Madeleine Peyroux - Smile

DOAMNA DIN FOTOGRAFIE

Shri Mataji Nirmala Devi

http://www.luceafarul.net/tabloul-din-piata-doamna-din-fotografie

https://www.ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=6011%3Adoamna-din-fotografie&catid=11%3Aproza&Itemid=116

Să fi fost prin vara lui ’93… Sau, mai degrabă, a lui ’94… Nu știu dacă-i foarte importantă stabilirea cu exactitate a momentului. Cert este că eram detașat cu serviciul la Tulcea – eram directorul pe zonă al unei firme ce comercializa autovehicule noi și vechi sau cum s-ar spune mai blând, second hand. Director... cam mult spus, dar așa suna funcția. De fapt, făceam de toate: preluam comenzile de la cumpărători, aduceam autovehiculele de la Brăila (la volan, bineînțeles) și le asiguram în parcul auto, le prezentam apoi clienților, făceam actele, încasam banii și-i depuneam la bancă. Afacerea mergea bine când vindeam câte ceva și-mi scoteam banii pe-o săptămână. În rest... multe telefoane în și din toate direcțiile, pornit periodic motoarele mașinilor și multe drumuri între Brăila și Tulcea. Când cu un ARO, când cu un tractor nou-nouț, când cu vreo mașină de teren rusească propusă firmei de niște tipi dubioși, rakeții din Ucraina.

Era vară, era cald, aveam și timp liber, iar Tulcea, un frumos oraș dunărean impregnat de poezie, mă îndemna adeseori la lungi plimbări pe faleză. Singur, fără prieteni, hoinăream aparent apatic. Hoinăream și observam oamenii. În virtutea profesiei și a dragostei mele pentru fluviu, mă opream minute în șir admirând șalupele, bărcile și vapoarele trase la cheu. Gândul, poznaș, îmi fugea spre canalele pe care le străbătusem în lung și-n lat cândva, nu cu mult timp în urmă, pe vremea când lucram în Deltă – ce vremuri! În nări îmi pătrundea, ca un parfum neprețuit, mirosul familiar al apelor, populate de pești, în timp ce-i spionam pe pescarii rareori urmăriți de șansă și picați într-o stare de înșelătoare somnolență. Mai tresăreau la câte o zvâcnire închipuită a plutei sau la intervenția lipsită de decență a vreunui curios: Trage, trage? Al naibii, nu-ntreba nimeni: Dar o bere nu vrei să bei, amice? Ce-ar mai fi mers pe zăpușeala aia! Nu-i vorbă, mai zăcea câte o sticlă goală pe-alături. Dacă peștele nu pica, măcar...

Dacă prindeam vreo bancă liberă, mă așezam și mă lăsam purtat de gânduri până ce acestea... dispăreau complet. Meditam. Meditam... Știți cum îmi dădeam seama de starea de evadare din lumea înconjurătoare? Mă trezeau strigătele pescărușilor... Un strigăt ciudat au pescărușii ăștia, greu de transpus într-o interjecție, un fel de A gâtuit. Zâmbeam. Zâmbeam cu ochii închiși și mă simțeam bine. Și iar dispăreau gândurile. De multe ori mă prindea  apusul și mă întorceam la cameră pe jos, într-o benefică prelungire a stării de relaxare.

Dar povestea are un alt tâlc, la care vreau să ajung. Pentru că firma nu se angajase să-mi asigure decât casa, nu și masa, trebuia să mă ocup singur și de satisfacerea Nabhi-ului (chakra-centrul energetic din dreptul ombilicului, cea care se ocupă, printre altele, și de felul în care ne hrănim). N-aș spune că mă indispunea faptul în sine, căci efectuarea cumpărăturilor și înjghebarea unei mese cât de cât decente, îmi mai ocupa din multul timp avut la dispoziție și, în plus, îmi oferea posibilitatea de a cunoaște noi oameni, să mai schimb o vorbă cu țăranii din piețe – mă refer la cei autentici, care nu deveniseră, încă, negustori de tranzit.

 Așadar, eram în piață. Mă uitam după ceva brânză, după ouă, roșii, ceapă, castraveți, salată, ridichi... chestii din astea, ca pentru o masă frugală de bărbat aflat în probe la „Master Chef”: eu concurent, tot eu consumator. Pe post de „Master Chef”... Nabhi-ul, după cum v-am mai spus. Dacă mai intram și în magazin și mai luam un lapte, un pachet de unt, o bucată de salam și-un pate, eram aranjat.

- O, ce roșii frumoase aveți – pot să aleg?

- Sigur că da, alegeți ce vă dorește inima!

Fain vânzătorul! Prietenos, nu arțăgos, cum te-ai fi putut aștepta de la un om ce a stat o zi întreagă la tarabă. Chiar m-a surprins amabilitatea lui. Altfel, o figură prea puțin îngrijită, ce nu ieșea din tipar: obosită, nebărbierită. Am ales trei roșii mari, românești, „inimă de bou”.

- Castaveții și ridichile tot ale dumneavoastră sunt?

- Nu, sunt ale lui Nae, colegul de-alături – și omul făcu un semn amical spre vecinul din dreapta sa.

- Da, sunt aici pentru dumneavoastră! – sări și acesta, bucuros de-o vânzare nouă și-și aranjă marfa în așa fel, încât să o pot vedea mai bine. Pofitiți și alegeți!

Doamne, de ce n-or fi toți târgoveții ca oamenii aceștia?! – n-am putut să nu mă minunez în sinea mea.

În timp ce roșiile mă așteptau deja frumos aranjate într-o pungă de hârtie iar eu mă căutam de bani, cel cu castraveții rupse dintr-un ziar la modă pagina din mijloc și se pregătea să-mi împacheteze marfa aleasă. Nu m-a deranjat ambalajul ce mi se pregătea dar, probabil dintr-o curiozitate ce mă caracteriza pe-atunci, am cercetat dintr-o privire pozele colorate și... am rămas interzis! Aproape că i-am smuls omului jurnalul din mână:

- Domnule, de unde aveți ziarul ăsta? – lansai o întrebare infantilă.

- De pe-aici – îmi răspunse omul, simplu și căutându-mi privirea, întrebător. De unde-o mai fi apărut și ciudatul ăsta? – e posibil să se fi-ntrebat în sinea lui.

- Domnule, vă rog, nu vă supărați, dar nu puteți să-mpachetați castraveții în ziarul acesta! 

- De ce?!

Păream din ce în ce mai ciudat.

- Ce-are, nene, ziarul ăla, ce nu vă place la el? – și vânzătorul de roșii mi-l luă din mână pentru propria-i cercetare.

Ei, de-abia acum începe povestea ce voi a spune, de-abia de-acum urma surpriza cea mare pentru mine. Căci omul continuă, pe un ton din care nu lipsea respectul:

- Măi, nene, păi eu pe doamna aceasta din poză o știu, am fost cu ea în avion când m-am întors din Italia!

- Pe cine, Gică, ce doamnă știi tu?! – fu rândul celui cu castraveții să facă ochii mari.

- Da, Nae, am stat foarte aproape de dânsa în avion – era înconjurată de flori! Flori peste tot! Nu-nțelegeam ce spunea, dar avea o voce așa de plăcută, ca a mamei când eram mic! Amabilă cu toată lumea, amabilă cu stewardesele... vorbea frumos cu cei din jur și zâmbea, zâmbea tot timpul – ce doamnă!...

Evocând momentul, omul căzu pe gânduri – gânduri plăcute, cu siguranță, căci un zâmbet îi înflori pe figură.

- Și? Mai apoi? – vru să afle mai multe prietenul său.

- Ce să fie mai apoi? Mai apoi, când am coborât la Otopeni... a întâmpinat-o o mulțime entuziastă de oameni, toți, cântând și cu brațele încărcate de flori!

- Dar ce, măi, era vreo vedetă de cinema? – încercă Nae o ironie.

- Nu știu, măi, vedetă-nevedetă dar, așa cum am văzut-o eu atunci, parcă era o zână din cărțile de povești ale copilăriei. O zână și îngerașii ei. Dac-aș mai întâlni-o vreodată...

Tăcu. Tăcu și colegul său. Eu, prudent, recuperai foaia de ziar, cu acceptul tacit al deținătorului, am netezit-o și am împăturit-o, grijuliu.

- Dar mata o cunoști pe doamna aceasta? – vru vânzătorul de roșii să-și completeze cunoștințele.

- Da, cred că O cunosc destul de bine... – îmi începui, încurcat, răspunsul, nu tocmai convins că pot da prea multe detalii. Doar că vânzătorul de roșii românești nu renunță deloc la dorința sa de cunoaștere:

- Cine este, domnule?! – întrebă, de-a dreptul, omul, din ce în ce mai contrariat.

- Este Shri Mataji Nirmala Devi, Maestrul meu spiritual – și le arătai celor doi insigna ce o purtam la piept. Shri Mataji este o mare personalitate, cunoscută în întreaga lume, un om de o aleasă bunătate și cultură.

Consideram că le dădusem  suficiente informații, dar... mă-nșelam.

- Și de ce are punctul acela în frunte? Este cumva indiancă?

- Da, este de naționalitate indiană și a străbătut întreaga lume pentru a-și promova învățătura.

- Ce învățătură?

Cei doi vânzători uitaseră complet de obiectul muncii lor și, cu un respect nedisimulat, caracteristic oamenilor simpli și inocenți, puneau, asemenea copiilor, întrebări și așteptau răspunsuri.

- În doar două cuvinte: Sahaja Yoga.

- Sa... Saha... Yoga?! Nu cumva o fi de-aia cu fetele despuiate? – sări unul de-alături, chicotind, martor mut până atunci al discuției noastre.

- Nu, nu! – mă grăbii să anulez orice percepție greșită. Ceea ce fac ăia este orice, dar numai Yoga, nu!

Eram familiarizat cu mulțimea de afișe ce reprezentau profilul unei fete despuiate și aflate în poziție de lotus. Afișele cu pricina promiteau nu știu ce evoluție, în nu știu câte etape... În fapt, fotografia provoca mai mult imaginația bărbatului dornic de aventuri, decât să trezească dorința de evoluție spirituală. Mi-am dat seama de acest lucru pentru că... și eu eram... bărbat. Am continuat, mai convingător:

- Nu, în Sahaja Yoga învățați să vă cunoașteți propriul corp. Atât corpul fizic cât și cel... energetic.

Pauză. Oamenii ascultau.

- Lucrând pe corpul energetic, vă asigurați starea de sănătate a corpului fizic și apoi... prin trezirea energiei secrete numite Kundalini...

Făcui o nouă pauză pentru a-i observa: era asigurată empatia, rezonam cu oamenii sau vorbeam în gol? Oamenii erau ochi și urechi – nu, nu-mi pierdeam timpul.

- ... intrați în meditație.

Am tăcut. Eram încurcat. Nu-mi dădeam seama câtă informație puteam da în mijlocul pieței unui auditoriu format din trei vânzători de legume, dintre care unul O întâlnise pe Shri Mataji. Câtă informație puteam da și cât puteau ei pricepe în acel moment. M-au ajutat noii mei prieteni.

- Și mata, treburile astea le-ai învățat de la doamna din fotografie? – se arătă interesat, în continuare, cel cu roșiile.

- Da, chiar de la Dânsa.

Am fost, în mod intenționat, succint în răspuns. Consideram că le spusesem destul. Mai departe... trebuiau ei înșiși să decidă ce vor.

- Domnule, nu te supăra, m-ai răscolit complet de când cu poza asta. Doamna m-a fermecat cu totul! Spune-mi, te rog, dacă mata ai cunoscut-o, cum aș putea s-o mai întâlnesc și eu o dată? Măcar o dată! Aș vrea să-i sărut mâna și... să-i ofer câteva roșii din astea bune, de-ale noastre, românești, „inimă de bou”!

M-au topit complet bunătatea și inocența omului. Un om a cărui față radia, în pofida bărbii negre și neîngrijite. Un om simplu care voia, în semn de respect, să-I sărute mâna lui Shri Mataji și să-I ofere câteva roșii „inimă de bou”, ofranda sa. Din fericire, aveam răspunsul pregătit pentru cererea ce, trebuie să recunosc, o așteptam.

- Uitați, am o propunere pentru dumneavoastră. În cel mult o săptămână, aici, în Tulcea, o să aibă loc un program public în care va fi prezentată metoda Sahaja Yoga. Intrarea este liberă!

- Și o să vină și doamna Shri... doamna din fotografie? – întrebară, aproape la unison, cei trei.

- Nu, anul ăsta a fost – și le arătai foaia de ziar din mâna mea. Dar, din câte știu eu, la anul va reveni, mai mult ca sigur.

- Păi, în cazul ăsta... – făcu cel cu roșiile, dezamăgit.

- ... în cazul ăsta, vă sfătuiesc să veniți deocamdată la programele publice, aflați ce-i cu Sahaja Yoga și la anul vă veți întâlni și cu...

- ... cu doamna din fotografie?

- Da, cu doamna din fotografie.

Am zâmbit. Puteam spune, fără a greși, că cei trei O rebotezaseră pe Shri Mataji. Pentru ei era Doamna din Fotografie. Așa li s-a apropiat lor de suflet.

Tabloul acesta, demn de talentul unui pictor impresionist, mi-a rămas întipărit pentru totdeauna în memorie: piața de legume și fructe din Tulcea; roșii, castraveți, salate, ridichi și tot felul de fructe pe tejghele; trei vânzători de legume: Gică, Nae și-ncă unul, oameni frumoși, aplecați asupra unui ziar magic și un cumpărător apărut cine știe de unde, care le vorbește despre Shri Mataji (Doamna din Fotografie) și Sahaja Yoga.

Din păcate, programul de inițiere în Sahaja Yoga pe care-l pornisem și pentru care antamasem sala de spectacole a Casei de Cultură, nu s-a mai ținut. Din motive ce nu au ținut de mine sau de organizare, programul a fost amânat pentru o perioadă nedefinită. S-a revenit asupra proiectului după un an sau doi și a fost un succes.

I-am căutat pe prietenii mei din piață de mai multe ori, dar nu i-am mai întâlnit. De parcă n-ar fi fost reali! Dar din care realitate or fi apărut ei? Doar pagina de ziar, martor de netăgăduit, pătată și boțită, așa cum mi-o dăruiseră, rămăsese o dovadă palpabilă a lumii fizice în care mă aflasem, atunci!

Acasă am citit în liniște și articolul cu pricina. Fusese scris de către o jurnalistă dornică de wow și care nu înțelesese nimic din eveniment, din moment ce se oprise cu explicațiile, în mod tendențios, asupra unei poze ce înfățișa mulțimea  de pantofi de la intrare. Trucuri bune, pentru un ziar de scandal. Dacă ar fi fost isteață, ar fi intrat în joc, s-ar fi descălțat la rându-i, ar fi intrat și-ar fi scultat cu atenție prezentarea metodei Sahaja Yoga. Abia atunci ar fi obținut material de-un articol bun! Așa... s-a oprit la intrare.

Ploiești, 27 ianuarie 2018

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 2 februarie 2018 și în revista „eCreator” din 12 februarie 2018)

Flute Concert 2017, vol.1

CUM M-A PÂRÂT MAMAIA LA POPA DIN SAT

Mamaia șezând pe „chiatră”

       Ca-n fiecare decembrie al ultimilor ani, încă înainte de Sf. Nicolae, o aducem pe mamaia la noi. Femeie bătrână, octogenară, cu puterile sleite de ani și... singură.

       Tataia, nu știm ce l-o fi apucat, dar a plecat mai devreme decât ne-am fi așteptat, la întâlnirea cea mai importantă, cea a Judecății de Apoi. Din câte știm, mamaia s-a îngrijit de toate cele pentru a-i ușura drumul până la...↑, a dat obolul necesar trecerii apelor Styxului, dar i-a făcut și toate pomenile cuvenite și la timpul lor: să nu sufere tataia de frig, de foame sau – Doamne ferește! – să nu poftească la vreo sarma aburindă pe-Acolo, prin Ceruri, în timp ce horește și benchetuiește alături de zâne. (Mi-a și povestit odată cum l-a visat pe Ionel la o masă mare, întinsă și plină de bucate, înconjurat de îngeri. Ce mai petrecea... dar pe ea n-a vrut s-o cheme la masă – i-a și explicat că nu-i venise vremea. Tu, Paraschivo, stai acolo cu copiii și nepoții – ei sunt îngerii tăi! – i-ar fi spus Ionel.)

       Așadar, am adus-o pe mamaia la noi. Decât să-i purtăm grija pe timpul iernii, mai bine s-o știm lângă noi: căldurică este, o mâncare bună și la timp avem – mulțumim Domnului! – cât despre voie bună... când nu suntem singuri, ni se umple casa de copii și de nepoți.

- Mamaie, ești gata? C-am venit să te luăm la noi.

- Sunt gata, mamă. M-am spălat, m-am primenit, am închis și crama...

Crama... Mai bine zis, fosta cramă. Că, de când s-a prăpădit bietul tataia, doar butoiul gol mai amintește de gloria de altădată a încăperii cu pricina. Mai găsești prin ea, agățate de pereți, două rupturi de plase de rafie cu scule vechi și ruginite, un aragaz căruia i-a trecut vremea și pe care nu știu de ce-l mai ține mamaia, vreo două ligheane cu smalțul sărit, o ladă de lemn pentru grăunțe... Toate sunt bătrâne în gospodărie, de-o seamă cu mamaia. Vara, mai punem noi la rece, când venim în vizită, câte-un pepene și-o sticlă de bere sau de vin.

- Mamaie, vezi să nu începi cu postul pe la noi, că n-avem vreme de așa ceva!

- Vai, mamă, n-o să fac mofturi, mănânc ce mi-oți da. I-am și zis lu’ popa, când o venit să mă împărtășească, că veniți să mă luați la voi și...

- Te-ai împărtășit?! Când, mamaie?

- Ieri, maică, ieri o venit popa acasă și m-o împărtășit.

- Bine, mamaie, dar nu-i cam devreme? Mai e până la Crăciun. Ce te-ai grăbit așa? Dacă ai fi avut puțină răbdare, te-aș fi dus să te împărtășești la biserica de lângă noi. Vorbeam cu popa de acolo...

- Da, maică, ca anul trecut! – mi-a întors-o bătrâna cu o undă de reproș în glas.

Am tăcut. Am tăcut și-am înghițit-o. Știam amândoi cum a fost cu împărtășania de anul trecut.

- Și ce i-ai zis popii, mamaie?

- Ce să-i zic, maică, adevărul.

- Adică?

- Păi, cum ai venit tu anul trecut grăbit, ca acuma, exact când trebuia să merg să mă împărtășesc...

- Și?

- Și cum ai spus că nu-i nicio grabă, că o să mă duci tu la biserică, la popa de la voi...

- N-am dat de el, mamaie, de-aia nu te-ai împărtășit!

- Știu, maică.

- Așa-i. Și, ce-a zis popa?

- Ce să zică popa, maică – m-a iertat.

- Foarte bine, mamaie. Și te-ai liniștit?

- Te-a iertat și pe tine, maică, popa, să știi!

- M-a iertat... m-a iertat popa?! De ce, mamaie?!

- Păi... dacă nu m-ai dus la împărtășit...

- Mamaie, amintește-ți că eu am vrut să te duc, dar i-ai zis popii matale că popa de la noi era de negăsit?

- Cum să-i zic așa ceva, mamă?!...

- Și că dascălul era vizavi, la bodegă, să se încălzească cu un vin fiert?

- Vai, maică, ai grijă să nu faci păcate!

- Lasă, mamaie, ăsta să fie tot păcatul meu.

Mamaia a căzut pe gânduri. Îmi dădeam seama că sentimentul vinovăției de anul trecut o apăsa și tare n-aș fi vrut așa ceva. Este o femeie bună, ce emană doar iubire, fără niciun fel de gânduri ascunse. Am strâns-o în brațe și am pupat-o pe obraji. Pe sub basmaua neagră am observat o lacrimă prelingându-se.

- Și cum a fost la împărtășanie, mamaie?

- Cum să hie, maică? Am vorbit cu popa, am ținut post o săptămână...

- Ai ținut post greu?

- Nu, mamă, popa mi-a dat dezlegare la ouă și lapte...

- Ei, e bine așa...

- Vineri am ținut post negru!

- Of, mamaie!...

- Și ieri m-am împărtășit!

- Bine, bine că te-ai împărtășit aici, la popa matale. E-adevărat, că anul trecut...

- I-am zis că vin la voi și că o să mănânc ce mi-oți da, că nu o să fac mofturi...

- Da, mamaie, știi că noi nu ținem post...

- V-a binecuvântat, popa, mamă!

- Ne-a binecuvântat popa?! De ce, mamaie?

- Nu știu io, mamă, dar a zis că sunteți oameni buni!

- Ei, dacă ne-a iertat și ne-a binecuvântat... înseamnă că și el este un om bun...

- Așa e, mamă, e bun popa!

- ... Și popă bun, mamaie! Dacă te-a și dezlegat...

                                                         (Publicat în revista eCreator din 9 ianuarie 2018)

DINCOLO DE TIMP

Inocență - imagine luată de pe net

Bunul meu prieten, sahaja yoghinul Marian Trașcu-Madhava, mi-a făcut o surpriză deosebită și mi-a trimis, acum, în prag de sărbători, o scenetă ce tocmai a scris, cerându-mi o opinie. Ce să vă spun, întrucât nu îmi erau străine nici sensibilitatea autorului, și nici abilitățile scriitoricești - i-am urmărit în trecut câteva astfel de puneri în scenă - eram convins că nu voi fi dezamăgit. Și nu am fost. Mi-a plăcut atât de mult sceneta, încât l-am rugat să-mi permită s-o public aici, pe blog. 

DINCOLO DE TIMP

(scenetă într-un tablou de „dincolo de timp”)

Personajele:

Căutătorul – căutător spiritual

Pingalev – partea rațională, ego-ul și viitorul din ființa umană

Yoa-Yda – partea emoțională, psihicul și trecutul

Copil – conștiința, inocența

Căutătorul (cu un felinar slab luminat în mână, reprezentând lumina interioară): Ce întuneric!... Am rătăcit drumul… Abia dacă zăresc ceva!... Văd mai mult umbre… iar figurile pe care le întrezăresc prin lumina asta plăpândă par schimonosite și chinuite. Chiar și eu, când mă uit în oglindă la lumina asta chioară, mă văd uneori sluțit, chiar dacă, de cele mai multe ori, mă cred frumos ca un Adonis. Mă întreb atunci: care sunt eu cu adevarat?

(După un timp de căutări): Dacă aș avea o lumină mai puternică, i-aș vedea pe oameni mai bine și nu aș mai orbecăi atât ca să găsesc drumul bun.

Pingalev (emfatic, apărând de undeva, din dreapta): Te înșeli, amice! Sunt aici ca să veghez tot timpul asupra ta și a lumii întregi!

Căutătorul (orbecăind în continuare): Cine este? Cine a vorbit?

 Pingalev: Eu, conștiința ta. Mă cheamă Pingalev și sunt stăpânul tău și al întregii lumi.

Căutătorul: Stăpânul meu?!

Yao-Yda (apărând de undeva, din stânga): Ba eu sunt conștiința ta, dragule, și mă cheamă Li Yao-Yda. Mai simplu, poți să-mi spui Yda, așa, ca între prieteni.

Tot timpul, Căutătorul se va situa între cele două personaje, Yda la stânga și Pingalev la dreapta.

Pingalev: Cum poți să spui asta, smiorcăito, când abia vorbești și abia te târâi prin această lume? Cum poți să fii conștiința cuiva?

Căutătorul: Dar nu înțeleg nimic!

Pingalev: Nu ințelegi pentru că se bagă peste mine. Eu sunt cel care vorbește și se manifestă prin tine. Sunt totodata conștiința și stăpânul tău și mă gândesc întodeauna numai la binele și la viitorul tău.

Yao-Yda: La binele tău?! Ha! Că dacă nu eram eu să te liniștesc cu narcotice și licori amețitoare în urma prostiilor pe care le-ai făcut grație acestui domn Pingalev, nu știu cum s-ar fi sfârșit totul. Eu sunt cea care mă gândesc la binele tău și-ți ofer momente îndelungi de desfătare, amor neîncetat și dulce lenevie. Te fac să visezi la ce a fost, să te bucuri de trecutul tău sau să îl regreți, să cânți de dor și jale spre a ta ușurare.

(Tare, emfatic) Trecutul este tot ce conteazăăă!

(Începe a cânta, îndemnându-l și pe căutător să cânte o dată cu el): O, ce dor, ce chin, ce jale !…

Pingalev (aplaudând batjocoritor și certându-l pe căutător): Ei, ce-i cu tine, bați câmpii! Nu te mai lua după … zurlia asta, revino-ți! Fii rațional! Cum crezi că ai ajuns să posezi atâtea și să știi atât de multe lucruri?! Cu visele nu ai fi ajuns nicăieri! Eu sunt cel care, prin ambiție și hotărâre te-am făcut atât de bogat, de respectat și de temut, chiar dacă, pentru a ajunge aici, a trebuit să trecem și peste cadavre. Cine mai este ca tine? Nimeni! Acum, când avem atât de multe și putem avea și mai multe, vrei să te arunci în brațele acestei… amețite… ca să facă din tine, ce? O legumă?!

Yao-Yda (fâțâindu-se și strâmbându-se): O legumă cu suflet, da! Și nu o piatră seacă cum este în mâinile tale… doommnule!

Pingalev (spre public, convingător): Sufletul lui este în tot ce deține și în tot ce știe. În toate acestea se regăsește el, adică… noi! Pe când la tine nu se regăsește în nimic! Ce poți să-i oferi tu? Vise, iubiiire, regrete, dezamăgiri…ha, nimicuri!

Căutătorul: Tot nu ințeleg. Îmi vâjâie capul capul și nu mai știu ce este cu mine de atâtea gânduri. Oare acestea nu se pot opri? Ce bine ar fi de m-ar lăsa în pace! Cred c-aș fi ca un copil, de-aș scăpa de ele! Am auzit undeva că, dacă ajungi în prezent, gândurile se opresc. Dar cum să fac, cum să fac?

      

 În scenă intră un copil în lanțuri.

Căutătorul: Cine ești tu?

Copil: Sunt conștiința ta.

Căutătorul: Și tu?! A treia conștiință?!

Copil: Nu există trei conștiințe, există doar una și aceea sunt eu.

Căutătorul: De unde știu că ești tu?

Copil: Între tine și mine nu există nicio diferență.De fapt, tu ești Conștiința însăși, dar incă nu te cunoști.

Căutătorul: Și de ce ești în lanțuri?

Copil: Pentru că sunt prizonierul timpului.

Căutătorul: Adică?

Copil: Mai bine spus, sunt  prizonierul gândurilor tale.

Căutătorul (meditativ): Dacă Eu sunt Tu, după cum ai spus, asta înseamnă că, de fapt, eu sunt prizonierul gândurilor.

Copil: Exact! Și, mai mult decât atât, te-ai identificat cu acestea.

Căutătorul: Și cum mă pot elibera?

Copil: Realizând cine ești.

Pingalev: Asta se cheamă realizarea de sine, dar nu-ți face iluzii, au mai trecut și alții prin experiment și am reușit să zădărnicesc orice conștientizare. Uite, chiar și tu ai avut realizarea dar, cum eu dețin toate trucurile acestei lumi, mi-a fost foarte ușor să te întorc de la această deviere.

Yao Yda: Nu știi decât să te lauzi, eu sunt dorința și, dacă nu i-aș fi împuiat eu capul cu dorințe grosiere, de cea mai joasă calitate, nu ai mai fi zădărnicit tu nimic.

Căutătorul: Când am avut eu această conștientizare sau realizare de sine, cum îi spui?

Pingalev: În urmă cu ceva timp…

Yao Yda: Hei, hei, vezi c-ai intrat în domeniul meu! Pot foarte bine să-i reamintesc eu aceasta! Ascultă: în urmă cu aproape doi ani de zile, într-un targ, cineva ți-a vorbit despre o metodă de relaxare pe care ai și experimentat-o. Nu știu ce s-a întâmplat dar, câteva zile după aceasta nu am mai putut da de tine, erai de negăsit. Mi-ar fi părut rău să te fi pierdut, dar mare mi-a fost bucuria când te-am regăsit. Erai în pragul unui local luxos, nou deschis, și nu știai ce să faci: să intri... să nu intri... Am trimis atunci la tine două dintre cele mai încântătoare ființe ale acestui pământ care, cu ochii lor dulci, te-au invitat înăuntru. Ai acceptat cu mare bucurie.

Pingalev : Nu ai niciun merit, eu l-am găsit primul și i-am îndrumat pașii către noul local. O asemenea bijuterie de local nu putea să fie privat de un asemenea nume, de o asemenea valoare!

Căutătorul (spre public, derutat complet): Cine sunt? Cum să realizez din nou cine sunt?

Pingalev: Nu te mai frământa atâta, nu o să reușești. Acceptă statutul pe care îl ai. Ce-ți mai trebuie? Ai deja un nume... o faimă... De ce vrei să dai cu piciorul la toate acestea și să ajungi un nimeni?!

Căutătorul: Dar de ce nu o să reușesc?

Yao- Yda: Eu sunt sursa plăcerilor și dorințelor care îți înflăcărează simțirile. Ce ar mai fi această lume fără plăceri și senzații tari? Cum ai mai simți că trăiești fără toate acestea? Lasă-te condus, nu trebuie să faci nimic, iar dorințele mele vor face totul pentru tine. Dorințele îmi sunt foarte puternice și puțini sunt cei care le pot înfrunta.

Copil: Nu-ți mai asculta gândurile, nu vei ajunge nicăieri, ele te vor duce unde vor ele.

Căutătorul: Dar nu pot. Încerc și nu pot!

Copil: În tine există o dorință care îți aparține, este una cu tine și este cea care  te poate ajuta să realizezi cine ești. Celelalte dorințe nu sunt ale tale și te indepartează de tine însuți.

Căutătorul: Ce fel de dorință este aceasta?

Copil: Este dorința pură de a fi ceea ce ești.

Căutătorul: Și cine sunt?

Copil (convingător): Ești Spiritul! Sau Sinele!

Căutătorul (doar pentru el): Deci, asta este realizarea de sine! (Cu voce tare): Dar eu am realizat asta!

Copil: A fost doar o scurtă trăire pe care ai avut-o mai de mult, dar nu suficientă pentru a realiza Spiritul.

Căutătorul: Și de ce nu a fost suficientă?

Copil: Pentru că aceste doua ”personalități” au profitat de faptul că dorința ta de a te cunoaște și de a fi ceea ce ești nu era destul de sinceră și de puternică și, astfel, au preluat controlul și ai redevenit o păpușă în mâinile lor.

Căutătorul (hotărât): Și ce trebuie să fac acum?

Copil: Să-ți dorești din toată ființa să te regăsești în Sine și atunci dorința pură din tine va zdrobi toate lanțurile care te țin legat de aceste doua “creaturi sâcâitoare”.

Căutătorul: Bine, îmi doresc, dar... tot nu se întâmplă nimic.

Copil: Caută-te în interior, mergi în profunzime, iartă totul, nu te lăsa purtat de niciun gând și liniștea va începe să se aștearnă, până când te va cuprinde complet.

Pingalev (zgîlțâindu-l, alertat): Ei ce faci?Te nenorocești!

Yao-Yda  (fredonând a pagubă): O, nu!  Viata mea…

Se aude o muzică divină. Copilul este eliberat de lanțuri, iar felinarul Căutătorului se aprinde puternic.

Căutătorul (trezit ca dintr-un vis urât): Aproape că nu-mi vine să rostesc nimic pentru a nu perturba această liniște adâncă, împlinire și bucurie totodată! Acesta să fie prezentul?

Copil: Da, acesta este și este totodată spiritul în manifestarea sa.

In scenă rămâne doar Căutătorul. Se ridică încet și se uită prin lumina puternică la cei din jur. Uimit și încântat rostește ca pentru sine:

Căutătorul: Da, acum văd, văd foarte bine! Ce frumoși sunt acesti oameni!

                                                                          Marian Trașcu-Madhava

                  

TriBUNII UMORULUI

Așa cum am mai scris, între 29 septembrie și 1 octombrie 2017, la Brăila a avut loc „Întâlnirea epigramiștilor” - ediția a XXX-a. Cu această ocazie, umoriștii brăileni Stela ȘERBU-RĂDUCAN, Alexandru HANGANU și Mihai FRUNZĂ și-au lansat ultima bombă/ghiulea/cartuș... volumul de epigrame și aforisme, TriBUNII UMORULUI, practic trei cărți într-una, trei cărți de umor bine făcut, de parcă li s-ar fi pus pata pe palidele noastre vieți și, ce și-au spus domniile lor: „Ia hai să-i descrețim puțin pe amicii noștri!” Și, pe mine cel puțin, m-au descrețit, să știți, parcă mi-a dispărut un rid pe-aici, pe undeva... Dacă l-ar fi băgat și pe Pătrășcan în ecuație, atunci să fi văzut fațadă ce mi-aș fi tras!

Acuma, cât or fi ei de buni (și la ce)... Dumnezeu mai știe, cert este că eu, ca cititor, țin cartea cu plăcere în mâini, în sensul că o răsfoiesc gândindu-mă la Stela, mă liniștesc aflând de la Alex că „Epigrama nu omoară/Dar impune terapia”, „consimt” cu Mihai care „E poetul breaz/Ce m-a pus pe gânduri” și mă simt bine când mă aștern pe... Stela - s-o citesc, ce credeați?                                                 Nu mă-ntrebați cum s-au găsit ăștia trei (și după ce criterii), ce legături secrete îi țin legați - pardon, nu legați, Doamne ferește! - uniți, să spunem, uniți, laolaltă, împreunați... cum vreți s-o luați... cert este că TriBUNII UMORULUI și-au făcut-o cu mâna (pardon, condeiul) lor, adică au reușit și... s-au făcut de tot râsul.

Alexandru HANGANU și-a intitulat partea: EPISEXE, EPISOACRE ȘI EPIALEȘI. Ce legătură o fi văzut omul între sexe (sau sex? - de la atâta râs nu mai pot discerne), soacre și aleși... habar n-am. Poate pentru că soacrele sunt de sex feminin, iar aleșii sunt de masculin - un ales, doi aleși - dar acel „epi”, ăla să fie neutru, adică cu toții sau cu niciunul? Cu cine o fi votând băiatul ăsta la viața lui?!

CE VREMURI!

Uitând de vinurile reci,

Alexandru HANGANU

Deși nu-mi este prea ușor,

Mai ies din când în când din beci...

Când sunt chemat la vorbitor!

CULINARĂ

Ai noștrii-aleși, capabili de minuni,

Odată-ajunși în al puterii clan

Și borș pot face din promisiuni

Dacă se văd în mână c-un ciolan.

AVERTISMENTUL SOȚIEI

Pot să suport aproape-orice,

Da-ți amintesc

Că dacă dragoste nu e

Eu tot găsesc!

ONEROȘILOR

Aș vrea pe cei ce ne conduc

Să-i învățăm și la ciubuc,

Da-i greu, că-s oameni de elită

Și nu se lasă ei de mită!

VIAȚĂ DE PENSIONAR

Econom și-n gesturi

Trec la piață testul

Și obțin și restul

Cumpărând doar resturi!

UMORISTUL ȘI IUBITA

Nu ar trebui să-mi pese,

Dar întreb, văzând ce-ți iese:

La ce naiba scrii prostii,

Dacă să le faci nu știi?

Nici Mihai FRUNZĂ nu este mai rușinos: el (mai stilat) și-a intitulat volumul: NUDISM ÎN FRAC - epigrame și aforisme parodice. Îl înțeleg: le zice de-a dreptul, verde-n față, dar le-mbracă într-o haină elegantă, mai cu dichis. Deh, uitați-vă și la domnia sa cât de bine îmbrăcat este - nu c-ar avea ceva gol, Doamne ferește!

EPIGRAMISTUL

Mihai FRUNZĂ

E poetul breaz

Ce m-a pus pe gânduri,

L-am văzut și treaz

În vreo... patru rânduri!

PARADOX

Sunt mirat un pic,

Când, la noi în țară,

Nu mâncăm nimic,

Însă vrem afară!

BĂIEȚII DEȘTEPȚI DIN ENERGIE

Azi, au întrecut măsura

Și-au trimis, la fiecare,

O factură pe căldura

Care vine de la Soare!

SOLUȚIA CRIZEI DIN SPITAL

Un medic mi-a recomandat

Rețeta lui cea competentă:

De-o fi să pic, cumva, la pat,

S-o fac c-o dulce asistentă.

BĂRBAT FERICIT

Are blog, mașină, casă,

Pașaport de Europa

Și-o nevastă credincioasă

Care l-a-nșelat cu popa.

SUPLICIILE IADULUI

De vreo două săptămâni,

Caznele ne par mai bune,

În sectorul cu români

Fierb cazanele... cu prune!

Despre Stela ȘERBU RĂDUCAN pot spune că suntem prieteni buni: am comis-o odată împreună! Stați, nu mă-nțelegeți greșit: i-am cules cândva un volum de epigrame care, dacă ar fi picat pe alte mâini, cu siguranță s-ar fi bucurat de succesul meritat! Ea, femeie cu simț, și-a intitulat cartea: EPIGRAME FEMININE și i-a dedicat-o soțului său, George Șerbu, un bărbat frumos și puternic care, nu știu ce l-a apucat, ne-a părăsit de curând, găsindu-și loc printre îngeri. 

Stela ȘERBU RĂDUCAN

SIMPTOME DE EPIGRAMIȘTI

În sală nimenea nu plânge;

Râd toți, în două-trei reprize.

E sigur: am umoru-n sânge.

Cum, n-a ieșit la analize?!

EMINESCU

Cu foaia-n față când stătea

Și inspirație n-avea,

Mi-nchipui pe Creangă că-i zicea:

- Să biem șieva, în pana mia!

UMORISTUL VENIT DE LA CRAMĂ

Fire de-nțeles, nevasta

L-a iertat și-n seara asta

Că e calm, duios, atent

Și... mustește de talent!

Stela nu stă bine în banca ei și se ia de confrați:  

UNUI UMORIST

(D-lui Mihai Frunză)

Ah, are un condei de vis!

În poante, versuri și nuvele;

Atâtea maxime a scris!

E minim oare-n alte cele?

CURENT

(D-lui Al. Hanganu)

Acum e-aici, acum departe,

El scrie carte după carte;

Berbec – îi merge mintea brici

Și are-o priză la gagici...

Vă rog să mă credeți: umoriștii ăștia m-au dat pe spate: de râs, bineînțeles! M-au energizat așa de tare, c-am zăpăcit și programul de prelucrare a pozelor și... uitați ce a ieșit:   

Oricât am încercat să le pun pe toate la locul lor, nu m-am descurcat: Stela tot cu capul în jos, iar Alex și Mihai... ca băieții și ei. Li s-o fi tras de la „FLACĂRA VIOLET” a Stelei?

FLACĂRA VIOLET

Ciorapul mov, l-am pus estetic,

Să nu m-atace energetic

Confrații mei. Or fi în stare

De altfel de atacuri, oare?