MI-E DOR DE CHIRA CHIRALINA

Da, am tendința ca, atunci când mă gândesc la Brăila, să simt în nări, instantaneu, izul inconfundabil al Dunării și, fără voia mea, să devin poet. Un poet fără poezie scrisă, doar prin simțire. Atunci îmi amintesc de Panait Istrati și de personajele sale tragice, dar și pitorești: Chira Chiralina, Stavru, Codin, Kir Nikola, Adrian...

Și, dintr-odată, mi-am luat seama: Ce mai știi tu, omule, despre Chiralina? Dar despre Codin? Le-ai înțeles, le-ai pătruns dramele? N-am știut să-mi răspund. Pentru că trecuse atâta timp de când citisem povestirile „hoinarului”, încât ele îmi rămăseseră întipărite în conștiință doar ca o simțire specială, ca un parfum exotic pe care-l atribuiam strict Brăilei mele iubite.
Să fie bine, să fie rău? Poate, amândouă răspunsurile sunt valabile. Bine, pentru că simțirea pentru eroii lui Panait Istrati și epoca lor este una plăcută, amețitoare. Rău, pentru că nimic concret nu mai era în mintea mea referitor la personajele ce mă inspirau.
Prin urmare, am reînceput să citesc din operele scriitorului româno-francez. Sau francezo-român. În opinia mea, n-are nicio importanță. Românii au meritul că l-au dat pe omul Panait Istrati, francezii pe acela că l-au descoperit și promovat pe scriitorul cu același nume. (N-ar fi prima oară când francezii descoperă, promovează și-și asumă - pe merit, îndrăznesc, adeseori, să gândesc - vreun român talentat.)

În ediția bilingvă româno-franceză scoasă de Muzeul Brăilei și Casa Memorială „Panait Istrati” din 1994, Chira Chiralina - Povestirile lui Adrian Zografi, la final sunt trecute două dintre scrisorile trimise de către scriitor prietenilor săi. Din prima scrisoare - adresată unui prieten (bănuiesc că ar fi vorba despre scriitorul Romain Rolland) și datată Nisa, 15 aprilie 1925 - am extras un fragment care mi s-a părut semnificativ pentru frământările sale, pentru iubirea de limba natală și locurile în care a deschis ochii în lume. Tema (și motivul) generală a acestei scrisori era nemulțumirea scriitorului determinată de traducerea dezastruoasă a povestirii Chira Chiralina din franceză în română.

Acestor oameni - singurii cărora mă adresez în tot ce scriu - le voi spune că majoritatea eroilor mei sunt români, ori din România (ceea ce pentru mine e același lucru), că acești eroi au gândit și au grăit - în sufletul meu, timp de ani îndelungați - în românește, oricât de universală ar părea simțirea lor redată în artă. Le voi mai spune oamenilor de bine, că dintre toate meleagurile contemplate de lumina ochilor mei, acelea care mi s-au întipărit în suflet pe când mă purta mama de mână, îmi sunt cele mai scumpe, și că numai un „înstrăinat” ca mine va ști să le ducă dorul și să le desmierde amintirea, așa cum știu eu astăzi când trăiesc din amintiri.

Am recitit zilele acestea câteva din principalele povestiri ale universalului (conform caracterizărilor timpului) Panait Istrati și m-am reîndrăgostit de el, de Brăila, de Dunăre, de Chira...

Mihai Eminescu. 1850-1889

Bust al poetului Mihai Eminescu, realizat de către sculptorul Dumitru Pasima și amplasat în „Grădina Mare” din Brăila

15 iunie al fiecărui an reprezintă un prilej de comemorare a lui Mihai Eminescu, poetul tuturor românilor. Aș îndrăzni să afirm că Eminescu a fost un poet universal, deoarece a fost un vizionar ce-a știut să cerceteze Cerurile ridicându-și privirea și dialogând direct cu Creatorul. Își permitea - doar era fibră din fibra Lui!

Porni luceafărul. Creșteau

În cer a lui aripe

Și căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele -

Părea un fulger ne-ntrerupt

Rătăcitor prin ele...

                                                                        Luceafărul

Chiar dacă azi îl comemorăm, pentru noi Eminescu rămâne mereu viu, tânăr și frumos și-l considerăm, majoritatea dintre noi, în intimitate, un foarte bun prieten. Sau un frate. Sau un tată...

Să nu mă acuzați de familiarism ieftin, dar, trebuie să recunoaștem că, atunci când îl evocăm, o facem cu duioșie, vorbind ca despre un apropiat foarte drag. Da, Mihai Eminescu este și va rămâne fratele nostru, părintele, mentorul, iubitul nostru Mihai. Pentru a-mi întări afirmația, voi exemplifica cu poemele a doi poeți contemporani, Ionuț Caragea și Nicolae Matei.

Ionuț Caragea, prietenul și confidentul lui Mihai Eminescu:

Lui Eminescu

ne priveam amândoi într-un lac de cleştar,
sălciile suspinau la maluri;
aş mai plânge din nou, dar ar fi în zadar,
te-am pierdut printre ani – printre valuri.

ne odihneam regăsiţi sub teiul bătrân,
din flori îţi împleteam o cunună;
flori muritoare – nemuritoare rămân
sus pe cer – şi Luceafăr şi Lună.

lacrimi se alunecă şuvoi pe obraz,
amintindu-mi de întâiul sărut;
inima freamătă de atâta necaz,
noi te-am pierdut, te-am pierdut, te-am pierdut.

                                           (Ionuţ Caragea, poem din vol. „Eu la pătrat”)

Nicolae Matei, apărătorul poetului, model al purității și simbol al neamului: 

Nu loviți în Eminescu!

Nu loviți în Eminescu, nu loviți în al meu neam
C-am ajuns sărac în lume şi-acum doar pe el îl am!

Nu loviți în Eminescu şi nu-l mai spurcați în glas,
Dintr-o țară prăduită doar el singur mi-a rămas!

Nu loviți în Eminescu, blestemați în veci veți fi,
Că-n el licăre speranța până-n cea din urmă zi!

Nu loviți în Eminescu, încercați să fiți mai buni,
De nu vă țineți cuvântul - jos, la casa de nebuni!

                                                                               Nicolae Matei

„La trecutu-ți mare, mare viitor!” - așa a proorocit marele poet cândva. Așa o fi, dar, observ că noi, cei din viitor, nu-i onorăm pe cei ce reprezintă chintesența gândirii unei națiuni. Mai bine zis, autorităților le reproșez că ignoră valorile ce ne-au făcut cunoscuți ca o națiune bine articulată și cu gânditori de soi.

Monument realizat de către Frederic Storck și dezvelit la 16.10.1911 în „Parcul Eminescu” din Galați

Rămân optimist și cred în vorbele poetului: da, vom avea un mare viitor, dar după ce vom învăța să ne descotorosim de toate personajele acestea obscure ce s-au cocoțat pe niște poziții nemeritate. Abia aștept să-i văd la lada de gunoi a istoriei! Să-i văd acolo unde le este adevăratul loc și apoi să nu mai auzim niciodată de ei! (Mi-am permis această divagație, deoarece marele poet a fost și un fin observator al societății contemporane lui și un aspru critic al tarelor politicienilor vremii. Vremurile s-au dus, tarele politicienilor... sunt aceleași!) Până atunci:

LA MULȚI ANI, MIHAI EMINESCU!
LA MULȚI ANI SIMBOLULUI MIHAI EMINESCU!

Am avut, în urmă cu ceva vreme (2016), surpriza (uriașă!) de a primi în căsuța de e-mail informații despre un film vechi (se pare că cel mai vechi realizat vreodată) despre marele poet și jurnalist Mihai Eminescu, muza lui, Veronica Micle și bunul (și hâtrul) său prieten, Ion Creangă. Explicații despre această realizare nu dau, deoarece le veți găsi singuri, vizionând filmul. Fotografii rare, neștiute și inedite, imagini ce au imortalizat locurile prin care au trecut cei trei eroi ai filmului, câteva rude, prieteni. Din păcate, de pe la minutul opt încolo, sunetul dispare. Aproximativ 23 de minute din viața voastră pe care nu le veți pierde ci, din contră, vă vor îmbogăți spiritul. Vizionare plăcută!

Din nefericire, videoclipul acesta, care nu-mi aparține, a dispărut de pe You Tube. Să sperăm că, cel care îl deține, îl va readuce, într-o formă sau alta, în atenția publicului. 

Vă propun, în schimb, un alt videoclip, unul în care apare Veronica Micle-Muza Poetului și în care este tratată pasiunea mistuitoare dintre cei doi îndrăgostiți. Iată-l:

AURUL APUSENILOR

AURUL APUSENILOR

                - Dacă ne dau banii pe care îi vrem noi pe casa aceasta, plecăm imediat! Altfel, NU!

                - Aurul acestor munţi a fost exploatat încă de pe  vremea dacilor. Cuceritorii romani au venit pe meleagurile noastre atraşi tocmai de aurul dacic! Timp de o peste o sută cincizeci de ani au cărat cantităţi uriaşe în Imperiu. Construcţiile megalomane, viaţa decadentă a Romei, întreţinerea uriaşului şi bine organizatului aparat de război atât de necesar cuceritorilor – şi pe aurul dacilor s-au bazat!...

                Prezentarea ghidului ne alimenta imaginaţia tuturor cu informaţii mai mult sau mai puţin cunoscute, uneori doar intuite şi adeseori vecine cu legenda. Pentru că vremurile evocate duceau cu aproape două mii de ani în urmă, chiar dacă ne găseam afundaţi la câteva sute de metri adâncime în mină, parcă tot nu ne venea să credem că avem posibilitatea de a ne întoarce atât de mult în timp şi de a călca cu adevărat pe urmele strămoşilor noştri daci şi romani.

                - Chiar acum ne găsim într-o zonă din perioada exploatării romane. Observaţi, vă rog, regularitatea pietrelor ce consolidează tunelul de acces în mină, caracteristică stilului ordonat, roman, în comparaţie cu ceea ce o să vedeţi imediat ce o să mai coborâm când, în perioada post-romană, nu se mai folosea  cioplitul manual, cu dalta şi ciocanul pe culoare, urmat de consolidare, ci se puşca în munte, se curăţa locul şi apoi se amenaja calea de acces printr-o simplă lărgire.

                Dacă tunelul nu ar fi fost dotat cu iluminat electric, strictul necesar unei minime vizibilităţi, în condiţiile în care trebuia să fim atenţi pe unde călcăm şi să ne ferim de bălţile de pe jos sau de scurgerile din plafon şi de pe pereţii laterali, cu siguranţă nu am fi avut curajul să ne avântăm în străfundurile minei, cu toată vechimea şi misterele daco-romane care ne provocau. Totuşi, întunericul persista, becurile de 24 de volţi dând o lumină prea palidă pentru pretenţiile noastre de securitate. Se poate spune că, prin zgârcenia iluminatului, atmosfera în care lucrau primii exploratori ai aurului din Munţii Apuseni era destul de bine redată. Ghidul mergea înaintea noastră şi ne rugase ca întotdeauna în urmă să rămână un bărbat. El lua în considerare, probabil, doza de curaj şi pragmatism tehnic ce ar fi caracteristic masculilor. Ştiu eu...

                Şi, ca să vină în întâmpinarea analizelor mele:

                - Din loc în loc o să observaţi nişte lăcaşuri săpate în pereţii laterali, exact cât să poată fi aşezată o mică lampă de ulei, un opaiţ al cărui replică o vedeţi la mine în mână acum.

                Ghidul scosese dintr-unul din buzunarele salopetei o lampă de pământ ars în cuptor – de genul celor pe care le văzusem deja în Muzeul Minei cu vreo două ore în urmă – şi o aşeză în lăcaşul din imediata noastră apropiere. Lampa se încadra perfect. Dar, dacă nu ni s-ar fi atras atenţia, aş fi considerat că acele mici nişe sunt nişte imperfecţiuni ale prelucrării pietrelor de consolidare. Romanii erau mai ingenioşi decât puterea de pătrundere a minţii mele.

                - Acum două mii de ani căutările se bazau mai mult pe intuiţie, se săpa într-o direcţie şi, când se găsea un filon, el era cel care determina toată acţiunea ulterioară, până la epuizarea lui completă!... – îşi continuă ghidul prezentarea tehnicii de exploatare romane.

                - O să vă arăt când o să urcăm la suprafaţă, o hartă a tuturor galeriilor romane. Munţii au fost, efectiv, ciuruiţi în toate direcţiile! – îşi finaliză el ideea.

                Regretam că nu aveam o cameră de luat vederi. Nu ştiu dacă voi mai avea vreodată şansa de a intra într-o mină. Aşa că m-am mulţumit doar cu cele câteva imagini surprinse cu ajutorul telefonului mobil. Oricum, flash-urile funcţionau din toate părţile, ele adăugând un plus de lumină drumului nostru spre adâncurile muntelui. Membrii grupului vorbeau mai mult în şoaptă, emiteau exclamaţii, mici strigăte de frică feminine, pipăiau pereţii umezi în speranţa descoperirii vreunei pepite mici, micuţe, nedetectate de ochii vigilenţi ai şefilor minei.

                - O lege nescrisă a căutătorilor spune că cine descoperă aur, îl poate lua. Este valabil şi în cazul dumneavoastră! – ne-a informat pe un ton... serios ghidul nostru, după ce a observat atenţia cu care cercetam noi pereţii în zonele care chiar străluceau într-un mod firesc pentru o mină de aur. Şi mie mi-a atras atenţia la un moment dat o dâră strălucitoare (să fie argint?!) dar, când m-am apropiat şi am pipăit, am constatat că era doar un... firişor de apă ce se prelingea pe pereţi! Eram suficient de naiv încât să sper că mai pot găsi ceva metale preţioase într-o mină amenajată special pentru vizitatori ca mine!

                Într-adevăr, în zona de exploatare post-romană, zona puşcatului munţilor, arhitectura tunelului era una neregulată. După apusele ghidului, s-a trecut la explozii controlate cu praf de puşcă şi apoi, după ce se scoteau bolovanii din mină cu ajutorul vagoneţilor, pereţii erau ciopliţi pentru înaintarea pe culoar. Se înainta astfel până se găsea vreun filon...

               Cam o oră a durat pionieratul nostru în interiorul muntelui. Coborâsem cu oarecare vioiciune treptele ce ne duseseră spre adâncuri, dar acum trebuia să facem drumul înapoi. Mărturisesc că am gâfâit...

                - De data aceasta eu voi rămâne ultimul, ca să mă asigur că nu va rămâne vreun căutător de aur în urmă! – ne-a anunţat ghidul pe un ton glumeţ, dar care nu lăsa loc contestărilor.

                - Mie, cei de la Roşia Montană Gold Corporation (R.M.G.C.) mi-au oferit acest loc de muncă, m-au trimis la studii în străinătate, împreună cu familia ne-am mutat în casă nouă... Cine mi-ar mai fi oferit mie aici, în Roşia Montană, serviciu şi posibilitatea de a studia şi a mă califica încă de la vârsta de douăzeci de ani? – mi se confesă, cu un aer puţin vinovat, în finalul prezentării, tânăra de la sediul instituţiei.

                Urmărindu-i cu atenţie şi interes atât prezentarea proiectului minier Roşia Montană, cât şi inflexiunile vocii şi transfigurarea chipului în timpul expunerii, nu am putut să nu observ lupta care se dădea în interiorul fetei, determinată de realizările imediate şi palpabile în plan profesional şi material (severitatea vremurilor ce le trăim), pe de o parte şi dragostea şi ataşamentul pentru locurile în care s-a născut, pentru protejarea frumuseţilor lor, atât cât mai era ea posibilă acum, pe de altă parte. Pe chip i-am putut ghici nişte lacrimi greu reţinute, ale unei vinovăţii voluntar însuşite: Dar dacă eu greşesc şi sunt de partea celor răi? – părea a fi dilema fetei.

                Practic, în această dilemă am descoperit cele două atitudini întâlnite în discuţiile cu localnicii din Roşia Montană. Toţi cei cu care am vorbit aveau o poziţie fermă, clară: pro sau contra proiectului. Doar că... mulţi din cei contra erau contra doar pentru că nu le fuseseră îndeplinite în totalitate solicitările materiale!

                - De când cu exploatarea aceasta mulţi au ajuns să se duşmănească între ei! Prietenii şi-au întors spatele unul celuilalt, rudele nu-şi mai vorbesc! Chiar şi eu sunt certat cu rudele mele: ele au acceptat relocarea şi s-au mutat, dar eu nici pentru tot aurul din lume nu o să-mi vând proprietatea! – mi s-a destăinuit domnul Sorin Jurca, vicepreşedintele Fundaţiei Culturale Roşia Montană. Scopul principal al Fundaţiei: promovarea şi includerea Roşiei Montane în patrimoniul UNESCO şi salvarea zonei de la distrugere în urma unei exploatări dezastruoase.

                Poate ca o ironie a sorţii (sau nu?!) sediul fundaţiei este vecin cu cel al R.M.G.C.

                - Dacă ajungeţi la Sibiu în această vacanţă, trageţi neapărat o fugă şi până la Roşia Montană! Sunt splendide locurile şi cine ştie dacă la anul sau peste doi ani o să mai avem posibilitatea să admirăm natura aşa cum a fost ea creată acolo?

                Aşa m-a sfătuit prietenul meu, cunoscutul caricaturist Costel Pătrăşcan înainte de a pleca în vacanţă. Aveam proiectat Transfăgărăşanul cu punct terminus Sibiu. Să merg oare şi mai sus? Băiatul acesta are sensibilitate! – mi-am spus. Cred c-ar trebui să ţin cont de intuiţia lui.

                Într-adevăr, locurile sunt superbe! Natura, frumoasa Mama Natură şi-a dezvăluit virginitatea şi şi-a oferit... nurii privirilor mele flămânde şi dornice de împărtăşania voluptăţii vinovate! M-am înfruptat din carnea ei tot drumul de la Sibiu până la Roşia Montană când admirând-o, când concentrându-mă asupra G.P.S.-ului ori a... familiarelor gropi din asfaltul atât de românesc...

                Un prim şoc am resimţit la Abrud. Un munte de steril mi s-a înfăţişat în faţa ochilor. Munte... MUNTE! Pământ gol, fără vegetaţie, ce-şi merita, cu adevărat, calificativul de steril! Doamne, aşa o să se întâmple şi cu Roşia Montană? O să fie transformată într-un munte... amorf?

                 Atunci am luat hotărârea: dacă tot ajung în zonă, trebuie neapărat să mă documentez asupra controversatului proiect al exploatării aurifere din zonă. La momentul respectiv eu aveam deja o opinie – una, recunosc! – mai mult sentimentală. Chiar semnasem pe net o listă a celor ce se împotrivesc transformării zonei într-o uriaşă groapă de gunoi. Unii (ăia) rămân cu aurul, alţii (noi) cu... otrava!

                - Ei spun că un accident la un astfel de dig (digul de la groapa de steril) poate avea loc o dată la 1000 de ani! Dar cine îmi garantează mie că nu acum se împlinesc cei 1000 de ani? – fu una dintre ideile contra enunţate de domnul Jurca.

                - Roşia Montană Gold Corporation a alocat deja unsprezece milioane de dolari pentru cercetarea patrimoniului Roşiei Montane şi, odată cu demararea proiectului minier va mai investi treizeci şi cinci de milioane pentru restaurarea, funcţionalizarea şi punerea în valoare a caselor din zona protejată - Centrul istoric – ne-a explicat, cu indicatorul pe o planşă mare, tânăra ce ne conducea prin expoziţia de istorie a mineritului din Roşia Montană. (Cu litere boldate am redat fidel  formularea de pe biletul de intrare în expoziţie.)

                Trebuie să recunosc, planşa ne prezenta o situaţie ce părea premeditat idealizată dar care, cu o simplă desfăşurare de... forţe verzi (dolarii!) şi cu ceva voinţă... politică (?) putea deveni realitate. În faţa ochilor mi se prezenta întreaga zonă centrală a Roşiei Montane (Piaţa – cum mi-au definit-o din prima zi localnicii), în care am recunoscut toate clădirile aflate într-o stare avansată de degradare (în fapt), dar... parcă pregătite pentru Ziua Regelui (în desen). Pe biletul – carte poştală primit la intrarea (gratuită!) în expoziţie scrie:

ZONĂ PROTEJATĂ CENTRUL ISTORIC:

·         Suprafaţă: 137 ha;

·         Peste 300 de clădiri;

·         35 de clădiri monument istoric;

·         3 biserici

                Nu mi se pare puţin! Şi, ca o confirmare a bunelor intenţii ale celor de la R.M.G.D., clădirea în care era găzduită expoziţia era deja complet reabilitată şi prezenta un contrast evident ochiului turistului neavizat, dar şi o atenţionare subtilă adresată localnicilor, ceva de genul: Vedeţi, puteţi rămâne în clădirile acestea scorojite ce stau să cadă sau vă puteţi mândri cu un centru istoric complet reabilitat, o adevărată atracţie turistică. Voi alegeţi! În ce mă priveşte, nu aveam cum să nu fiu impresionat de o aşa perspectivă arhitecturală...

S.O.S. ROŞIA MONTANĂ

SALVAŢI IDENTITATEA NAŢIONALĂ

A POPORULUI ROMÂN!

Proiectul Roşia Montană este un caz de atentare la identitatea poporului român!

CIANURA UCIDE!

(apeluri şi atenţionări cuprinse în pliantele primite de la

Fundaţia Culturală Roşia Montană)

                La sediul R.M.G.D. – vă amintiţi de domnişoara ale cărei probleme de conştiinţă m-au impresionat – primisem mai multe pliante, broşuri, un CD cu Proiectul Roşia Montană - Formular pentru prezentarea soluţiilor de rezolvare a problemelor semnalate de public şi un D.V.D. – ROŞIA MONTANĂ, UN DESTIN DE SISIF – film documentar realizat de Dan Chişu. Ajuns acasă, am studiat cu atenţie partea tehnică a proiectului şi am urmărit de câteva ori documentarul.

                Trebuie să recunosc: îmi este foarte greu să rămân obiectiv! Şi să nu devin partizanul uneia sau a alteia dintre părţile aflate în conflict de interese sau de... conştiinţă. Mă dusesem în Munţii Apuseni convins că cei de la Gabriel Resources sunt nişte hoţi şi profitori, iar guvernanţii noştri nişte... nenorociţi de hoţi şi mai mari! Nu intenţionez să schimb vreun epitet şi nici să-mi cer eventuale scuze guvernanţilor. Vă interesează opinia mea la plecarea din Roşia Montană?

                Proiectul este perfect din punct de vedere tehnic, rezolvă toate problemele sociale, culturale, de mediu, de sit arheologic şi de recuperare, conservare şi prezentare a artefactelor istorice. Este benefic pentru localnici, aducător de prosperitate şi linişte în zonă pe termen mediu şi lung.

                Am părăsit Roşia Montană cu această convingere şi chiar am avut câteva dispute cu unii dintre prietenii mei la întoarcerea acasă. Eu marşam acum pe acurateţea proiectului şi pe faptul că nu era lăsată la voia întâmplării niciuna dintre marile probleme legate de o astfel de exploatare, că se ţinuse cont de absolut toate obiecţiile ridicate de opozanţii de diferite culori. Ei (prietenii mei) puneau în continuare problema din punct de vedere al protecţiei mediului, al păstrării virginităţii Naturii (Mama Natură – v-am vorbit deja de ea) şi, bineînţeles, nu-i uitau nici pe... bandiţii ce fură tot din ţărişoara asta numită România şi acum şi-au pus în cap să distrugă şi munţii pentru un pumn de dolari în plus!

                - Tu chiar crezi, Florine, că o să intre vreun bănuţ în vistieria ţării? Iau canadienii totul, iar noi n-o să rămânem decât cu muntele de steril! A, să nu-i uităm pe aleşii noştri care îşi vor rotunji şi ei frumuşel conturile!

                Unde să fie adevărul, acel adevăr universal valabil? Îmi scapă mie ceva la proiectul acesta? În ce-i priveşte pe cei ce ne conduc, le dădeam deplină dreptate prietenilor mei. În ce-i priveşte pe canadieni... proiectul lor îmi pare bine pus la punct, complet şi transparent.

                Am realizat la un moment dat că problema, pentru a a-mi deveni clară, trebuie privită şi analizată din două perspective diferite: una apropiată, cea de la nivelul comunităţii şi una depărtată şi... detaşată, cea de la nivelul lui Dumnezeu. Între ele... ca între ape: totul devine tulbure!

                La nivelul comunităţii:

·         localnicii (la ora actuală 80% sunt şomeri) primesc slujbe;

·         tinerii merg la şcoli şi se specializează în minerit şi tot ce ţine de industria turismului;

·         cei care au fost de acord să-şi cedeze proprietatea firmei concesionare au primit compensaţii substanţiale şi case noi în imediata apropiere a Roşiei Montane sau în Alba Iulia (situată la aproximativ 75 de kilometri de Roşia Montană);

·         centrul istoric al localităţii va fi restaurat în întregime de către R.M.G.C. şi introdus în circuitul turistic;

·         se vor conserva principalele sit-uri arheologice; se va înfiinţa Muzeul Mineritului ce va cuprinde trei secţiuni principale pentru geologie, arheologie şi etnografie;

·         la finele celor douăzeci şi cinci de ani de investiţii şi exploatare minieră de suprafaţă, vor rămâne trei zone ce vor fi copertate (din care una va deveni un modern şi performant teren de golf) şi o a patra în care se va amenaja un lac de agrement.

                Mie mi-a atras atenţia în mod deosebit un anumit aspect: în primii doi ani (anii de investiţii) R.M.G.C. va rezolva şi poluarea istorică de două mii de ani a zonei. Datorită scurgerilor din galeriile milenare, în pârâul Roşia se scurg, în fiecare secundă, circa 20 litri de ape acide, care apoi ajung în râul Abrud, apoi în Arieş... Apa, pânza freatică din Roşia Montană sunt afectate, solul, de asemenea. În anumite zone apa este roşie din cauza acidităţii mari şi a elementelor poluante. De aici şi denumirea localităţii de Roşia Montană. Dacă ar fi să mă raportez la autorităţile române, la aceşti vremelnici şi nemerituoşi conducători, pe ei nu-i poate impresiona nimic: nici istoria de aproape două mii de ani a localităţii, nici lipsa de perspectivă economică a zonei, nici sărăcia oamenilor, nici poluarea survenită în urma exploatării milenare a bogăţiilor Apusenilor. Ei au preferat să închidă în anul 2006 şi ultima mină de cupru decât să se supună exigenţelor europene de a ecologiza zona. Pe ei – DA! – pe ei i-aş arăta cu degetul. Nu pe canadienii de la Gabriel Resources. Canadienii au declarat clar că îi interesează aurul Apusenilor. Ei sunt afacerişti şi vor să facă bani. Şi, pentru a-şi atinge scopul, sunt dispuşi să rezolve şi problemele care, de altfel, sunt în sarcina politicienilor români.

                Concluzie: în ce mă priveşte, nu mă interesează cât aur scot din ţară canadienii, dacă oferă zonei o perspectivă de prosperitate şi ieşire din anonimat. Degeaba suntem bogaţi, cu aurul strălucind sub fundul nostru, dacă nu ne este accesibil şi nu ne putem bucura şi noi de o viaţă tihnită pe Pământ acum şi aici! Prefer să mă bucur de bogăţia materială pe Pământ, nu să o admir din Ceruri!

                La nivelul Creaţiei: dacă reuşesc să privesc din această perspectivă, atunci tot entuziasmul meu vis-a-vis de proiect se diluează. Orice intervenţie a omului asupra naturii nu a făcut decât să distrugă echilibrul, să facă să dispară specii, să piară plante, forme de relief, atmosfera să-şi piardă din puritate. Munţii Apuseni îşi vor pierde din semeţia şi naturaleţea lor. Soarele nu va mai răsări la fel de vesel deasupra Roşiei Montane pentru că prelua ceva din tristeţea lui Dumnezeu.

                Dacă ar fi după mine aş renunţa la confortul de la bloc, la autoturism şi avion, aş renunţa la preparatele culinare sofisticate şi la serviciul bine plătit, aş renunţa la democraţie şi m-aş întoarce la starea primordială a omului cavernelor, cea în care ucizi doar ca să mănânci şi să rămâi în viaţă. Dar... semenii mei sunt de acord să renunţe şi ei la toate acestea? Consideră cineva că atitudinea aceasta ar reprezenta o întoarcere în timp, o renunţare gratuită la cuceririle civilizaţiei? Civilizaţie să fie toate gunoaiele şi relele lăsate de oameni în urma trecerii lor efemere pe Pământ?!

                Nu, de la înălţimea acestui nivel (al Creatorului) mă opun ferm oricărei intervenţii asupra virginităţii! Ar fi exact ca în filmele cu mafioţi în care un bandit îi desfigurează faţa eroinei principale, cea mai frumoasă femeie de pe ecran. La fel, intervenţia civilizaţiei oamenilor nu face decât să desfigureze mereu şi mereu obrazul virginei Naturi.

                Mergem înainte cu civilizaţia sau ne întoarcem la începuturi?

                Fiecare din cele două răspunsuri posibile ne obligă la o atitudine de care nu ne putem ascunde. Mai ales dacă am fi obligaţi să decidem de aici, de pe Pământ, viitorul Roşiei Montane. Al muntelui cu toate ale lui, al localităţii, al oamenilor.

Brăila, 20 august 2010                  

(Povestire publicată în volumul „Am fost și eu revoluționar!”, editura Olimpiada, Brăila, 2011)

NICU ARIEŞESCU - poetul şi prietenul

UN PRIETEN: NICU ARIEŞESCU, poetul

Poetul NICU ARIEŞESCU

 

          Ştiu: pot fi suspectat de subiectivism. Poate chiar aşa este dar… motive, ar fi! Prietenul Nicu îşi acceptă cu tristeţe condiţia plenară de poet… Îi lipseşte ceva… un „ceva“ dincolo de acea imaginaţie care acoperă, compensează, uneşte… Îmi amintesc de o întâlnire pe care am avut-o, într-una dintre vizitele pe care i le fac, ori de câte ori revin în „orasul cu salcâmi“.

          Voiam sau nu, privirile îmi erau atrase mereu de biblioteca înţesată cu sute de cărţi… la multe dintre ele, râvneam. Probabil, m-a trădat lăcomia ochiului care, din când în când, în timpul taifasului nostru, se îndrepta către bibliotecă.

          - Ce zestre frumoasă vor avea fetele dumneavoastră… – am incercat eu, o deschidere vinovată…

          Nicu m-a privit zâmbind, cu ochii săi mari, străbătuţi de o lumină specială, care parcă mărturiseau şi o bucurie nouă, dar şi o amărăciune veche:

          - Eu nu ştiu cât de mult or să preţuiască fetele biblioteca asta a mea, după ce eu nu o să mai fiu… aşa că, luaţi tot ce vă doriţi din ea! Acum, luaţi, cât mai fac umbră pământului!

          - Domnu’ Arieşescu, dar nu se poate… – şi am lăsat suspensia să înlocuiască cele câteva argumente nu tocmai convingătoare pe care le-aş fi putut avea. Noroc cu stăruinţa prietenului meu.

          - Insist, domnu’ Florin: dacă doriţi ceva, vă rog să luaţi! Nu vă jenaţi!

          Ochii îmi sclipiră la vederea câtorva volume mari, două ediţii vechi despre viaţa lui Eminescu.

          - Le vreţi? Luaţi-le domnu’ Florin! – mă îndemnă, plin de căldură, poetul, conştient şi el de valoarea alegerii mele.

          - E prea mult, domnu’ Arieşescu! Gândiţi-vă că acestea sunt aur curat pentru fete!

          - Din păcate, ele nu mi-au moştenit pasiunea pentru lectură!... – oftă, trist, mai mult pentru sine, omul din faţa mea.

          Ca de obicei, invaliditatea îl obliga să-şi primească vizitatorii într-o postură stânjenitoare: în pat, aşezat într-o rână şi manevrându-şi, din când în când, picioarele inerte, cu ajutorul unei singure mâini. La un moment dat, nu ştiu de ce, poate pentru că aş fi vrut să înlătur jena, care se vedea că îl apasă, l-am provocat la destăinuiri.

          - Cum am ajuns, aşa?! De la vaccinul antipolio, domnu’ Florin! O… o nenorocită de asistentă mi-a administrat doză dublă! – îşi vărsă năduful prietenul meu.

          - Cum, de la vaccinul antipolio vi se trage întreaga suferinţă?! Păi, vaccinul ăsta ar fi trebuit să vă protejeze, nu să vă schilodească!

          - Aşa este, dar ce mai pot face? M-am născut normal şi am ajuns un handicapat! Şchiopul! – aşa mă strigau copiii, tovarăşii mei de joacă. Totuşi, trebuie să recunosc: am fost şi eu al dracului! Nu m-am lăsat niciodată călcat pe bătături! Chiar dacă o mai luam pe coajă! Nu conta nici dacă era vreunul mai mare şi mai puternic decât mine! Săream la bătaie imediat!

          - Aţi cam fost iute la mânie...

          - A trebuit! Păi, dacă strigau după mine: Şchiopule, şchiopule! – ce era să fac? Să-′nghit, ca prostul?

          - Şi la şcoală, tot… turbulent aţi fost?

          - Mai rău! M-au dat ai mei, să scape de responsabilităţi, la o şcoală ajutătoare, una frecventată de handicapaţi ca mine. Am fost şi-acolo un copil problemă. M-am luat în coarne cu toţi profesorii, dar cel mai tare m-am contrat cu pedagogul!

          - De ce?

          - Ne pedepsea! Avea ăla o plăcere sadică de-a ne pedepsi, de parcă nu fuseserăm pedepsiţi suficient… şi, cu cât era el mai „intransigent“, cu atât mă înrăiam eu mai mult.

          - Aţi suferit, într-adevăr, dar… observ… că v-aţi ţinut de carte! Nu v-aţi mulţumit doar cu câteva clase... doar cu scrisul şi cititul…

          - Ei, asta a fost problema mea cea mare: mi-a mers mintea! Dacă aş fi fost un tâmpit… n-aş mai fi înţeles multe şi, ştiţi doar, prostia nu doare!

          - Păi, ăsta a fost norocul dumneavoastră, adevăratul handicap este prostia!

          - Nu, domnu’ Florin, omul, când te uiţi la el, trebuie să fie normal, să fie frumos! Uite, bine făceau spartanii: când se năştea unul schilod, aşa, ca mine, îl aruncau la groapa cu lei! De-asta au fost ei un popor măreţ! Decât schilod pe viaţă, decât un întreţinut, mai bine hrană la animale! Aş fi fost şi eu util la ceva!

          - Dar sunteţi! Uitaţi-vă, bunul Dumnezeu v-a dat talent scriitoricesc, aveţi doi copii sănătoşi, inteligenţi, şcoliţi… chiar dacă nu v-au moştenit harul scrisului… în toate domeniile ai nevoie de talent să reuşeşti! Cât despre capacităţile motorii… sunt atâţia handicapaţi, întregi la trup, dar cu mintea… şi nu e vorba doar de proşti… mai sunt şi alţii… mulţi alţii… până la urmă, chiar dacă pare un slogan pervers, creaţia te ajută să te simţi bine într-o lume a ta… ba, mai mult, să o poţi împărtăşi, ca orice bucurie… aici lucrurile ar trebui să echilibreze „lipsurile“…

          - Aşa o fi, domnu’ Florin, dar… vă mărturisesc acum, ca unui bun prieten: am făcut şi compromisuri la viaţa mea… la viaţa mea de poet.

          - Ce fel de compromisuri aţi fi putut face? – îl chestionai eu, vădit interesat.

          - Eh, dincolo de poemele inspirate de muză… am mai scris şi la comandă…

          - Adică?

          - Pentru bani, domn’ Florin! Pentru bani am mai scris şi de-ălea cu partidul!...

          - Nu era prea greu să mai faci câte-un compromis-două, pe-atunci… Mulţi dintre marii poeţi şi prozatori au făcut-o…  
          Mi-am dat seama că această istorie – pe care Nicu, spre deosebire de mulţi, foarte mulţi alţii, şi-o asuma – era una dintre pricinile mâhnirilor sale… 
          - Şi… cum aţi debutat în „branşă“?

          - Păi, vă spun, că nu vreau să fac din asta niciun secret. Publicam, periodic, pe la România literară. Nu ştiu dacă scriam grozav, dar nu-mi respingeau ăia nimic. La un moment dat, când m-am nimerit pe-acolo să-mi încasez bănuţii, poetul Ion Horea, care era redactor şef, m-a tras deoparte şi… ce mai, m-a ispitit:  Măi maestre, văd că scrii bine, scrii reprede şi eşti publicabil. Ia spune  – dar sincer! – de ce nu scrii mătăluţă şi câte una despre partid? Ia adu-ne şi din ăstea că… se plătesc bine, maestre!

          - Într-un fel suna şi ca invitaţie, dar şi ca ameninţare… nu?  Ce s-ar fi întâmplat, dacă răspunsul ar fi fost „nu“?  Nu se ştie… Aveaţi deja o lume, la care nu puteaţi renunţa: familia! O compensaţie fericită la nenorocirea înfăptuită de o „mostră“ a unei societăţi  strâmbe… – nici acum nu-i dreaptă, da′ măcar, nu mai avem obligaţii partinice… – în cele din urmă, privit şi dintr-o perspectivă practică, oamenii, de când e lumea lume, au vrut să trăiască mai bine. Doar că, în cazul dumneavoastră şi a majorităţii celor ca dumneavoastră, era vorba de supravieţuire, nu? Problema pe care aş reclama-o eu însă, ar fi alta!

          - Care?

          - Dacă, acele poeme, aşa partinice cum erau ele, aveau valoare artistică.    

          - Ei, domnu’ Florin, cândva chiar m-am crezut poet… Acum însă, nu mai sunt sigur de nimic. Picioarele astea şchioape mi-au limitat drumurile vieţii, mâinile… nu mă mai ascultă nici ele… cât despre minte… pa-ti-nea-ză, domnu’ Florin! Patinează şi-am început să mai şi uit!

          Poetul şi-a făcut de lucru cu picioarele, schimbăndu-le pentru a nu ştiu câta oară poziţia în pat, cu ajutorul mâinii libere şi, în evidentă indispoziţie, a schimbat subiectul şi a revenit la tema în dezbatere iniţială, cărţile din bibliotecă. Arătând spre volumul din braţele mele şi spre suratele lui rânduite frumos pe rafturi (de către omniprezentul Aurică!), îşi înnoi prima zicere:

          - Vă rog, e bucuria mea, luaţi-le! Luaţi-le pe toate! Vi le dăruiesc cu toată dragostea şi-apoi… lăsaţi, că Aurică a luat destule de pe-aici! Gata, pe el nu vreau să-l mai văd, că m-a trădat! Şi, întorcându-se spre cel căzut în dizgraţia momentului, i se adresă, pe un ton de lehamite fermă:

          - Ai auzit, măi, Aurică? Eşti un trădător şi nu mai am încredere în tine, câte zile-oi mai avea!

          - Domnu’ Arieşescu, îl judecaţi cam aspru!... Face şi el ce ştie şi cât poate! – mă amestecai eu, unde nu-mi fierbea oala, cu speranţa de a-i mai şterge supărarea, care, nu ştiu dacă nu avea în conţinut şi lipsa pe care tocmai i-o… procurasem.

          Nimic din ceea ce ne înconjoară nu este de neînlocuit, dar la nimic, din toate acestea, nu renunţăm împăcaţi, cu adevărat… Lucrurile, dar, mai ales cărţile îşi au viaţa lor. Într-un fel amestecat, istoria noastră personală are sens şi în relaţie cu mult hulitele bunuri materiale… supărarea pe Aurică pare s-o susţină… doar că acolo, îmi pare că este ceva mai mult.

          Va trebui să încerc să aflu de la prietenul meu, Nicu Arieşescu, cum ar putea amicul nostru comun, să-şi spele păcatele în faţa lui. Dac-o mai fi vreo şansă pentru el!

Curriculum Vitae

NICU ARIEŞESCU

(pseudonimul lui Nicolae Ariciu)

S-a născut la Brăila, 27 august 1949.

Debut în: ziarul Unirea, Alba Iulia, în anul 1969, cu povestirea Filip.

Apariţii în publicaţii: Luceafărul, România Literară, Contemporanul, Flacăra, Tribuna, Ardealul literar şi artistic (Deva), Analele Brăilei – supliment al ziarului Înainte, Brăila, Libertatea, Ancheta, Brăileanul, Dunărea, Florile Dunării.

Volume apărute: Dintr-un cântec ca un zvon – Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1982; Sonete shakespeareene – Brăila, Edmunt, 2003; Elegii danubiene: poeme – Reşiţa, Modus PH, 2006; Nevinovatele iubiri: jurnalul unui roman – Brăila, Edmunt, 2007; Poezii din vechi sertare – Brăila, Edmunt, 2007; Din casa mamei: poezii pentru copii – Reşiţa, Editura TIM, 2008; Tu şi eu – Brăila, Edmunt, 2011; Nepăsare (Jurnal ingrat) – Brăila, Edmunt, 2011.

Prezenţe în antologii: Trepte: Culegere literară a membrilor cercurilor şi cenaclurilor brăilene, 1972; Împliniri: Culegere literară din creaţiile membrilor Cenaclului literar “Mihu Dragomir”, Brăila, 1975; Cuvinte către ţară: Culegere literară din creaţiile membrilor cercurilor şi cenaclurilor literare din judeţul Brăila, 1976; În umbra salcâmilor, Brăila, 1998; Din vadurile Chiralinei: antologie de literatură contemporană brăileană, 2005; Poezie şi proză la Dunărea de Jos: antologia cenaclului “Mihail Sebastian”, Brăila, 2008.

Referinţe critice: Aurel Buricea: Scriitori brăileni de azi, Danubiu, Ulmu, 2008; Lucian Chişu: Dintr-un cântec ca un zvon. În Înainte, 1983, nr. 9592.

 

 

ASCULTĂ…

Încă te mai simt alături, Maria,

mă arde dogoarea înverşunată

a ultimei veri…

Cum să descriu trădarea,

amăgirea obsedantă,

fiara ascunsă ce ne pândeşte

din norul de praf al furtunii?

Ce mai contează roiul de lăcuste

inundând ecoul vrajbei?

Neputinţa libertăţii, a nimicniciei

cuvintelor aruncate în van?

Ascultă liniştea

cea fără de sfârşit a mlaştinii;

mai putem mărturisi pe deplin, Maria,

Mesajul unui vis frânt în zori?

Ori nu mai sunt decât paşii tăi

călcând poteca

ce se pierde-n misterul pădurii…

 

DESTĂINUIRE

Alături se cască bezmetic

Şanţul deşărtăciunii –

cât de lesne aş putea păşi în el!

Mă destăinui mereu

spre a cântări lucrurile din jur

ce mă înconjoară ca o dovadă

că exist, sunt viu

în carne şi oase

respir, aud, miros,

văd şi gândesc în acelaşi timp

şi-n acelaşi ritm cu ce e în jur;

aş putea chiar să mă substitui pădurii,

aş putea înţelege

acea limbă vrăjită

care e freamătul frunzelor de pe ram,

i-aş călca mării pe valuri,

i-aş gusta fiorul stropilor;

când frumuseţea ne pândeşte, Maria,

zidurile cetăţii ne strâng,

mulţimea stelelor pătează cerul!

 DESCOPERIRE

Cuvintele se suprapun

precum vieţile zidite în valuri,

încât, de-acum,

pot să mă alătur închipuirii,

obstacolul a trecut

pentru o clipă,

după atâta răbdare şi dezgust

mi-am acoperit faţa;

de fiecare dată

e aceea a unui copil

a cărui privire se întunecă

în umbra feţei mele,

tăcerea sa devine

o nesfârşită dorinţă.

  

               Poemă

               Nopţile plâng îngălbenite de timp,

               fructele dorm în ramuri uitate,

               singură, oglinda îmi fură

               ochii mereu împărţiţi

               între vis şi tăcere,

               cerul tău a îmbătrânit în clepsidră,

               dincolo de partea mea de vină

               e punctul acesta,

               cădere învolburându-se, târzie.

  

PRIZONIER

În mine prizonierul realităţii şovăie,

orgolioasa existenţă îmi mai face

o singură concesie –

îmi acordă cu bunăvoinţă

mirajul nefericirilor,

profunzimea căderii;

port în mine iluzia umbrei,

cuvintele ce sporesc trufia;

îmi mai laşi

o singură fereastră deschisă,

aceea a copilăriei –

o mână ce încă îmi face un semn;

las totul

pe seama pietrelor de joc,

de acolo, din mansarda încremenită

mai adie un gând,

mai adie speranţa tăcerii.

 

          Ivirea cuvântului

         Roua curgând, în bătaia de aripă a păsării,

         strivind aerul cu zborul ei săgetător,

         izbind în neodihna luminii cu ciocul

         asemenea unei răzvrătitoare iluzii;

         aerul e cuprins deodată

         de dulcea senzaţie de pierdere,

         de desprindere încetul cu încetul,

         când de sub fruntea trandafirie a poetului

         are loc ivirea cuvântului proaspăt,

         încă ud până la piele,

         sevă ce-şi părăseşte nebănuitul cosmos;

         sângele îl cuprinde repede

         înflorind ca o rană sub tălpile lui;

         clepsidrele au încremenit

         o dată cu ţipătul străbătând ca un fulger

         continentul de trupuri încinse,

         cuprinzând ierburile lumii

         de la un capăt la altul.

  

        Tablou

        Clipa aceasta,

        tablou rătăcit al necuprinderii de sine,

        iluzie a serilor târzii din fumul fotografiilor,

        nesfârşite mesaje de toamnă

        ruginind în lucruri amorf;

        înfrângere de petale,

        destinul e secunda aceasta rotitoare

        curgând în neodihna trupului

        asemenea timpului cotropind clepsidra,

        peticind nopţile cu fâşii de vânt

        până în clopotele zorilor de zi;

        viaţa şi moartea măsurându-se,

        două nelinişti, două spaţii avide

        roase necruţător de spaimă şi veghe.

               Respiraţia din cuvinte

               Trandafirie dimineaţă, roditoare

               în trupul tău se mistuie,

               aripi stufoase frânte de lumină

               aprind respiraţia din cuvinte;

               cu pleoapa coborând în câmpie

               alunec cu toamna în lucruri,

               vino, iubito, să asculţi fluturii

               cum plâng în fiorul din aripi:

               e-un joc melancholic, octombrie

               vâslind în sângele meu.

               Pasăre de Septembrie

               Să fie Septembrie înalt

               şi să fiu pasăre la poala sa -

               memoria ce arde în frunze;

               vino, să ascultăm, iubito, ploile reci

               ce se ţes printre frunze subţiri,

               cum cresc suspendate clipele

               în jurul nostru

               fâlfâindu-şi nostalgii lichide;

               Septembrie, iubito, regina oraşului

               urcând din frunză în frunză

               până devine pasăre pe creştetul tău,

               ne acoperă cu melancolice poveri

               dând foc zborului din inima poetului;

               Septembrie, pasăre izbind cu ciocul

               în ferestrele tale,

               devastându-ţi pleoapele

               până la incandescenţă.

 

                        Tu

                        Ca o pasăre încă

                        să poţi zbura,

                        în ierburi pe rând

                        să te poţi încarna;

                        cuvintele tale rănind,

                        imaculate ninsori,

                        ca-ntr-un imperiu

                        de frunze şi nori;

                        tu, deodată, petală şi stea,

                        oră grea de parfumuri,

                        oază răvăşind frumuseţi

                        împrăştiate pe fumuri.