MESAJ CĂTRE ULTIMUL OM DE PE PĂMÂNT

Prietenul meu de dincolo de oameni, poetul și criticul Ionuț Caragea, mi-a semnalat în urmă cu două zile apariția ultimului său volum de versuri: Mesaj către ultimul om de pe Pământ.

http://ionutcaragea.ro/poezie_files/mesaj.htm

În primul rând, mi-a atras atenția titlul volumului care, pot spune că m-a șocat. Pentru că promitea o perspectivă aparte a așezării poetului în raport cu lumea, cu creația, o viziune cel puțin interesantă.
Nu am pus niciun moment la îndoială primul gând ce mi-a venit: poetul, în rolul penultimei persoane de pe Pământ, poartă un dialog (probabil, filosofic) cu ultima persoană de pe Pământ. Dar dacă, m-am întrebat în secunda doi, poetul se așează în ambele ipostaze și are loc, de fapt, un dialog cu propriul sine? Ce poate să-și spună sieși, poetul? La ce energii se și ne conectează, pentru a revela ceea ce, de regulă, rămâne definitiv ascuns neautorizaților?

Am început să citesc. Și, fără niciun efort, poetul m-a purtat în lumea lui și m-a provocat să devin unul dintre cele două personaje: penultimul sau ultimul om de pe Pământ - la alegere. Sunt convins: doar așa poate fi citit omul și înțeleasă poezia lui. Cât de mult mi-aș dori să văd și eu la fel de bine!

un poem pe care-l va citi
ultimul om de pe Pământ
la revărsatul zorilor
și va spune
îți mulțumesc ție
poet al unei generații de orbi
că n-ai renuțat
să visezi la nemurire...
(Poemul meu de azi)

dar dacă mesajul meu 
către ultimul om de pe Pământ
este, de fapt,un răgaz de respirație divină
care mi-a fost oferit
înainte de a mă întoarce
la mine însumi?
(Mesaj către ultimul om de pe Pământ)

Îmi este greu să fac comentarii. Nu am calitatea. Eu, muritorul, sunt aici - Poetul este Acolo! De ce folosesc majuscula? Deoarece, cu siguranță, Creatorul nu regretă harul ce i-a dăruit. Probabil că, atunci când, pentru a-i da viață și a suflat asupră-i, i-a grăit astfel:
 - Omule, ție îți dau harul vorbelor meșteșugite - aștept să Mă surprinzi!
Dumnezeu a tăcut. Cerul s-a deschis și s-a închis la loc. Pe o rază invizibilă de lumină harul a coborât în trupul potrivit și... s-a născut Poetul. Om din trup de om, cu plânsetele de rigoare.
Cum și-a folosit harul Poetul, putem să ne dăm seama aplecându-ne asupra volumului de față. A acestuia și a tuturor celorlalte opere oferite Hărăzitorului până acum. Trebuie să recunoaștem: datoria este mare!
Acum, sincer să fiu, nu pot să enunț eu, un anonim, cât de înaltă este ștacheta Omniprezentului. Ceva îmi este foarte clar însă: Poetul și-a dat seama de cât de nobila îi este vița, are clare reperele estetice și, adeseori, dialoghează direct și cuviincios cu Cel ce l-a hărăzit.
În dialogul dintre ultimul și penultimul om, adeseori, invizibilă, se întrepătrunde întreaga mulțime - martori muți - a muritorilor ce s-au perindat pe planetă, oameni cărora - recunoaște Poetul, ca ultim registrator - în graba sa de la ultima întoarcere pe Pământ, le-a uitat numele. Și mai îndrăznesc o afirmație: se simte permanent prezența Tatălui.
Toate fericirile, toaste angoasele Poetului (un ales în adevăratul sens al cuvântului) sunt un cumul al tuturor fericirilor și angoaselor celor cărora, neglijent, le-a uitat numele.
Fiecare poem este o întrebare, o încercare de răspuns sau un mesaj subliminal.

Poemul meu de azi

şi această zi va trece

o zi ca oricare alta în care

poate cel mai bun lucru

a fost un poem despre viaţă

pe care l-am scris în ciuda

tuturor previziunilor sumbre

despre timp şi distrugere

un poem ca un cântec suav

lângă zidurile cetăţii adormite

transmis din generaţie în generaţie

de copacii bătrâni

prin foşnetul frunzelor

un poem ca un râu

obosit de atâta goană prin defileuri carstice

odihnindu-se sub pletoasele sălcii

care-i spun, printre lacrimi

povestea lor tristă de sfânta sărbătoare

când le-au fost rupte crengile

un poem ca un soare

care se ascunde după turla bisericii

când pot privi oraşul în toată

splendoarea sa

un poem ca un Dumnezeu

care scoate stelele din jobenul nopţii

cu mâna lui nevăzută

şi le aruncă în calea dorinţelor mele

iar eu nu mai trebuie să sufăr

de blând-ucigătoarea plictiseală

un poem pe care-l va citi

ultimul om de pe Pământ

la revărsatul zorilor

şi va spune

îţi mulţumesc ţie

poet al unei generaţii de orbi

că n-ai renunţat

să visezi la nemurire

îţi mulţumesc că ai fost

atât de legat de viaţă

prin cuvânt

şi în tăcerea ta

când alţii profanau

templele sacre ale sufletului

ai scris poeme de iubire

îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat

să mă prăbuşesc în mine

şi mi-ai dat puterea să înfrunt

cu pieptul dezgolit

şi pletele în vânt

a p o c a l i p s a

Mesaj către ultimul om de pe Pământ

aş vrea să trăiesc atâta cât

să ajung penultimul om de pe Pământ

şi să-l salvez de la gândul

ispititor al nimicniciei

pe ultimul om de pe Pământ

să-i citesc din cărţile mele de poezie

tot ce alţii nu au vrut să audă

dar dacă eu sunt şi ultimul

şi penultimul om de pe Pământ

iar pace veşnică nu va fi până când

unul dintre noi nu-l va convinge

pe celălalt că există

sau că nu există

nemurire?

dar dacă mesajul meu

către ultimul om de pe Pământ

este, de fapt, un răgaz de respiraţie divină

care mi-a fost oferit

înainte de a mă întoarce

la mine însumi?

Diamante

pe scoarţa mea cerebrală

Dumnezeu a sădit gândurile

care au devenit cuvinte

dar câteva gânduri

au căzut în adâncul

circumvoluţiilor

sub greutatea

celorlalte cuvinte

şi a durerilor zilnice

au devenit diamante

pe care le extrag

cu forcepsul

inspiraţiei

Ultimul poem face lumină. Poetul, ultimul om de pe Pământ,  își asumă misiunea (autorizat fiind) reprezentării tuturor confraților, frați cu toții/întru iubire/sacrificați/ca orice oștire/care se luptă până la moarte/pentru veșnicia lor/dintr-o carte.
Cartea vieții, un fel de Biblie a poeților, ceva atât de sfânt, încât poți jura cu mâna pe ea, este cartea cu care Poetul se va prezenta în fața Judecătorului (Cel ce i-a dăruit harul) dacă, bineînțeles, va scăpa de infern și de câini. De infern... ține de Poet: va scăpa, dacă nu are scrijelate semne prea adânci pe răbojul greșelilor. Cu câinii e mai greu. Sunt prea mulți.

Cartea vieţii

nu te cunosc

nu te-am văzut niciodată

dar versul tău

îmi readuce în inimă

lumea toată

chiar dacă sunt

ultimul om de pe Pământ

îmi amintesc acum orice cuvânt

pe care înaintaşii l-au spus

precum le-a fost

dictat de sus

fraţi cu toţii

întru iubire

sacrificaţi

ca orice oştire

care se luptă până la moarte

pentru veşnicia lor

dintr-o carte

cartea aceasta

o voi ţine în mâini

dacă voi scăpa de infern

şi de câini

Volumul a apărut la Editura Fides din Iași, 2017, cu o prefață semnată de Maria-Ana Tupan.