Considerat roman psiho-social de către cei mai mulți
dintre comentatorii săi, volumul …Ca floarea câmpului…, semnat de Valeriu Ion
Găgiulescu, este, mai degrabă, un bildungsroman, care, conform indicației
specifice, urmărește, în general, trecerea prin viață a eroului principal, în
cazul de față, Anton Dragu. Parcursul existențențial al acestuia se grefează pe
unele dintre cele mai atroce perioade istorice ale secolului douăzeci – al
II-lea Război Mondial, stalinizarea, comunismul – acțiunea romanului, atingând,
astfel, pe fondul evenimentelor, momente de o rară intensitate dramatică.
Însă,
dincolo de consecințele produse de Marele Război (foamete, dezrădăcinări,
arestări, deportări, execuții etc.), unul dintre cele mai devastatoare efecte
pare să fie, în opinia autorului, dezumanizarea survenită, exclusiv, pierderii
reperelor morale, ceea ce va da lucrării o nuanță spirituală, pe care autorul a
reușit să-l pună în valoare cu o anume discreție persuasivă. Povestea lui Anton
Dragu urmează epismul scrierii cu nenumărate schimbări de ritm: viața acestuia
este modelată de natura întâmplărilor petrecute de-a lungul timpului, în
vârtejul cărora se lasă prins, fără nicio rezervă… iată de ce, eroul acestei
triste istorii este plasat sub semnul unei determinări destinice…
Pe scurt: luptând (de partea Axei), locotenentul
Anton Dragu, fiind însărcinat de superiori cu retragerea unității – pe care o
conducea, este rănit grav și este luat de ruși, în prizonierat: este trimis în
lagărul siberian unde va fi supus reeducării Care, în cazul lui, reușește: acolo, sub impresia salvării sale de la o
moarte sigură, îmbrățișază, deschis, doctrina comunistă; va fi mobilizat, din
nou, de acestă dată, în armata sovietică. Ar mai trebui spus că, într-una din
ultimele zile petrecute în lagăr, este sedus (la ordin) de asistenta care îl
îngrijea – un ofițer rus – care, apoi, dispare din viața lui. Într-un paralelism
nefast, soția lui, Ana, care se ducea periodic la comisia militată să se
intereseze de soarta bărbatului ei, dispărut pe front, este violată de ofițerul
angajat în acest tip de servicii. Ana rămâne însărcinată și, dacă nu ar fi avut
un copil de crescut (al lui Anton) și-ar fi pus capăt zilelor. Se confesează
preotului, iar părintele o sfătuiește să-și dea nou-născutul spre înfiere în
familia cumnatei ei…
După anii de prizonierat și de luptă până la
victoria finală, de acea dată, împotriva Germaniei hitleriste, Anton se
întoarce acasă, acoperit de decorații, de răni, dar cu sufletul împietrit.
Devine colonel de Securitate, din acea poziție, având obligația să îi vâneze pe
ultimii partizani din zona Nucșoarei, satul natal al soției sale, Ana. Chiar și
atunci, este sigur că urma drumul corect. În luptele care au loc între
partizani și securiști, Anton împușcă mortal un adolescent, despre care, avea
să afle, ulterior, că era copilul născut de Ana, în urma unui viol. Viața se
complică și mai mult atunci când, fiul lor, absolvent de facultate la Moscova,
se întoarce în țară, împreună cu tânăra lui soție, o frumoasă rusoaică și cu
fetița lor, Nadia. În timp ce nora sa era expansivă, veselă, nepoata se dovedea
o fire retrasă, interiorizată, necomunicativă. Trăsăturile tinerei, anumite
atitudini ale ei, îl fac pe Anton să devină bănuitor, ba chiar bântuit de
gânduri negre și, curând, presimțirile-i sumbre se adeveresc: soția fiului era
chiar fiica lui, născută în urma relației forțate cu rusoaica-asistentă din
lagăr – așadar, un incest! – iar el nu se putea destăinui nimănui, nici măcar
preotului, așa cum o făcuse, cândva, soția sa. Totul se prăbușește, așa cum și
destinele tuturor celor angrenați în această palpitantă narațiune, se vor
prăbuși, rând pe rând, sub semnul implacabilității…
Romanul își perspectivează latura spirituală și prin
protagonist, de vreme ce acesta, în fiecare etapă a vieții, își pune întrebări
fundamentale în legătură cu actele sale, dar, din păcate, nu reușește să-și
răspundă pe deplin, așa că, fatalmente, de cele mai multe ori, merge pe calea
greșită… Și, nu trebuie să uităm, suntem încă mulți care am fost contemporani
acelor timpuri și care, asemenea personajului principal, am luat hotărâri
considerate, abia acum, îndoielnice dar, pe-atunci, le consideram juste, ele
fiind, subconștient, scuza unei conformități sociale. De aici și verismul
întregii scrieri, naratorul, situându-se (doar) pe poziția observatorului.
Dinamica transformărilor umane o urmează, îndeaproape, pe cea istorică. Și,
prin talentul lui Valeriu Ion Găgiulescu, cititorul este, total (cred, eu),
absorbit de suita trepidantelor întâmplări.
Romanul are de toate! Pentru că, exact atunci când
ai impresia că s-a spus tot, se produce o altă lovitură a soartei, urmată de o
replică pe măsură. Acțiune și reacțiune. Cine are, totuși, de câștigat, în această
„tragedie optimistă”? Omul? Se pare că da, dacă ar fi să admitem că, aproape de
final, atunci când Anton, la slujba de înmormântare a soției, este răscolit de
mesajul preotului: … zilele omului ca
floarea câmpului… de altminteri, tema titlului și clipa „trezirii” la
adevărul subtil al existenței noastre… a fost momentul revelației. Momentul în
care omul se dezbară de povara otrăvită a sufletului, pregătindu-l pentru
reîncărcarea cu lumină. Anton Dragu a primit nu doar iertarea divină, ci și pe
cea a semenului de alături, atunci când, Gheorghe Iezer, unul dintre cei
prigoniți de el, cândva, prin munți, l-a susținut, în durerea sa. Da, a fost
iertat pentru toate alegerile greșite din trecut, iar iertarea supremă a venit
puțin mai târziu, când Dumnezeu, în milostenia Sa, i-a scurtat brusc firul
vieții, într-un accident de mașină. Atunci, bunul Dumnezeu l-a iertat: atât de
durerile fizice, cât, mai ales, de cele legate de conștiință. Anton,
oportunistul, îl regăsise pe adevăratul Anton, atâta amar de vreme, ascuns sub
patimile amăgirii… S-ar putea vorbi de Eliberare? Suferințele și încercările
extreme să-l fi ajutat să-și regăsească Calea? Nu știu și nici nu am curajul
formulării unui verdict. Prefer ca, asemenea scriitorului, să mă distanțez de
toposul romanului și să-mi păstrez, pentru o mai bună analiză, calitatea de
martor. Însă, cine a crezut că, odată cu dispariția fizică a personajului
principal, se încheie acțiunea, s-a înșelat. Eu, cu siguranță, da. Pentru că,
în conformitate cu legile credinței creștine, dar și ale karmei – unde se spune
că păcatele vor fi plătite de urmașii păcătosului până la a… șaptea spiță –
descendenții lui Anton plătesc, la rându-le, un preț fatal…
Rezumativ, cartea are de toate: oameni care
traversează vremuri și întâmplări extraordinare, redate – extraordinar! – de
condeiul prozatorului… Realitatea istorică intersectează realitatea subiectivă,
cu finețe, astfel încât, demarcația dintre actare și reflectarea acestea în
conștiința receptorului dispare. După o asemenea lectură nu ai cum să nu-ți pui
întrebări dificile, din sfera ontică, ale căror eventuale răspunsuri cer,
obligatoriu, o referințialitate morală. Un raport firesc… În lipsa unui adevăr
moral, nu existăm, ba mai mult, am putea – ca și Anton Dragu, care și-a
schimbat mereu prioritățile – să fim într-o perpetuă greșeală…
Valeriu Ion Găgiulescu ne oferă o carte densă, un
excelent bildungsroman, dar, mai mult decât atât, un roman al redempțiunii, al
subtilului, care, totuși, în viziunea autorului (și nu numai), guvernează pasiunile
telurice…
Remo Germani a fost un cântăreț italian aflat în mare vogă în anii '60 ai secolului XX. În această postură, de mare vedetă, a vizitat România în mai multe rânduri, repurtând un mare succes în fața publicului autohton, succes datorat atât farmecului personal și șlagărelor care deja îl consacraseră, cât și „setei” românilor de a vedea și altceva... altceva. Era tânăr, frumos, relaxat, cu voce și timbru plăcut, fără aere de vedetă - avea priză la public. Șlagărele sale au fost date frecvent pe postul național de radio, iar „Electrecord” i-a scos mai multe discuri. Ușor de reținut, au fost fredonate mult timp de tinerii vremii.
Povestea pe care v-o propun se bazează pe fapte reale, trăite de subsemnatul și reprezentând una din frumoasele amintiri ale copilăriei. Iat-o, scurtată puțin, pentru a vă face lectura mai ușoară:
La ragazza del mio cuore sei
Cam aşa suna un slagăr al sfârşitului anilor ’60 în interpretarea celebrului Remo Germani. Era unul din
multele pe care le fredonam în baie, dimineaţa sau în
faţa oglinzii mari din camera mea, când mă gândeam la vreo colegă de clasă
şi-mi făceam planuri imbatabile de cucerire a… redutei inimii victimei mele ori mă închipuiam o mare vedetă ce
tocmai se produce în faţa unui public în extaz, dominat de fete superbe şi îndrăgostite...
de mine, bineînţeles. În ce
priveşte partea cuceririi… mai rămânea doar să-mi păstrez acelaşi aplomb şi în
momentul decisiv, cel al întâlnirii de a doua zi de la şcoală.
Ce ani superbi! Ce vârstă a inocenţei! Câtă naivitate, expansivitate,
câtă încredere de sine şi lipsă de griji!
Eram un copil – aproape adolescent, de fapt – cu aceleaşi probleme ale
enervantelor coşuri, a cărui inimă îşi acelera ritmul bătăilor la cel mai
cuminte zâmbet al unei fete, ce-şi făcea lecţiile cu
revista Rebus sau vreun roman de
dragostesub caietul de teme…
Cum s-o abordez eu pe Gabriela
mâine şi să-i spun că o iubesc? Această întrebare mă frământa zilnic înainte de plecarea spre şcoală şi
era dublată întotdeauna de o alta, mai chinuitoare, mai obsedantă: Şi dacă şi ea îmi spune că mă iubeşte, ce
fac atunci?!
Nu în acei ani am găsit răspuns la această dilemă.
Inima îmi dădea semnale, dar eu nu puteam pricepe nici în ruptul capului
înţelesurile lor şi prin ce s-ar putea materializa această iubire împărtăşită.
Anii gimnaziali au trecut, curtea
mea asiduă s-a rezumat doar la… îmbrânceli şi tras de cozi, iar la sfârşitul
clasei a VIII-a, iubita mi s-a mutat împreună cu părinţii la Bucureşti. A fost
una din primele mele suferinţe sentimentale. Şi nici măcar nu i-am spus că o
iubesc!
.............................................
În
clasa a V-a ne-a venit la muzică o profesoară tânără, înaltă şi frumoasă,
proaspăt absolventă a Conservatorului. Eram mulţi băieţi în clasă, cu uitături
obraznice încă de atunci. Doar că... profesoara noastră de muzică ne-a devenit
şi dirigintă şi s-a ocupat de noi ca o mamă de proprii copilaşi şi... ne-a
transmis multe din cunoştinţele ei! Manualele de specialitate erau destul de
elaborate pe atunci, iar profesoara noastră a ţinut morţiş să le folosească: ne-a predat teorie muzicală, ne-a învăţat să solfegiem
la prima citire micile fragmente din carte, ne-a vorbit despre marii
compozitori, ne aducea la ore discuri cu muzică simfonică sau operă, pe care ni
le explica şi pe marginea cărora ne relata mici povestioare adevărate despre
felul în care acestea fuseseră concepute. Tot ea ne-a format deprinderea de a
căuta prin magazine discuri cu muzică clasică la preţ redus. Se găseau!
În
acest stadiu aintervenit şi fratele meu: completându-mi gusturile muzicale în
formare cu îndreptarea atenţiei şi spre genul uşor, sprereprezentanţiiitalieni şi francezi mai ales, spre
muzicalitatea şi poezia acestor şcoli. Canţoneta italiană şi şansoneta fraceză
au devenit repere certe în cultura mea, iar Domenico Modugno, Remo Germani,
Adriano Celentano sau Adamo, Charles Aznavour, Gilbert Bécaud... preferinţe sigure.
Mai era un Johnny Hallyday... dar el cânta altceva: el mergea pe rock. Ceva mai
târziu, pe vremea când învăţam de unul singur să dansez prin cameră, cu scaunul
în braţe, apăruse moda beat. Era
vremea formaţiilor cu The în faţă, Beatles fiind, de departe, cel mai în
vogă grup. Urmau Rolling Stones, Bee Gees...
În acest stadiu pot spune că-l depăşisem pe fratele meu, el rămânând fidel
multă vreme doar muzicii franţuzeşti sau italieneşti.
Întrucât eram un slăbănog deşirat şi neîndemânatic, lipsit de orice urmă
de talent la fotbalul de maidan (în poartă, însă, eram imbatabil!),fratele meu – dupăeşeculcuboxul – m-a orientat spre
handbal. Eram înalt, stângaci (la propriu) şi foarte ambiţios, doritor să ajung
în naţională, campioană mondială pe vremea aceea. Era şi uşor să-ţi găseşti idoli,
printre atâţia campioni celebri în toată lumea: Costache 1, Costache 2, Mozer, Gruia, Gaţu sau marii
portari Redl, Penu… Ce vremuri! Ascultam cu sufletul la gură la radio, iar mai
târziu urmăream la televizor finalele de campionat mondial sau european în
compania formaţiilor U.R.S.S., sau R.D.G., sau a Suediei, a Cehoslovaciei… Erau
finale ce se terminau doar după prelungiri, la diferenţă de un gol, maximum
două. Din fericire, de cele mai multe ori, pe vremea aceea, noi eram cei ce
culegeam laurii supremi! Pe atunci, ţări ca Franţa
sau Spania făceau primii paşi în handbal şi luau lecţii de la noi…
Evocând acum acele vremuri, constat că am avut parte de nişte modele
deosebite, atât în familie, cât şi printre stelele
timpului. Aş încerca să fac o comparaţie cu exemplele ce li se oferă
tinerilor acum, dar îmi este teamă că nu aş fi obiectiv şi, din acest motiv, mă
abţin. Nu sunt sigur că gândirea şi puterea mea de înţelegere şi acceptare a
evoluat la fel de rapid cu cea a noilor sisteme de valori.
Oricum, acele modele rămâneau pentru mine doar lastadiul de idoli intangibili, posibilitatea
întâlnirii lor în lumea reală reprezentând doar o altă fantezie de-a mea.
Marile vedete ale muzicii uşoare ce ne-au vizitat ţara pe vremea aceea se opreau
la Bucureşti sau, mai târziu, pe scena Festivalului de la Braşov, iar marii
sportivi… doar la radio sau TV.Şi,
totuşi… Niciodată nu trebuie să încetăm să credem în minuni! Nimic nu ne poate
fi interzis cu adevărat, dacă ne însoţim de un optimism… chiar pueril!
Prima mare vedetă de care-mi amintesc că a apărut pe micile ecrane
alb-negru ale televizoarelor noastre Cosmos
– pe care gospodinele aşezau, grijulii şi mândre, câte un mileu de macramé,
bine apretat şi un bibelou de sticlă sau porţelan – a fost Remo Germani. Sunt
mai multe detalii ce mi-au rămas în minte. La prima vizită în România – se
spunea că de la aeroport a venit direct pe scena unde se ţinea spectacolul –
artistul a venit singur, neînsoţit de formaţia proprie. Încerca să-l acompanieze
orchestra Radioteleviziunii, dar, fără nicio repetiţie… era greu să se obţină
vreun rezultat acceptabil. Practic, a avut loc o… probă de spectacol, cu
spectatori. Performanţa artistică a lăsat de dorit, doar farmecul cântăreţului
a mai salvat câte ceva. Remo Germani – prezenţă obişnuită pe scena celebrului Festival
de la San Remo – era pe atunci un tânăr înalt (aşa îmi apărea mie!), subţirel,
plin de şarm şi… posesor al unor gingii ce nu puteai să nu le observi.
Bănuiesc, totuşi, că ori spectacolul a avut o cifră de afaceri convenabilă
pentru toată lumea, ori italianul a dorit să se prezinte la adevăratele
valenţe, cert este că acesta ne-a mai vizitat ţara în câteva rânduri.
..............................................
Abia acum începe povestea ce vreau să v-o spun. Urmează... fantasticul! Pentru cine nu ştie, Dunărea nu este un fluviu tocmai prietenos cu
imprudenţii, are multe anafoare şi-şi ia, în fiecare an, nedoritul tribut de
vieţi umane, de regulă copii! De altfel, pe mine mama nici nu m-ar fi lăsat să
merg singur la Dunăre, fratele meu fiind şi paznicul şi ocrotitorul, nu numai
profesorul meu de înot.
Intrând în fluviu și ajuns cu apa la gură, Lulu îmi dădea un uşor impuls spre mal iar eu, mai
ţipând, mai înghiţind o gură de apă şi tuşind, dădeam dezordonat din mâini şi
picioare până ajungeam la mal plângând şi jurând că nu o să mai merg niciodată
la plajă cu el. Bineînţeles, uitam până a doua zi, când se repetau rugăminţile
mele şi promisiunile fratelui meu în ce priveşte lecţiile de înot. Trebuie să
recunosc faptul că, dacă Lulu nu ar fi fost consecvent cu mine în această
problemă, nu aş fi reuşit mai târziu să fac atâtea cuceriri sentimentale pe
malul apei!...
Ziua
de vară ce o evoc acum nu prezenta nimic deosebit faţă de altele similare
petrecute pe plaja înfiinţată ad-hoc pe unul din coturile mai ferite ale
Dunării la Galaţi şi frecventată de copii şi adolescenţi cât era vacanţa de
mare. Nisipul foarte fin, chiar dacă rar în unele locuri, lăsând loc pământului
uscat, frigea sub dogoarea soarelui torid şi te îndemna să parcurgi orice
distanţă, oricât de mică, în fugă. Sub tălpi – nisipul încins, deasupra capului
– soarele ca o minge de foc, fotbalul sau voleiul de plajă... toate acestea te
epuizau fără să-ţi dai seama. Doar apa răcoroasă a fluviului reuşea să ne
menţină energiile până la întoarcerea acasă. Îmi amintesc că, atunci când ne încingeam
la joc, ca să nu avem întreruperi, câte unul care se simţea sfârşit ruga un
prieten de pe margine să-l înlocuiască vreme de câteva minute, cât să facă o
binefăcătoare baie. Tuturor ne venea rândul să apelăm la astfel de servicii.
Jocul se strica dintr-o dată, când arşiţa devenea insuportabilă şi toţi se aruncau
în apă, prilej de noi jocuri, de noi ţipete, de noi întreceri sub ochii
admirativi ai fetelor de pe margine.
Mâncarea? Apa? Hrana de bază era reprezentată– invariabil de acum – de celebra brânză cu
roşii, întotdeauna încinse de arșita soarelui, uneori şi nişte ouă fierte, iar pentru
apă... pleca mai în larg câte un înotător şi încărca o sticlă de un litru cu
o... porţie de Dunărecam tulbure, cu
gust de peşte, dar atât de bună! Apa recoltată mai din larg era considerată de
noi ca fiind excelentă, iar sticla trecea, fără nicio jenă sau restricţie, din
gură în gură. Încrederea şi pofta de viaţă ce ne caracterizau atunci, ne permiteau
să facem abstracţie de mizeriile cărate de Dunăre, uneori chiar sub ochii
noştri...
În ziua respectivă îmi terminasem sâcâitoarele lecţii de înot şi jucam liniştit
fotbal cu copiii de vârsta mea. Ţipetele, căzăturile şi zgârieturile făceau
parte din normalul vârstei şi al vacanţei fără griji trăite în cel mai desăvârşit
decor natural. Deodată...
Deodată... pentru o clipă... – o clipă scurtă, ca orice clipă,
bineînţeles, dar eternă atunci – timpul s-a oprit! Pe plaja copilăriei
vacanţelor noastre de vară modeste şi fericite au apărut două limuzine! Am
scris corect: două limuzine! Şi când folosesc
o astfel de formulare, nu fac referire la vreo Dacie 1100 (nici nu sunt sigur dacă marca apăruse deja), ci la două
luxoase maşini albe sau, posibil, de un crem deschis, două splendide Mercedes, cu numere străine! Pentru cei
care au trăit acele vremuri şi reuşesc să facă un exerciţiu de memorie, pot să
confirme şi să justifice uimirea noastră de atunci. La o astfel de apariţie,
oriunde ar fi fost ea pe teritoriul României socialiste, s-ar fi adunat lumea ca la urs! Exact aşa cum am văzut eu de
curând că alergau copiii africani după o maşină şi după nişte străini, nişte
albi, într-un documentar, la fel şi noi, ca la un semnal, am luat startul spre
cele două superbe apariţii. Doar că surpriza noastră nu avea să se oprească
aici. S-au deschis portierele şi...
-Băi, ăla nu e Remo Germani?!
-Remo Germani este, băi!
Remo Germani pe plaja noastră! Marele REMO GERMANI! REMO GERMANI în carne și oase pe
anonima şi deloc amenajata plajă de la Galaţi! Idolul româncelor ce visau în
taină la feţi frumoşi şi la lirele italiene cu puterea lor de iarba fiarelor şi a adolescenţilor
dornici să-l copieze în toate pe modelul lor căruia însă nu-i percepeau decât
strălucirea!
Într-o clipă, maşinile şi toţi cei care au coborât din ele erau
înconjuraţi de tinerii de pe plajă. Doar cei pe care evenimentul i-a surprins
în apă au venit ceva mai târziu, curioşi şi ei să afle mai degrabă ce s-a
întâmplat de s-a tulburat liniştea unei obişnuite zile de vară.
Nu-mi amintesc să fi observat ceva ce să
semene a ceea ce azi numim bodyguard.
Vremurile de atunci erau cuminţi şi
noţiunea aceasta nu fusese inventată.
Au
început, venite din toate părţile, aidoma obişnuinţelor de azi, dar complet dezorganizat,
interviurile spontane ale... proaspăt licenţiaţilor ziarişti. Lipseau doar flash-urile aparatelor de fotografiat:
-Ce mai
faci, băi, Remo Germani?
-Cum ai
ajuns tu tocmai aici, pe plaja noastră?
-Remo,
Remo!
-Cântă-ne
şi nouă ceva!
-La ragazza del mio cuore!
-Ba nu,
dă-i pe Non andare col tamburo!
Artistul zâmbea amuzat făcând semne prieteneşti tuturor şi încercând să
înţeleagă câte ceva din solicitările noilor fani. Grupul tinerilor era,
evident, paşnic şi bucuros dar şi, în continuare, uimit de evenimentul în plină
desfăşurare. Artistul şi grupul său nu apucaseră să-şi desprindă spinările de
frumoasele lor maşini, dar nici nu dădeau semne de nervozitate sau sperietură;
din contră! Ziariştii români puneau
întrebările în limba maternă, italienii răspundeau tot în maternă, dar în a
lor!
- Do you speak English? – a
sunat timid o întrebare din partea italiană, încercând să… rezolve Babilonul.
- Parlez vous français? – a
mai venit o încercare, la fel de timidă.
Grupul de gălăgioşi a amuţit dintr-o dată, toţi căutând, stânjeniţi, din
priviri, sprijin în altă parte, alături, la vecin sau în zare, undeva,
nedefinit…
Ca la un semnal, parcă dinainte vorbiţi, toţi l-au împins în faţă pe
Lulu, fratele meu.
- El vorbeşte bine franţuzeşte! Lulule, cere-le nişte bilete la
spectacolul de deseară!
- Întreabă-i, băi, cum de-au ajuns tocmai pe plaja noastră! – veneau
alte îndemnuri.
- Ia-le faţa macaronarilor!
Eram foarte mândru: Lulu era fratele meu! Era recunoscut ca un foarte
bun înotător, trecea în fiecare zi Dunărea înot, ca o dovadă supremă de
bărbăţie ce se cerea întreţinută şi mai ştia şi foarte bine limba franceză!...
Era un fel de leader iar eu… eu eram
fratele lui! Căutam să mă ţin strâns de mâna lui, să nu pierd nici eu nimic din
acel moment de… glorie estivală, locală dar şi… naţională. Îmi bombam pieptul
slăbănog în faţă, căutând să par mai mare şi mai puternic decât eram şi, pe
furiş, îi studiam îndeaproape gingiile cântăreţului, ce pe mine mă impresionaseră
şi mă făcuseră să mă cercetez şi să mă hlizesc mult în oglindă, acasă.
- Oui, je parle français! – se
auzi curajoasă vocea fratelui meu.
- Zi-le, mă, ceva! – sunau
îndemnurile tovarăşilor de plajă.
Într-o linişte şi ordine aproximativă a urmat dialogul între fratele meu
şi unul din însoţitorii artistului, din care noi am aflat ceea ce se cunoştea
deja, că seara urma să aibă loc la grădina de vară, concertul lui Remo Germani,
iar italienii, dornici de puţină relaxare, să-şi exprime dorinţa unei… miuţe!
Strigătele, uralele au umplut plaja şi, cu toţii grămadă, într-o îmbulzeală
veselă, s-au deplasat spre terenul de joc unde urma ca România să învingă –
pentru prima dată în istorie – selecţionata Italiei! Păcat că a fost doar un amical! Mare păcat! Şi ce căpitan faimos
avea gruparea din Cizmă!...
Bineînţeles, goana dezordonată după minge s-a terminat
printr-o baie generală în Dunărea răcoroasă. Grupul entuziaştilor tineri îl
urma pe artist şi pe ai săi peste tot, şi pe uscat şi în apă, asemenea unui roi
ce-şi înconjoară permanent matca, protejând-o şi venerând-o. Vremea a trecut
destul de repede pentru artişti: concertul de seara nu permitea întârzieri! Fratele
meu a revenit în prim plan şi, alături de el, şi eu îmi culegeam porţia de
glorie. Italienii nu ştiau cum să iasă spre oraş şi aveau nevoie, în
continuare, de un ghid şi de cunoştinţele de limba franceză ale fratelui meu.
Astfel am ajuns să urcăm într-una din maşini – cea cu Remo Germani! – alături
de şofer şi de vorbitorul italian al limbii de pe Sena. Lipit de Lulu, urmăream
cu privirea buzele celor doi, încercând să înţeleg direct de la sursă, dar
bazându-mă, totuşi, pe fidelitatea traducerilor fratelui mai mare. În acelaşi
timp, nu-l scăpam din ochi pe marele Remo Germani, minunea copilăriei mele,
urmărindu-i fiecare grimasă şi, bineînţeles, gingiile!
Disc cu Remo Germani apărut la „Electrecord” - captură de pe net
Maşinile au lăsat gropi în nisip atunci când au demarat în forţă de... Mercedes, împinse, mângâiate şi admirate
pe furiş de membrii nou înfiinţatului fanclubRemo Germani. Uralele, semnele de prietenie spontane şi sincere, proprii vârstei
noastre crude de atunci, ca şi îndemnurile insistente adresate fratelui meu de
a obţine bilete la spectacolul de seara, ne-au urmat până am reuşit să rulăm cu
o viteză mai mare decât alergătorii de pe margine. Toţi din interior eram
foarte bine dispuşi, iar românii îndrăznesc să afirm că... fericiţi! Odată depăşită
mulţimea gălăgioasă, italienii ne-au întrebat ce muzică dorim să ascultăm.
Bineînţeles că Remo Germani! Atunci altceva ne-a surprins şi ne-a lăsat muţi de
uimire, doar privirile schimbate între mine şi fratele meu exprimându-ne
gândurile: Remo Germani a ales dintr-un
teanc de discuri single (din acelea
occidentale, mici și cu gaură mare la mijloc), unul anume pe care l-a introdus într-un pick-up de maşină, neobservat de noi
până atunci. Habitaclul a fost inundat de muzica idolului nostru, unul din
şlagărele consacrate deja încântându-ne şi făcând şi mai specială aventura noastră. După fiecare piesă trebuiau
manevrate discurile, dar la vremea respectivă performanţele tehnice ce ni se
revelau depăşeau orice închipuire a noastră, iar noi trăiam intens momentul. Nu
ne-am dat seama când am ajuns în oraş şi ne-am despărţit de idolul nostru şi de
trupa sa. Nu eram deloc dezamăgiţi, ci din contra! La despărţire, Remo Germani
i-a amintit fratelui meu să vină seara la spectacol, la intrarea artiştilor,
unde îl vor aştepta două invitaţii. Abia de curând, la o întâlnire de familie,
evocând unele din momentele copilăriei şi amintindu-mi şi de Remo Germani, l-am
întrebat pe fratele meu dacă fusese seara la spectacol. Eram curios să aflu
dacă artistul a fost un om de cuvânt, pe măsura celebrităţii şi jovialităţii
prezentate: nu, Lulu nu fusese la spectacol!
Avea o întâlnire mult prea importantă cu o... fată şi, la vârsta aceea, o
astfel de oportunitate avea prioritate. Chiar şi în faţa lui Remo Germani!
Oricum, în acea zi, noi ne-am îndreptat spre casă epuizaţi fizic şi
flămânzi, ca de fiecare dată, dar fericiţi şi fredonând un şlagăr la modă:
La ragazza del mio cuore sei...
Brăila,
1 iulie 2009
(Publicat în Monitorul de Brăila, în serial, în perioada 29 iulie 2009 - 5
august 2009 și în volumul de proză scurtă: Am fost și eu revoluționar!, editura Olimpiada, Brăila, 2011.)
Motto:La început a fost Kogălniceanu! - Nicolae Iorga
Joi, 6 noiembrie 2018, am răspuns cu mare bucurie invitației de a participa la „onomastica” liceului pe care l-am absolvit în urmă cu 45 de ani, Liceul „Mihail Kogălniceanu” (L.M.K., într-un limbaj eliptic, propriu generațiilor mai vechi) din Galați sau, cum se numește mai nou, Colegiul Național „Mihail Kogălniceanu” (C.N.M.K.). Liceul - pardon, colegiul - a sărbătorit 140 de ani de existență! 140 de ani!
Trebuie să recunosc: am fost cuprins de ceva nostalgii. Este și motivul pentru care am sosit ceva mai devreme la școală - Doamne, ce frumos sună asta acum: a merge la școală! - și am realizat mai multe fotografii.
Dacă mă întorc puțin în timp:
Fotografie realizată, probabil, în anul 1968, când s-a mutat liceul în noua clădire
Fotografia am găsit-o în laboratorul foto pe vremea când, licean fiind, am fost cooptat de excelentul profesor de matematică, Corneliu Novetschi, să învăț tainele realizării de fotografii. După cum se observă, terenul dimprejurul clădirii era viran, astfel că perspectiva era... sumbră. Un astfel de instantaneu nu mai poate fi realizat astăzi, deoarece vegetația bogată înveșmântează liceul în fiecare anotimp cu haine noi, viu colorate, estompându-i venerabila vârstă și făcându-l primitor pentru elevii care-i trec pragul.
8 noiembrie 2018
Colegi de-ai mei, adică promoția 1969-1973, plantând copaci în jurul școlii
Dacă nu am fi plantat noi copacii...
M-a ajutat și toamna cu culorile ei
Ce bine arată terenul de sport, acoperit cu gazon artificial! Aici, cândva, jucam handbal pe bitum.
Aceeași suprafață, dar acoperită cu bitum
Un plonjon echivala cu un adevărat act de curaj, de eroism, chiar (în ochii fetelor).
Umblând hai-hui pe culoarele luminoase ale școlii, am dat de...
... clasa mea. Aici a fost, cândva, a XII-a B!
Șapte tineri - comitetul de întâmpinare.
Nu-i așa că sunt frumoși?
Sala de sport, pe dinafară, nu are nimic spectaculos: o clădire (aparent) anostă, paralelipipedică, neatractivă.
Interiorul, însă, păstrează în computerul său (subtil) atât de multe povești ale generației mele! Ale tuturor generațiilor, aveam să aflu puțin mai târziu. În afara orelor de sport, sala găzduia reuniunile la care, sub ochii de cerberi ai profesorilor, dansam pe muzică înregistrată - nu tocmai grozav - pe magnetofon (pick up-urile începuseră să-și mai piardă din importanță, fără a fi însă neglijate complet).
Gata, sărbătoarea a început! Doamna directoare Mădălina Popescu ține cuvântarea de deschidere și urează bun venit tuturor invitaților.
Se cântă imnul școlii
Se cântă imnul școlii?! Colegiul Național „Mihail Kogălniceanu” are un imn?! Ei da, are și aflați că, mie unuia, mai sentimental, mi-a mers la inimă!
A, să nu uit: băiatul de la chitară este elev al colegiului! Să fi văzut cum își vântura pletele! Ce vremuri pentru copiii de azi! Ce perspective li se deschid! Lumină, Luptă, Libertate! - așa suna cândva sloganul cenaclului „Flacăra”, condus de poetul Adrian Păunescu. Un mesaj revoluționar la vremea respectivă care, celor din generația mea, chiar le stimula spiritul de frondă. Pe ei (copiii din fața mea) i-au ajuns binefacerile „luptei”. Să ajungi un mare chitarist, tinere prieten, dacă acesta îți este visul!
Așa cum mă așteptam, programul artistic nu s-a limitat doar la imn. Elevii colegiului au demonstrat atât virtuți solistice, cât și lirice. S-au recitat poezii din producțiile publicate de-a lungul vremii în revista școlii - PORTRET - de către foștii elevi ai colegiului.
Nu pot rezista să nu vă propun, spre comparație, un instantaneu de la o serbare de prin 1971 sau 1972. În afară de faptul că serbarea avea loc la Casa de Cultură, mai sesizați vreo diferență?
Vedeta zilei, revista PORTRET - 140 ani de „Lumină și carte”
Pentru această aniversare a fost realizat un număr omagial al revistei PORTRET, revistă care s-a dovedit a fi vedeta zilei.
Prezentare grafică - excelentă!
Iată titlurile capitolelor, incitante, inserate după editorial, bineînțeles: „Mihail Kogălniceanu, steaua noastră polară”, „Gânduri la ceas aniversar”, „Repere cronologice”, „Unde sunt cei ce nu mai sunt?”, „Restituiri” (aici, câțiva dintre foștii absolvenți și-au expus gândurile), „Lumină și carte”, „Excelență la C.N.M.K.”, „Portret de campion”, „Liceu - timp interior”.
Prezentând numărul omagial al revistei PORTRET
Revista a fost prezentată cu multă căldură de câțiva dintre profesorii care și-au adus aportul, alături de colectivul de elevi, membri ai redacției, la realizarea numărului festiv. Se cunoștea că au pus pasiune, că revista este un copil iubit de toți - elevi și profesori, deopotrivă - care crește frumos și are viitor.
Fragmente din Editorial:
„De 140 de ani, șiruri de generații au repetat cuvintele patronului nostru de suflet: Esența prieteniei constă în schimbul statornic de îndatoriri. Ne simțim solidari cu toți aceia care, acum o sută de ani, au clădit Patria Întregită, care prin știința de carte au însuflețit sensul pozitiv al modernității, au definit un vector de sens al României Mari.” Și: „De 140 de ani, în acest Colegiu se oficiază un cult al adevărului, al onoarei, al valorilor universale. Este un timp al faptelor mari ce rămân nepieritoare, cum afirma Mihail Kogălniceanu.”
Sfat adresat cititorilor acestei postări, foști elevi ai L.M.K. sau C.N.M.K.: nu ezitați și încercați să intrați în posesia revistei - sunt convins că redactorii se vor bucura și, în măsura posibilităților, ținând cont că urmează să vină și Moș Crăciun...
O surpriză îi aștepta și pe invitați, absolvenți ai liceului din mai multe generații: conducerea liceului, prin intermediul doamnei directoare, a înmânat fiecăruia o DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ MARIA DUGAN CASTANO și un exemplar al (de-acum) mult râvnitei reviste. Cel mai „bătrân” invitat (care, din motive obiective, și-a anulat în ultimul moment participarea) a aparținut promoției 1960-1964. Cei mai tineri... absolvenții anului 2018.
Sper că nu vă veți supăra, dar în colajul de mai sus, i-am cuprins pe câțiva dintre „greii” zilei, foști colegi și prieteni de-ai mei. Ce voiați, să mi-i sui în cap?!
Și da, am primit și eu o diplomă, o revistă și o... floare. Ca toți ceilalți, de altfel.
Poza de grup de la final. Încă se aranjau rândurile...
Câteva din zicerile rămase de la Mihail Kogălniceanu, „steaua noastră polară”:
Rămân faptele mari, care sunt nepieritoare. Pe fiii mei îi binecuvântez și le las cu limbă de moarte sfatul și chiar ordinul, să poarte cu demnitate numele Kogălniceanu. Vai de cel la care numele o ia înaintea faptei!
Bust al poetului Mihai Eminescu, realizat de către sculptorul Dumitru Pasima și amplasat în „Grădina Mare” din Brăila
15 iunie al fiecărui an reprezintă un prilej de comemorare a lui Mihai Eminescu, poetul tuturor românilor. Aș îndrăzni să afirm că Eminescu a fost un poet universal, deoarece a fost un vizionar ce-a știut să cerceteze Cerurile ridicându-și privirea și dialogând direct cu Creatorul. Își permitea - doar era fibră din fibra Lui!
Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger ne-ntrerupt
Rătăcitor prin ele...
Luceafărul Chiar dacă azi îl comemorăm, pentru noi Eminescu rămâne mereu viu, tânăr și frumos și-l considerăm, majoritatea dintre noi, în intimitate, un foarte bun prieten. Sau un frate. Sau un tată... Să nu mă acuzați de familiarism ieftin, dar, trebuie să recunoaștem că, atunci când îl evocăm, o facem cu duioșie, vorbind ca despre un apropiat foarte drag. Da, Mihai Eminescu este și va rămâne fratele nostru, părintele, mentorul, iubitul nostru Mihai. Pentru a-mi întări afirmația, voi exemplifica cu poemele a doi poeți contemporani, Ionuț Caragea și Nicolae Matei. Ionuț Caragea, prietenul și confidentul lui Mihai Eminescu: Lui Eminescu
ne priveam amândoi într-un lac de cleştar,
sălciile suspinau la maluri;
aş mai plânge din nou, dar ar fi în zadar, te-am pierdut printre ani – printre valuri.
ne odihneam regăsiţi sub
teiul bătrân,
din flori îţi împleteam o cunună;
flori muritoare – nemuritoare rămân
sus pe cer – şi Luceafăr şi Lună.
lacrimi se alunecă şuvoi
pe obraz,
amintindu-mi de întâiul sărut;
inima freamătă de atâta necaz,
noi te-am pierdut, te-am pierdut, te-am pierdut.
Nicolae Matei, apărătorul poetului, model al purității și simbol al neamului:
Nu loviți în Eminescu!
Nu loviți în Eminescu, nu
loviți în al meu neam
C-am ajuns sărac în lume şi-acum doar pe el îl am!
Nu loviți în
Eminescu şi nu-l mai spurcați în glas,
Dintr-o țară prăduită doar el singur mi-a rămas!
Nu loviți în
Eminescu, blestemați în veci veți fi,
Că-n el licăre speranța până-n cea din urmă zi!
Nu loviți în
Eminescu, încercați să fiți mai buni,
De nu vă țineți cuvântul - jos, la casa de nebuni!
Nicolae
Matei
„La trecutu-ți mare, mare viitor!” - așa a proorocit marele poet cândva. Așa o fi, dar, observ că noi, cei din viitor, nu-i onorăm pe cei ce reprezintă chintesența gândirii unei națiuni. Mai bine zis, autorităților le reproșez că ignoră valorile ce ne-au făcut cunoscuți ca o națiune bine articulată și cu gânditori de soi.
Monument realizat de către Frederic Storck și dezvelit la 16.10.1911 în „Parcul Eminescu” din Galați
Rămân optimist și cred în vorbele poetului: da, vom avea un mare viitor, dar după ce vom învăța să ne descotorosim de toate personajele acestea obscure ce s-au cocoțat pe niște poziții nemeritate. Abia aștept să-i văd la lada de gunoi a istoriei! Să-i văd acolo unde le este adevăratul loc și apoi să nu mai auzim niciodată de ei! (Mi-am permis această divagație, deoarece marele poet a fost și un fin observator al societății contemporane lui și un aspru critic al tarelor politicienilor vremii. Vremurile s-au dus, tarele politicienilor... sunt aceleași!) Până atunci: LA MULȚI ANI, MIHAI EMINESCU! LA MULȚI ANI SIMBOLULUI MIHAI EMINESCU! Am avut, în urmă cu ceva vreme (2016), surpriza (uriașă!) de a primi în căsuța de e-mail informații despre un film vechi (se pare că cel mai vechi realizat vreodată) despre marele poet și jurnalist Mihai Eminescu, muza lui, Veronica Micle și bunul (și hâtrul) său prieten, Ion Creangă. Explicații despre această realizare nu dau, deoarece le veți găsi singuri, vizionând filmul. Fotografii rare, neștiute și inedite, imagini ce au imortalizat locurile prin care au trecut cei trei eroi ai filmului, câteva rude, prieteni. Din păcate, de pe la minutul opt încolo, sunetul dispare. Aproximativ 23 de minute din viața voastră pe care nu le veți pierde ci, din contră, vă vor îmbogăți spiritul. Vizionare plăcută!
Din nefericire, videoclipul acesta, care nu-mi aparține, a dispărut de pe You Tube. Să sperăm că, cel care îl deține, îl va readuce, într-o formă sau alta, în atenția publicului.
Vă propun, în schimb, un alt videoclip, unul în care apare Veronica Micle-Muza Poetului și în care este tratată pasiunea mistuitoare dintre cei doi îndrăgostiți. Iată-l:
