La Brașov, pentru Birthday Puja - 2004

A

m venit la Braşov pentru Birthday Puja cu inima pregătită pentru orice experienţă, deschisă iubirii şi saturată de amrutul primăverii, aceasta însemnând un amestec omogen de soare adolescentin cu miros de pământ reavăn, de pământ perforat de ieşirile în lume ale atât de inocenţilor ghiocei, la care se adaugă izurile de frunze uscate ale toamnei şi arse pe la porţile caselor, vrăbiuţele mai active şi mai optimiste în zbor planat după primele gâze, ameţite şi ele de lumina ce tot vine, şi vine... Nu uitaţi de muntele primenit şi pregătit pentru paleta de culori proaspete, de fundalul creat de muzica vântului şi de cea a  susurului apelor şi, bineînţeles, nu omiteţi Sahaja Yoga… Aşa veţi obţine o aproximativă părere despre starea celor ce am ocupat habitaclul autoturismului în drum spre poalele Tâmpei.

            După ce am depăşit Ploieştiul, am ales intenţionat varianta de drum mai dificilă, cea prin Cheia, tocmai pentru a ne îndestula din… amrutul descris mai devreme; acţiunea s-a dovedit a fi o reuşită, deoarece priveliştea ce ni se desfăşura dinaintea ochilor a justificat opţiunea şi a asigurat reţeta subtilei poţiuni divine. Dacă tot veni vorba de traseu cred că, din toate punctele de vedere, ar trebui luat în considerare de către sahaja yoghinii/turiștii ce au drum spre Braşov, atât pentru pitorescul lui, cât şi faptului că, vibraţiilor locurilor acestora le-am putea adăuga – fără a impieta cu nimic purităţii decorului – pe ale noastre. Vă asigur că are loc un schimb permanent de energii între om şi natură. Natura este foarte darnică cu noi, aşa că nu ne rămâne decât să întoarcem măcar parţial ceea ce primim.

            Despre Mama Natură. Meditând la acest schimb, am ajuns la concluzia că natura, în realitate, nu cere nimic de la noi. Nu doreşte decât s-o vedem/observăm/admirăm în toată splendoarea şi curăţenia ei şi să ne desfătăm. Natura se dezgoleşte în faţa noastră asemenea virginei timide ce nu-şi doreşte nimic altceva înafara îmbrăţişării logodnicului grijuliu, a iubirii care să n-o rănească în vreun fel. Adoptând atitudinea logodnicului, reuşim să întoarcem iubire iubirii, adică vibraţii vibraţiilor. Nimeni nu ne cere imposibilul, cu atât mai puţin natura, această mireasă veşnic tânără şi pură dăruită de Dumnezeu întru delectarea noastră.

Îmi vin în minte o multitudine de imagini, veritabile tablouri săvârşite de Mama Natură. De exemplu: v-aţi abandonat vreodată clipei, culcaţi în iarbă sau în fân ori poate pe un covor de muşchi undeva, prin Bucegi, pe la 2.000 de metri altitudine, cu ochii înfipţi în cer?... Sau... scăldaţi de valurile înspumate ale Mării Negre ce antrenează fire de nisip rătăcite şi sclipind pe trupurile voastre?... Aţi conştientizat atingerea delicată a algelor mătăsoase? Sau... hârjonindu-vă prin apele repezi ale Râului Doamnei din fundul curţii Taberei de muzică de la Curtea de Argeş?...

            Doamne, toate acestea reprezintă natura iubitoare, natura ocrotitoare, natura binecuvântată de Însuşi Dumnezeu, natura ce ne umple cupa inimii cu har în fiecare clipă! Primesc ca pe un drept harul acesta, fiinţa mea îl acceptă, dar... are trupul meu puritatea logodnicului timid? Cum să fac să redevin egalul naturii în faţa lui Dumnezeu când eu – eu, fiinţa umană – reprezint tocmai specia ce a făcut din distrugere şi autodistrugere o a doua natură? Cum aş putea dărui pe măsura a ceea ce primesc, dacă nu mă ridic la nivelul purităţii şi al adevărului?

            V-am vorbit cu atâta patos despre natură în încercarea de a vă transmite cât mai bine starea de spirit ce ne-a însoţit pe tot parcursul drumului spre Braşov, spre întâlnirea naţională. În ce mă priveşte, totul ar fi fost perfect dacă nu m-ar fi chinuit o răceală rebelă în toate zilele petrecute în cetate. O răceală cu puţină febră şi cu suficientă răguşeală. Aceste motive medicale mi-au diminuat trăirile vibratorii, dar nu m-au împiedicat să văd, să aud, să simt şi să mă bucur!

 

Imagine capturată din mediul online

           Pe Lipscanii Braşovului. Coborând de la Biserica Neagră spre Teatrul Sică Alexandrescu, am împărţit invitaţii la spectacol. Am traversat Piaţa Sfatului, apoi am pătruns pe o stradă aglomerată – un fel de Lipscani braşovean – plină de magazine şi de terase ce se înşirau pe ambele părţi. Lumea pestriţă se mişca sinuos în ambele sensuri şi soarele vesel şi cald ne mângâia şi ne scălda într-o baie de lumină. Făceam echipă cu două fete din Slatina şi cu băieţelul uneia dintre ele. La vitrine doar căscam gura, căci buzunarele erau… goale! Am admirat, pentru început, o expoziţie de artă plastică în aer liber; nu, nu erau kitsch-uri! Câţiva artişti îşi mutaseră simezele direct în stradă... Erau astfel mai aproape de sufletele celor pentru care ei creaseră – îşi expuneau propriile suflete celor sensibili şi dornici de uniune spirituală. Continuându-ne traseul, ne-a surprins o frumoasă muzică de café-concert: doi cântăreţi – un acordeonist şi un contrabasist – interpretau un potpuriu de muzică franţuzească. Muzica suna bine şi întregea atmosfera de sărbătoare ce se simţea pretutindeni. Fetele au intrat într-un magazin cu articole de provenienţă indiană, iar eu am pus un bănuţ în cutia cântăreţilor şi m-am aşezat pe o bancă să-mi desfăt în tihnă şi urechile, nu numai ochii. În ce le priveşte, nările... ele fremătau demult sub imboldul izurilor inconfundabile ale începutului de primăvară. Se adăugau acestora ofertele culinare ale străzii (foaaarte îmbietoare!) – dar eu, un gurmand de felul meu – nu simţeam atunci nevoia niciunui fel de hrană pentru a-mi întregi starea de bine: în planul absolutului eram saturat, primisem deja totul, eram chiar detaşat.

Fetele au întârziat prin magazin, dar nu m-a deranjat. Timpul nici nu curgea, nici nu staţiona, iar eu intrasem în clişeu: un bărbat pe o bancă, o imagine ştearsă de pe o vedere veche...

            După ce, în echipă completă, am mai parcurs vreo 50 de metri, ne-a întâmpinat un alt cântăreţ, cu alte armonii, abordând un alt gen muzical: un chitarist sud-american interpreta o celebră piesă revoluţionară dedicată nu mai puţin celebrului Che Guevara. Contrastele se străduiau să ne surprindă şi să ne impresioneze...

Câţiva paşi mai jos, un alt grup de tineri interpreta, de data aceasta, muzică religioasă – erau tare posedaţi bieţii copii, după cum am putut să-mi dau seama! Foarte bine organizaţi, cu fluturaşi în mâini, erau înşiraţi în cordon de-a latul străzii. N-aveai cum să-i eviţi! În acest timp, unul dintre ei, cu un oarecare talent oratoric, vorbea ca un exaltat mulţimii despre inevitabila întoarcere a lui Iisus: amalgam de idei şi de credinţe, incoerent prezentate; incoerente idei! Cu toată buna lor organizare, nu ştiu cum se face că pe noi nu ne-au cadorisit cu fluturaşi – trecusem doar printre ei – se uitau la noi, prin noi, dar nu au făcut niciun gest să ne oprească. Maya i-a învăluit atât de bine... Nu aveam nevoie de fluturaşii lor!...

            Mi-a rămas întipărit în minte Lipscani-ul braşovean pentru contrastele lui: pentru lumina în care a fost scăldat într-o anumită zi de primăvară, înmiresmată de izurile naturii ce începea un nou ciclu de viaţă, dar şi de cele stradale; pentru pavilioanele urechilor alintate de sunetele corzilor sau ale clapelor – multe şi variate flash-uri. Circulam pe mijlocul străzii, mai bine-zis existam, independent de tot ceea ce mă înconjura, înafara oricărui program, cu toate că mă aflam în program. Faptele curgeau fără înfăptuire – era în preziua Birthday Puja!

            Răceala m-a necăjit mult. Am ratat plimbarea de după-amiază dinafara cetăţii.

     ...

La Brăila ne-am întors pe acelaşi traseu: doream să prelungim minunata stare de puja cu un picnic într-un decor montan şi... scăpaţi de rigiditatea mantrelor; natura era marea mantră acum: ea ne înălţa, ea ne susţinea! Mireasa şi-a primit logodnicul şi s-a oferit la fel de pur ca întotdeauna. O binecuvântată pâine mare şi rotundă de Braşov, cu salam şi kaiser dintr-un magazin sătesc, banane şi apă minerală, toate servite unor înfometaţi, pe un pământ reavăn de martie

    

        …Am ajuns acasă, seara. Maxi, căţelul meu, mă aştepta să-l plimb şi pe el… L-am plimbat şi am meditat împreună sub cerul liber. 

martie 2004

            Note de jurnal: identificarea cu natura.

            Adeseori mă surprind văzând frumuseţile ce mi se aştern pe dinainte. Folosesc italicele pentru că, de regulă, întreaga Creaţie este o minune ce ne întâmpină la tot pasul încât (pe undeva, firesc), nu o mai percepem! Conform obiceiurilor noastre de oameni ignoranţi şi nerecunoscători, ceea ce este frumos, bun şi mult devine anost, suficient şi... banal! Nu mai suntem capabili să preţuim frumosul şi am uitat să ne bucurăm. Doar în vacanţe mai reuşim să ne detensionăm minţile înfierbântate de gânduri şi planuri şi să permitem mentalului nostru să observe, să vadă şi să se desfete de minunăţiile ce se înfăţişează ochilor flămânzi de puritate, de inedit.

Acestea ne însoţesc permanent; nu trebuie decât să le vedem! Unde? În piersicul pitic de la ieşirea din scara blocului (ale cărui fructe nu ajung niciodată să dea în pârg datorită nerăbdării copiilor), în agitaţia câinilor maidanezi în veşnica lor căutare de hrană prin containere, în maşinile aliniate în parcarea blocului (în care putem regăsi inteligenţele ce le-au proiectat, muncitorii atenţi la asamblarea perfectă a componentelor şi bucuria întregii familii la apariţia triumfătoare a tatălui la volanul noului autoturism)…

Astăzi am avut un moment de exaltare inocentă atunci când, aşezat fiind la o banală coadă la Romtelecom, am conştientizat că exist, am reuşit să văd frumuseţea (normalitatea) întregului spaţiu în care mă găseam, cu pereţii aceia de un alb imaculat ce se desfăşurau în faţa ochilor, cu operatoarea îndatoritoare de la ghişeu, cu oamenii preocupaţi ce se deplasau fără multă agitaţie de la o masă la alta în căutarea răspunsurilor unor întrebări fireşti… Viaţa curgea lin, ordonat, fără perturbări, asemenea mişcării electronilor în jurul nucleului, iar eu m-am aflat, pentru câteva clipe, în centrul Universului!

 

            Având o astfel de viziune, ne identificăm cu Raiul! Vă rog: să nu ne oprim aici!     

(Publicat în volumul Nevăzutele cărări, Editura PIM, Iași, 2013)          

DIN ÎNTREBĂRILE UNUI SCEPTIC ADRESATE UNUI SAHAJA YOGHIN (Dialoguri cu mine însumi)

Înălțare - Adriana ANDRONESCU

Al doilea dialog

 (Putem medita oriunde, chiar şi la serviciu)

 

- A fost extraordinar! M-am simţit atât de uşor, atât de... de eliberat de toate problemele lumii! Spune-mi, te rog, pot repeta acest experiment ori de câte ori doresc?

- Sigur că da! Întotdeauna va fi suficientă dorinţa ta şi... o sursă de vibraţii!

            - Sursă de vibraţii? Ce mai e şi asta? Să fie ceva de genul curentului electric? Sau vreun câmp magnetic?

            - Nu! Nici pe departe!

        - Atunci? Unde găsesc eu acea... sursă de vibraţii?

            - Nu trebuie să faci niciun efort! Uite, îţi dăruiesc o fotografie a lui Shri Mataji!

            - O simplă fotografie?! Înţeleg eu că este a lui Shri Mataji, dar...

- Nu te lua după aparenţe! Nu este doar o simplă fotografie! Shri Mataji s-a născut cu energia Kundalini complet trezită, iar aceasta se manifestă chiar şi prin intermediul unei poze obişnuite. Imaginea lui Shri Mataji emite vibraţii. Aşa că, de astăzi, această fotografie va reprezenta sursa ta de energie! Foloseşte-o!

            - Văd că eşti foarte sigur pe tine!

         - Îţi garantez că am şi motive! De altfel, te vei convinge foarte curând şi singur de toate cele ce ţi-am spus!

            - Bine! Şi cum va trebui să procedez?

            - Totul este foarte simplu! Te aşezi comod în faţa fotografiei lui Shri Mataji...

- Unde? În camera mea?

            - Poate fi şi în camera ta!

            - Ce răspuns mai e şi ăsta: Poate fi şi în camera ta? Se mai poate şi altundeva?

   - Oriunde! Oriunde vrei tu, oriunde te găseşte clipa: şi pe câmp, şi pe vârf de munte...

            - Aha! Deci, în natură!

            - Şi în natură, dar şi în tramvai...

            - Sari de la una, la alta! Te pomeneşti că şi la serviciu...

            - De ce nu şi la serviciu? Ce te-ar împiedica?!

            - Măi, omule, tu mă surprinzi mereu! Cum să fac yoga la birou?

          - Dar cine trebuie să ştie că tu meditezi? Toţi vor crede că te gândeşti profund la ceva! Şi te vor invidia pentru puterea ta de concentrare!

            - Şi ce fac? Aşez poza lui Shri Mataji pe birou?

           - Ce? Cine te-ar împiedica? Colegii? Şeful? Poţi inventa orice explicaţie care să fie pe placul lor sau, şi mai bine, le poţi spune chiar adevărul: că este fotografia Maestrului tău spiritual. S-ar putea, la început, să te ia peste picior, dar, cu timpul, cu siguranţă noua ta preocupare le va stârni interesul. Şi vor începe cu întrebările... exact ca tine, acum! În ce priveşte meditaţia la serviciu... este suficient să închizi ochii câteva clipe, o vizualizezi pe Shri Mataji în sinea ta şi încerci să-ţi opreşti gândurile. Sunt suficiente câteva fracţiuni de timp şi gata: ai şi atins starea de yoga!

            - Să fie atât de simplu?!

            - Încetează să te mai îndoieşti şi experimentează!

            - Adică?

         - Repeţi ceea ce ai făcut împreună cu mine: închizi ochii, întinzi mâinile spre fotografie şi încerci să-ţi opreşti gândurile!

            - Şi apoi?

- Nici nu o să-ţi dai seama când vei intra în meditaţie! Şi cât de simplu va fi!

            - Bagă de seamă: eu chiar o să încerc meditaţia la serviciu! Şi dacă nu o să reuşesc...

            - Tu încearcă întâi şi mai vorbim după aceea!                       

Note de jurnal: scepticul s-a ales cu o nouă dilemă: aceea a posibilităţii exersării meditaţiei în orice mediu, oricât de ostil ar fi el, chiar şi la serviciu! Şi este hotărât să încerce! Ce ar avea de pierdut? Dacă va reuşi, va fi perfect: va avea un motiv de bucurie şi satisfacţie lăuntrică. Iar dacă nu... ce se va mai amuza pe seama închipuirilor partenerului său de dialog!

(Apărut în volumul „Nevăzutele cărări”, Editura PIM, Iași, 2013) 

 

 

SENSUL LIBERTĂȚII

Boieria lui Q

Q nu mai era începător în Sahaja Yoga, nici avansat, ci era în stadiul cel mai plăcut: era boier. Boieria e atunci când toți te consideră un începător promițător – deci nu mai ești cineva care poate dispărea pur și simplu fără urmă de la sală – așa că toți au grijă de tine și te iau cu binișorul, își pun toate speranțele în tine și vor să te ferească de toate greșelile pe care ei le-au făcut atunci când erau ca tine, ca să devii un avansat adevărat ca ei.

Pe de altă parte, Q îi încuraja pe cei care-l tratau ca pe-un boier: el își lămurise părinții că făcea acum niște activități speciale (ceea ce era adevărat) la Palatul Copiilor (ceea ce era aproape adevărat, pentru că sala unde se ținea Sahaja Yoga era la câteva străzi distanță) și venea regulat ca să se bucure de meditațiile colective.

Marea problemă a oamenilor mari

 „Dar oare de ce vor să mă învețe și devoțiunea față de Divin?” se întreba Q. „Aceasta e cel mai simplu lucru, pe care dacă încerci să-l descrii în cuvinte, doar îl complici și-l faci să devină altceva, dar nu ceva viu! Dumnezeu știe totul, face totul și sunt atent să am o relație cât mai bună cu El, ceea ce e foarte simplu, pentru că El este cea mai bună persoană din lume! Dar această conexiune” – își zise Q, mulțumit că învățase un cuvânt nou și frumos – „nu se poate defini și direcționa după cum vrea cineva!”

Însă era o doamnă căreia Q îi spunea X, ca necunoscutelor din ecuațiile matematice, pentru că el se tot străduia să o cunoască și să o înțeleagă. Iar atunci când doamna X conducea meditațiile, ea cerea la fiecare chakră: „Mamă, cu umilință Te rugăm să ne dai....” La fiecare chakră! Și Q se întreba: „Oare își închipuie cineva că Dumnezeu nu știe câtă umilință avem fiecare și că trebuie să îl convingem de ea? Și oare dacă ne declarăm umilința la fiecare pas se rezolvă ceva?

Dar marea problemă a oamenilor mari” – cugetă Q în continuare – „e că se cred foarte deștepți atunci când acționează ca niște oameni mari și vor să aibă rezultate grozave, dacă uneori «mai mult» duce de fapt la «mai puțin». Numai oamenii mari ar putea crede că cineva așa de drăguț ca Shri Mataji ar putea într-adevăr să se simtă bine cu tine atunci când îi tot spui același și același lucru!”

Călătorul

  

Pe când venea acasă de la program, Q descoperi în fața blocului un grup vesel și gălăgios de oameni. În scurt timp, află evenimentul pentru care se adunaseră: se întorsese Bunicu’ Nicu! Întoarcerea Bunicului Nicu era mereu un prilej de bucurie, deși de fapt nu era bunicul lui adevărat și nici chiar atât de bătrân, dar așa se recomanda mereu un călător, care era însă – după cum zicea tatăl lui Q – un „vagabond de lux”.

Se spunea că Bunicu’ Nicu trecuse printr-o perioadă întunecată a vieții când se despărțise de soția sa și își pierduse locuința, însă omul descoperise că se descurca foarte bine și așa, fără nicio sursă de venit și fără niciun acoperiș deasupra capului, „liber ca pasărea cerului” – după cum spunea el – ajungând să călătorească prin toată lumea cu autostopul sau invitat de alții și aducând acasă cele mai incredibile povești.

Pentru Bunicu’ Nicu, părea că lumea întreagă era „acasă”: el se simțea în largul lui față de oricine și nu cerea niciodată ceva cuiva, dar primea mereu îmbrăcăminte, hrană, adăpost și ocazia de a face duș și de a-și spăla hainele. Era ca și cum lumea s-ar fi simțit onorată să aibă grijă de el ca de-un membru respectat și iubit al familiei. Deși nu s-ar fi putut spune despre Bunicu’ că era ferchezuit, el nu era niciodată murdar, ci era o prezență foarte agreabilă. Deși unii ar fi putut spune despre el că trăia din ajutorul celorlalți, el nu avea niciodată aerul mizerabil al cerșetorilor, părând mereu satisfăcut cu ce primea sau chiar fără să primească ceva.

Când îl văzu, Bunicu’ Nicu îl luă în brațe pe Q, cu care avea o relație specială și cu care avusese de multe ori discuții foarte interesante. Apoi, văzându-l preocupat, Bunicu’ îl întrebă:

- Noi doi o să facem împreună o plimbare un pic mai târziu, bine?

Parcă Bunicu’ îi citise lui Q mintea! Q aprobă fericit și, după ce Bunicu’ luă masa cu cineva, plecară să se plimbe împreună.

O lege a Divinului

  

- Bunicule – îl interpelă Q – cum îi convingi pe oameni să-ți dea ce ai nevoie, fără să ceri vreodată ceva?

Bunicu’ se amuză în fața întrebării directe, apoi stătu o clipă, îl privi pe Q în ochi și îi răspunse, trăgând cu ochiul:

- Ăsta e un secret și încă unul mare!

- Mă gândeam eu că trebuie să fie un secret – îl aprobă Q – și te rog spune-mi-l și mie!

Bunicu’ se amuză din nou de îndrăzneala senină a băiatului care trecuse peste refuzul glumeț din răspunsul primit. Apoi, Bunicul redeveni pe jumătate serios și îi ceru lui Q:

- O să-ți spun secretul meu. Întotdeauna trebuie să dai ceva pentru ce primești, iar în schimbul secretului meu trebuie să-mi spui un secret cel puțin la fel de mare!

- Bine! răspunse Q cu gravitate și îi povesti apoi despre energia Kundalini și despre Realizarea Sinelui. Bunicu’ era tot mai interesat și, când ajunseră într-un parc, el își primi Realizarea, într-o pace profundă.

- Ei, Bunicule – îl întrebă Q în final – ești mulțumit de secretul pe care ți l-am spus?

- Sunt mai mult decât mulțumit! zâmbi enigmatic Bunicu’, fără să scoată vreun cuvânt în plus.

- Ei, acum îmi spui secretul tău?

- Păi deja ți l-am și spus, nepoate – zâmbi din nou Bunicu’, la fel de enigmatic – doar că cele mai bune secrete sunt cele care trec neobservate de cei care le află, iar tu l-ai ignorat când ți l-am spus! „Secretul” e că întotdeauna trebuie să dai ceva în schimb! E arhicunoscuta lege divină a echității!

- Aha! înțelese Q.

Bunicu’ continuă:

- Iar eu le dau mereu oamenilor ceva în schimbul a ce primesc: o iubire simplă și fără pretenții. Sunt prietenos cu fiecare: dacă sunt închistați în propriile concepții, le spun lucruri care le deschid orizontul; dacă sunt triști îi înveselesc sau le ridic moralul; dacă au nevoie de putere îi ascult și îi fac să simtă că au tot dreptul să se bucure de existența lor, iar dacă când au nevoie de o direcție în viață le dau cele mai bune sfaturi pe care le pot da... Probabil că ei ar trebui să consulte un psiholog ca să afle ce le spun eu simplu și rapid, ba încă și fără să-i fac să se simtă bolnavi cu capul!

Artificialometru

Avem nevoie de... artificialometre

  

- Acum știu secretul tău, Bunicule! Dar ce spui despre cei care nu trăiesc după legea echității, ci cer fără să dea – cerșetorii?

- Cerșetorii agresează oamenii și îi duc într-o iluzie în care sentimentele se amestecă – mila și dezgustul față de condiția lor, empatia și repulsia față de umilința lor artificială... Iar cerșetorii fac din umilință o stare emoțională, dar nu una pozitivă, ci un sentiment de inferioritate mizerabil, ca să arate cât suferă. Prin această umilință forțată vor să-și facă victimele să-și creeze un sentiment de superioritate, iar dacă ele mușcă momeală și se cred mărețe și puternice, ele le dau apoi cerșetorilor o parte din „puterea” lor, adică niște bănuți.

Oamenii plătesc cerșetorii ca să-i facă să înceteze cu agresiunea emoțională sau pentru a se simți ei înșiși superiori, dar se gândesc că au procedat cu compasiune, pe când de fapt au fost manipulați și ușurați de bani prin cea mai veche, mai cunoscută și mai simplă escrocherie din istorie!

- Când voi fi mare – începu Q o glumă – voi inventa un aparat de măsurat artificialitatea... un „artificialometru”, care să măsoare nivelul de artificialitate din aer, așa cum se măsoară umiditatea, de exemplu!

- Ar fi un aparat foarte util – intră Bunicu’ în joc – pentru că dacă apare artificialitatea, e semn că undeva există o problemă care trebuie rezolvată. Dar eu cred că ai și inventat artificialometrul, doar că nu e ceva de pus pe vreun perete, ci ceva care e în tine însuți și funcționează deja bine!

Umilința e un mijloc, nu scopul

Shri Mataji Nirmala Devi - MAMA

  

Iar acum spune – și Bunicu’ îl privi în ochi pe Q – ce te-a făcut să ridici toate aceste probleme? Pe tine cine te-a supărat?

- Știi... am fost la Sahaja Yoga – începutul Sahaja Yogăi este chiar experiența Realizării Sinelui, pe care am făcut-o împreună – iar acolo este o doamnă pe care mi-e greu s-o înțeleg, o doamnă X foarte convinsă că trebuie să repetăm mereu că suntem umili....

- Și ție asta ți se pare foarte artificial, așa-i?

- Cam da...

- Și asta e tot? zâmbi Bunicu’ Nicu, cu aerul că e o nimica toată. 

Q îi răspunse tot printr-un zâmbet. Bunicu’ Nicu explică:

- Asta e ceva învățat din biserică: mulți credincioși înlocuiesc devoțiunea printr-o umilință emoțională, adică un sentiment de inferioritate în genul „vai, ce mari păcătoși suntem!”. E același tipar ca la cerșetori, iar ăsta poate că ține la oameni, însă nu și la Dumnezeu: umilința reală este conștiința poziției noastre față de Divin, de picături în fața Oceanului, însă această umilință spirituală nu e mizerabilă, ci oferă demnitate, pentru că se bazează pe Realitate.

Dar umilința nu e un scop în sine, nu trebuie să ne-nfundăm în umilința emoțională ca-ntr-o mlaștină...

- Adică pe canalul stâng... îl completă Q, ca un adevărat avansat.

- Ci ar trebui să ne dedicăm complet Divinului – continuă Bunicu’ – cu toată venerația și iubirea cea mai pură și mai profundă, scopul fiind să devenim una cu Divinul! Să ne bucurăm de unitatea prin Iubire cu Dumnezeu! Dar câți își dau seama că de fapt ăsta este scopul?

- Nu foarte mulți, pentru că asta înseamnă să-nțelegem că suntem dincolo de corp și că ne putem uni cu Divinul în conștiință!

- Ai vorbit ca un înțelept, nepoate! Deci nu te-ngrijora, pentru că oamenii care vin în grupul tău sunt influențați de același Subconștient Colectiv ca și cei care merg la biserică, deși colegii tăi și-au pus câteva întrebări fundamentale în plus și au mai descoperit câteva răspunsuri importante. Creștinismul a influențat de secole întreaga societate, iar așa a ajuns să-i inflențeze indirect chiar și pe cei care n-au fost niciodată foarte legați de biserică, dar care nu știu să-și practice religia – oricare ar fi ea – decât în stil creștin. Așa că nu mai fi supărat: lucrurile astea erau inevitabile!

- Dar de ce simt că cine-mi cere să fiu umil vrea să mă țină sub control?

- Pentru că asta se și întâmplă! „Fiți umili!” zic preoții, iar asta înseamnă de fapt și „Țineți-vă capetele plecate!” sau „Supuneți-vă!”, iar mai exact înseamnă „Noi vă cerem să vă supuneți!” Biserica a inventat metode ascunse prin care supunerea față de Dumnezeu să devină supunere față de preoți!

- Cum e spovedania regulată în fața preotului...

- ...

- Și inventarea „păcatului originar”, care să facă fiecare om dator să-și spele un păcat și astfel să fie dependent de preot, care-i poate ierta păcatele!....

Privind prin Ochiul Marelui Spirit

   

- Dar tu de unde știi atât de bine ce-nseamnă umilința adevărată?

- E o poveste lungă... și, pe deasupra, acum că mi-o amintesc, și eu sunt uimit prin ce-am trecut!

- Îmi plac poveștile și în special poveștile tale! Te rog, spune-mi-o!

- Bine! Eu am plătit pentru această cunoaștere prețul întreg, ca să fiu acum liber să fiu ce sunt, fără să par niciodată altceva. Însă numai eu știu câte nopți am dormit sub cerul liber și cât am meditat asupra viselor mele, care au fost pline de sensuri subtile. Poate numai stelele de pe cer știu câte zile am umblat prin păduri și peste dealuri așteptând ca mintea să mi se liniștească, iar inspirația să mă îndrume pe calea cea bună.

Dar lecția umilinței adevărate e o lecție foarte importantă, care ne duce pe calea către Înțelepciune și către Cunoașterea Divină. Și a trebuit să merg foarte departe pentru ca să învăț lecția umilinței, iar examenul l-am dat în mijlocul unui trib care aveau un loc sacru, numit Ochiul Marelui Spirit.

- Ai întâlnit pieile roșii?!? Sunt chiar așa de grozavi ca-n filme?

- Chiar mai grozavi! Stai să vezi...

Ochiul Marelui Spirit era o stâncă găurită, prin care se putea trece... sau cel puțin așa am crezut la început. 

Dar, când am vrut să trec prima oară, pur și simplu, mintea mi s-a golit de gânduri și... nu am mai găsit în mine imboldul să o fac. Poate că era din cauză că oamenii simpli și profunzi din acel trib s-au rugat și au făcut timp de mii de ani ritualuri în acel loc sacru al lor, poate era Influența Divină... cine știe? Oamenii tribului spuneau că poți trece doar atunci când te vezi pe tine însuți așa cum te vede Marele Spirit, adică Dumnezeu.

Victorie!

Victoria

  

În acele momente mi-am amintit de cuvintele lui Iisus Christos: „este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre cel bogat în Împărăția lui Dumnezeu!” Și atunci am stat alături de mine însumi și am renunțat la orice mă credeam eu și la orice mă credeau alții. Aceasta era adevărata umilință, iar ea m-a făcut să-mi aflu locul în Întreg – ca o fărâmă infinitezimală din Dumnezeu – și să fiu demn pentru că-mi știu locul. Iar asta e și o binecuvântare și o mare libertate: sunt liber de orice altceva, de orice idee că sunt o persoană specială – că aș fi mai important decât sunt sau mai neimportant decât sunt – pur și simplu, sunt eu însumi!

Abia după câteva săptămâni mi-am pus problema să încerc din nou să trec prin Ochiul Marelui Spirit. Și, aflat în fața portalului, mi-am dat seama dintr-o dată că nu era deloc inutil sacrificiul vieții de succes pe care o dusesem, pentru că aceasta doar m-a transformat într-un om bogat – în sensul christic – cu prețul simplității care e baza oricărei spiritualități.

- De-asta se spune că putem intra-n Împărăția lui Dumnezeu ca un copil, pentru că noi suntem simpli!

- Da: „Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea”. Dar... sunt în fața portalului, nu mă întrerupe și lasă-mă să trec prin el, e o emoție încă foarte vie!...

Bunicu’ zâmbi. Zâmbi și Q, în tăcere. Bunicu’ continuă:

- Când am înțeles cum îmi cucerisem dreptul să trec prin portal m-am simțit incredibil de liber, toate îndoielile mi-au dispărut și am știut, pur și simplu, că era momentul să trec prin Ochiul Marelui Spirit. Aflat în fața portalului, din nou gândurile mi-au dispărut, dar de data aceasta exista puternic imboldul de a trece într-o dimensiune primordială a mea, dincolo de orice îmi putea oferi această lume, o dimensiune care existase dintotdeauna în mine, dar pe care o ignorasem pentru că era... prea simplă! Și am făcut pașii, unul după altul, și am trecut prin portal, într-o stare de beatitudine! Și-abia după ce am trecut, iar intensitatea stării s-a mai potolit, am înțeles că descoperisem nu doar adevărata umilință, ci și că acea beatitudine era chiar bucuria unirii cu Divinul, pe care o experimentasem fără să-mi dau seama ce se întâmplase! În Ochiul Marelui Spirit, am simțit și că Dumnezeu ne vede ca pe niște picături din El!

- Așa e! interveni Q, animat de o sclipire a intuiției. Când o iubești pe Shri Mataji ești umil de la sine!

- Ești norocos c-ai înțeles această lecție de viață atât de tânăr! Eu a trebuit să trăiesc ani de zile ca un călător ca s-o-nvăț... dar ce lecție profundă și frumoasă a fost! Așa că fii autentic și, orice ar trebui să faci, fă-o așa cum simți în adâncul tău, pentru că asta vrea Dumnezeu de la tine. Asta e libertatea divină: nu e ceva ușor, dar merită s-o-nveți, chiar dacă trebuie să lași la o parte tot ce știi și tot ce ai.

Program public în Dubai

Misiunea Sahaja Yogăi și misiunea lui Q

  

Rămaseră tăcuți. Apoi, Q vorbi primul:

- Mulțumesc pentru tot! În ultimele zile mă simțeam la Sahaja Yoga ca un boier, dar acum se schimbă treaba și încep să simt că sunt un... angajat care are o treabă de făcut! Dar ce mă sfătuiești să fac acum?

- Doamna X a ta este cumva genul autoritar?

- Da!

- Atunci poate fi mai dificil, pentru că unele dintre aceste persoane vor să se impună și să-și impună ideile în același timp. Ele nu fac deosebirea între ele însele și ideile lor, iar dacă le ataci ideile se simt atacate personal. Iar femeile sunt mai inflexibile decât bărbații în ce privește ideile, pentru că femeile sunt ființe emoționale, iar domeniul ideilor este unul masculin, în care ele nu se mișcă atât de ușor ca și bărbații. Apoi, cu cât sunt mai în vârstă, cu atât e mai greu să le schimbi.

- Deci nu se poate face mare lucru?

- Ba da, doar că nu e foarte ușor. Însă e clar că, dacă Sahaja Yoga are o menire în această lume – și sigur are – asta este să schimbe modul în care lumea înțelege spiritualitatea. Omenirea are mare nevoie de așa ceva, iar o metodă de meditație – care creează o conexiune directă cu Divinul – e singura cale posibilă. Însă pentru fiecare calitate subtilă care e afectată la nivel global trebuie dusă o bătălie – mai scurtă sau mai lungă – pentru a o recuceri...

- Atunci o să meditez asupra umilinței adevărate și asupra naturaleții în Unitatea cu Divinul, poate că o să mai și schimb câteva cuvinte cu acea doamnă care uneori vede lucrurile ca la biserică...

- Deja sună ca o misiune asumată, Q! Deja folosești artificialometrul din plin! Iar acea doamnă poate să nu fie perfectă și totuși să vadă lucrurile mai profund decât majoritatea, însă unele lecții ale vieții sunt foarte dificile. Eu a trebuit să-mi petrec câțiva ani buni descoperind ce e umilința adevărată, libertatea, simplitatea, autenticitatea... Dar a meritat: cred că doar așa am reușit să primesc marele cadou al Realizării Sinelui: să fiu liber de gânduri și totuși să fiu eu însumi! Așa voi putea repeta experiența de la Ochiul Marelui Spirit, ba o voi și aprofunda!

La Masa Tăcerii

Masa Tăcerii

- Și acum ce vei face?

- Mi-a luat ceva timp să înțeleg ce vroia Cel de Sus de la mine când am rămas fără locuință. Apoi, am așteptat un semn din partea Lui ca să știu că lecția s-a încheiat. Dar acum știu că ea trebuia să continue cu ceva spiritual: cu libertatea primită prin Realizarea Sinelui. Acum existența mea s-a schimbat și nu mai am nevoie să o continui cu sacrificiul vieții lumești; acum pot să trăiesc în sfârșit normal!

- Și unde vei merge, Bunicule?

- De-a lungul timpului, mai multe persoane m-au invitat să rămân acasă la ele. Cu una dintre aceste persoane, o doamnă foarte specială, țin legătura de ani de zile: ea mă așteaptă și e cazul ca așteptarea ei să ia sfârșit!

- Deci, Bunicule – zâmbi Q – vei trece acum printr-o altă poartă, prin Poarta Sărutului!

- De ce nu? râse Bunicu’. Căsătoria înseamnă evoluție prin complementaritatea dintre soț și soție, e ceva care nu ține de vârstă și pe care mă grăbesc să o gust pentru că am fost lipsit de ea! Alături de cineva va fi diferit decât de unul singur! Și cu siguranță o să ajung și la Masa Tăcerii – care e un simbol al meditației colective – pentru că-mi dau seama că noua călătorie pe care o am de făcut acum este una interioară, dar colectivă!

- Te referi la Conștiința Colectivă?

- Așa îi spuneți voi? Eu simțeam că conștiințele individuale se aliniază cu Divinul – simbolizat de masa mai mare – și se susțin una pe alta, dar nu știam că voi aveți și o înțelegere profundă despre asta!

                                                                                                                      Adrian SONEA