Numai că în programul nostru este stabilit să creştem, să ne dezvoltăm fizic, mental, raţional...
Raţional?! Ce ne-a adus nouă raţionalul? Dorinţe, ambiţii de înavuţire, de putere... dorinţe sexuale...
Obişnuim să ne împăunăm: EU SUNT CEL MAI TARE DIN PARCARE!
Asta să fi vrut Creatorul de la noi?
La această întrebare existenţială am aflat răspunsul târziu, după ce mi-am parcurs şi eu toate etapele lumeşti dictate de Domnul EGO.
Da! Şi eu am fost cândva CEL MAI TARE DIN PARCARE!
Ce am devenit şi cum am evoluat? Dar... am evoluat? Aceasta încerc să stabilesc în volumul NEVĂZUTELE CĂRĂRI ce vi-l propun şi a cărui prefaţă o găsiţi mai jos. Cât despre concluzii... trageţi-le dumneavoastră! Sau aveţi noi întrebări?
PREFAŢĂ
Individ rătăcit în această aglomeraţie planetară, doar un simplu pion pe uriaşa tablă de şah a lumii, manevrat după legi necunoscute, de forţe nevăzute (nici măcar bănuite), mă caut permanent, inconştient de nelămuririle mele; nu ştiu cine sunt, nu ştiu ce caut, nu ştiu ce vreau să găsesc... O agitaţie interioară mă mână... Spre ce? În ce plan se desfăşoară căutarea mea? Cât de stabil este planul căutărilor mele? Am acces, cu adevărat, la vreo cunoaştere? Mă pot considera împlinit în vreun domeniu? Unde se termină... absolutul şi unde începe relativul? Şi, cât de absolut este... absolutul? – iată motorul ce mă împinge permanent din spate sau dintr-o parte, în stare de veghe sau în vis, din interior sau din exterior.
Înţelegând la un moment dat că am ajuns la
maturitate, am tras şi o tristă concluzie pentru mine: nu excelez în niciun
domeniu, sunt un mediocru perfect! Adăugându-se anii, mi s-a confirmat şi
întărit propoziţia de mai sus: la şcoală am fost un mediocru, profesional mă simt neîmplinit, viaţa de
familie este într-o mare suferinţă, financiar sunt permanent la minus!
Mai pot scoate ceva din mine în această viaţă?
JAI SHRI MATAJI!
Da, sunt mulţi pe planetă care înţeleg sensul
celor trei cuvinte. Magice cuvinte! Sunt cuvintele ce mi-au oferit răspunsul
la întrebările de mai sus, întrebările existenţei mele pământene, ale existenţei
mele fizice, mentale şi materiale, ale existenţei pentru care timpul este o
dimensiune, a existenţei ce debutează cu naşterea
şi a cărei contorizare se finalizează odată cu moartea. Aceste trei cuvinte, revelatorii pentru mine, nu mi-au
oferit doar o înţelegere imediată a barbarei existenţe umane pe Pământ, dar ele reprezintă mantra
ce m-a ridicat într-un alt plan, un plan ce m-a aşezat mai aproape de
Dumnezeu, mi-a arătat direcţia, mi-a aprins făclia şi m-a aşezat în conul de
lumină. Dacă aş fi fost
părăsit în con, sigur aş fi rămas la statutul de veşnic mediocru perfect! Dar
mâna ce m-a aşezat acolo a continuat să mă ghideze, fluxurile luminoase au
crescut pe măsură ce mă obişnuiam cu starea
de absolut în care, pentru prima oară, mă găseam fără echivoc. Mă aflam, de
data aceasta, în acel plan stabil atât de jinduit în care lumea nu se mai mişca
cu mine, frumosul era frumos şi dreptul era drept, un plan în care
oamenii emit acel ceva… acel ceva nedefinit ce te determină să-i iubeşti fără
să ştii de ce. În acest plan toate întrebările legate de materie şi-au pierdut
din substanţă, s-au diluat, iar nemulţumirile nu au mai avut suport. Am
descoperit, în fine, că sunt altfel decât credeam, altceva, că sunt…
altcineva... Criteriile de
valoare construite cu atâta zbucium de-a lungul existenţei pământene au căzut.
S-au schimbat complet şi priorităţile: nu mai sunt fiinţa schimonosită de
dorinţe, ambiţii şi orgolii mărunte şi am încetat a mă mai considera… buricul
universului; am aflat că sunt mai mult decât un oarecare eu muritor şi am devenit conştient de natura divină a fiecăruia dintre noi. În clipa aceea eu am devenit Eu. Adică Spirit. Dintr-o
dată propria-mi încadrare de mediocru
perfect a încetat să mă mai preocupe, pentru că am înţeles că statutul meu
real este cu totul altul, că sunt clasificat de Altcineva, din alt plan, după
alte legi şi că… am alte misiuni. Abia acum trebuie, cu adevărat, să dau măsura
valorii, a valorii subtile, acum este obligatoriu să mă depăşesc, acum nu mai
am voie să greşesc sau să mă irosesc! Am aflat că sunt mai tânăr decât sunt, am
aflat că sunt frumos, am aflat ce iubesc cu adevărat şi de ce, am aflat
adevărata esenţă a vieţii şi sensul ei. Şi, am mai aflat ceva absolut
extraordinar: mă iubeşte Dumnezeu!
Aşa am ajuns la Nevăzutele cărări! Cărările căutărilor şi întrebărilor mele. Cărări ce mă conduc spre
răspunsuri. Cărări pe care uneori rătăcesc ca un hăbăuc, bătătorindu-le în mod
repetat, cărări pe care şi alţii le caută, cu siguranţă, le lărgesc şi le
defrişează. De câte ori nu le-am găsit şi le-am pierdut din ignoranţă imbecilă,
de câte ori nu m-am înjurat pentru prostie, de câte ori nu mi le-a aşternut Mama înainte, oricât de departe
rătăceam! Ele erau întotdeauna aceleaşi, clare, ferme. Mă pierdeam şi mă
regăseam. Cum de mă iartă, iarăşi, Mama?
La aceste noi întrebări încerc să găsesc răspunsuri scriind povestirile şi
exprimând gândurile ce urmează. Sunt frânturi de viaţă – nu vă supăraţi că vă
fac părtaşi! – a mea lângă voi, sunt frânturi din viaţa noastră în încercarea
de a ne stabiliza pe aceste cărări, de acum bătătorite, spre Absolut. Tot ce este frumos, sublim în ceea ce
urmează, ne aparţine tuturor; ceea ce este îndoielnic, de la mine vine! Iar
aceste gânduri ce le-am numit îndoielnice, provin de la statutul nostru de
oameni ce încercăm să ne ridicăm dintr-o societate-mocirlă, să ne desprindem
din starea animalică ce ne fixează la sol, prizonieri în propriul corp şi
înlănţuiţi de patimi şi condiţionări. Nu pot ajunge la sublim decât ieşind din actuala stare care este un fapt
material; de aici şi rătăcirile... Important este că rătăcirile au trecut – aşa îmi place să cred. Punându-vă la dispoziţie scrierile de
faţă, m-am deconspirat intenţionat, pentru că am dorit să vă arăt faţa umană
de la care am plecat, dar şi o alta, cea mai frumoasă, a mea, a noastră, a
tuturor – cea subtilă – ce sper să
transpară din povestiri.
Mi-am deconspirat frământările, luptele cu demonii
din mine, victoriile şi revelaţiile. Am luat această decizie pentru că doresc
să fiu sincer în faţa propriei conştiinţe înainte de a continua urcuşul spre Absolut. De fapt, scrierea în sine reprezintă,
pentru desăvârşirea mea, o etapă a urcuşului.
Pornind de la aceste considerente, vă rog să
continuaţi lectura sau... nu! Suntem proprii noştri stăpâni!
Autorul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aici aveti posibilitatea sa va puneti bine cu autorul articolului, sa-l "periati" de "sa-i mearga fulgii"!