la vârsta de douăzeci de ani? – mi se
confesă, cu un aer puţin vinovat, în finalul prezentării, tânăra de la sediul
instituţiei.
Urmărindu-i cu atenţie şi interes atât prezentarea proiectului minier Roşia Montană, cât şi inflexiunile vocii şi
transfigurarea chipului în timpul expunerii, nu am putut să nu observ lupta
care se dădea în interiorul fetei, determinată de realizările imediate şi
palpabile în plan profesional şi material (severitatea vremurilor ce le trăim),
pe de o parte şi dragostea şi ataşamentul pentru locurile în care s-a născut,
pentru protejarea frumuseţilor lor, atât cât mai era ea posibilă acum, pe de
altă parte. Pe chip i-am putut ghici nişte lacrimi greu reţinute, ale unei
vinovăţii voluntar însuşite: Dar dacă eu
greşesc şi sunt de partea celor răi? – părea a fi dilema fetei.
Practic, în această dilemă am descoperit cele două atitudini întâlnite
în discuţiile cu localnicii din Roşia Montană. Toţi cei cu care am vorbit aveau
o poziţie fermă, clară: pro sau contra proiectului. Doar că... mulţi din
cei contra erau contra doar pentru că nu le fuseseră îndeplinite în totalitate solicitările
materiale!
- De când cu exploatarea aceasta mulţi au
ajuns să se duşmănească între ei! Prietenii şi-au întors spatele unul
celuilalt, rudele nu-şi mai vorbesc! Chiar şi eu sunt certat cu rudele mele:
ele au acceptat relocarea şi s-au mutat, dar eu nici pentru tot aurul din lume
nu o să-mi vând proprietatea! – mi s-a destăinuit domnul Sorin Jurca, vicepreşedintele
Fundaţiei Culturale Roşia Montană.
Scopul principal al Fundaţiei:
promovarea şi includerea Roşiei Montane în patrimoniul UNESCO şi salvarea zonei
de la distrugere în urma unei exploatări dezastruoase.
Poate ca o ironie a sorţii (sau nu?!) sediul fundaţiei este vecin cu cel
al R.M.G.C.
-
Dacă ajungeţi la Sibiu în această vacanţă, trageţi neapărat o fugă şi până la
Roşia Montană! Sunt splendide locurile şi cine ştie dacă la anul sau peste doi
ani o să mai avem posibilitatea să admirăm natura aşa cum a fost ea creată
acolo?
Aşa
m-a sfătuit prietenul meu, cunoscutul caricaturist Costel Pătrăşcan înainte de a
pleca în vacanţă. Aveam proiectat Transfăgărăşanul
cu punct terminus Sibiu. Să merg oare şi mai sus? Băiatul acesta are sensibilitate! – mi-am spus. Cred c-ar trebui să ţin cont de intuiţia lui.
Într-adevăr, locurile sunt superbe! Natura,
frumoasa Mama Natură şi-a dezvăluit
virginitatea şi şi-a oferit... nurii privirilor mele flămânde şi dornice de împărtăşania
voluptăţii vinovate! M-am înfruptat din carnea
ei tot drumul de la Sibiu până la Roşia Montană când admirând-o, când concentrându-mă asupra G.P.S.-ului
ori a... familiarelor gropi din asfaltul atât de românesc...
Un
prim şoc am resimţit la Abrud. Un munte de steril mi s-a înfăţişat în faţa
ochilor. Munte... MUNTE! Pământ gol, fără vegetaţie, ce-şi merita, cu adevărat,
calificativul de steril! Doamne, aşa
o să se întâmple şi cu Roşia Montană? O să fie transformată într-un munte... amorf?
Atunci am luat hotărârea: dacă tot ajung în zonă, trebuie neapărat să mă
documentez asupra controversatului proiect al exploatării aurifere din zonă. La
momentul respectiv eu aveam deja o opinie – una, recunosc! – mai mult
sentimentală. Chiar semnasem pe net o listă a celor ce se împotrivesc
transformării zonei într-o uriaşă groapă de gunoi. Unii (ăia) rămân cu aurul,
alţii (noi) cu... otrava!
- Ei spun că un accident la un astfel de dig
(digul de la groapa de steril) poate avea
loc o dată la 1000 de ani! Dar cine îmi garantează mie că nu acum se împlinesc
cei 1000 de ani? – fu una dintre ideile contra
enunţate de domnul Jurca.
- Roşia
Montană Gold Corporation a alocat deja
unsprezece milioane de dolari pentru cercetarea patrimoniului Roşiei Montane
şi, odată cu demararea proiectului minier va mai investi treizeci şi cinci de
milioane pentru restaurarea,
funcţionalizarea şi punerea în valoare a caselor din zona protejată - Centrul
istoric – ne-a explicat, cu
indicatorul pe o planşă mare, tânăra ce ne conducea prin expoziţia de istorie a
mineritului din Roşia Montană. (Cu litere boldate am redat fidel formularea de pe biletul de intrare în
expoziţie.)
Trebuie să recunosc, planşa ne prezenta o situaţie ce părea premeditat idealizată
dar care, cu o simplă desfăşurare de... forţe
verzi (dolarii!) şi cu ceva voinţă... politică (?) putea deveni realitate.
În faţa ochilor mi se prezenta întreaga zonă centrală a Roşiei Montane (Piaţa – cum mi-au definit-o din prima zi
localnicii), în care am recunoscut toate clădirile aflate într-o stare avansată
de degradare (în fapt), dar... parcă pregătite pentru Ziua Regelui (în desen). Pe biletul – carte poştală primit la
intrarea (gratuită!) în expoziţie scrie:
ZONĂ PROTEJATĂ CENTRUL ISTORIC:
·
Suprafaţă: 137 ha;
·
Peste 300 de clădiri;
·
35 de clădiri monument istoric;
·
3 biserici
Nu
mi se pare puţin! Şi, ca o confirmare a bunelor intenţii ale celor de la R.M.G.D.,
clădirea în care era găzduită expoziţia era deja complet reabilitată şi
prezenta un contrast evident ochiului turistului neavizat, dar şi o atenţionare
subtilă adresată localnicilor, ceva de genul: Vedeţi, puteţi rămâne în clădirile acestea scorojite ce stau să cadă
sau vă puteţi mândri cu un centru istoric complet reabilitat, o adevărată
atracţie turistică. Voi alegeţi! În ce mă priveşte, nu aveam cum să nu fiu
impresionat de o aşa perspectivă arhitecturală...
S.O.S. ROŞIA MONTANĂ
SALVAŢI IDENTITATEA NAŢIONALĂ
A POPORULUI ROMÂN!
Proiectul Roşia Montană este un caz de atentare la identitatea poporului
român!
CIANURA UCIDE!
(apeluri şi atenţionări cuprinse
în pliantele primite de la
Fundaţia Culturală Roşia Montană)
La
sediul R.M.G.D. – vă amintiţi de domnişoara ale cărei probleme de conştiinţă
m-au impresionat – primisem mai multe pliante, broşuri, un CD cu Proiectul Roşia Montană - Formular pentru prezentarea soluţiilor de
rezolvare a problemelor semnalate de public şi un D.V.D. – ROŞIA MONTANĂ,
UN DESTIN DE SISIF – film documentar realizat de Dan Chişu. Ajuns acasă, am
studiat cu atenţie partea tehnică a proiectului şi am urmărit de câteva ori
documentarul.
Trebuie să recunosc: îmi este foarte greu să rămân obiectiv! Şi să nu
devin partizanul uneia sau a alteia dintre părţile aflate în conflict de
interese sau de... conştiinţă. Mă dusesem în Munţii Apuseni convins că cei de
la Gabriel Resources sunt nişte hoţi
şi profitori, iar guvernanţii noştri nişte... nenorociţi de hoţi şi mai mari!
Nu intenţionez să schimb vreun epitet şi nici să-mi cer eventuale scuze
guvernanţilor. Vă interesează opinia mea la plecarea din Roşia Montană?
Proiectul este perfect din punct de vedere
tehnic, rezolvă toate problemele sociale, culturale, de mediu, de sit arheologic
şi de recuperare, conservare şi prezentare a artefactelor istorice. Este
benefic pentru localnici, aducător de prosperitate şi linişte în zonă pe termen
mediu şi lung.
Am părăsit Roşia Montană cu această convingere şi chiar am avut câteva
dispute cu unii dintre prietenii mei la întoarcerea acasă. Eu marşam acum pe
acurateţea proiectului şi pe faptul că nu era lăsată la voia întâmplării
niciuna dintre marile probleme legate de o astfel de exploatare, că se ţinuse
cont de absolut toate obiecţiile ridicate de opozanţii de diferite culori. Ei (prietenii mei) puneau în
continuare problema din punct de vedere al protecţiei mediului, al păstrării
virginităţii Naturii (Mama Natură –
v-am vorbit deja de ea) şi, bineînţeles, nu-i uitau nici pe... bandiţii ce fură
tot din ţărişoara asta numită România şi acum şi-au pus în cap să distrugă şi
munţii pentru un pumn de dolari în plus!
- Tu chiar crezi, Florine, că o să intre vreun
bănuţ în vistieria ţării? Iau canadienii totul, iar noi n-o să rămânem decât cu
muntele de steril! A, să nu-i uităm pe aleşii noştri care îşi vor rotunji şi ei
frumuşel conturile!
Unde să fie adevărul, acel adevăr universal valabil? Îmi scapă mie ceva
la proiectul acesta? În ce-i priveşte pe cei ce ne conduc, le dădeam deplină
dreptate prietenilor mei. În ce-i priveşte pe canadieni... proiectul lor îmi
pare bine pus la punct, complet şi transparent.
Am
realizat la un moment dat că problema, pentru a a-mi deveni clară, trebuie
privită şi analizată din două perspective diferite: una apropiată, cea de la
nivelul comunităţii şi una depărtată şi... detaşată, cea de la nivelul lui
Dumnezeu. Între ele... ca între ape: totul devine tulbure!
La nivelul
comunităţii:
·
localnicii (la ora actuală 80% sunt şomeri) primesc
slujbe;
·
tinerii merg la şcoli şi se specializează în minerit şi
tot ce ţine de industria turismului;
·
cei care au fost de acord să-şi cedeze proprietatea firmei
concesionare au primit compensaţii substanţiale şi case noi în imediata
apropiere a Roşiei Montane sau în Alba Iulia (situată la aproximativ 75 de
kilometri de Roşia Montană);
·
centrul istoric al localităţii va fi restaurat în
întregime de către R.M.G.C. şi introdus în circuitul turistic;
·
se vor conserva principalele sit-uri arheologice; se va înfiinţa Muzeul Mineritului ce va
cuprinde trei secţiuni principale pentru geologie, arheologie şi etnografie;
·
la finele celor douăzeci şi cinci de ani de investiţii şi
exploatare minieră de suprafaţă, vor rămâne trei zone ce vor fi copertate (din
care una va deveni un modern şi performant teren de golf) şi o a patra în care
se va amenaja un lac de agrement.
Mie mi-a atras atenţia în mod
deosebit un anumit aspect: în primii doi ani (anii de investiţii) R.M.G.C. va
rezolva şi poluarea istorică de două mii de ani a zonei. Datorită scurgerilor
din galeriile milenare, în pârâul Roşia se scurg, în fiecare secundă, circa 20
litri de ape acide, care apoi ajung în râul Abrud, apoi în Arieş... Apa, pânza
freatică din Roşia Montană sunt afectate, solul, de asemenea. În anumite zone
apa este roşie din cauza acidităţii mari şi a elementelor poluante. De aici şi denumirea
localităţii de Roşia Montană. Dacă ar fi să mă raportez la autorităţile române,
la aceşti vremelnici şi nemerituoşi conducători, pe ei nu-i poate impresiona
nimic: nici istoria de aproape două mii de ani a localităţii, nici lipsa de
perspectivă economică a zonei, nici sărăcia oamenilor, nici poluarea survenită
în urma exploatării milenare a bogăţiilor Apusenilor. Ei au preferat să închidă
în anul 2006 şi ultima mină de cupru decât să se supună exigenţelor europene de
a ecologiza zona. Pe ei – DA! – pe ei i-aş arăta cu degetul. Nu pe canadienii
de la Gabriel Resources. Canadienii
au declarat clar că îi interesează aurul Apusenilor. Ei sunt afacerişti şi vor
să facă bani. Şi, pentru a-şi atinge scopul, sunt dispuşi să rezolve şi
problemele care, de altfel, sunt în sarcina politicienilor români.
Concluzie: în ce mă priveşte, nu mă
interesează cât aur scot din ţară canadienii, dacă oferă zonei o perspectivă de
prosperitate şi ieşire din anonimat. Degeaba suntem bogaţi, cu aurul strălucind
sub fundul nostru, dacă nu ne este accesibil şi nu ne putem bucura şi noi de o
viaţă tihnită pe Pământ acum şi aici! Prefer să mă bucur de bogăţia
materială pe Pământ, nu să o admir din Ceruri!
La nivelul Creaţiei: dacă reuşesc să privesc din această perspectivă, atunci tot entuziasmul meu
vis-a-vis de proiect se diluează. Orice intervenţie a omului asupra naturii nu
a făcut decât să distrugă echilibrul, să facă să dispară specii, să piară
plante, forme de relief, atmosfera să-şi piardă din puritate. Munţii Apuseni
îşi vor pierde din semeţia şi naturaleţea lor. Soarele nu va mai răsări la fel
de vesel deasupra Roşiei Montane pentru că prelua ceva din tristeţea lui
Dumnezeu.
Dacă ar fi după mine aş renunţa la confortul de la bloc, la autoturism
şi avion, aş renunţa la preparatele culinare sofisticate şi la serviciul bine
plătit, aş renunţa la democraţie şi m-aş întoarce la starea primordială a
omului cavernelor, cea în care ucizi doar ca să mănânci şi să rămâi în viaţă.
Dar... semenii mei sunt de acord să renunţe şi ei la toate acestea? Consideră
cineva că atitudinea aceasta ar reprezenta o întoarcere în timp, o renunţare
gratuită la cuceririle civilizaţiei? Civilizaţie să fie toate gunoaiele şi
relele lăsate de oameni în urma trecerii lor efemere pe Pământ?!
Nu,
de la înălţimea acestui nivel (al Creatorului) mă opun ferm oricărei intervenţii
asupra virginităţii! Ar fi exact ca în filmele cu mafioţi în care un bandit îi
desfigurează faţa eroinei principale, cea mai frumoasă femeie de pe ecran. La
fel, intervenţia civilizaţiei oamenilor
nu face decât să desfigureze mereu şi mereu obrazul virginei Naturi.
Mergem înainte cu civilizaţia
sau ne întoarcem la începuturi?
Fiecare din cele două răspunsuri posibile ne obligă la o atitudine de
care nu ne putem ascunde. Mai ales dacă am fi obligaţi să decidem de aici, de
pe Pământ, viitorul Roşiei Montane. Al muntelui cu toate ale lui, al localităţii,
al oamenilor.
Brăila, 20 august 2010
(Povestire publicată în volumul „Am fost și eu revoluționar!”, editura Olimpiada, Brăila, 2011)
Sunt un visător. Un visător care încearcă să identifice, prin producțiile sale literare și fotografice, visul cu cotidianul.
