MESAJ CĂTRE ULTIMUL OM DE PE PĂMÂNT

Prietenul meu de dincolo de oameni, poetul și criticul Ionuț Caragea, mi-a semnalat în urmă cu două zile apariția ultimului său volum de versuri: Mesaj către ultimul om de pe Pământ.

http://ionutcaragea.ro/poezie_files/mesaj.htm

În primul rând, mi-a atras atenția titlul volumului care, pot spune că m-a șocat. Pentru că promitea o perspectivă aparte a așezării poetului în raport cu lumea, cu creația, o viziune cel puțin interesantă.
Nu am pus niciun moment la îndoială primul gând ce mi-a venit: poetul, în rolul penultimei persoane de pe Pământ, poartă un dialog (probabil, filosofic) cu ultima persoană de pe Pământ. Dar dacă, m-am întrebat în secunda doi, poetul se așează în ambele ipostaze și are loc, de fapt, un dialog cu propriul sine? Ce poate să-și spună sieși, poetul? La ce energii se și ne conectează, pentru a revela ceea ce, de regulă, rămâne definitiv ascuns neautorizaților?

Am început să citesc. Și, fără niciun efort, poetul m-a purtat în lumea lui și m-a provocat să devin unul dintre cele două personaje: penultimul sau ultimul om de pe Pământ - la alegere. Sunt convins: doar așa poate fi citit omul și înțeleasă poezia lui. Cât de mult mi-aș dori să văd și eu la fel de bine!

un poem pe care-l va citi
ultimul om de pe Pământ
la revărsatul zorilor
și va spune
îți mulțumesc ție
poet al unei generații de orbi
că n-ai renuțat
să visezi la nemurire...
(Poemul meu de azi)

dar dacă mesajul meu 
către ultimul om de pe Pământ
este, de fapt,un răgaz de respirație divină
care mi-a fost oferit
înainte de a mă întoarce
la mine însumi?
(Mesaj către ultimul om de pe Pământ)

Îmi este greu să fac comentarii. Nu am calitatea. Eu, muritorul, sunt aici - Poetul este Acolo! De ce folosesc majuscula? Deoarece, cu siguranță, Creatorul nu regretă harul ce i-a dăruit. Probabil că, atunci când, pentru a-i da viață și a suflat asupră-i, i-a grăit astfel:
 - Omule, ție îți dau harul vorbelor meșteșugite - aștept să Mă surprinzi!
Dumnezeu a tăcut. Cerul s-a deschis și s-a închis la loc. Pe o rază invizibilă de lumină harul a coborât în trupul potrivit și... s-a născut Poetul. Om din trup de om, cu plânsetele de rigoare.
Cum și-a folosit harul Poetul, putem să ne dăm seama aplecându-ne asupra volumului de față. A acestuia și a tuturor celorlalte opere oferite Hărăzitorului până acum. Trebuie să recunoaștem: datoria este mare!
Acum, sincer să fiu, nu pot să enunț eu, un anonim, cât de înaltă este ștacheta Omniprezentului. Ceva îmi este foarte clar însă: Poetul și-a dat seama de cât de nobila îi este vița, are clare reperele estetice și, adeseori, dialoghează direct și cuviincios cu Cel ce l-a hărăzit.
În dialogul dintre ultimul și penultimul om, adeseori, invizibilă, se întrepătrunde întreaga mulțime - martori muți - a muritorilor ce s-au perindat pe planetă, oameni cărora - recunoaște Poetul, ca ultim registrator - în graba sa de la ultima întoarcere pe Pământ, le-a uitat numele. Și mai îndrăznesc o afirmație: se simte permanent prezența Tatălui.
Toate fericirile, toaste angoasele Poetului (un ales în adevăratul sens al cuvântului) sunt un cumul al tuturor fericirilor și angoaselor celor cărora, neglijent, le-a uitat numele.
Fiecare poem este o întrebare, o încercare de răspuns sau un mesaj subliminal.

Poemul meu de azi

şi această zi va trece

o zi ca oricare alta în care

poate cel mai bun lucru

a fost un poem despre viaţă

pe care l-am scris în ciuda

tuturor previziunilor sumbre

despre timp şi distrugere

un poem ca un cântec suav

lângă zidurile cetăţii adormite

transmis din generaţie în generaţie

de copacii bătrâni

prin foşnetul frunzelor

un poem ca un râu

obosit de atâta goană prin defileuri carstice

odihnindu-se sub pletoasele sălcii

care-i spun, printre lacrimi

povestea lor tristă de sfânta sărbătoare

când le-au fost rupte crengile

un poem ca un soare

care se ascunde după turla bisericii

când pot privi oraşul în toată

splendoarea sa

un poem ca un Dumnezeu

care scoate stelele din jobenul nopţii

cu mâna lui nevăzută

şi le aruncă în calea dorinţelor mele

iar eu nu mai trebuie să sufăr

de blând-ucigătoarea plictiseală

un poem pe care-l va citi

ultimul om de pe Pământ

la revărsatul zorilor

şi va spune

îţi mulţumesc ţie

poet al unei generaţii de orbi

că n-ai renunţat

să visezi la nemurire

îţi mulţumesc că ai fost

atât de legat de viaţă

prin cuvânt

şi în tăcerea ta

când alţii profanau

templele sacre ale sufletului

ai scris poeme de iubire

îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat

să mă prăbuşesc în mine

şi mi-ai dat puterea să înfrunt

cu pieptul dezgolit

şi pletele în vânt

a p o c a l i p s a

Mesaj către ultimul om de pe Pământ

aş vrea să trăiesc atâta cât

să ajung penultimul om de pe Pământ

şi să-l salvez de la gândul

ispititor al nimicniciei

pe ultimul om de pe Pământ

să-i citesc din cărţile mele de poezie

tot ce alţii nu au vrut să audă

dar dacă eu sunt şi ultimul

şi penultimul om de pe Pământ

iar pace veşnică nu va fi până când

unul dintre noi nu-l va convinge

pe celălalt că există

sau că nu există

nemurire?

dar dacă mesajul meu

către ultimul om de pe Pământ

este, de fapt, un răgaz de respiraţie divină

care mi-a fost oferit

înainte de a mă întoarce

la mine însumi?

Diamante

pe scoarţa mea cerebrală

Dumnezeu a sădit gândurile

care au devenit cuvinte

dar câteva gânduri

au căzut în adâncul

circumvoluţiilor

sub greutatea

celorlalte cuvinte

şi a durerilor zilnice

au devenit diamante

pe care le extrag

cu forcepsul

inspiraţiei

Ultimul poem face lumină. Poetul, ultimul om de pe Pământ,  își asumă misiunea (autorizat fiind) reprezentării tuturor confraților, frați cu toții/întru iubire/sacrificați/ca orice oștire/care se luptă până la moarte/pentru veșnicia lor/dintr-o carte.
Cartea vieții, un fel de Biblie a poeților, ceva atât de sfânt, încât poți jura cu mâna pe ea, este cartea cu care Poetul se va prezenta în fața Judecătorului (Cel ce i-a dăruit harul) dacă, bineînțeles, va scăpa de infern și de câini. De infern... ține de Poet: va scăpa, dacă nu are scrijelate semne prea adânci pe răbojul greșelilor. Cu câinii e mai greu. Sunt prea mulți.

Cartea vieţii

nu te cunosc

nu te-am văzut niciodată

dar versul tău

îmi readuce în inimă

lumea toată

chiar dacă sunt

ultimul om de pe Pământ

îmi amintesc acum orice cuvânt

pe care înaintaşii l-au spus

precum le-a fost

dictat de sus

fraţi cu toţii

întru iubire

sacrificaţi

ca orice oştire

care se luptă până la moarte

pentru veşnicia lor

dintr-o carte

cartea aceasta

o voi ţine în mâini

dacă voi scăpa de infern

şi de câini

Volumul a apărut la Editura Fides din Iași, 2017, cu o prefață semnată de Maria-Ana Tupan.

MI-E DOR DE CHIRA CHIRALINA

Da, am tendința ca, atunci când mă gândesc la Brăila, să simt în nări, instantaneu, izul inconfundabil al Dunării și, fără voia mea, să devin poet. Un poet fără poezie scrisă, doar prin simțire. Atunci îmi amintesc de Panait Istrati și de personajele sale tragice, dar și pitorești: Chira Chiralina, Stavru, Codin, Kir Nikola, Adrian...

Și, dintr-odată, mi-am luat seama: Ce mai știi tu, omule, despre Chiralina? Dar despre Codin? Le-ai înțeles, le-ai pătruns dramele? N-am știut să-mi răspund. Pentru că trecuse atâta timp de când citisem povestirile „hoinarului”, încât ele îmi rămăseseră întipărite în conștiință doar ca o simțire specială, ca un parfum exotic pe care-l atribuiam strict Brăilei mele iubite.
Să fie bine, să fie rău? Poate, amândouă răspunsurile sunt valabile. Bine, pentru că simțirea pentru eroii lui Panait Istrati și epoca lor este una plăcută, amețitoare. Rău, pentru că nimic concret nu mai era în mintea mea referitor la personajele ce mă inspirau.
Prin urmare, am reînceput să citesc din operele scriitorului româno-francez. Sau francezo-român. În opinia mea, n-are nicio importanță. Românii au meritul că l-au dat pe omul Panait Istrati, francezii pe acela că l-au descoperit și promovat pe scriitorul cu același nume. (N-ar fi prima oară când francezii descoperă, promovează și-și asumă - pe merit, îndrăznesc, adeseori, să gândesc - vreun român talentat.)

În ediția bilingvă româno-franceză scoasă de Muzeul Brăilei și Casa Memorială „Panait Istrati” din 1994, Chira Chiralina - Povestirile lui Adrian Zografi, la final sunt trecute două dintre scrisorile trimise de către scriitor prietenilor săi. Din prima scrisoare - adresată unui prieten (bănuiesc că ar fi vorba despre scriitorul Romain Rolland) și datată Nisa, 15 aprilie 1925 - am extras un fragment care mi s-a părut semnificativ pentru frământările sale, pentru iubirea de limba natală și locurile în care a deschis ochii în lume. Tema (și motivul) generală a acestei scrisori era nemulțumirea scriitorului determinată de traducerea dezastruoasă a povestirii Chira Chiralina din franceză în română.

Acestor oameni - singurii cărora mă adresez în tot ce scriu - le voi spune că majoritatea eroilor mei sunt români, ori din România (ceea ce pentru mine e același lucru), că acești eroi au gândit și au grăit - în sufletul meu, timp de ani îndelungați - în românește, oricât de universală ar părea simțirea lor redată în artă. Le voi mai spune oamenilor de bine, că dintre toate meleagurile contemplate de lumina ochilor mei, acelea care mi s-au întipărit în suflet pe când mă purta mama de mână, îmi sunt cele mai scumpe, și că numai un „înstrăinat” ca mine va ști să le ducă dorul și să le desmierde amintirea, așa cum știu eu astăzi când trăiesc din amintiri.

Am recitit zilele acestea câteva din principalele povestiri ale universalului (conform caracterizărilor timpului) Panait Istrati și m-am reîndrăgostit de el, de Brăila, de Dunăre, de Chira...

Trei cărți politice surprinzătoare

Din start, pentru a nu face loc confuziilor, doresc să fac o afirmație: nu fac parte din niciun partid politic și nici nu (mai) sunt simpatizant al vreunuia.

De la momentul „Decembrie 1989”, când, naiv și plin de speranțe fiind, l-am ridicat pe Ion Iliescu la rangul de salvator al neamului, am cunoscut dezamăgiri după dezamăgiri. Începând cu noul „tătuc” și a sa „emanație” – FSN.

Conservatorii au fost jalnici (exclud din această categorie reperele morale unanim recunoscute: Corneliu Coposu, Ion Rațiu și Ion Diaconescu) când au ajuns la „butoane”. Președintele Constantinescu, dezamăgitor, n-a reușit să stăpânească haita de lupi tineri și mai puțin tineri – foamea și dorința de parvenire era mare! Liberalii – le-au fost alături, dar au stăpânit ceva mai bine arta diplomației și și-au conservat mai bine procentele electorale.

Alternanța la putere, cea care ar fi trebuit să asigure un echilibru politic și social și să-i tempereze pe marii maeștri ai hoției, n-a funcționat. Pentru că, fiecare, la momentul său de exercitare a atribuțiilor executive, și-a asigurat continuitatea controlului puterii prin manevre oculte: șantaj, corupere, calomnie.

Oricât ar părea de curios, au existat – deși multă vreme n-au fost cunoscuți – și oameni politici responsabili. Puțini, dar au fost. Cu surpriză, pe unul l-am descoperit în propria mea familie. Numele lui e Sever Meșca și e fratele meu mai mare.

În mediul acesta atât de... mizerabil, am avut șansa (și bucuria) să constat că, omul Meșca Sever, chiar și atunci când a acces la funcții de partid, politice și de stat importante, s-a detașat net de marea masă gri a politicii românești. Prin inteligență, pregătire profesională, onestitate, verticalitate, prin respectarea normelor de conduită în întreaga sa activitate.

Dar, din onestitate, trebuie să scot în evidență factorul subiectiv: după cum am spus, Sever Meșca este fratele meu mai mare. Vă las dumneavoastră plăcerea de a găsi eventuale nepotriviri între afirmațiile mele și cele cunoscute deja sau descoperite din lectura cărților ce doresc a vă propune.

Precizez că Sever Meșca nu mai face de mult timp politică și a scris cărțile într-o perioadă în care C.V. Tudor era senator, proprietar a două reviste (2002 - 2004). Cărțile nu reprezintă deci, pentru pudibonzi, atacuri asupra unui om care nu se mai poate apăra. Ele sunt istorie!

Cărțile politicianului: 

1. Vadim între Președinție și Ospiciu, Sever Meșca și Ilie Neacșu, Editura Universul, București, 2002

 

La timpul său, Corneliu Vadim Tudor a impresionat (inclusiv pe mine): prin cultură, prin îndrăzneala ideilor enunțate, prin patriotism (l-am crezut!), prin impozanță, eleganță și, mai ales, retorică. Știa să convingă. De altfel, electoratul său a ajuns, dacă nu mă înșel, pe la 28% în primul tur al prezidențialelor din 2000. Partidul, de asemenea, a înregistrat un scor bun: peste 20%.

Cartea ne propune o analiză onestă, ce se dorește a fi și obiectivă (și venită din interior), a evoluției și decăderii Partidului România Mare, a fenomenului C.V. Tudor și a politicii românești în perioada tratată.

Sunt semnificative, pentru cuprinderea în cuvinte puține a unei personalități, ultimele două fraze ale prezentării celor doi autori de pe coperta IV:

Lui Vadim îi trebuia o societate dezorganizată, pentru a tuna și fulgera împotriva celor care nu l-au înțeles. Și lucrul acesta s-a petrecut în decembrie 1989.

2. CORNELIU VADIM TUDOR sau compromiterea naționalismului românesc, Sever Meșca, București, 2004

    Cartea pune în discuție faptul că naționalismul, atitudine onorantă pe care o au numeroși oameni politici, doctrină a patriotismului – după cum este descrisă de dicționare – a ajuns întotdeauna să fie discreditat datorită exceselor și deviațiilor unor personalități malefice precum Hitler, Mussolini, Horty, Istvan Czurka, iar la noi C.Z. Codreanu și Horia Sima. Dacă naționalismul contemporan francez, britanic, american, german, grecesc sunt în general acceptate, naționalismul românesc a fost compromis în ultimele trei decenii de Corneliu Vadim Tudor – care a și derutat patrioții români prin oscilațiile de atitudine și prin grobianismul politic. Sever Meșca s-a opus unui astfel de naționalism atât de la tribuna Parlamentului, cât și prin publicațiile sale.

     

     Redau în continuare un fragment din prefața acestei cărți scrisă de marele scriitor Radu Theodoru:

    <<Cine este Sever Meșca? Când un om la experiența mea de viață, politică, auctorială și gazetărească își pune numele pe o prefață, pe lângă motivația obiectivă, în cazul de față o carte de o necesitate socio-politică urgentă și esențială, intră și câteva motive subiective. O prietenie. Afinități intelectuale și comportamentale. Idealuri comune. Ascendențe cu ecouri similare.

     Sever Meșca este descendentul, pe linie paternă, al unor luptători sub drapel în cele două războaie mondiale ale românilor. Bunicul, Dumitru Meșca, a căzut la Debrețin în iulie 1919. Tatăl, Nicu Meșca, a fost pilot de bombardament, profesie de risc maxim, luptând în al doilea război mondial.

      Autorul, Sever Meșca, inginer de „Nave și Instalații de Bord”, poliglot, ofițer de marină în rezervă, specializat în afaceri și relații internaționale cu o bursă „Shell International” la „London Graduate School of Business Studies”, devenit ofițer de Informații Externe și-a slujit țara în acest foarte important și dificil domeniu al diplomației.

      Intrat în politică, se remarcă prin intervenții substanțiale în organizații internaționale și la tribuna Camerei Deputaților. Curioșii îl pot găsi în documentele Adunării Parlamentare a N.A.T.O., în cele ale Consiliului Europei; a fost trei ani la Strasbourg șeful delegației române în Comisia pentru Cultură a Consiliului Europei și raportor la Adunarea Parlamentară a Uniunii Europei Occidentale.

     În țară a fost Secretar de Stat la Ministerul Culturii. Palmares profesional și politic care îi reflectă personalitatea complexă, integră, responsabilă și demnă – verticalitatea. În momentul când a conștientizat că șeful lui de partid este un impostor periculos, a renunțat la toate privilegiile și beneficiile pe care i le aducea poziția din vârful piramidei peremiste, asumându-și riscul de a intra sub aversele de dejecții ale patronului de gazete și partid.>>

                                                                                                                                  

                                                                                                        Radu Theodoru

    

  3.     Constituția României și democrația etnică,Sever Meșca, București, 2003

 

     Ni se propune o interesantă analiză pertinentă (și lipsită

 de partizanat politic) a primei cărți a unei țări democrate.

     Se pune problema dacă, într-o țară în care toți 

cetățenii aparținând minorităților etnice sunt deplin 

egali cetățenilor de etnie română (România), nu este 

cumva prea mult să existe o discriminare pozitivă 

(nonsens) pentru minoritari? Se pune în discuție logica 

creării unui grup de parlamentari minoritari (alții decât 

cei maghiari) – admiși în Parlament cu un număr minim 

de voturi, mai ales că situația nu se mai întâlnește în altă țară.