Lansare de carte - VULTURI, ȘOIMI ȘI CARAGAȚE

Vulturi, șoimi și caragațe - vedeta zilei

Miercuri, 12 decembrie 2018, la Clubul Parlamentarilor din Palatul Parlamentului, a avut loc o lansare de carte inedită, tetralogia „Vulturi, șoimi și caragațe” a lui Sever Meșca, fost deputat în Parlamentul României.

G-ral de Aviație (r) Radu Theodoru și Prof. Univ. Ion Coja

Invitați de marcă au prezentat/comentat cartea-document: General de Flotilă Aeriană, veteran de război, Radu Theodoru și Profesor Ion Coja, lingvist român, publicist și scriitor.

Scriitorii Ștefan Mitroi și Radu Theodoru

Prezentând cartea, jurnalistul Ilie Neacșu

De asemenea, și-au adus aportul la deslușirea înțelesurilor subtile, scriitorul și jurnalistul Ștefan Mitroi și Ilie Neacșu, fost deputat, jurnalist și scriitor, la rându-i, de carte politică.

Sever Meșca dând obligatoriile autografe

Ilie Neacșu, ca fost coleg de partid și de Cameră cu autorul, dar și prieten în același timp, a confirmat, prin spusele domniei sale, veridicitatea câtorva dintre relatările din carte. 

La final, conform obiceiului, autorul, Sever Meșca, a dat autografe pe cărțile oferite invitaților. 

Recenzia cărții a apărut în revista „Luceafărul”, în data de 19 ianuarie 2019 și la care puteți avea acces intrând pe link-ul

revistei: https://luceafarul.net/vulturi-soimi-si-caragate.

De asemenea, vă invit să vizionați și videoclipul realizat cu această ocazie:

SANKRANTI-Festival de muzică și spiritualitate

Afișul spectacolului

Sâmbătă, 12 ianuarie 2019, a avut loc, la Filarmonica „Paul Constantinescu” din Ploiești, un spectacol inedit care, plecând de la o temă de inspirație indiană, a oferit celor ce s-au produs pe scenă o șansă suplimentară de a-și proba virtuozitățile artistice și bucuria transmiterii prin muzică a Realizării Sinelui.

Programul a fost organizat de Sahaja Yoga-România, Filarmonia ”Paul Constantinescu” Ploiești și Nirmal Art.







Sankranti reprezintă o zi de sărbătoare în calendarul indian care marchează prima traversare a tropicului Capricorn de către Shri Surya (Zeul Soare), semnificația principală a acestui eveniment astronomic fiind sfârșitul iernii și, în consecință, un prilej de bucurie, de manifestare a artelor prin cânt, dans, poezie...

Anne Marie Ene și Avadhut Kasinadhuni

Cei care au dat startul spectacolului au fost violonista Anne Marie Ene și fiul său, Avadhut Kasinadhuni, student în anul al treilea la conservator. Avadhut, în această
primă parte, a performat la tabla, instrument de percuție indian, pentru studiul căruia s-a perfecționat la New Delhi cu Maestrul Kamal Kant.

Anne Marie și Avadhut au interpretat un raga și un bhajan, pregătind publicul pentru importantul moment ce va urma.

După introducerea în atmosferă, a fost prezentată o scurtă înregistrare video în care, fondatoarea Sahaja Yoga, SHRI MATAJI NIRMALA DEVI, prezintă metoda și dă Realizarea Sinelui.

Toți spectatorii au făcut experimentul și au simțit vibrațiile deasupra capului. Se va reveni asupra acestui aspect ceva mai târziu.

Victor Marius Beliciu, alături de Iarina Beliciu și Cristi Murgu

Alte instrumente specifice zonei asiatice au fost aduse pe scenă de Victor Marius Beliciu-sitar, Iarina Beliciu, fiica sa de numai 5 ani-tanpura și Cristi Murgu-tabla.

În interpretarea celor trei muzicieni am ascultat un raga în care am fost surprinși de virtuozitatea demonstrată de sitarist atunci când mâinile îi alergau pe griful dificilului instrument. În ce-l privește pe Cristi Murgu, ținând cont că nu au avut la dispoziție decât câteva minute pentru repetiții, este lăudabilă (cel puțin) performanța sa - a ținut cu brio ritmul impus de sitar.



O mostră din performanța lor o găsiți în înregistrarea de mai jos.

Anne Marie Ene-vioară și Florin Ionoaia-oboi

Partea a doua a spectacolului a fost inaugurată tot de către violonista Anne Marie Ene, de data aceasta în compania oboistului Florin Ionoaia. Cei doi profesionișiti ai instrumentelor pe care le slujesc ne-au introdus în atmosfera muzicii de cameră. Și ne-au fermecat.

Publicul a primit foarte bine schimbarea limbajului/modelului muzical.

Cristina Popescu Stănești-pian și Florin Ionoaia-oboi

Cristina Popescu Stănești și Florin Ionoaia au prezentat două scurte recitaluri de pian și, respectiv, de oboi.

Cleopatra David și Anne Marie Ene

Soprana Cleopatra David, acompaniată la vioară de Anne Marie Ene și la pian de Cristina Popescu Stănești, ne-a demonstrat, încă o dată, că vocea este un veritabil instrument muzical, delicat, care, atunci când este bine educată (vocea), poate emite sunete încântătoare.

Anne Marie Ene și Avadhut Kasinadhuni

Între două interpretări ale Cleopatrei, s-a intercalat duetul violonistic format din Anne Marie și Avadhut, mamă și fiu, mama-violonistă consacrată, fiul-după umila mea părere, un mare talent căruia îi prevăd un viitor strălucit.



Partea a doua a concertului s-a caracterizat prin înalta performanță muzicală, aceasta datorându-se participării unor profesionști recunoscuți.

Am verificat sala: receptivă la muzica de calitate

Florin Ionoaia, profitând de moment și dorind să acorde un moment de respiro colegilor săi de pe scenă, a lăsat de-o parte instrumentul care l-a consacrat, oboiul, și a făcut o prezentare mai amplă a metodei Sahaja Yoga; la final, a repetat experimentul Realizării Sinelui - vibrațiile curgeau!

Finalul a aparținut celor de la Yuva Shakti (Puterea tineretului, în hindi) care au interpretat câteva bhajanuri ritmate, facilitând trecerea de la profunzimea unei stări meditative la bucuria de a trăi.

Tinerii aceștia vor promova - sunt sigur, cu succes - Sahaja Yoga în anii ce urmează. Doar pe unul dintre ei doresc să-l evidențiez: pe micuțul Anand-9 ani, care dă dovadă de mult entuziasm și responsabilitate în tot ceea ce întreprinde.

În înregistrarea video de mai jos, veți urmări grupul de Yiva Shakti interpretând un minunat bhajan clasic. 

Personal, consider că spectacolul a fost un succes, el îmbinând muzica clasică indiană cu cea europeană, sunetele ritmate cu cele care induc meditația, aducând laolaltă muzicieni consacrați cu cei, să spunem, doar pasionați, tineri cu mai puțin tineri. Chiar dacă durata spectacolului s-a întins pe parcursul a aproape trei ore, totuși, datorită faptului că a fost bine structurat, nimeni nu a părut plictisit la sfârșit, pe chipurile tuturor putându-se observa lumina.

- Care lumină? - mă veți întreba.

- Aflați și singuri! - vă voi îndemna.

Pentru cei care doresc să afle mai multe despre energia Kundalini și metoda inițiată de SHRI MATAJI NIRMALA DEVI, se pot adresa oricărui centru Sahaja Yoga din țară; pentru informații și contact, este suficient să acceseze pagina www.sahajayoga.ro și să dea clic pe „Cursuri de inițiere în țară”. 

  

EUGENE SARBU plays Ballada by Ciprian Porumbescu (with orchestra) - 2018

FETIȚA CU CĂRȚI

Fetița cu cărți

Astăzi am primit cel mai grozav compliment de când am început să cochetez cu scrisul: un prieten mi-a trimis această fotografie.

Un copil frumos, inocent, cu o privire de înger, îmi zâmbea de pe ecranul desktop-ului. Era acel zâmbet ce-ți înseninează ziua, oricât de grea s-ar întrevedea ea.

Apoi, depășind momentul, am descifrat și mesajul: fetița cu cărți ținea în mâini ultimele mele două volume publicate - mi le arăta! Însoțit gestul de acel zâmbet inocent... nu-i așa că am motive să mă consider realizat? Sau... „Realizat”, cum vreți să interpretați.

Prin urmare, pot afirma, chiar de voi fi acuzat de lipsă de modestie, că am cititori. Cititori tineri și foarte tineri, de a căror curățenie a minții nu am motive a mă îndoi.

Și eu te iubesc, copil minunat!

BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ VASILE VOICULESCU BUZĂU

125 de ani de bibliotecă publică la Buzău (1898-2018)

În anul în care România își aniversează centenarul, municipiul Buzău celebrează 125 de ani de existență a bibliotecii publice buzoiene. Pentru a marca cum se cuvine evenimentul, Biblioteca Județeană „Vasile Voiculescu” organizează în perioada 13 octombrie-30 noiembrie 2018, mai multe acțiuni culturale.

Captură luată de pe site-ul Bibliotecii

Am aflat întâmplător (nu pot invoca chiar hazardul, atâta vreme cât discutasem la telefon, cu două zile înainte, cu scriitorul buzoian Stan Brebenel) despre acest eveniment și, profitând de o oportunitate, joi, 22 noiembrie 2018, am fost prezent în sala monumentală de la intrarea Bibliotecii, pentru a participa la o suită de lansări de cărți ale mai multor scriitori buzoieni.  

Pot spune că am avut privilegiul de a asista la prezentarea câtorva titluri demne de a fi reținute, nu atât prin numele autorilor lor, cât, mai ales, prin cel al conținutului cărților intrate în marea horă a recunoașterii cititorilor. Pentru că, trebuie să admitem, cartea îl face pe autor.

Lucian Mănăilescu, Ilie Mândricel, Passionaria Stoicescu,
Elena Liliana Popescu, Titi Damian și Sorin Burlacu, directorul Bibliotecii

Cel care a făcut oficiile de gazdă a fost dl. Sorin Burlacu, directorul Bibliotecii Județene „Vasile Voiculescu” din Buzău.

Emoțiile debutului i-au revenit poetei Elena Liliana Popescu, absolventă a Colegiului Național „Bogdan Petriceicu Hașdeu” (1960-1965) din Buzău, acum profesor universitar de matematică (aici am descoperit niște fețe speriate prin sală, pe fondul unei rumori generale) la Universitatea din București. După ce și-a destăinuit o parte din tainele și angoasele lirice, și-a prezentat câteva din cărțile apărute până acum.

Deși vorbea încet și a trebuit să fac eforturi pentru a prinde în pavilioanele urechilor mesajul poetei, am reținut două elemente: melodicitatea glasului lipsit de inflexiuni egocentrice și gândirea dominată de spiritualitate. Când a vorbit despre importanța acordată spațiului dintre două gânduri, ca o condiție a atingerii fericirii... m-a câștigat definitiv.

Dl. Ilie Mândricel vorbind despre mobilul întreprinderii sale 

Domnul Ilie Mândricel, prin cartea: „Mărturii buzoiene în colecțiile Bibliotecii Academiei Române”, se poate spune că a ajuns la bilanțul vieții sale. Cel puțin din punct de vedere al cercetătorului care își dedică unei cauze, o mare parte din resursele de energie, timp și... bani și care, într-un final, își publică concluziile. Fotografii, documente, fișe de bibliotecă, sinteze. Trăgând linie, un material necesar și, cât se poate de util, buzoienilor. Pentru unii, ca să știe. Pentru alții... să-l utilizeze în folosul obștii.

Dl. Titi Damian elogiind cartea domnului Mândricel

Despre „Mărturii buzoiene în colecțiile Bibliotecii Academiei Române” au vorbit la superlativ mai mulți dintre cei prezenți, dar nu l-am înregistrat pe „pelicula fotografică” decât pe domnul Titi  Damian. 

Aceștia au scos în evidență atât importanța apariției unui astfel de document, cât și volumul uriaș de muncă a autorului. Ceva tradus în... mii de ore de studiu în „laboratoarele” bibliotecii, de arhivat, de copiat și fotografiat documente, de recenzat. Doar un om pasionat se poate dedica astfel unei cauze.

Dl. Lucian Mănăilescu citind din „Patria amară”

În altă tonalitate s-a perceput „Patria amară” a poetului Lucian Mănăilescu. Dacă la dl. Mândricel l-am recunoscut pe omul îndrăgostit de locurile din care își trage seva, un fel de patriot local din opera căruia transpare o doză de optimism, patriotismul domnului Lucian Mănăilescu este unul sceptic, al unui trăitor (și înregistrator) de vremuri rele într-o țară binecuvântată, dar prost orânduită. O țară cu oameni vrednici, dar și cu mulți trădători. Frustrare pe care o resimt în egală măsură.

D-na Valeria Manta Tăicuțu - cronică la volumul domnului l. Mănăilescu

M-au impresionat versurile domniei sale. Nu am avut posibilitatea să intru în posesia volumului prezentat (nu a fost la vânzare), dar, pentru a exemplifica maniera de dezvoltare a poetului, mă folosesc de un fragment din poezia „Cu unghiile înfipte în carne”, din antologia „Dimineți literare”, antologie apărută anul acesta (2018), editată sub egida revistei buzoiene SPAȚII CULTURALE și pe care mi-a oferit-o, cu multă amabilitate, poetul Nicolai Tăicuțu.  

Patria mea de oameni s-a ticăloșit

alergând din spital în spital, cerșindu-și

memoria și dreptatea sau drămuindu-și banii de pensie

numărați zilnic, cu degetele tocite de așteptarea

miracolelor, care vin, precum americanii,

mereu foarte târziu...

...............

Obosit și bătrân, contaminat de maladia 

celor ce se cred păsări, voi urca, în curând,

cu toată viața netrăită în spate,

Muntele Melcului, emigrând în țara mea

de cocori albaștri, de fluturi și nori,

ca să pot adormi sub ninsorile ei viscolite,

ca să pot, cu unghiile adânc înfipte în carne,

s-o iubesc, cu tristețe, până la capăt.

Poeta, prozatoarea și traducătoarea Passionaria Stoicescu

Din câte am observat, doamna Passionaria Stoicescu, poetă, prozatoare și traducătoare prolifică (70 de cărți publicate), se simțea ca la dânsa acasă în incinta Bibliotecii. Asta deoarece, chiar dacă s-a născut la București, a fost absolventă a Școlii Pedagogice Buzău, promoția 1961-1965.  
Cu un C.V. bogat, atât ca autoare, cât și ca susținătoare (prin funcțiile de corector, redactor, lector de carte la importante edituri) a numeroși scriitori talentați, invitata principală a serii a trecut în revistă câteva dintre cele mai importante realizări pe tărâmul literar, manifestându-și, în același timp, regretul, că nu a participat mai des la astfel de întâlniri. A ținut însă, să precizeze, că absolut toate cărțile care i-au apărut până acum, chiar dacă nu se găsesc la Biblioteca Județeană Buzău, sunt găzduite la liceul pe care l-a absolvit, Liceul Pedagogic.
Foarte spirituală, se vedea că avea obișnuita dialogului cu publicul. Au rezultat, bineînțeles, multe momente de umor, mai ales după ce doamna Passionaria a recitat câteva dintre epigramele cu care a început să cocheteze în ultima vreme.

Nicolae Pogonaru și-a prezentat cu „Cartea cu femei”

Rămânând în aceeași notă de bună dispoziție (și de poezie de calitate), poetul Nicolae Pogonaru și-a prezentat ultimul volum, „Cartea cu femei”. Titlul incitant poate provoca imaginația în fel și chip. După lecturarea câtorva poezii, mi-am dat seama că afirmația de mai sus era justificată. Pentru exemplificare, voi folosi câteva versuri (poemul „scuzați pardon bonsoar”) din antologia amintită mai sus.

părere să fi fost vai doamnă
și tot v-aș fi iubit nebun
atunci în acel prag de toamnă
pe glezne v-aș fi pus parfum

mai fin decât orice ofrandă
din flori anume pentru zei
apoi aș fi făcut comandă
de doi din aur clopoței

să vă anunțe c-or să vină
vremi de-agonie și extaz
v-aș fi trimis câte-o duzină
de fluturi tandri pe obraz

ca să vi-l pască pe alocuri
iar eu discret să vă curtez
deși din trup vă creșteau focuri
n-am îndrăznit să deranjez

Știu că este prea puțin pentru un poet complex, dar... atâta material am avut.






Mărturisesc, aș fi fost tentat să achiziționez toate cărțile prezentate, deoarece am crezut în ceea ce s-a spus. Și se pare că nu numai eu am plecat cu această impresie.

Treptat, iubitorii „cuvintelor potrivite” au părăsit încăperea, dar atmosfera de templu al cărții a rămas.

Se mai schimbă ultime impresii înainte de a părăsi „templul”

Nu știu, dacă timpul o fi îngăduitor și mi-o mai permite să fiu martor și la aniversarea a 150 de ani de bibliotecă buzoiană... poate o să mai auziți de mine. În orice caz, în fotografiile expuse, nu apar.

COLEGIUL NAȚIONAL MIHAIL KOGĂLNICEANU DIN GALAȚI

la aniversarea a 140 de ani de existență

  Motto: La început a fost Kogălniceanu! - Nicolae Iorga
                                                                          

Joi, 6 noiembrie 2018, am răspuns cu mare bucurie invitației de a participa la „onomastica” liceului pe care l-am absolvit în urmă cu 45 de ani, Liceul „Mihail Kogălniceanu” (L.M.K., într-un limbaj eliptic, propriu generațiilor mai vechi) din Galați sau, cum se numește mai nou, Colegiul Național „Mihail Kogălniceanu” (C.N.M.K.). Liceul - pardon, colegiul - a sărbătorit 140 de ani de existență! 140 de ani!

Trebuie să recunosc: am fost cuprins de ceva nostalgii. Este și motivul pentru care am sosit ceva mai devreme la școală - Doamne, ce frumos sună asta acum: a merge la școală! - și am realizat mai multe fotografii.

Dacă mă întorc puțin în timp:

Fotografie realizată, probabil, în anul 1968, când s-a mutat liceul în noua clădire

Fotografia am găsit-o în laboratorul foto pe vremea când, licean fiind, am fost cooptat de excelentul profesor de matematică, Corneliu Novetschi, să învăț tainele realizării de fotografii. După cum se observă, terenul dimprejurul clădirii era viran, astfel că perspectiva era... sumbră. Un astfel de instantaneu nu mai poate fi realizat astăzi, deoarece vegetația bogată înveșmântează liceul în fiecare anotimp cu haine noi, viu colorate, estompându-i venerabila vârstă și făcându-l primitor pentru elevii care-i trec pragul.

8 noiembrie 2018

Colegi de-ai mei, adică promoția 1969-1973, plantând copaci în jurul școlii

Dacă nu am fi plantat noi copacii...

M-a ajutat și toamna cu culorile ei

Ce bine arată terenul de sport, acoperit cu gazon artificial! Aici, cândva, jucam handbal pe bitum. 

Aceeași suprafață, dar acoperită cu bitum

Un plonjon echivala cu un adevărat act de curaj, de eroism, chiar (în ochii fetelor).

Umblând hai-hui pe culoarele luminoase ale școlii, am dat de...

... clasa mea. Aici a fost, cândva, a XII-a B!

Șapte tineri - comitetul de întâmpinare.
Nu-i așa că sunt frumoși?

Sala de sport, pe dinafară, nu are nimic spectaculos: o clădire (aparent) anostă, paralelipipedică, neatractivă. 

Interiorul, însă, păstrează în computerul său (subtil) atât de multe povești ale generației mele! Ale tuturor generațiilor, aveam să aflu puțin mai târziu. În afara orelor de sport, sala găzduia reuniunile la care, sub ochii de cerberi ai profesorilor, dansam pe muzică înregistrată - nu tocmai grozav - pe magnetofon (pick up-urile începuseră să-și mai piardă din importanță, fără a fi însă neglijate complet).

Gata, sărbătoarea a început! Doamna directoare Mădălina Popescu ține cuvântarea de deschidere și urează bun venit tuturor invitaților.

Se cântă imnul școlii

Se cântă imnul școlii?! Colegiul Național „Mihail Kogălniceanu” are un imn?! Ei da, are și aflați că, mie unuia, mai sentimental, mi-a mers la inimă!
A, să nu uit: băiatul de la chitară este elev al colegiului! Să fi văzut cum își vântura pletele! Ce vremuri pentru copiii de azi! Ce perspective li se deschid! Lumină, Luptă, Libertate! - așa suna cândva sloganul cenaclului „Flacăra”, condus de poetul Adrian Păunescu. Un mesaj revoluționar la vremea respectivă care, celor din generația mea, chiar le stimula spiritul de frondă. Pe ei (copiii din fața mea) i-au ajuns binefacerile „luptei”. Să ajungi un mare chitarist, tinere prieten, dacă acesta îți este visul!

Așa cum mă așteptam, programul artistic nu s-a limitat doar la imn. Elevii colegiului au demonstrat atât virtuți solistice, cât și lirice. S-au recitat poezii din producțiile publicate de-a lungul vremii în revista școlii - PORTRET - de către foștii elevi ai colegiului.

Nu pot rezista să nu vă propun, spre comparație, un instantaneu de la o serbare de prin 1971 sau 1972. În afară de faptul că serbarea avea loc la Casa de Cultură, mai sesizați vreo diferență?

Vedeta zilei, revista PORTRET - 140 ani de „Lumină și carte”

Pentru această aniversare a fost realizat un număr omagial al revistei PORTRET, revistă care s-a dovedit a fi vedeta zilei.

Prezentare grafică - excelentă!

Iată titlurile capitolelor, incitante, inserate după editorial, bineînțeles: „Mihail Kogălniceanu, steaua noastră polară”, „Gânduri la ceas aniversar”, „Repere cronologice”, „Unde sunt cei ce nu mai sunt?”, „Restituiri” (aici, câțiva dintre foștii absolvenți și-au expus gândurile), „Lumină și carte”, „Excelență la C.N.M.K.”, „Portret de campion”, „Liceu - timp interior”.

Prezentând numărul omagial  al revistei PORTRET

Revista a fost prezentată cu multă căldură de câțiva dintre profesorii care și-au adus aportul, alături de colectivul de elevi, membri ai redacției, la realizarea numărului festiv. Se cunoștea că au pus pasiune, că revista este un copil iubit de toți - elevi și profesori, deopotrivă - care crește frumos și are viitor.

Fragmente din Editorial:

„De 140 de ani, șiruri de generații au repetat cuvintele patronului nostru de suflet: Esența prieteniei constă în schimbul statornic de îndatoriri. Ne simțim solidari cu toți aceia care, acum o sută de ani, au clădit Patria Întregită, care prin știința de carte au însuflețit sensul pozitiv al modernității, au definit un vector de sens al României Mari.” Și: „De 140 de ani, în acest Colegiu se oficiază un cult al adevărului, al onoarei, al valorilor universale. Este un timp al faptelor mari ce rămân nepieritoare, cum afirma Mihail Kogălniceanu.”

Sfat adresat cititorilor acestei postări, foști elevi ai L.M.K. sau C.N.M.K.: nu ezitați și încercați să intrați în posesia revistei - sunt convins că redactorii se vor bucura și, în măsura posibilităților, ținând cont că urmează să vină și Moș Crăciun...

O surpriză îi aștepta și pe invitați, absolvenți ai liceului din mai multe generații: conducerea liceului, prin intermediul doamnei directoare, a înmânat fiecăruia o DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ MARIA DUGAN CASTANO și un exemplar al (de-acum) mult râvnitei reviste. Cel mai „bătrân” invitat (care, din motive obiective, și-a anulat în ultimul moment participarea) a aparținut promoției 1960-1964. Cei mai tineri... absolvenții anului 2018.
Sper că nu vă veți supăra, dar în colajul de mai sus, i-am cuprins pe câțiva dintre „greii” zilei, foști colegi și prieteni de-ai mei. Ce voiați, să mi-i sui în cap?!

Și da, am primit și eu o diplomă, o revistă și o... floare. Ca toți ceilalți, de altfel.

Poza de grup de la final. Încă se aranjau rândurile...

Câteva din zicerile rămase de la Mihail Kogălniceanu, „steaua noastră polară”:

Rămân faptele mari, care sunt nepieritoare.

Pe fiii mei îi binecuvântez și le las cu limbă de moarte sfatul și chiar ordinul, să poarte cu demnitate numele Kogălniceanu.

Vai de cel la care numele o ia înaintea faptei!

DE-A ANIVERSAREA

https://luceafarul.net/de-a-aniversarea

       Sâmbătă a fost ziua mea. N-ați știut?! Ei bine, aflați că nici eu nu am fost pe fază! Să vă povestesc cum am petrecut. Pentru că, vreau să declar cu mâna pe inimă, chiar am petrecut! Doar în trei: nepoata Rebecuța și cei doi bunici ai săi, adică, nevastă-mea și subsemnatul. A fost o petrecere pe cinste, plină de „avânt și voie bună”: alergătură, tobogane, leagăne, trambuline, mici la grătar și bere pentru adulții înfometați, gogoșele pentru pofticioasa nepoțică, plimbare cu hidrobicicleta, incursiune la zoo și, bineînțeles, la momentul potrivit, nelipsitul „tort cu lumânări”. Ordinea nu a fost exact aceasta, dar nu are prea mare relevanță pentru poveste.

- Tataie, mergem în parc să vedem animalele de la zoo?

- Da, tataie, mergem!

- Dar merge și buni cu noi?

- Sigur că da, Rebecuța, nu vezi că buni se îmbracă, deja?

De multă vreme aveam în plan să mergem cu nepoțica la zoo, să-i observăm reacțiile față de animalele sălbatice și, în cuvinte puține, pe măsura cunoștințelor noastre, să-i dăm un minimum de explicații, într-un mod cât mai atractiv.

Consideram că este destul de mare pentru a o face să înțeleagă că Mama Natură este minunată, ca toate mamele iubitoare și că toate animalele lumii – ca și cele de la zoo – precum și întreaga vegetație de pe pământ – ca și cea din parc – fac parte, alături de noi, oamenii, din familia celei mai bune mame: Mama Natură.

La intrarea în Parcul Bucov, pe aleea principală care duce spre lac, numită și „aleea scriitorilor”, ne întâmpină un grup impunător de mari personalități ale culturii scrise românești. În fapt, trebuie să admit că pășesc destul de timorat pe lângă maeștri și, nu știu de ce, încerc să evit, mai ales, privirea scrutătoare a profesorului, politicianului, scriitorului și jurnalistului ConstantinStere, care, din eternitatea sa ilustrisimă, parcă girează întreaga adunare.

Rebecuța își vede de-ale ei...

- Buni, eu vreau la leagăne!

- Dar nu mai mergem la grădina zoologică, să vedem animalele?!

- Nu, hai la leagăne! – și fetița o trage pe bunică spre locul de joacă, special amenajat pentru copii, de unde se auzeau râsete cristaline.

- Bine, mergem la leagăne – încuviință bunicul, solicitarea nepoatei cu un aer mărinimos. În definitiv, veniseră în parc pentru bucuria fetiței, nu pentru mofturile lor de dascăli întârziați.

Zona amenajată pentru copii a fost poziționată „strategic”, după și înaintea câtorva terase de la care ajungeau, până la nasul nostru de adulți, mirosuri îmbietoare: mici, pastramă, ceafă de porc... și, dacă îți fuge imaginația și spre o porție de cartofi prăjiți și-un muștar alături de mititei... devii „victimă” sigură a marii pervertiri!

Recunosc: eu, bunicul, așezat pe o bancă la soare, supravegheam cu ochii jocul nepoțicii, dar nările îmi fremătau, încercând să prindă direcția exactă din care veneau cele mai „tari” arome. Mă săturam dinainte, doar cu mirosul, accesul la bunătățuri fiindu-mi interzis, pentru moment, așa cum îmi aminteam că pățise un biet personaj dintr-o povestioară din manualul de franceză de odinioară, a cărui imagine mă fulgerase ca o nostalgică scuză circumstanțială.

Fetița alerga de la un aparat la altul și ne făcea atenți – una-două – la jocul ei, ba  chiar ne reclama participarea: s-o dăm în leagăn, s-o așteptăm la coborârea de pe tobogan, să-i asigurăm protecția când se cățăra pe vreo schelă metalică și altele... Dacă era fericit copilul, eram fericiți și noi, bunicii.

Când a mai obosit – noi eram, demult, terminați – s-a oprit la groapa cu nisip și, în legea ei, a început să sape, să construiască, să „demoleze” ceea ce tocmai construise cât să facă „altul și mai frumos” etc.

Micul homo ludens în acțiune sau, mai pe limba noastră, joacă de copii.

La un moment dat, părea că i-au venit alte idei:

- Tataie, vino aici!

- De ce, măi Rebecuța!

- Tataie, vino aici!

Era clar, fetița îmi rezervase un rol în jocul ei. Așa că... m-am conformat.

- Mai aproape, tataie!

M-am apropiat și mai mult.

- Stai jos! – sună imperativ, comanda fetiței.

M-am lăsat pe vine, la nivelul ei. Bunica urmărea scena cu un tandru interes, încurajându-mă din priviri să intru în jocul micuței Rebeca. Surpriza cea mare, însă, avea să urmeze, imediat: cu vocea ridicată, de îmi părea că se aude în tot parcul, cu ochii strălucind de minunata șăgălnicie a inocenței, impetuoasa noastră nepoțică a început să cânte:

- Mulți ani trăiască, mulți ani trăiască, laaaaa muuuulți aaaani!...

Copleșit, dar amuzat, am întors capul spre soție. Rebecuța însă, a rămas la fel de autoritară și, îndreptându-mi fața spre ea, a continuat, la fel de tare:

- Tataie, aici! Cine să trăiască, cine să trăiască, laaaa muuuulți aaaani?

Tataia să trăiască, tataia să trăiască, laaaa muuulți aaani!

Toți cei din jur – deloc, puțini – au întors, surprinși, privirile binevoitoare către epicentrul clamat al evenimentului.

Evident că eu, sub torentul incandescent al neașteptatei izbucniri afective... mă topisem.... Programul nu era însă, complet:

- Tataie, suflă!

Amuzat, am... suflat. Vocea cristalină se făcu din nou auzită:

- Laaa muuuuulți aaaani!

Nu cred să fi avut în viața mea (pe răbojul căreia adunasem destule „primăveri”) vreo „aniversare” mai inedită...

Am ajuns și la zoo într-un final, dar Rebecuța noastră își transferase energiile către un seamăn de-al ei: o fetiță drăgălașă, pe care a copleșit-o, până la sfârșitul zilei, cu toate beneficiile celebrării... Inepuizabila sa „bucurie de a trăi” fiecare clipă „de-a  aniversarea”, trebuia împărtășită...

Lecția despre Mama Natură a rămas pentru altă dată. Am ratat rolul de profesor pedant și, mai mult ca sigur, plictisitor...

Adorabila noastră nepoțică ne-a dăruit, la schimb – cu neasemuita istețime a  candorii – lecția ei și, implicit, adevărurile vii ale propriei sale naturi: orice zi poate fi o sărbătoare în sine – nu trebuie decât să intrăm în joc! 

Ploiești, 15 octombrie 2018

 (Publicată în revista Luceafărul (Bt) din 5 noiembrie 2018)