PARCUL DIN SPATELE BLOCULUI

           

        

          Parcul copilăriei mele, din spatele blocului, era o pădure în miniatură locuită, prioritar, de conifere şi foioase. Alături de brazii magici cu stea în frunte convieţuiau, în paşnică înţelegere, fagii şi stejarii, cu tulpinile lor groase şi coronamentele stufoase. Toamna, când ne jucam de-a v-aţi ascunselea, ne piteam, nu de puţine ori, sub covorul de frunze uscate şi, oricât de bine ne acopereau frunzele, jirul, ghinda şi conurile solzoase amestecate în pătura vegetală ne împungeau pe unde nici nu gândeam, provocându-ne scărpinături spasmatice care ne trădau ascunzătoarea înainte de vreme. Dar ce miros minunat avea acel covor foşnitor! Şi acum îl resimt ca un iz de lemn uscat, descompus în parfumurile sale prăfuite şi nostalgice după viaţa cea tânără. Rătăciţi printre aceşti senatori de drept arboricoli, mai dăinuiau şi doi nuci, care ne asigurau, încă de la sfârşitul verii, preţioasele elemente desfăşurării jocului numit buca. Adică, într-o adâncitură făcută în pământ, trebuia să aruncăm cât mai precis acele elemente preţioase. Am descoperit, mai târziu că buca are origine latinească: bucca = gură. Şi, dacă-mi forţez puţin imaginaţia, chiar semăna cu o gură de copil, gată să intre în hărmălaia şăgalnică a zbenguielilor noastre.

          - Copii, jucăm buca? – lansa, unul dintre noi, provocarea.

          - Jucăm! – îşi zbiera gloata, consimţirea entuziastă. Şi, într-un iureş, ne îndreptam spre terenul de buca. După ce, cam de la o distanţă de doi metri, ne aruncam fiecare nuca la gaură (la gură, întru respectul cuvenit latinităţii), cel care reuşea cea mai bună performanţă (drupa lui era cea mai apropiată sau chiar nimerea gura), avea dreptul să continue jocul trimiţându-le pe toate celelalte spre aceeaşi bortă din pământ, prin bobârnace succesive adresate, cu îndemânarea şi înverşunarea aferentă, nucilor din joc.

          Fiecare bobârnac trebuia să se finalizeze cu o nucă aterizată în gură. Ratarea nu era de dorit, pentru că ar fi însemnat cedarea rândului următorului clasat în ţintirea bortei.

          Cel care reuşea să introducă ultima piesă în groapă, devenea fericitul posesor al tuturor nucilor din joc. Deci, acumularea de nuci toamna reprezenta o ocupaţie demnă de toată atenţia, apelând uneori, discret, şi la rezervele mamei, destinate cozonacilor de Crăciun. Aşadar, când ieşeam la joacă, îmi înfundam bine buzunarele cu nuci, în vederea unei cât mai demne reprezentări.

          Notă cu adevărat discordantă făcea cireşul bătrân aflat la marginea acestui colţ de rai verde. Pe coaja zgrunţuroasă, parcă plină de răni, se scurgea pe alocuri un fel de clei rubiniu, pe care noi, copiii, îl culegeam şi-l mâncam. Un soi de gumă de mestecat populară, care, evident, nu avea nimic din aromele cunoscute de chewing gum. Răşina era îndestulătore pentru toată lumea, cam tot timpul anului.

          Cu cireşele mai apăreau probleme. Unii dintre noi, recunoscuţi ca bătăuşi (găinari – cum îi numea mama), liderii, aveau ultimul cuvânt:    

          - Băi, gata, nimeni nu mai are voie la cireşe!

          - De ce, măi, Vicule? Ce, e cireşul tău? – încerca vreun prichindel, o palidă ripostă.

          - Da, băi, e cireşul meu! C-aşa vreau eu! – îşi umfla Vicu, autoritar, muşchii. Şi-apoi, urma argumentul decisiv, bazat pe potenţa excretivă a proprietarului:

          - Băi, voi de câte ori i-aţi dat ceva de la voi? Aud?

          - ?!?!?! 

          - Păi, vedeţi? Eu îl ud la rădăcină de când mă ştiu! Să crească şi să facă cireşe multe, băi! Aşadar, mie mi se cuvin toate, ţâncilor! Voi, căutaţi-vă alt cireş!

          - Da’ şi eu am făcut pipi la rădăcina lui... – îngăimă, abia auzit, unul dintre pici.

          - Aha, vedeţi? – i se oferi, pe tavă, lui Vicu, un neaşteptat argument. Voi doar aţi făcut pipi, pe când eu... eu m-am pişat, băi! Expresia era copleşitoare, de-a binelea. Ne şi imaginam diferenţele masculinoide ale acţiunii...

          Lui Vicu nu avea rost să i te opui. El era cel mai mare din gaşcă şi ne înspăimânta pe toţi. Aşa că, până ajungea – şi el – la sentimente mai bune… noi, proaspeţii iniţiaţi în comuniunea naturală, ne căutam alt pom lăudat. Doar că interdicţia lui Vicu era una de control. Ne luam cu alte jocuri şi, după doar câteva minute, ne buluceam, toţi, în cireşul cu pricina, înfruptându-ne, pe săturate, din zemoasele fructe sângerii… Bineînţeles, cu asentimentul generos al şefului.

          Cert este că, din acel moment, toţi am avut grijă să udăm sârguincios rădăcina cireşului, ori de câte ori necesitatea ritualică o impunea.

          Şi nici Vicu nu era chiar un găinar… Era, la urma-urmelor, modelul de anarhie la care râvnem atunci, pe când autoritatea parentală se făcea simţită la fel de umilitor ca şorţuleţul unisex de la grădiniţă… Acum, gândindu-mă la o celebră zicere flaubertiană, Vicu, eram noi…

          - Copii, copii, a lu’ cine este mingea?

          - A lu’ Cristinel, băi!

          - Şi el unde-i?!

          - L-a chemat mama lui la somn. A zis că putem să ne jucăm şi fără el, dar s-avem grijă să nu i-o spargem! C-o plătim!

          - Aha!...

          - Florinel, mamă, treci în casă că-i masa gata!

          - Mai stau puţiiin! Te rooog!

          - Acum să treci în casă! Imediat! Ce, vrei să te spun lui taică-tu, când vine acasă?

          Atât, îmi trebuia… Mama mă alinta, mă săruta de câte ori avea prilejul, îmi vorbea dulce, îmi satisfăcea mofturile la masă, dar tot ea era cea care îmi mai administra câte o uşoară corecţie cu palma la fund, însă… nu mă temeam.

În schimb, tata… tata reprezenta acel pericol potenţial de care nu puteai să nu ţii cont!

          Eram copii, eram tovarăşi de joacă, eram prieteni. Ne mai certam uneori, dar reveneam, iute, la sentimente mai bune şi la jocurile comune: de-a hoţii şi vardiştii, de-a mama şi de-a tata, bătutul mingii pe stradă (rareori, străbătută de maşini), ţurca, de-a v-aţi ascunsa prin cimitir…

          Sau, într-o maximă cutezanţă, transformam singura bancă din parcul nostru, în cazemată, învelind-o din toate părţile cu scoarţe luate de prin case. Cazemata, ca loc unde se instalau diverse mijloace de apărare, era, în spiritul destinaţiei, un mic spaţiu de studiu inter-sexe, băieţei şi fetiţe, care se dezbrăcau până la limita de risc a pudorii, studiindu-se reciproc, cine ştie dacă nu cumva în vederea strategiilor defensive de mai târziu.

          Adrenalina, însă, avea repartiţii egale… jocurile, oricare ar fi fost ele, cu  întâmplarile lor aventuroase, erau la fel de palpitante.

          Odată, hoinărind pe malurile Tazlăului cu gaşca şi ţopăind demonstrativ peste pietrele alunecoase din albia  şuvoiului iute de munte, m-am dezechilibrat şi m-am trezit fără pantoful cel nou, care s-a dus la vale agăţat în crengile cărate din amonte. Degeaba şi-au dat silinţa toţi tovarăşii mei să-l recupereze, că… dus a fost. De frica pedepsei, i-am spus mamei că mi-am pierdut pantoful prin cimitir. Bănuiam că cimitirul are, chiar şi pentru mama, o anume sacralitate care îl tăia de pe traseul căutărilor... Greşit! Biata mama l-a căutat până spre asfinţit când, folosindu-se de persuasiunea maternă, mi-a smuls mărturisirea. Ce să mă mai certe? Partea mea întunecată, fusese învinsă.

          Cimitirele, beciurile, locurile care ascundeau ceva erau atât proiecţiile nelegiuirilor noastre copilăreşti, cât şi ale căutărilor noastre piticeşti setate pe mărire.  Îmi aduc aminte cum, altă dată, după ce, cu ajutorul unui harac lung, de capătul căruia fixasem o sârmă oţeloasă şi ascuţită, am furat nişte mere din beciul unui vecin… ne-am aşezat, apoi, triumfători, pe marginea drumului, încercând să le vindem. Gura ne mergea, aşa cum văzuserăm la precupeţele din piaţă:

          - Poftiţi la mere, mere frumoase! Un leu grămada! 

          Un leu grămada era formula magică, valabilă pentru toate grămezile lumii, acea lume pe care o încercam, atunci, cu viclenia stângace a celor mici...  Mere, nuci, roşii, castraveţi şi ce mai încăpea… Ne inspiraserăm de la negustoresele patentate ale singurei pieţe ştiute… În ce mă priveşte, leul pe care l-aş fi obţinut pe vreo grămadă, l-aş fi schimbat imediat pe o punguliţă de bumboane. Un singur leu era capabil să-mi satisfacă micile porniri hedonistice… plăcerea la care visam... Visele erau, însă, uşor de spulberat.

          - Ce-i cu voi pe-aici, măi copii? – avurăm ghinionul să ne stopeze din avântul comercial un vecin de bloc. Ia, hai, treceţi imediat la casele voastre, că vă zic pe toţi, pe la tac-tu!

          Am fost inspiraţi şi nu ne-am pus în gât cu clientul, aşa cum văzuserăm noi la ţărăncile din piaţă. Altfel, cine ştie, omul poate chiar ne-ar fi pârât părinţilor, aceştia ne-ar fi luat la întrebări şi aşa ar fi aflat şi de unde procuraserăm noi marfa. Eu cred, totuşi, că vecinul, după o matură chibzuinţă, i-a informat pe părinţii noştri. Cert este că, ai mei nu-mi amintesc, să fi făcut vreo cercetare prea deranjantă. Nici nu ar mai fi fost nevoie de vreo dojană sau sfat părintesc: mă lecuisem de comerţul pe furatelea.

          Acelaşi leu psihologic, atât de râvnit în vederea procurării jinduitelor bumboane, mi-a mai inspirat un inocent tertip. De câte ori mă trimitea mama la pâine, îi observasem pe alţi copii, care după ce întindeau banul vânzătoarei, obişnuiau să specifice cu exactitate dispoziţia primită de acasă: 

          - A spus mama să-mi daţi jumătate de pâine şi trei lei restul!

          Sau:

          - A spus mama să-mi daţi trei sferturi de pâine şi doi lei restul!

          Vânzătoarea se executa întocmai! Aha: A spus mama! Va să zică, asta-i formula magică... dacă-i spun vânzătoarei să-mi dea rest – c-aşa a spus mama! – vânzătoarea îmi dă banul poftit, imediat. Mi se oferise o nouă modalitate de a face rost de jinduitul leu.

          La vremea aceea, la brutărie se comercializa un singur fel de pâine, una rotundă, mare şi neagră, care costa patru lei. Era aşa de gustoasă şi mirosea atât de bine!... Mai ales când o nimereai caldă! Nu era pe cartelă dar, fiind aşa de mare, se vindea şi tăiată, după dorinţa clientului: la sfert, la jumătate sau chiar trei sferturi.

          Cu astfel de observaţii în minte, la prima solicitare a mamei, m-am dus voios la pâinărie şi, când mi-a venit rândul, i-am întins vânzătoarei hârtia de un leu, formulându-mi, cu seninătatea proprie copilăriei, minciuna pregătită dinainte:

          - A spus mama să-mi daţi un sfert de pâine şi un leu restul! A urmat o mică pauză după care, atât vânzătoarea, cât şi restul clientelor aflate la rând, au pufnit în râs… Ne  ştiam aproape cu toţii în mica localitate aflată la poalele munţilor Berzunţi. 

          Ştiindu-mă cu minciuna pe buze, dar neînţelegând încă unde o încurcasem în povestea mea, mă făcusem mic de tot şi-mi simţeam obrajii arzând.

          - Măi Florinel, spune sincer: ce ţi-a zis ţie mama ta? – mă luă vânzătoarea cu vorba dulce.

          - Să-mi daţi un sfert de pâine… – răspunsei eu, ruşinat, plecându-mi capul.

          - Şi cu leul ce voiai să faci? – îşi continuă ea euristica, la fel de bland.

          - Să-mi cumpăr bumboane!... – îngăimai eu, cu lacrimile şiroind pe obraji.

          - Uite – mă linişti vânzătoarea, ştregându-mi stropii sălcii, care-mi ajunseseră pe buze, cu un colţ al şorţului ei alb – ia pâinea după care te-a trimis mămica ta şi… ţine şi bomboanele astea de la mine! Hai, fugi acasă şi… să nu mai minţi, că nu-i frumos! 

          Cu sfertul de pâine într-o mâna şi cu cealaltă strângând, până la topire, cele câteva bumboane colorate şi lipicioase, am alergat într-un suflet acasă, la mama. Inima îmi bătea puternic de frică; îmi dădeam seama că făcusem ceva rău şi mi-era ruşine. Să mint şi să spun prostii, erau două interdicţii totale din partea alor mei, pentru că e ruşine, Florinel, e ceva urât! – sublinia mama lecţia de morală, ca prim şi recunoscut mentor al educaţiei de-acasă. Altădată, dacă i se părea că nu înţeleg tocmai bine interdicţia, devenea şi mai convigătoare: - Uite, vezi ardeiul ăsta iute? Pe la gură te dau cu el, dacă te prind că mai spui vreodată minciuni sau prostii! Mama nu şi-a pus niciodată în practică ameninţarea, dar, pentru mine a funcţionat.

          Nu mai ştiu nimic, de niciunul dintre tovarăşii de joacă ai copilăriei mele.

Orice s-o fi întâmplat cu ei, oricare le-o fi fost destinul prin viaţă, ei, pentru mine, au rămas ceea ce au fost dintotdeauna: prieteni!

          Cât despre parcul din spatele blocului… 

Blocul în care mi-am petrecut primii opt ani din viaţă

Strada copilăriei mele din Lucăceşti

          Anul trecut am revăzut Lucăceştiul copilăriei mele şi… am avut senzaţia că şi-a mai pierdut din farmec. Nu numai peste mine au trecut anii. Strada… la fel de liniştită. Blocurile şi-au păstrat gri-ul ştiut şi totuşi… îmi păreau la fel de calde, de vesele. Scara mea era neschimbată… până şi răzătoarea din faţă (în care-mi spărsesem capul, pe la vreo cinci ani, în timp ce încercam o figură simplă de gimnastică) era la locul ei. 

Clubul

 

          Clubul care, pe vremuri, găzduia o sală de cinematograf (în care rula câte un film pe săptămână), biblioteca (care mi-a agăţat, chiar în dreptul inimii, insigna de Prieten al cărţii!), o masă de billiard şi o sală de jocuri (şah, remy, table, şeptic etc.), devenise sediul mai multor firme comerciale şi nu-mi amintesc să fi zărit vreun afiş care să anunţe vreun spectacol. Doar reclame stridente.

          Ştrandul, cu cele trei bazine ale sale, a ajuns în paragină, cu un lacăt inert, atârnând greoi pe poarta rugintă. 

Parcul... nu mai este ce a fost odată...

          Parcul din spatele blocului îşi pierduse frumoasa-i sălbaticie: părea tuns şi frezat, în ton cu iluzia comună a modernizării… prea îngrijit, prea multe bănci proaspăt vopsite (cazematele nu mai reprezintă, azi, nicio taină)… copacii răriţi, cireşul… lipsă!

          În locul jocurilor copilăriei mele, tot felul de instalaţii le luaseră locul: leagăne, un mic tobogan, o bară de gimnastică… Nu tu pământ reavăn, nu tu frunze uscate în care să te îngropi, nu tu cireş de pe scoarţa căruia să culegi răşina cleioasă şi să o mesteci încântat de savoarea sa frustă… Cât despre buca… cine să mai ştie?

          Totul se mişcă, nimic nu rămâne la fel. Sau, poate, noi, cu trecerea anilor, nu mai avem aceleaşi percepţii ca în copilărie. Materia poate rămâne neschimbată, în vreme ce maturitatea îi estompează culorile.

          Se spune că la bătrâneţe dăm în mintea copiilor. Adică, redevenim inocenţi. Mi se pare explicabilă afirmaţia. Îmbătrânind, începem să ne debarasăm de condiţionările care ne-au marcat existenţa: dorinţa de acumulări materiale, de putere, de… cuceriri sentimentale… La un moment dat, nu ne mai interesează aproape nimic din toate acestea! Devenim indiferenţi?! Nu… Devenim, poate, conştienţi că valoarea lor este volatilă. Devenim, poate, mai înţelepţi… Mai înţelepţi, dincolo de experienţa ataşată senectutii… sau poate, mai dispuşi să înţelegem adevărul, cu detaşare genuină… mai dispuşi să acceptăm totul… dând în mintea copiilor.

          Şi-apoi, nu aşa a spus Domnul Iisus?: - Lăsaţi copiii să vină la mine!

       

Filmare aeriana - Braila FALL in LOVE

Un foarte frumos (şi inspirat) film de promovare a municipiului Brăila. A poeziei locului. Bucuraţi-vă de vizionare!

DISCURS LA LANSAREA DE CARTE: NEVĂZUTELE CĂRĂRI - IDEI DEZVOLTATE

Volumul de faţă - Nevăzutele cărări - l-aş putea foarte bine considera o continuare a celui lansat în urmă cu doi ani – Am fost şi eu revoluţionar! De ce?

În primul rând, păstrează caracterul autobiografic al primului, doar că tratează viaţa dintr-o altă perspectivă, una spirituală şi anume, cea a căutătorului de Adevăr. Dacă în primul volum acest aspect a fost complet ignorat, spiritualitatea reprezintă motorul tuturor naraţiunilor celui de-al doilea.

Paranteză: nu doresc să aduc nicio atingere credinţei vreunui participant la această întrunire literară. Dorinţa mea nu este nici să polemizez, nici să fac prozelitism, ci doar să-mi dezvălui neliniştile interioare şi răspunsurile pe care le-am primit. În acelaşi timp, odată cu înţelegerile însuşite, mi-am dat seama că Adevărul (scris cu A) este unul singur, oricum ar fi el criptat/decriptat de o religie sau alta.

Un alt aspect care le apropie/deosebeşte: amândouă lucrările descriu locuri, oameni, fapte, obiceiuri, într-un fel de pictogramă a vremurilor, cu toate cele bune şi rele la un loc. Dacă în prima abordarea este dintr-o perspectivă absolut pământeană (formare şi evoluţie profesională, dezvoltare fizică şi aventuri galante, descrierea câtorva dintre problemele şi tarele societăţii contemporane), a doua se ocupă exclusiv de revelaţia Devenirii de Sine a omului – în general, a mea – în particular.

În ambele încercări literare mi-am permis a mă aşeza în centrul naraţiunii din mai multe motive: a) am trăit faptele descrise; b) mi-am putut însuşi aspectele critice pe care le-am evidenţiat; c) folosindu-mă de persoana I-âi, m-am simţit mai aproape de destinatarul povestirilor mele.

 Trec la temă: NEVĂZUTELE CĂRĂRI. Atingând o vârstă ce-mi permite să cochetez cu... înţelepciunea (?!) am ajuns la concluzia că viaţa unui om se poate derula în două maniere diferite, bine definite.

Prima şi cea mai simplă modalitate: te naşti (eşti botezat), creşti, înveţi (mergi la biserică), munceşti, te căsătoreşti, ai copii, eventual o casă, o maşină, mergi prin concedii, îmbătrâneşti şi... mori. Nu acesta ar fi cursul firesc al vieţii? Ar mai lipsi ceva? Ah, da: mîncare, băutură, aventuri, bani... Artiştii, oamenii de ştiinţă (şi nu numai ei) ar mai putea lua în calcul premiile, recunoaşterile naţionale şi internaţionale. Şi ceilalţi s-ar bucura de recunoaşteri mărunte... Cam asta ar fi...

Chiar cei ce-au bifat toate elementele enumerate (exceptând, bineînţeles, decesul), nici ei, niciodată nu s-a declarat pe deplin fericiţi! De ce? Ce le-a lipsit?

Le-a lipsit... le-a lipsit acel ceva ce poate schimba un drum, un destin. Le-a lipsit revelaţia ce poate transforma un drum anost într-unul unic. Le-a lipsit motivaţia adevăratei împliniri, a adevăratei fericiri, a fericirii ce nu se cuantifică în bani, bijuterii şi aventuri galante, ci în trăiri sublime.

Când ne naştem, o facem în pielea goală, când murim... ceea ce rămâne din noi – adică un corp inert, lipsit de valoarea vieţii, un... cadavru – este înveşmântat de alţii şi abandonat undeva, la doi metri sub pământ, efectului deteriorării naturale până la identificarea completă cu... ţărâna.

Între cele două repere (între naştere şi deces), am avut parte de bani, de case, familii, bijuterii, am obţinut diplome, recunoaşteri... Toate au rămas în urmă, noi ieşind din decor la fel de nuzi ca atunci când am intrat.

Întrebare: posesiunile materiale, succesele obţinute în timpul vieţii – mai pot fi ele considerate motive de satisfacţii reale, asigurătoare de fericire? Când ele s-au dovedit atât de efemere, se pot volatiliza atât de uşor? Banii, proprietăţile, toate sunt generatoare de griji şi trebuie asigurate contra hoţilor, a cataclismelor.

Să luăm câteva exemple:

Exemplul 1: ai câştigat la loto 10 milioane de euro. Eşti fericit şi-i depui, prudent, într-o bancă, cu gândul cuminte de a trăi tu şi urmaşii urmaşilor tăi până la adânci bătrâneţi, din dobândă. Peste noapte, banca dă faliment. Indiferent din ce motive: conducere dezastruoasă, corupţie, hoţii... Întregul eşafodaj al fericirii tale se dovedeşte a fi fals!

Exemplul 2: te-ai căsătorit cu femeia visurilor tale – eşti fericit! Dar... e posibil ca femeia visurilor tale să fie femeia visurilor şi pentru cel mai bun prieten al tău. Care, cu toată prietenia, nu rezistă şi... ţi-o răpeşte! Alt eşafodaj fals al fericirii.

Exemplul 3: eşti un artist foarte apreciat, realizezi câştiguri substanţiale din opera ta, dar... nu te apreciază deloc sau – mai grav! – te dispreţuieşte, chiar muza ta, muza care te inspiră! Ea nu te iubeşte! Şi-atunci, valoarea artistică a operei tale nu-şi pierde din substanţă dacă, chiar de la bază, îi dispare suportul esenţial, cel al iubirii? Se mai poate vorbi de fericire?

Concluzie: fericirea nu este decât un apanaj relativ al vieţii materiale.

Din acest motiv, tinerii sunt atât de dezorientaţi şi apelează la tot felul de paliative – tutun, alcool, droguri, sex – fără a ajunge a fi mulţumiţi de viaţa pe care o duc. Şi-atunci... mai încearcă şi altceva, alte experienţe destructive, până ajung pe la psihiatrie sau...

Nu, fericirea este un termen relativ în viaţa cotidiană.

A doua manieră a derulării existenţei este cea a omului care a trăit revelaţia cunoaşterii şi recunoaşterii lui Dumnezeu. Practic, aceeaşi viaţă anostă, supusă experienţelor cotidiene se va derula sub noi auspicii, cele divine. Orizonturile limitate ale trăitorului domestic (l-am definit astfel pe individul ce-şi trăieşte viaţa după tipicul descris mai sus: naştere, şcoală, familie...) se vor deschide instantaneu infinitului Cerurilor.

Să reprezinte botezul creştin acea revelaţie de care vorbesc?

Omul – în accepţiunea mea – nu are cum să-şi trăiasă revelaţia Devenirii de Sine la vârsta de câteva luni, atunci când el îşi primeşte botezul creştin. Cel puţin, nu la modul conştient. La acea vârstă, el este manevrabil şi chiar manevrat de către  părinţi, de societate, de biserică. El nu ştie nici să meargă, nici să vorbească, nici să mănânce... Totul se întâmplă instinctual, conform programului divin prestabilit. În ce priveşte botezul... cum ar fi avut el loc dacă s-ar fi născut în ţările arabe, sau în China, sau India?... Nu, botezul nu-i asigură omului revelaţia lui Dumnezeu, pentru că altfel, cele douăzeci de milioane de români ar forma un popor ales, fără corupţie, fără hoţii, fără prostituţie şi toate celelalte rele ce se vor anihilate de cele 10 porunci. Ar fi fost minunat să ne ducem viaţa în Eden! Ne ducem în Eden?

Eu mi-am trăit revelaţia în Sahaja Yoga, prin întâlnirea definitorie pe care am avut-o cu SHRI MATAJI NIRMALA DEVI.

SHRI MATAJI NIRMALA DEVI m-a trezit şi m-a învăţat unde să-l găsesc pe Dumnezeu şi, recunoscându-L, cum să-mi însuşesc poruncile şi cum să le manifest. Acest lucru s-a întâmplat la vârsta de 39 de ani, în deplină maturitate când, ateu convins fiind, mă consideram împlinit din toate punctele de vedere: profesional, familial, social. Dar, chiar aşa să fi fost?

Răspunsul la această întrebare l-am primit prin obţinerea Realizării Sinelui în Sahaja Yoga..

Dacă v-am trezit interesul, puteţi obţine detalii despre ce este Sahaja Yoga, ce înseamnă Realizarea Sinelui şi cum ne putem determina singuri viaţa pe www.sahajayoga.ro.