DISCURS LA LANSAREA DE CARTE: NEVĂZUTELE CĂRĂRI - IDEI DEZVOLTATE

Volumul de faţă - Nevăzutele cărări - l-aş putea foarte bine considera o continuare a celui lansat în urmă cu doi ani – Am fost şi eu revoluţionar! De ce?

În primul rând, păstrează caracterul autobiografic al primului, doar că tratează viaţa dintr-o altă perspectivă, una spirituală şi anume, cea a căutătorului de Adevăr. Dacă în primul volum acest aspect a fost complet ignorat, spiritualitatea reprezintă motorul tuturor naraţiunilor celui de-al doilea.

Paranteză: nu doresc să aduc nicio atingere credinţei vreunui participant la această întrunire literară. Dorinţa mea nu este nici să polemizez, nici să fac prozelitism, ci doar să-mi dezvălui neliniştile interioare şi răspunsurile pe care le-am primit. În acelaşi timp, odată cu înţelegerile însuşite, mi-am dat seama că Adevărul (scris cu A) este unul singur, oricum ar fi el criptat/decriptat de o religie sau alta.

Un alt aspect care le apropie/deosebeşte: amândouă lucrările descriu locuri, oameni, fapte, obiceiuri, într-un fel de pictogramă a vremurilor, cu toate cele bune şi rele la un loc. Dacă în prima abordarea este dintr-o perspectivă absolut pământeană (formare şi evoluţie profesională, dezvoltare fizică şi aventuri galante, descrierea câtorva dintre problemele şi tarele societăţii contemporane), a doua se ocupă exclusiv de revelaţia Devenirii de Sine a omului – în general, a mea – în particular.

În ambele încercări literare mi-am permis a mă aşeza în centrul naraţiunii din mai multe motive: a) am trăit faptele descrise; b) mi-am putut însuşi aspectele critice pe care le-am evidenţiat; c) folosindu-mă de persoana I-âi, m-am simţit mai aproape de destinatarul povestirilor mele.

 Trec la temă: NEVĂZUTELE CĂRĂRI. Atingând o vârstă ce-mi permite să cochetez cu... înţelepciunea (?!) am ajuns la concluzia că viaţa unui om se poate derula în două maniere diferite, bine definite.

Prima şi cea mai simplă modalitate: te naşti (eşti botezat), creşti, înveţi (mergi la biserică), munceşti, te căsătoreşti, ai copii, eventual o casă, o maşină, mergi prin concedii, îmbătrâneşti şi... mori. Nu acesta ar fi cursul firesc al vieţii? Ar mai lipsi ceva? Ah, da: mîncare, băutură, aventuri, bani... Artiştii, oamenii de ştiinţă (şi nu numai ei) ar mai putea lua în calcul premiile, recunoaşterile naţionale şi internaţionale. Şi ceilalţi s-ar bucura de recunoaşteri mărunte... Cam asta ar fi...

Chiar cei ce-au bifat toate elementele enumerate (exceptând, bineînţeles, decesul), nici ei, niciodată nu s-a declarat pe deplin fericiţi! De ce? Ce le-a lipsit?

Le-a lipsit... le-a lipsit acel ceva ce poate schimba un drum, un destin. Le-a lipsit revelaţia ce poate transforma un drum anost într-unul unic. Le-a lipsit motivaţia adevăratei împliniri, a adevăratei fericiri, a fericirii ce nu se cuantifică în bani, bijuterii şi aventuri galante, ci în trăiri sublime.

Când ne naştem, o facem în pielea goală, când murim... ceea ce rămâne din noi – adică un corp inert, lipsit de valoarea vieţii, un... cadavru – este înveşmântat de alţii şi abandonat undeva, la doi metri sub pământ, efectului deteriorării naturale până la identificarea completă cu... ţărâna.

Între cele două repere (între naştere şi deces), am avut parte de bani, de case, familii, bijuterii, am obţinut diplome, recunoaşteri... Toate au rămas în urmă, noi ieşind din decor la fel de nuzi ca atunci când am intrat.

Întrebare: posesiunile materiale, succesele obţinute în timpul vieţii – mai pot fi ele considerate motive de satisfacţii reale, asigurătoare de fericire? Când ele s-au dovedit atât de efemere, se pot volatiliza atât de uşor? Banii, proprietăţile, toate sunt generatoare de griji şi trebuie asigurate contra hoţilor, a cataclismelor.

Să luăm câteva exemple:

Exemplul 1: ai câştigat la loto 10 milioane de euro. Eşti fericit şi-i depui, prudent, într-o bancă, cu gândul cuminte de a trăi tu şi urmaşii urmaşilor tăi până la adânci bătrâneţi, din dobândă. Peste noapte, banca dă faliment. Indiferent din ce motive: conducere dezastruoasă, corupţie, hoţii... Întregul eşafodaj al fericirii tale se dovedeşte a fi fals!

Exemplul 2: te-ai căsătorit cu femeia visurilor tale – eşti fericit! Dar... e posibil ca femeia visurilor tale să fie femeia visurilor şi pentru cel mai bun prieten al tău. Care, cu toată prietenia, nu rezistă şi... ţi-o răpeşte! Alt eşafodaj fals al fericirii.

Exemplul 3: eşti un artist foarte apreciat, realizezi câştiguri substanţiale din opera ta, dar... nu te apreciază deloc sau – mai grav! – te dispreţuieşte, chiar muza ta, muza care te inspiră! Ea nu te iubeşte! Şi-atunci, valoarea artistică a operei tale nu-şi pierde din substanţă dacă, chiar de la bază, îi dispare suportul esenţial, cel al iubirii? Se mai poate vorbi de fericire?

Concluzie: fericirea nu este decât un apanaj relativ al vieţii materiale.

Din acest motiv, tinerii sunt atât de dezorientaţi şi apelează la tot felul de paliative – tutun, alcool, droguri, sex – fără a ajunge a fi mulţumiţi de viaţa pe care o duc. Şi-atunci... mai încearcă şi altceva, alte experienţe destructive, până ajung pe la psihiatrie sau...

Nu, fericirea este un termen relativ în viaţa cotidiană.

A doua manieră a derulării existenţei este cea a omului care a trăit revelaţia cunoaşterii şi recunoaşterii lui Dumnezeu. Practic, aceeaşi viaţă anostă, supusă experienţelor cotidiene se va derula sub noi auspicii, cele divine. Orizonturile limitate ale trăitorului domestic (l-am definit astfel pe individul ce-şi trăieşte viaţa după tipicul descris mai sus: naştere, şcoală, familie...) se vor deschide instantaneu infinitului Cerurilor.

Să reprezinte botezul creştin acea revelaţie de care vorbesc?

Omul – în accepţiunea mea – nu are cum să-şi trăiasă revelaţia Devenirii de Sine la vârsta de câteva luni, atunci când el îşi primeşte botezul creştin. Cel puţin, nu la modul conştient. La acea vârstă, el este manevrabil şi chiar manevrat de către  părinţi, de societate, de biserică. El nu ştie nici să meargă, nici să vorbească, nici să mănânce... Totul se întâmplă instinctual, conform programului divin prestabilit. În ce priveşte botezul... cum ar fi avut el loc dacă s-ar fi născut în ţările arabe, sau în China, sau India?... Nu, botezul nu-i asigură omului revelaţia lui Dumnezeu, pentru că altfel, cele douăzeci de milioane de români ar forma un popor ales, fără corupţie, fără hoţii, fără prostituţie şi toate celelalte rele ce se vor anihilate de cele 10 porunci. Ar fi fost minunat să ne ducem viaţa în Eden! Ne ducem în Eden?

Eu mi-am trăit revelaţia în Sahaja Yoga, prin întâlnirea definitorie pe care am avut-o cu SHRI MATAJI NIRMALA DEVI.

SHRI MATAJI NIRMALA DEVI m-a trezit şi m-a învăţat unde să-l găsesc pe Dumnezeu şi, recunoscându-L, cum să-mi însuşesc poruncile şi cum să le manifest. Acest lucru s-a întâmplat la vârsta de 39 de ani, în deplină maturitate când, ateu convins fiind, mă consideram împlinit din toate punctele de vedere: profesional, familial, social. Dar, chiar aşa să fi fost?

Răspunsul la această întrebare l-am primit prin obţinerea Realizării Sinelui în Sahaja Yoga..

Dacă v-am trezit interesul, puteţi obţine detalii despre ce este Sahaja Yoga, ce înseamnă Realizarea Sinelui şi cum ne putem determina singuri viaţa pe www.sahajayoga.ro.