NEVĂZUTELE CĂRĂRI - fragmente de manuscris

Individ rătăcit în această aglomeraţie planetară, pion pe o uriaşă tablă de şah, manevrat după legi necunoscute, de forţe nevăzute, nici măcar bănuite, mă caut permanent, inconştient de nelămuririle mele; nu ştiu ce caut, nu ştiu ce vreau să găsesc, o agitaţie interioară mă mână; spre ce, în ce plan se desfăşoară căutarea mea, cât de stabil e planul căutărilor mele, am acces la vreo cunoaştere, mă pot considera împlinit în vreun domeniu, unde se termină absolutul şi unde începe relativul, cât de absolut e absolutul: iată motorul ce mă împinge permanent din spate sau dintr-o parte, în stare de veghe sau în vis, din interior sau din exterior.

Tot ce este frumos şi sublim în ceea ce urmează, ne aparţine tuturor, tot ce este îndoielnic, de la mine vine! Iar aceste gânduri ce le-am numit îndoielnice, provin de la statutul nostru de oameni ce încercăm să ne ridicăm dintr-o societate-mocirlă, încercăm să ne desprindem din starea animalică ce ne fixează la sol, prizonieri în propriul corp şi înlănţuiţi de patimi şi condiţionări. Nu pot ajunge la sublim decât părăsind actuala locaţie care este un fapt material; de aici şi rătăcirile. Important este că rătăcirile au trecut; aşa îmi place să cred.

Pentru cititorul neavizat, pentru cel ce vrea să se regăsească în Spirit şi a auzit şi el de sahaja yoga (ce-o fi aia?!), am lăsat o uşă deschisă discret, suficient însă de deschisă, pentru a putea observa şi cu mintea, nu numai cu inima, că noi suntem oameni obişnuiţi, cu bunele şi relele oamenilor, supuşi aceloraşi greşeli, nu ne credem mai deştepţi decât suntem, nu suntem sectanţi (regret că accepţiunea şi perceperea termenului este doar una negativă, în sensul în care cine nu este creştin, este obligatoriu sectant!).
Iar pe voi, dragi sahaja yoghini din întreaga lume, vă iubesc pe toţi în mod curat, dezinteresat, chiar dacă nu suntem întotdeauna de acord, chiar dacă, greşitori fiind, unii dintre noi se consideră la un moment dat singurii deţinători ai adevărului absolut!
Ştiu un singur lucru: lângă voi, sunt!

16 februarie 2009

CORUPŢIA NAŞTE MONŞTRI

Faptele, studiate la rece, din perspectiva criminaliştilor, sunt cât se poate de simple: un tânăr oarecare – nu are importanţă numele, naţionalitatea, sexul, culoarea pielii sau religia în care s-a născut – intră într-un bar cu prietenii să sărbătorească victoria echipei lor şi naşterea primului copil al unuia dintre ei; la fel de firesc pentru cursul evenimentelor, tânărul este însoţit de prietena lui!
Totul seamănă izbitor de bine cu ceea ce ne amintim mulţi dintre noi despre reuniunile de pe vremuri, de la liceu sau facultate. Şi pe vremea noastră muzica era dată la maximum, toţi eram înfierbântaţi de dorinţele de noi cuceriri sau de consolidat cele vechi, strângeam cu putere fetele în braţe şi ne feream jenaţi (sau nu!) umflăturile din pantaloni… Pipăiam discret partenerele atunci când reuşeam să înşelăm vigilenţa profesorilor şi ne îndrăgosteam instantaneu, cu viteza proprie startului în marea cursă a vieţii! Am convingerea că tinerii din timpurile mele se iubeau la fel ca şi cei de azi, erau la fel de geloşi şi la fel de aprinşi când se simţeau înşelaţi. Şi pe-atunci, pe la uşile de la intrare mişunau neaveniţii, adică tinerii de prin cartiere, dornici şi ei de distracţii gratuite, dar care erau ţinuţi la distanţă de profesorii de serviciu. Erau suficienţi profesorii! Ce să mai spunem de gardienii angajaţi şi plătiţi din ziua de azi? Ar fi reprezentat un efort financiar nejustificat...
În vremurile evocate de mine acum – mă refer la anii ’70 – exista Miliţia, adică oamenii aceia îmbrăcaţi într-o uniformă de un albastru incert, urât şi imposibil de descris, cu bastonul de cauciuc în mână şi cu celebrul pistol Carpaţi în tocul de la cingătoare, veşnic fără încărcător în el! Toată lumea cunoştea acest neinteresant detaliu! Şi, cu toate acestea, nu se întâmplau nenorociri cu cuţite înfipte în pieptul unui semen, cu rafale de gloanţe în plină stradă sau fete răpite şi duse pentru prostituţie în lumea largă! De droguri nici nu se auzise; doar WC-urile erau refugiile fumătorilor teribilişti ai anilor nebuni ai vieţii. Sigur, mai apăreau uneori încăierări din cauza unei fete frumoase, dar şi acestea făceau parte din poezia iubirii. Bandele de cartier… cred că existau şi acestea dar, din câte îmi amintesc eu, se rezumau la delimitarea zonelor de influenţă, acolo unde se înjghebau echipele de fotbal ce apoi se provocau între ele. Pare idilic ce povestesc eu, dar aceasta este adolescenţa şi tinereţea pe care am trăit-o în acei ani. Existau golani? Sigur că existau! Şi eu am fost… golan! Am purtat şi eu plete, am cochetat şi eu cu muzica rock, am urlat cât mă ţinea gura la spectacolul celor de la Lokomotiv GT, am ascultat Europa Liberă, am chiulit de la ore ca să merg în parc sau la plajă, mi-am sărutat în plină stradă, ostentativ, iubita, am sărit de la balcon când ne-a surprins tatăl fetei, am purtat blugii cei mai împuţiţi din lume… Dar câte nu am făcut spre batjocorirea societăţii din care făceam parte şi pe care mă încăpăţânam să o iau în derâdere, să o consider mult prea înapoiată pentru aspiraţiile mele!...
Dar niciodată nu mi-am pus problema de a purta un cuţit la mine! Ce să fac cu el?! Diferendele adolescentine nu cuprindeau astfel de soluţii extreme... Nu făceau parte din sistemul de gândire al acelor ani. Nici nu existau surse de inspiraţie pentru aşa ceva! Totuşi, aş mai invoca o cauză: purtătorii acelor uniforme albastre, miliţienii aceia luaţi la mişto, reprezentau o reală îngrijorare pentru potenţialii infractori. Se spune că, odată intrat pe mâna lor, până să se convingă careva de vinovăţia sau nevinovăţia ta, o luai bine pe coajă în beciurile miliţiei. Sau, altfel spus, întâi te băteau bine şi-abia apoi cercetau cauza. De foarte multe ori, te aranjau aşa de convingător, încât recunoşteai şi ce n-ai făcut! Aşa că potenţialilor infractori, o întâlnire cu miliţia, le-ar fi fost cât se poate de neplăcută! Unde mai pui că, odată bătut şi convins că ai săvârşit tu toate faptele, făcute sau nefăcute – pentru miliţie nu avea prea mare importanţă – odată înaintat dosarul în justiţie, te puteai considera dinainte condamnat la ani grei de puşcărie!
Ce vremuri de teroare! Da! Doar că acea teroare (pe care doar o evoc, nu o şi doresc nostalgic!) se răsfrângea concret asupra a mult mai puţini oameni decât cea din zilele noastre... Sufereau câţiva (destui!) oameni nevinovaţi, dar nici infractorii nu aveau curajul să se manifeste ca în aceste dureros de contemporane vremuri! Infractorii reali erau atât de puţini şi atât de puţin vinovaţi (unii chiar îndrăzneau să fure o sacoşă cu ştiuleţi de porumb!)… Una din cele mai grele pedepse a vremurilor apuse, era condamnarea la locul de muncă! Îl angajau forţat la Şantierul naval sau la combinat, îl dădeau pe mâna unui maistru târşit prin toate, întreaga echipa îl cunoştea ce poamă este, pila în mână şi…
Astăzi… Înjunghieri în plină stradă, înjunghieri în baruri, focuri de armă ziua în amiaza mare, droguri vândute în şcoli şi pe stradă, taxe de protecţie, fete răpite, bătute, violate şi forţate să se prostitueze, copii vânduţi şi obligaţi să cerşească pentru stăpâni, reglări de conturi… Ce s-a întâmplat rău din ’70 până astăzi de s-a schimbat atât de mult lumea?
Nu mai avem Miliţia! Dar avem Poliţia! Avem relaţii strânse cu Interpolul! O justiţie dură! Dură?!
Dar mai avem şi libertăţi! – aţi fi îndrituiţi să spuneţi.
Să avem oare libertatea de a lua zilele semenilor? De a viola fetiţele? De a ne droga copiii şi a-i bombarda permanent prin toată media cu mesaje obscene şi violente? De a muri de foame şi frig după o viaţă de muncă onestă?
Altfel visam eu pe vremuri libertatea de azi! Visam la documentaţii tehnice şi în alte limbi – nu numai în rusă – visam la libertatea de a asculta şi viziona orice post de radio sau TV doresc fără frica Securităţii, la libertatea de a călători acolo unde doar pe… hartă am călătorit, la libertatea de a mă exprima liber fără teama de a fi lovit fizic, la libertatea unei judecăţi drepte şi egale pentru toţi…
Sunt conştient că fiecare societate este doar perfectibilă şi, din acest motiv, am răbdare şi nu reacţionez la primul impuls. De fiecare dată m-am înarmat cu înţelegerea cuvenită şi am sperat în fiecare guvernare, că cei noi vor fi superiori calitativ celor vechi şi bunele intenţii clamate cu curaj (nu vreau să cred că era vorba doar de tupeu) îşi vor găsi reflectarea în deciziile şi atitudinile în faţa problemelor ţării. Să nu credeţi că orizontul meu de aşteptare tindea foarte sus! Nu! Eu doream doar să se rezolve treburile mărunte, cele imediate, de bun simţ şi uşor de rezolvat. Consideraţi că disciplinarea cetăţenilor în a respecta libertăţile permise de noua democraţie este o problemă dificilă? Ce mare filosofie să aplici legea în vigoare la fiecare încălcare a ei şi să o faci cu egală măsură, indiferent de vinovat? Conform Constituţiei toţi suntem egali în faţa legii! Nu văd de ce un tânăr, fiu al unui puternic al zilei, să poată circula cu viteză maximă pe străzile oraşului şi să întoarcă maşina în loc fără a respecta cele mai elementare reguli! Sub ochii închişi ai Poliţiei! Adică acel tânăr este mai egal decât altul în faţa legii? Aş fi curios să pun mâna pe o statistică reală a Poliţiei, a tuturor evenimentelor rutiere de la ’89 încoace. Să văd şi eu ponderea tinerilor care au produs evenimentele, maşinile pe care le conduceau şi mediile din care proveneau. De asemenea, să analizez amenzile contravenţionale aplicate tinerilor sub 25 de ani, în raport cu toate celelalte. Dacă organele abilitate ar avea forţa să consulte cu onestitate o astfel de statistică şi ar lua măsurile necesare, sunt convins că evenimentele rutiere s-ar reduce cu multe, foarte multe procente. Dar cum să aibă această forţă Poliţia, dacă numirile la vârf sunt făcute nu după merite şi cunoştinţe, ci după criterii politice şi… obscure? Cariera poliţiştilor este la cheremul politicienilor care îi numesc în funcţie...
Cine sunt purtătorii de cuţite şi/sau arme? Eu văd aici două principale categorii: cea a năpăstuiţilor soartei şi cealaltă, a celor îmbuibaţi de prea multe!
Năpăstuitul ajunge în acea stare de capăt de drum în care el nu vede posibilităţi de ieşire şi are de ales între sinucidere şi infracţionalitate. De cele mai multe ori alege infracţionalitatea. Probabil începe prin a fura dar, împins de situaţii, face şi paşii următori spre violenţă. Ajunge să se înveţe cu acestea şi gata, autodidactul în meseria de infractor! Acest mic borfaş nu are un spate asigurat înafara clemenţei şi slăbiciunilor sistemului care-l eliberează înainte de vreme şi fără o minimă conştientizare a statutului său de cetăţean, fără o rezolvare, măcar parţială, a problemelor ce l-au împins spre infracţionalitate.
Mult mai periculos îmi pare celălalt tip, cel al micului burghez, căruia i s-a oferit totul de-a gata, care crede că totul i se cuvine, care a refuzat educaţia pentru că i se pare că el este cel mai deştept din lume, căruia părinţii, în iubirea lor oarbă şi tâmpă, îi iartă şi muşamalizează orice, oricât de gravă şi oricât de împotriva societăţii ar fi fapta lui! Aceştia sunt cei mai periculoşi, pentru că ei ştiu că părinţii lor bogaţi şi potenţi pot întotdeauna să facă legea să fie interpretată conform dorinţelor şi intereselor lor. Şi de ce nu ar profita aceşti tineri de slăbiciunea puriilor, dacă ei şi-au însuşit aceste metode şi i-au avut drept exemple chiar pe ei? Puriii le-au oferit odraslelor lor dragi maşini scumpe încă înainte de a împlini 18 ani, chiar dacă au rămas repetenţi sau au fost exmatriculaţi, le-au oferit mulţi bani pentru a merge cu prietenii în pub-uri, nu 10-20 de lei, că doar n-or fi nişte sărăntoci, ci sute, mii, băuturile doar sunt scumpe… Mai mult decât grijulii cu securitatea copilului, părinţii au angajat şi bodyguarzi care să-i protejeze în cazul eventualelor dispute apărute pe ringurile de petrecere.
Cu o astfel de ofertă de bunuri, bani şi servicii, cum o să-şi însuşească acest tânăr o concepţie sănătoasă despre lume, viaţă şi societate? Cum o să respecte cele mai elementare legi, dacă pentru el acestea nu există? Un astfel de tânăr, mereu în căutarea senzaţiilor celor mai tari, va încerca alte şi alte experienţe, uşor de satisfăcut şi, de multe ori, înafara legii: droguri, prostituţie, violenţa şi chiar folosirea armelor!
Eu încerc să mă protejez împotriva infractorilor şi a nedreptăţilor cu ajutorul legii, el se va proteja întotdeauna cu ajutorul sistemului de protecţie părintesc, întotdeauna mai puternic decât al meu. Eu am protecţia legii, el – protecţia banului şi a funcţiei părintelui atotputernic. Aşa s-a născut această mică corupţie, oricât de mult am îmbrăca-o noi în cuvinte mai alese şi mai frumoase. Tot CORUPŢIE se numeşte!
Dacă ne-am opri la nivelul micilor potlogării şi accidente rutiere provocate de teribilismul neînfrânat al acestor odrasle de bani-gata, parcă tot ar fi bine! Dar şi dintre aceştia se aleg cei ce experimentează noi senzaţii încercând cuţitele în pieptul unor tineri ce nu sunt ca ei sau, când nu mai au bani pentru a-şi procura doza de droguri, nu se sfiesc să-şi descarce armele de foc în bietele lucrătoare de la casele de schimb valutar…
Şi tot despre CORUPŢIE vorbim atunci când trec luni şi ani şi nu sunt descoperiţi făptaşii! De ce oare este atât de dificil pentru oficialităţile române să rezolve nişte cazuri vechi de luni sau ani? Cum de maghiarii şi austriecii au descoperit şi prins în doar două zile doi criminali periculoşi? La ei era mai simplu: nu funcţiona sistemul de protecţie din umbră!
Tot despre CORUPŢIE vorbim atunci când criminali dovediţi şi aşezaţi, în fine, după gratii, sunt lăsaţi în libertate pentru un banal… glaucom! Chiar nimeni în ţara aceasta nu se gândeşte că acest răufăcător lăsat în libertate poate ucide şi alţi oameni? Nu găini! OAMENI!
Cât de corupt poţi fi şi cu cât pentru a accepta inocent (?!) eliberarea unui criminal, conştient fiind că vor apărea în urma actului tău noi victime omeneşti? Am ajuns atât de jos pe scara evoluţiei speciei?!
Ca un om simplu şi sociabil ce mă aflu şi încercând
să-mi măresc cercul de cunoştinţe, sunt înscris pe mai multe site-uri de prieteni. Pe unul din acestea, de câteva zile tot primesc invitaţii de la amicii mei să mă înscriu în grupul Prietenilor lui Marian Cozma. Am refuzat. Cu toate că am deplâns dispariţia tragică a sportivului român, cu toate că am fost şi eu bulversat de absurdul şi cruzimea faptelor unor declasaţi! Când am intrat să văd şi eu ce discută acest grup,
m-am speriat de intervenţiile belicoase ale multora dintre membri. Împotriva ţiganilor (romilor, dacă vreţi), a ungurilor…
Ce facem? Îndreptăm o fărădelege cu invitaţii la alte fărădelegi?
Sunt împotriva răzbunărilor, împotriva rasismului de orice fel!
Eu iubesc tot ce este legat de Creaţie, iubesc oamenii!
Dacă vrem să îndreptăm cu ceva lumea, să începem cu noi înşine şi să devenim mai buni!
Pentru răzbunările pământene să facem în aşa fel încât justiţia şi toate celelalte instituţii abilitate pentru menţinerea ordinii, să funcţioneze normal şi egal pentru toţi!
Eradicarea acestui flagel (CORUPŢIA) o văd în sarcina politicienilor aleşi să facă legi şi să le respecte ei primii!
Iar noi, toţi ceilalţi, să devenim mai buni şi iubitori de semeni!
12 februarie 2009
Publicat în Monitorul de Brăila din 14 şi 16 februarie 2009

Loviturile Sistemului

Zilnic primim lovituri sub centură dar – cât de bine antrenaţi suntem! – le suportăm atât de stoic, încât nu le mai dăm importanţă, nici nu le mai sesizăm, măcar!
În clipa aceasta, în care mă găsesc aşezat în faţa tastaturii şi-mi caut ideile şi cele mai potrivite cuvinte a le exprima, îmi vine să fac, fără să vreau, o asociere poate, nepermisă. Risc. Dumnezeirea ni se arată sub atâtea variate forme de manifestare ale iubirii… încât am ajuns să credem că tot ceea ce ni se întâmplă reprezintă meritele noastre şi ni se cuvine prin naştere. Iar noi, oamenii aceştia plăpânzi şi aflaţi la mâna Lui, ne comportăm ca nişte… vieţuitoare inferioare. De prea mult bine, am ales, cei mai mulţi dintre noi, să ne aliem cu… oponentul Puternicului.
Citeam zilele trecute în Monitorul de Brăila o ştire ce nu m-a surprins prea tare, deoarece criza economică în care se găseşte toată suflarea planetei, poate fi o explicaţie, una parţială însă: personalul Spitalului Judeţean Brăila nu şi-a mai primit retribuţiile încă din luna noiembrie 2008. Nu prea mai am nevoie de explicaţii pentru situaţia creată, dacă luăm de bune afirmaţiile noului guvern, conform cărora vistieria ţării este goală. Adică GOALĂ! Luând de bună această constatare a guvernului proaspăt instalat, găsesc scuze cabinetului Boc pentru întârzierea plăţilor. Nici eu nu-mi pot plăti datoriile la timp, dacă nu-mi primesc pensia pe 14 ale lunii. Nici prietena Liliana nu-şi poate onora datoriile faţă de mine, dacă nu-şi primeşte restanţele de pensie din ultimele luni ale anului tocmai încheiat. Ca mine, ca Liliana, ca personalul Spitalului Judeţean, toţi suntem în… faliment financiar! Şi ca noi, o ţară întreagă de oameni obişnuiţi, simpli salariaţi sau pensionari, cetăţenii ce formăm cu mai multă sau mai puţină mândrie naţiunea română. O naţiune de oameni… falimentari! A, nu trebuie să-i omitem pe cei favorizaţi de soartă – şi ei sunt cetăţeni români! – oamenii bogaţi, înstăriţii deţinători ai unor pârghii fericite de putere şi născătoare de mulţi arginţi. Eu nu-i uit. Pentru cei care au acces la putere şi avuţii prin capacitatea lor managerială, prin valoarea lor intrinsecă, am tot respectul! Dar câţi sunt aceştia? Şi mai ales, care sunt? Pentru că eu observ că marea majoritate a românilor trăiesc în sărăcie şi nevoi, iar în fruntea bucatelor, de 20 de ani, sunt cam aceiaşi indivizi lipsiţi de substanţă.
Cu ce măsură a băgat mâna în sacul ţării fostul prim ministru şi după ce criterii de performanţă a cheltuit banii sustraşi? Sunt convins că dacă ţara, România, ar fi reprezentat afacerea lui Tăriceanu, acesta ar fi gândit de 10 ori şi-ar fi tăiat o dată, conform celebrei zicale din popor. Eu nu solicit arestarea şi molestarea celor răspunzători. Eu solicit doar ca toţi aceştia, odată constată lipsa lichidităţilor şi imposibilitatea respectării termenelor de plată, să se explice şi să răspundă pentru acţiunile lor. Aşa cum aş fi şi eu nevoit să răspund dacă nu-mi plătesc la timp întreţinerea, lumina, gazele, telefonul… Eu aş fi somat,
m-aş trezi cu executorul la uşă, nimeni nu mi-ar asculta clamaţiile cum că nu mi-am primit pensia şi sunt muritor de foame şi frig. Din cauza neghioabei gestionări, milioane de oameni ajung în situaţii imposibile, umilitoare, o groază de firme intră în faliment, oricât de bună şi… pozitivă ar fi afacerea lor.
Aceasta eu o consider o lovitură de sistem. Răspunde cineva pentru astfel de lovituri?
De ieri vuieşte media şi sunt convins că nu se va opri prea curând, pe un alt subiect: un om a murit la Slatina, plimbat timp de patru ore cu Salvarea de la un spital la altul, din lipsă de serviciu medical competent. Moartea domnului Lăzărescu, din păcate, nu a fost doar un scenariu scris şi premiat la Cannes ci, iată, unul trăit proaspăt, cât se poate de contemporan! Conform ştirilor urmărite azi dimineaţă, încă de aseară, ministrul sănătăţii s-a deplasat la Slatina şi… a curs cu destituirile. Răcoritor pentru cei ce-l plâng pe decedat, răcoritor pentru noi toţi cei ce ne-am enervat uneori pe la uşile cabinetelor cu orele, pentru cei ce au fost nevoiţi să scoată bani grei pentru un act medical altfel plătit, răcoritor… Bine le-a făcut că i-a dat afară pe nemernici, mama lor!...
Dar eu am mai sesizat ceva, din descrierea împrejurărilor incidentului. La Spitalul de Boli Contagioase, nu au găsit medic de specialitate… la Spitalul Judeţean familia nu a putut să demonstreze că bolnavul avea asigurare socială, iar medicii nu ar fi putut să deconteze actul medical la Casa de Sănătate… Ţinând cont că sistemul nu mai poate să-şi onoreze obligaţiile minime (salariul acela amărât!) faţă de propriul personal, că medicii şi asistentele preferă să plece în ţări din Uniunea Europeană pentru un trai decent, iar la Contagioase nu mai sunt medici… chiar suntem îndrituiţi să-i punem la zid pe lucrătorii în alb? Să nu aibă şi ei nişte scuze valabile, altfel cunoscute de toată lumea, dar neluate în seamă în astfel de împrejurări? Sigur, a murit un om! Dar dincolo de vinovăţiile personale, cu certitudine se dezvoltă un cancer malign! Sistemul a găsit soluţia: a mai desfăcut contractele de muncă câtorva medici şi asistente! Bine le-a făcut! Le va fi mai uşor să de desprindă şi să plece în lume...
În aceeaşi notă de umor amar, am mai recepţionat zilele trecute o ştire tristă: atât de admirata şi iubita formaţiune SMURD din Sibiu a rămas doar cu 3 (trei!) medici! Buni profesionişti, specialiştii formaţi aici să acţioneze în condiţii de stres maxim şi presiune a timpului, au preferat să plece în lume pentru salarii decente, pe măsura profesionalismului şi valorii lor.
Sistemul a înfrânt şi SMURD-ul!
Recent, am recepţionat şi eu o dublă lovitură. Am mai relatat incidentul, doar că între timp, s-a mai derulat un episod. Soldat cu victorii ale Sistemului.
Recapitulez: pe 29 ianuarie 2008, un agent sârguincios al Poliţiei rutiere brăilene, mi-a inventat o infracţiune şi m-a amendat cu 200 lei pentru depăşirea vitezei legale în localitatea Baldovineşti. Eu nu rulam cu mai mult de 55km/h, iar afirmaţia agentului a fost că aş fi avut 71km/h. Am contestat în instanţă şi am câştigat procesul. Judecătoarea ce a analizat faptele a solicitat Poliţiei să-şi susţină cauza aducând trei documente absolut fireşti şi foarte uşor de probat: fotografiile înregistrate de aparatul radar, buletinul de verificare metrologică al acestuia şi atestatul de operator radar al agentului de poliţie. Poliţia rutieră nu şi-a trimis niciun reprezentant la niciuna din înfăţişări, iar din cele trei documente solicitate, nu a trimis decât fotografiile înregistrate de aparatul radar. Nefiind îndeplinite condiţiile susţinerii cauzei proprii, Poliţia, firesc, a pierdut procesul cu mine. Dar…
Dar, în ultima zi a termenului pentru depunerea contestaţiei, agenţii au redevenit vigilenţi şi au depus recursul. Citez motivele: În drept invocăm prevederile art. 304(1) din C. Proc. Civ. potrivit căruia solicităm să examinaţi cauza sub toate aspectele… Ce aspecte au fost, oare, pierdute din vedere la procesul pe fond? Recunosc, eram puţin îngrijorat. Nu eram pregătit să fac faţă subtilităţilor avocăţeşti. Dar ştiam un singur lucru: nu eram vinovat şi nu puteam să accept ca minciuna să fie ridicată la rang de lege! Ştiţi care au fost documentele Poliţiei asupra cărora au solicitat completului de judecată să-şi aplece atenţia şi prin care şi-au motivat solicitarea recursului? Cele două pe care nu au fost în stare sau nu au vrut să le aducă la procesul pe fond! La judecata bunului simţ, în acel moment, în lipsă de alte argumente, recursul ar fi trebuit să fie încheiat. Contribuabilul român suportase deja cheltuielile pentru stabilirea adevărului în această cauză. Poliţia avusese ocazia
să-şi probeze virtuţile într-un proces corect dar ocolise (fentase!) regulile jocului! PAS! – aceasta ar fi trebuit să le fie replica oficială.
Recursul a continuat, totuşi. Nu vedeam cum aş fi putut demonstra lipsa de valabilitate a celor două documente. Cu toate că le suspectez ca fiind fabricate. Altfel, de ce nu au fost probate de la început, iar eu desfiinţat? Când mi-a venit rândul să-mi susţin cauza, am atras atenţia asupra fotografiilor înregistrate de aparatul radar. Acestea mă ajutau pe mine. Prima fotografie reprezintă o pată mare de lumină, fără posibilitatea de a se identifica autoturismul căreia îi aparţine. Doar că în josul fotografiei era trecut numărul de înmatriculare al maşinii mele şi viteza: 71km/h. Dar cine poate garanta că în spatele petei de lumină se afla autoturismul condus de mine? Cine mă poate asigura că nu este surprinsă o altă maşină căreia poliţiştii, din dorinţa de a mă face, i-au înregistrat în partea de jos, numărul de înmatriculare al autoturismului meu? În plus, a treia imagine, surprinde clar autoturismul meu (se vede plăcuţa de înmatriculare) după 20 secunde dar – stupoare! – tot 71km/h era trecut în partea de jos a fotografiei. Cu viteza aceasta, în 20 de secunde aş fi parcurs 394,44m. Imaginea autoturismului este atât de clară, încât este evident că acesta se găsea în imediata apropiere a maşinii poliţiei. Eu am tras concluzia (am afirmat-o şi în faţa judecătorilor) că, probabil, rulam cu viteza de 71km/h în clipa în care le-am înmânat poliţiştilor documentele la control. Şi probabil că am oprit autoturismul mult după ce i-am depăşit! Am mai adăugat că înaintea mea, la intrarea în localitate a rulat permanent o furgonetă Fiat. Maşina poliţiei, furgoneta şi autoturismul meu ne găseam, practic, într-o coliniaritate perfectă, nepermiţând niciun moment aparatului radar posibilitatea de a mă înregistra.
Acestea au fost argumentele mele. Vi le-am descris în detaliu, deoarece doar aşa pot explica o altă lovitură a Sistemului. Completul de judecată mi-a ascultat argumentele, în inocenţa mea am crezut că am desfiinţat Poliţia, reprezentantul lor nu a avut cu ce să mă contreze, trăiam satisfacţia că, totuşi, în România dreptatea triumfă. Cât de naiv puteam fi!
Au venit sărbătorile, au trecut… iar eu aşteptam Decizia Tribunalului. Neprimind nimic mai bine de două luni, zilele trecute m-am dus să mă interesez la Tribunal de documentul de care eram interesat. Surpriza a fost uriaşă, întregul castel de nisip al dreptăţii în ţara românească s-a dărâmat pentru mine: pierdusem recursul!
Dublă lovitură de Sistem. Prima dată m-a făcut Poliţia rutieră, iar acum m-a upercutat zeiţa oarbă, cu balanţa în mână. Am solicitat o copie legalizată a deciziei – nu vă povestesc cât trebuie să alergi prin oraş pentru un timbru judiciar de 15 bani! – pentru că eram curios să cunosc argumentele completului de judecată. Ştiţi de ce am pierdut o decizie ce-mi aparţinea? În documentul dictat şi semnat de complet scrie că eu recunoscusem faptul că în spatele petei de lumină se află autoturismul meu! Adică exact contrariul afirmaţiilor mele! Argumentele mele au fost transformate în argumentele lor! În rest, s-a ţinut cont de cele două certificate probate de poliţişti la debutul recursului. Nu au acceptat nicio logică! Nici tehnică, nici de bun simţ! Încă de la început era hotărât câştigătorul acestei dispute!
Cum o să câştige un pensionar lipsit de pârghii invizibile, în faţa unor indivizi anonimi, dar îmbrăcaţi în uniformele oficiale ale statului? Cum o să fiu eu apărat în faţa greilor zilei de o justiţie dreaptă şi drept aplicată de nişte judecători tineri, cu siguranţă timoraţi, la debutul carierei? Nu vreau să-i suspectez de rea credinţă, eu sunt în continuare un tip ce crede în instituţiile statului. Dar atunci când cineva, un român anonim, se încumetă să lupte cu acestea, ar trebui să i se ofere posibilitatea unei judecăţi drepte, asigurată de un judecător experimentat şi fără temerea că ar leza vreo putere oficială. Mintea mea suspicioasă acum suspectează chiar că special sunt numiţi judecători tineri şi neexperimentaţi, pentru a putea fi manevraţi şi… învăţaţi cum şi cui să împartă dreptatea.
Mă întorc la debutul scrierii mele şi recunosc faptul că am receptat multe lovituri de la Sistem în viaţă şi, în dorinţa de a nu-mi pierde liniştea interioară, le-am depăşit ignorându-le când s-a putut, poate cu o înjurătură în gând alteori… Acum însă, nu mai vreau să mă las înfrânt. De niciun Sistem! Doresc să lupt împotriva lui cu armele legale oferite, bineînţeles, tot de el. Avem norocul, în acest moment, că Sistemul din care făceam parte încă de la naştere, cu toată evoluţia lui, acum se află subordonat unui altuia, superior, cel al Uniunii Europene. Dacă în cel autohton, nu ne găsim dreptatea (mă refer la cea reală, nu la vreo frustrare de-a noastră), putem apela la forurile europene. Acolo nu cred să mai funcţioneze relaţiile şi conexiunile de aici. Sau, mă rog, cele care funcţionează la nivel european, sunt undeva mai sus, nu se întretaie cu cele ce ne otrăvesc nouă zilele.
Şi, Doamne, cât de frumos şi cât de fericiţi am putea convieţui noi, OAMENII, dacă nu ar exista instrumentul acesta universal de schimb: BANUL!

25 IANUARIE 2009

Publicat în Monitorul de Brăila din 29 şi 30 ianuarie 2009

DE LA TANTI MIŢA FALIMENTARA LA PENSIUNEA DANIELA CLINCIU

Foarte de curând am primit pe net un articol plimbat din căsuţă în căsuţă şi care mă invita să procedez similar în continuare, despre o anume tanti Miţa din Moeciu, care ar fi dat faliment… De regulă, sunt... atenţionat cu mesaje christice sau umanitare dar, întrucât net-ul este agresat în mod repetat şi tupeist de tot felul de hacker-i sau vânători de adrese de e-mail – altfel băieţi deştepţi – coşul este destinaţia lor finală, mai ales dacă inima sau creierul meu nu sunt deloc atinse. Mesajul cu tanti Miţa falimentara se încadra în alt gen: cel al socialului, al unui social pe care mă feresc să-l analizez pentru a nu mă lăsa intoxicat, dar în care, totuşi, trebuie să exist. Vreau-nu vreau, trăiesc printre oameni, mă subordonez unor legi la crearea sau aplicarea cărora eu nu am posibilitatea să particip direct, trebuie să mă adaptez rigorilor dacă doresc să nu ajung un marginalizat, un paria în propria casă.
Dar... care este povestea lui tanti Miţa? Pe scurt, această româncă din zona Moeciu creştea înainte de ’89 – deci, în plin regim totalitar – 20 de vaci producătoare de lapte. Păşunile munţilor din împrejurimi asigurau hrana naturală a acestor vaci, din al căror lapte gras, tanti Miţa producea tot felul de brânzeturi specifice locului. Laptele era vândut la cooperativă sau la piaţă, în Braşov, ca şi brânza dulce, caşul... Acum, în plină expansiune capitalistă, centrele de achiziţionare s-au desfiinţat, deoarece marii producători de lapte şi produse lactate care au intervenit pe piaţa românească (Danone, Milli, Tnuva...) importă materia primă. Credeţi cumva că este vorba de lapte de import? Ar fi bine, totuşi... Nu am curajul să cataloghez produsele folosite de acestea deoarece nu sunt un specialist în această problemă, dar chiar de ar fi vorba de lapte, de ce lapte de afară când îl avem pe al nostru, de la vacile autohtone ce se hrănesc cu iarba grasă a păşunilor munţilor noştri? Adică laptele de afară este mai... lapte decât cel de la tanti Miţa?! Acesta este motivul pentru care tanti Miţa mai creşte acum doar trei vaci din care, în curând, va rămâne doar cu una, pentru necesităţile proprii şi din lipsa dorinţei de a trăi inutil! Aşa a ajuns munteanca tanti Miţa falimentară sub succesivele guvernări postdecembriste, care au avut grijă să promoveze consumul de produse importate, de provenienţă şi calitate îndoielnice, în detrimentul celor naturale, autohtone, desfiinţând premeditat şi interesat sănătoasa producţie ţărănească.
Am profitat de oportunitatea oferită de acest mesaj primit pe net pentru a-mi exprima propriile idei, de data aceasta mult mai... plăcute, legate tot de zona Moeciu.
Tocmai m-am întors dintr-o scurtă (şase zile) vacanţă petrecută în acel decor montan, mai precis, la Moeciu de Sus. Îmi doream o vacanţă într-o zonă cât mai curată (pură, dacă nu vă deranjează termenul şi asociaţia), cât mai departe de civilizaţie, îmi doream o locaţie în care să-mi abandonez necesităţile burţii... bucătăriei locale, în speranţa că mă voi înfrupta cu adevărat din bunătăţile ca la mama de-acasă. Folosind mijloacele moderne de informare, am intrat pe Google, am scris Moeciu-Pensiuni agricole şi... o groază de oferte, care mai de care mai interesante şi mai... pitoreşti mi s-au desfăşurat pe monitor. Aproape imposibil de ales printr-o judecată lucidă şi raţională; trebuia folosită inima şi... intuiţia. Aşa am ales Pensiunea Daniela Clinciu.
Ultimii vreo 20 kilometri i-am parcurs pe nişte serpentine strânse, aşternute asemenea panglicilor ondulate ale fetelor de la gimnastică ritmică, printre munţii bătrâni, dar pe care-i simţeam prietenoşi. Împreună cu prietena, aflată în dreapta mea, parcurgeam traseul într-o muţenie desăvârşită, nedorind să deranjăm cu vorbele care, oricât de alese ar fi fost ele, ar fi vulgarizat prin simplitatea, prin puţinătatea lor măreţia peisajului, a virginităţii, a... Mamei Naturi. Zgomotul monoton şi pe o tonalitate baritonală al motorului acompania discret, ca o muzică de cafe-concert, spiritele noastre înălţate până la limitele sublimului, ale frumosului, ale... absolutului!
Doamna Daniela, gazda noastră, ne aştepta în curtea pensiunii, noi fiind nevoiţi să dăm câteva telefoane repetate, pentru a reuşi să descoperim locaţia. Şi-a cerut scuze pentru că nu putea să dea mâna, deoarece lăsase brânza din frământat pentru a ne întâmpina pe noi.
Brânză frământată?! Mmmmm!
Ne-a condus într-o cameră mare şi luminoasă, aranjată rustic, conform solicitărilor noastre şi ne-a transmis invitaţia la masă. În puţine cuvinte am stabilit meniul: un bulz de mămăligă cu brânză frământată, iar pentru mine, ca un premiu adus conducătorului auto, pastramă de oaie! Promiţător debut culinar pentru vacanţa noastră ! Dar, dacă aţi fi văzut cum ni s-au prezentat platourile !... O mămăligă mare şi aburindă ocupa întreaga suprafaţă a farfuriei, iar pe mijloc trona brânza frământată, aşezată din belşug, fără economia sau calculul meschin al gramajului ; noi să fim în stare să o devorăm în întregime! Temperatura mămăligii influenţase şi consistenţa brânzei, care se întindea cu supleţe până la nivelul gurii noastre flămânde, făcând dificilă acţiunea mâncatului şi fiind nevoiţi, pe furiş, să folosim şi mânile pentru a o desprinde; tot voiam noi să ne întoarcem la origini! Farfuria mea, conform dorinţei exprimate, era garnisită pe marginile mămăligii, cu bucăţi bine rumenite de pastramă de oaie, una lângă cealaltă, pe întreaga circumferinţă, a cărei grăsime se impregnase deja în bulz, iar aromele... Vai, aromele!... Nările îmi erau excitate de izurile de mămăligă, brânză iute şi untoasă, grăsime de oaie, toate într-un amestec fericit video-olfactiv! Aşa, ca garnitură la pastramă, doamna Daniela mi-a aşezat în faţă nişte castraveciori muraţi, doar dacă sunt interesat... Şi când te gândeşti că acesta era doar începutul! Aperitivul adevăratelor mese îmbelşugate, pline de savoare, de calorii şi de... sănătate! Înainte de Ploieşti, trecând prin Valea Călugărească, cumpărasem un bidon de cinci litri cu vin roşu, astfel că acum aveam posibilitatea de a dizolva grăsimile în esenţele lichide ale celebrilor struguri ce amintesc de sobrietatea şi spiritul purtătorilor de sutane negre...
Nu sunt un gurmand, nu sunt un băutor! Cele două acţiuni, ale mâncatului şi băutului, se adresează nu stomacului, ci papilelor gustative şi simţurilor olfactive. Dacă în acţiunea de a mânca şi a bea, te adresezi acestor două simţuri, ai posibilitatea de a trăi senzaţii maxime de plăcere, de bucurie, spirituale; să nu vi se pară vulgară apropierea! Cu cele cinci simţuri am fost dotaţi încă din starea de făt în pântecul mamei... Am fost dotaţi pentru a le folosi în egală măsură pentru perceperea lumii, pentru a ne putea bucura de toate minunile puse la dispoziţia noastră de Creator aici, pe Pământ, ACUM! Din acest motiv am afirmat că cele două acţiuni, ale mâncatului şi băutului ne pot conferi plăceri sublime, spirituale... Cu condiţia să nu devenim sclavii stomacului! În acest regim, el devine un organ inferior, murdar, o moară ce lucrează în condiţii grele de exploatare şi care trebuie să prelucreze de toate, şi bune, şi rele.
Cu o astfel de filosofie înarmat, am tratat fiecare masă servită de ospitalierele noastre gazde (doamna Daniela este ajutată în întreprinderea sa de soţ, de cele două fiice, de o... dulce nepoţică de doi anişori şi de câteva ajutoare discrete, zărite sau doar intuite). Trebuie să mărturisesc că am picat, fără să fi dorit aceasta, în greşeala de a ne fi raportat programul turistic şi de odihnă activă, la cel al servitului meselor. De fiecare dată când terminam de servit micul dejun, doamna Clinciu ne întreba grijulie ce dorim să mâncăm la dejun, făceam împreună meniul şi, în felul acesta, eram tot timpul cu gândul la mâncărurile ce urmau, înainte de a le fi terminat de topit din farfurii pe cele existente. La fel se întâmpla la dejun, la fel la cină... şi cu o astfel de organizare, trăiam permanent într-un viitor... culinar!
Am avut inspiraţia, a doua zi după sosirea noastră să vizităm împrejurimile, mai bine spus principalul obiectiv al locului, adică celebrul şi înfricoşătorul Castel Bran. Într-adevăr, faptul că acesta apare încastrat în stânca cenuşie a muntelui, parcă încercând să evadeze dintr-o strânsoare a timpurilor pentru a-şi reprimi dreptul la măreţie şi respect, îi conferă un aspect sumbru. Atmosfera de gheaţă este întărită şi de sobrietatea încăperilor mici şi modest mobilate de familia regală, ca şi de portretele alb-negru de pe pereţi. Prin gingăşia emanată din portretele lor, regina Maria şi principesa Ileana sunt singurele care dau căldură castelului. Mi-am întărit încă o dată convingerea că legenda contelui Dracula, scrisă şi ecranizată atât de inspirat, au creat un deserviciu aprigului domnitor Vlad Ţepeş, dar a devenit şi o adevărată sursă de venituri pentru localnici. Castelul şi Dracula aduc mulţi turişti în zonă - străini, mai ales – doritori să trăiască... netrăita (?) sete de sânge a vampirilor! Dracula este din plin reprezentat în multe din suvenirurile din târgul de la poalele castelului, kitch-uri, după părerea mea.
Era zi de târg şi nu am rezistat tentaţiei de a-mi cumpăra o căciulă de nutrie, un model ce-mi place şi pe care demult îl doream. Tocmeala a mers în favoarea mea, vânzătoarea lăsând vreo 30 de lei din preţul iniţial. Acasă nu prea mi-a mai plăcut! Se găseau haine de blană foarte frumoase, din astrahan, nutrie, nurcă la preţuri mai mult sau mai puţin accesibile, cu garanţie de fabrică sau fără. O bătrână a insistat să cumpăr ceva şi de la ea şi am achiziţionat astfel o… paletă de lemn pentru bucătărie. Nu ştiu prea bine la ce foloseşte, dar… am încurajat în felul acesta meşteşugul local şi nu regret!...
Ce şi cine se mai găsea prin târg? Se găsea P.N.L.-ul în plină campanie electorală, cu pungi de plastic, pixuri, calendare şi, probabil, şi ceva mititei, dar nu aveam dispoziţia necesară profitului. M-am căpătat cu două pixuri, o pungă şi un calendar. Bune de păstrat în maşină!
Un soare prietenos şi neîncruntat ne mângâia de după zdrenţele de nori şi ne sporea starea de bine în care ne găseam. Era un soare ce ne pregătea pentru surpriza de a doua zi. Căci, ziua următoare...
Ziua următoare când, suficient de târziu, ca într-o binemeritată vacanţă, am coborât din pat şi am privit afară...
Imaginea basmelor copilăriei mele mi se revela înaintea ochilor! Ningea cu fulgi mari şi grei peste un covor de nea deja consistent şi întregul decor, dezgolit de sevă cu o zi înainte, prinsese viaţă. Zâna Iarna se prezenta pe podiumul de nea dezvăluindu-şi întreaga ei frumuseţe şi... virginitatea! Totul era alb, alb, imaculat şi... pur! Totul era neînceput, ca o uriaşă, splendidă şi delicioasă tartă prezentată copiilor pofticioşi şi zgomotoşi în inocenţa lor! În curtea alăturată pensiunii în care locuiam noi, un prichindel trăgea deja de o sanie mare cât el, cu obrajii înroşiţi de ger şi cu zăpada proaspătă trecându-i de glezne. Un căţel alerga vesel primprejur, înotând prin zăpadă şi sărind să prindă fulgii de nea. Pe coşurile caselor ieşea un fum negru ce inducea căldură şi multă iubire în inima mea. Am trezit-o pe Diana şi am chemat-o lângă mine, să ne bucurăm amândoi. Dacă aţi reuşi să vă închipuiţi cele două personaje îmbrăţişate ca fiind la graniţa a două medii, unul alb şi geros, prezentat mai sus şi celălalt, un interior încălzit, cu patul lăsat răvăşit dintr-o neglijenţă premeditată, o măsuţă încărcată cu telefoane mobile, bijuterii, cosmetice, ciocolată, două pahare folosite... aţi reuşi să vă transpuneţi în atmosfera bucolică în care ne cufundasem cu voluptatea celui ce primeşte totul ca pe o regăsire a începuturilor. Spiritele noastre se hârjoneau deja în dansul fulgilor de nea, pe când trupurile se adăposteau în confortul şi căldura dulce a interiorului rustic. Dar maţele chiorăiau! Doamna Daniela ne aştepta cu micul dejun!
Micul dejun: un platou mare pe mijlocul mesei, garnisit select cu cele mai gustoase brânzeturi şi preparate din carne posibile, toate din producţia proprie a familiei Clinciu! Ouă ochiuri sau scrob, fierte tari sau moi (ce gălbenuş aveau!), zacuscă de casă, lapte gras de la vacile din staul, unt şi gem, bineînţeles… tot în gospodărie preparate. Varietatea şi cantitatea depăşeau cu mult posibilităţile noastre de consum, iar gustul… Doamne, ce gust puteau să aibă toate aceste bucate banal de româneşti! Atât ne-am obişnuit cu gustul fad al produselor cumpărate de la supermarket, că am uitat cum este să ne bucurăm de o hrană adevărată, nu mai ştim să apreciem suculenţa, aşa cum am primit-o de la Mama Natură! Chiar şi pâinea ce ne-o aşeza pe masă doamna Daniela, era frământată în casă, din grâu adevărat, fără emulgatori şi alte E-uri! Îmi era ruşine că nu puteam mânca tot, consideram ca un afront la adresa gazdelor noastre faptul că mai rămânea destul în farfurie. Aveam însă grijă să... ne revanşăm la prânz când solicitata şi dorita ciorbă ţărănească ne răcorea de surplusurile alimentare şi făcea loc la noi provocări culinare, la fel de consistente, dar şi suculente...
Să ştiţi că intenţionat vă provoc sucurile gastrice! Luaţi-o ca o invitaţie la ieşirea din letargia în care ne complacem consumând doar surogate şi chimicale în loc de hrană adevărată, de hrana aceea ce o mâncam la bunica atunci când eram mic şi al cărei gust nu-l regăsesc prin galantare, oricât de frumos colorate şi luminate ar fi acestea. Fie că este vorba de ouă, de carne, salamuri şi cârnaţi, de legume şi fructe, lactate… nu mai avem şansa să regăsim gusturile naturale decât dacă ajungem la o pensiune gen Daniela Clinciu. Ah, ştiţi ce se mai putea mânca la doamna Daniela? Varză cu carne, tocăniţă, păstrăv copt în folie de aluminiu (aici am mâncat pentru prima oară aşa ceva!) şi, bineînţeles, celebrele grătare preparate pe cărbuni încinşi. Nimic din toate acestea nu ne-a lipsit în cele şase zile, păstrăvul şi pastrama fiind repetate la solicitarea noastră expresă.

Covorul alb şi mătăsos aşternut peste împrejurimi ne-a solicitat din plin trupurile îndestulate de buna doamnă Daniela în prelungitele noastre plimbări dintre mese. Nu aveam nevoie de discotecă, nici de magazine sau de strălucirea lor; ne ajungea cea a zăpezii. Căutam liniştea şi am găsit-o pe drumurile localităţii şi dincolo de ea. Oamenii ne salutau. Oamenii ne salutau!!! Aceasta mi-a amintit de copilăria mea şi de vizitele la bunica de la ţară, vara, la Româneşti-Bacău. Când mergeam cu bunica prin sat, aceasta obişnuia să salute pe toţi pe care-i întâlnea în drum, inclusiv pe copiii ce mergeau cu gâştele sau cu vaca la păscut.
- Noroc, mă’ a lu’... încotro, încotro?
- Ia, cu vaca la păscut, ţaţă Leanţo! – răspundea respectuos prichindelul de câţivă anişori, bunicii mele.
Eu, crescut şi educat la oraş, o dojeneam pe bunica:
- De ce saluţi mata, bunico? Tu eşti mai bătrână şi ar trebui să te salute el pe matale.
- Ia mai taci tu, măi Florinel, mamă, că nu ştii tu rosturile noastre de aici, de la ţară! – mă repezea bunica cu dragoste în glas.
Tăceam şi-mi continuam drumul nedumerit şi înciudat, totodată. Consideram că este nedrept ca bunica să nu primească respectul cuvenit de la acei copii de vârsta mea. Orăşeanul din mine nu putea înţelege firescul locului…
- Sara bună!
- Bună seara! – răspundeam mecanic şi grăbit la mesajul de bineţe al omului cu care ni se intersectau drumurile.
Acum, pe drumurile din Moeciu, primeam şi noi un respect, pe care nu-l aşteptam, de la localnici, adulţi sau copii. Doar că de această dată, vedeam altfel lucrurile, îl acceptam nu pentru că ne consideram merituoşi, ci pentru că localnicii, în acest fel, îşi aduceau respectul cuvenit lor însişi! Respectându-i pe străini, se respectau pe ei înşişi! Târziu, după foarte mulţi ani, bunica mi-a trimis din Înalturi răspuns şi explicaţii la nedumerirea mea...
Zăpada se mula ascultătoare sub ghetele noastre, păstrându-le forma până la următorii paşi sau următoarea... zăpadă sau până ce soarele avea să înfrângă voinţa cristalelor efemere. Părăsisem drumul şi înaintam pe nişte cărări doar bănuite, afundându-ne până la genunchi, bulgărindu-ne reţinut şi imortalizând imagini cu ajutorul aparatului de fotografiat şi al telefoanelor mobile. Ne umpleam plămânii de aer tare şi curat, departe de zgomote, de smog, politică şi... isterii citadine! Pârâul pe malul căruia se întinde toată zona Moeciu se unduia limpede şi repezit, formând pe alocuri mici cascade iar cântul cursului său asigura melodia naturii altfel încremenite în acea imagine de basm, cu case purtând căciuli albe de nea şi cu brazi împodobiţi sărbătoreşte în aşteptarea lui Moş Crăciun. Ne amuzam evocându-l pe Moş Martin şi invitându-l la un rendez-vous dar, totodată, ne înfricoşam la ideea că am putea avea parte şi de o astfel de aventură. Ne încurajam singuri spunându-ne că iarna timpurie l-a invitat pe vajnicul urs carpatin la binemeritata hibernare. Dar dacă totuşi?...
Repetam aceste plimbări zilnic, fără să ne plictisim, dimineaţa în susul pensiunii noastre, seara, în josul ei. Vă daţi seama că stomacurile noastre se vidau făcând loc tradiţionalelor şi delicioaselor bucate ale gazdei noastre.
Monotonia liniştii şi calmului am căutat, aceasta am găsit. Natura aparent încremenită în nişte imagini fixe, ca de aparat de fotografiat, dar vie şi într-o permanentă dinamică, nu ne permitea să alunecăm într-o divinaţie pasivă, ci ne invita să ne identificăm cu ea, să devenim parte a decorului în care ne cufundam şi în care ne regăseam, noi şi spiritele noastre.

Tanti Miţa a dat faliment în accepţiunea barbară a cuvântului! Ea, pe moment, a pierdut o luptă măruntă, dar întreaga vale a Moeciului a câştigat o alta, cu siguranţă mai importantă: cea a conservării bunelor tradiţii într-un sistem organizat, ce permite promovarea intereselor locale la nivel naţional şi chiar internaţional. Tanti Miţa a rămas cu cele trei vaci, dar întreaga vale a Moeciului este susţinută de multe pensiuni agro-turistice, de o parte şi de alta a ei, una lângă alta şi toate organizate asemănător cu cea a familiei Clinciu. Multe din ele sunt clasificate cu margarete şi înregistrate ca atare...
Trăiesc cu convingerea că aceste pensiuni agro-turistice, a căror principală atracţie o reprezintă nu vecinătatea lui Dracula, ci calitatea şi gustul natural al produselor şi serviciilor acordate turiştilor într-un decor montan nealterat, reprezintă deja prin ele însele şi nişte micro-ferme zootehnice. Pentru că nu ai cum să asiguri garanţia unei hrane naturale şi sănătoase cu produsele de la supermarket! Necesitatea rezistenţei pe aceste poziţii în care i-a aşezat destinul le este asigurată doar de calitatea serviciilor şi a produselor oferite. Economia de piaţă în acest caz şi-a împlinit menirea!
O deplâng pe tanti Miţa şi sunt alături de ea şi-i înjur sănătos pe cei care au adus-o în această situaţie. Îi şi numesc pe aceşti mari profitori (mă forţez să fiu cuminte la folosirea calificativului): politicienii de tot felul şi guvernanţii postdecembrişti. Toţi o apă şi-un pământ! Nu au niciun merit!
Merituoasă este tanti Miţa!
Merituoasă este întreaga familie Clinciu!
Merituoşi sunt toţi românii simpli de pe valea Moeciului, ca şi toţi ceilalţi români, păstrători demni ai verticalităţii neamului!
Dumnezeu fie cu toţi românii drepţi!

Florin Meşca 01 decembrie 2008

Publicat în Monitorul de Brăila din 4 şi 6 decembrie 2008

Tanti Dina

Tanti Dina

Colega mea, Liliana, m-a rugat de multe ori să o duc la ţară, la mama ei, în vizită. Întrucât eu nu am… nicio ţară în zonă la care să pot merge, mi-au făcut plăcere aceste plimbări. Nu sunt mulţi kilometri de rulat – cam 20 – (doar vreo două sute de metri de drum pietruit, în apropierea casei mamei ei), iar şoseaua este asfaltată şi destul de bună. Respir şi eu un aer mai puţin poluat, mai discut cu un… cârd de gâşte şi hrănesc vreun căţel hămesit şi legat cu un lanţ nu mai lung de un metru… Vara mănânc corcoduşe direct din pom, pudrate cu praful ridicat de căruţe în drumul lor spre ţarină sau, seara, spre curţile primitoare unde pe cai îi aşteaptă binemeritata odihnă, apa proaspătă şi… lucerna cărată tot de ei. 

Varza cu carne a dispărut repede din farfurii

Recunosc: evit să mă aşez la masă la ţară pentru că nu sunt convins că vasele sunt suficient de bine spălate în apa rece şi tulbure din fântână. Trebuie doar ca simţurile mele să fie prea puternic excitate de mirosurile din bucătărie, aşa cum s-a întâmplat anul trecut, în ajunul Anului Nou, când mama Lilianei m-a îmbiat cu o varză cu carne ai cărei aburi saturaţi de grăsimi condimentate şi afumate se simţeau încă de la poartă. Şi o mămăligă la fel de aburindă clocotea la acelaşi foc cu lemne la care se gătise deja amintita varză cu carne… Nu am mai studiat vesela – râd de unul singur acum! – şi m-am lăsat sedus de farmecele… bucatelor pregătite de mama Lilianei! Nici nu aveam cum altfel, eu fiind deja transpus în anii copilăriei, când bunica mă îmbia cu toate bunătăţile moldoveneşti posibile: mămăliguţă cu lapte, ouăşoare cu jumări de la borcan, sărmăluţe mici, mici de tot, făcute cu varză dulce, borş acrit cu perje şi câte şi mai câte...

Trebuie să vă avertizez că această femeie trăită în spaţiul restrâns al casei şi comunei în care îşi duce existenţa, este destul de greu să o găseşti în toane bune. Nu că ar fi rea de la Mama Natură, nu; dar a trebuit, datorită vicisitudinilor vieţii, să lupte în ultimii ani de una singură cu greutăţile şi să le dovedească. Bărbatul a părăsit-o demult, ducându-se într-o vizită prelungită pe la sfinţii din ceruri şi a lăsat-o singură în bătătură, să aibă grijă de acareturi, de cele două hectare de pământ şi de via întinsă exact cât să-i asigure vinul şi ţuica de la un an la celălalt.

Înafara Lilianei a mai avut un fiu – iubirea ochilor ei! – căsătorit la Braşov şi care – nu se ştie ce motive l-au mânat! – în urmă cu câţiva ani a plecat într-o... vizită definitivă la tatăl său, tot în ceruri! Au rămas în urma lui o soţie plânsă şi total descoperită în faţa problemelor dure ale vieţii şi două fete superbe şi cuminţi: una studentă şi cealaltă elevă.

Aşa că, tanti Dina – cum este cunoscută în sat de toată lumea mama Lilianei – s-a închis în sine, toţi i-au devenit duşmani, nu mai crede în nimeni şi nimic, chiar şi vis-à-vis de bunăvoinţa lui Dumnezeu are unele îndoieli! Mai des îl invocă pe... Necuratul, decât pe Tatăl! O face atât de des!... Mă dor urechile când o aud, o dojenesc, încerc să-i readuc încrederea în Cel de Sus dar în inerţia durerii acumulate şi a trăirii atâtor nedreptăţi în arealul ei de existenţă, a devenit surdă la argumente şi neîncrezătoare în puterea iertării. Nu mai lupt cu relele-i ieşite pe gură pentru că, dacă aş face-o, mai tare s-ar dezvolta demonul ce a pus stăpânire pe tanti Dina!... Îl las (demonul) să se exprime doar la stadiul de vorbe şi să se sufoce singur de tăcerea celorlalţi. Nehrănit, el moare singur!

Pentru că tanti Dina este o femeie bună! Dacă reuşeşti să te menţii detaşat, ai toate motivele să te simţi bine şi să recunoşti pitorescul vieţii la ţară, chiar dacă mult alterat faţă de peisajele surprinse de Nicolae Grigorescu pe pânzele sale.

Averea ei este modestă, chiar judecată la standardele locale, astfel încât pentru apriga tanti Dina, orice pagubă se resimte şi are ecouri de durată în propria sa conştiinţă. Nu-i vorbă, nici ea nu vrea să mai lupte prea mult pentru acumulările agricole, dezamăgită de destinu-i care i se pare cel mai dur din lume. Nu mai crede nevoii altuia, pentru că orizontul ei se opreşte la propriile probleme. Parţial, dacă încerc să-i înţeleg strâmtoarea lumii în care se mişcă, îi acord circumstanţele necesare. Cum ar putea o femeie simplă de la ţară, să-şi deschidă mintea şi inima la nevoile celorlalţi, când ea însăşi nu-şi poate înţelege şi depăşi propriile nevoi?

Deunăzi, când am intrat cu Liliana în bătătura ei, într-o vizită neanunţată, am găsit-o bolind în pat. Nu cred că trecuse de ora 6 seara, dar era deja noapte afară şi tanti Dina, pe întuneric, fără ca măcar să-şi deschidă televizorul ce vede cu purici în plin secol al XXI-lea, se căina singură şi-şi blestema zilişoarele câte i-au mai rămas.

- Dar ce ai, mamă? – a luat-o Liliana cam tare, ştiindu-i metehnele de bătrână căreia greu îi intri în voie.

- Lasă-mă, Licuţo, că numai eu ştiu cum îmi mai târăsc zilele.

- Bine, mamă, dar te doare ceva? – a continuat colega mea cu întrebările fireşti, în scopul de a-şi da seama de natura suferinţei mamei sale.

- Of, of, of, mai bine mor! – a continuat femeia pe un ton tânguitor.

Şi imediat, pe un cu totul alt registru, arţăgos:

- Şi tu de ce ai venit la ora asta? Ţi-am spus de atâtea ori să nu mai vii noaptea! Să ştii că nu-ţi mai deschid poarta, dacă mai vii pe întuneric!

Nici de data aceasta nu ne deschisese ea poarta. Băiatul Lilianei, Cosmin, după ce a sărit gardul, a tras zăvorul şi astfel am reuşit să o surprindem pe bătrână căinându-se pe întuneric.

Oftica lui tanti Dina sau „cadoul” pe care l-a ratat 

Nu ne-a trebuit mult să aflăm motivul bolii lui tanti Dina: în timpul zilei, la primărie, reprezentanţii unuia din partidele aflate în cursa electorală împărţiseră alimente pensionarilor din sat: câteva kilograme de zahăr, câteva de ulei, făină, orez...

- Nu puteai să vii mai devreme, fă Licuţo? – o interogă iar aprig tanti Dina. Nu am avut pe nimeni cu căruţa să meargă cu mine la primărie să iau şi eu alimente! – îşi continuă căinarea bătrâna.

Îmi era milă de ea. Boala era cam fără leac, căci ţinea de... oftică! Iar această oftică este, de fapt, un virus puternic şi fără rezolvare, adus şi întreţinut de politicienii aflaţi în campanie electorală şi revine la fiecare... patru ani. Aş putea compara acest flagel, fără riscul de a exagera prea mult, cu cel al gripei aviare din anii trecuţi. Atunci au fost sacrificate – sărmanele – milioane de păsări; ce-ar fi acum oare de sacrificat?!

Ca şi tanti Dina, şi eu am alergie la politică şi, mai ales, la politicieni. În comparaţie însă, cu dumneaei, eu bănuiesc că ştiu pe cine trebuie să înjur şi nu mai aştept demult salvarea de la clasa politică! Sunt conştient că marea majoritate a politicienilor (or fi doar unul, doi oneşti, rătăciţi pe-acolo!) se ocupă de propriile interese şi, doar întâmplător – dacă aceasta face parte din jocul intereselor – românul poate spera la vreo îndulcire a vieţii sale simple. Doar întâmplător şi doar dacă politicianul are ceva gras de câştigat! Pe mine nu mă mai pot înşela nici cu făină, nici cu ulei, nici...

Cât pot fi de ipocriţi! Patru ani ne strigăm în surdină necazurile şi problemele! Patru ani clamăm de-a surda nedreptăţile, fărădelegile, abuzurile, hoţiile... Şi, după aceşti patru ani, când avem şi noi luna noastră de glorie, când politicienii se umilesc (am folosit corect cuvântul!) cu uleiul şi făina şi orezul şi... şi atunci tanti Dina nu are căruţă să meargă la primărie!

Pe tanti Dina o înţeleg şi o scuz!

Acestor indivizi născuţi parcă doar să câştige, nu le găsesc decât acuze! Îmi este ruşine cu ei în fruntea ţării şi când le analizez reuşitele, mi se face dor de preşedintele celor 25 de ani-lumină! Cel puţin Ceauşescu era onest în felul său, doar că o luase razna!... Nu mai era sănătos la cap şi o ştiam cu toţii! Dar în toată această adunare (alt cuvânt voiam a folosi) de... politicieni, o fi vreunul în toate minţile? Sănătos, poate da, dar onest, ba!

Am consolat-o cum am ştiut şi noi mai bine pe tanti Dina. Regretam alături de dumneaiei că nu am fost pe fază să profităm de momentul de slăbiciune al puternicilor efemeri ai zilei şi să le înşfăcăm oferta de ulei, făină, orez, zahăr... Zahăr? Se dădea şi zahăr? Îl putea pune tanti Dina la ţuică!

Căci de votat... nu ştie nici bătrâna pe cine să pună ştampila şi nici noi nu am fost capabili a-i da un sfat! Singurul ei interes este să pună mâna pe... pomana electorală. Am asigurat-o că, dacă se repetă oferta şi ne dă un telefon, tragem o fugă şi-i rezolvăm dilema politică.

Am lăsat-o puţin mai împăcată, dar sunt convins că virusul ofticii de care suferă bătrâna răspunde la un singur şi, din păcate, doar din patru în patru ani gratuit, vaccin.

Dacă am reuşi şi noi, poporul, să descoperim un vaccin eficient cu ocazia acestui vot sau – şi mai bine – să eradicăm definitiv specia, nu chiar ca în cazul zburătoarelor, dar ceva radical tot am putea face! Când mă gândesc că Dumnezeu a lăsat iniţial pe Pământ doar doi locuitori şi niciunul nu era şef!... Să fie aşa de imposibil să devenim la fel de inocenţi (şi egali!) ca primii oameni? Nu am mai avea nevoie de Parlament, nici de Guvern, nici de Preşedinte… Doar de oameni. OAMENI!

Să fie ireversibil procesul acestei evoluţii a rasei umane ?!

12 noiembrie 2008 

                          (Publicat în volumul de proză scură Am fost și eu revoluționar!)

Blestemul prostiei, incompetentei, relei credinte si-al bunului plac

La police est idiote!
Aceasta a fost observaţia pe care a făcut-o o cunoştinţă de-a mea din Tunisia, atunci când i-am spus că sunt într-un proces cu Poliţia Română. M-a frapat afirmaţia, mai ales că, până de curând, eu am fost un tip care avea respect şi înţelegere pentru purtătorii de uniformă albastră, îi consideram un rău necesar: trebuie să supravegheze cineva ordinea şi liniştea în comunitate şi pe şosele! Cu ce-o fi deranjat-o şi pe ea aşa de tare poliţia de a fost atât de tranşantă în caracterizarea făcută acestora? Deci există şi alţi locuitori ai planetei care au o părere proastă despre această breaslă! Dacă ar fi să-mi amintesc numai de filmele americane care, destul de subtil, îi ironizează ca fiind nişte mâncători de gogoşi... Dar poliţiştii americani mai fac şi lucruri bune; prin filme cel puţin! Să fie oare o racilă generală sau eu şi cunoştinţa mea suntem nişte excepţii? Mai bine vă povestesc păţania mea...
Era într-o seară de sfârşit de ianuarie şi mă întorceam dintr-o vizită făcută unor prieteni din altă localitate. Eram bine dispus, conduceam maşina calm, mă bucuram de rulaj ca de fiecare dată când sunt la volan, drumul era uscat, nu foarte aglomerat. La radio ascultam blues, totul era în armonie, în interiorul meu şi în habitaclul maşinii. Trecusem podul peste Siret şi mă apropiam deja de Baldovineşti, ultima localitate dinainte de Brăila; practic, ajunsesem acasă. Din partea opusă, camioanele din coloană îmi făceau semne – solidaritatea şoferească - că, pe undeva, prin apropiere, voi întâlni radarul. Le-am mulţumit în gândul meu camionagiilor amabili; semnalele lor nu făceau decât să-mi sporească starea de confort şi iubirea pentru semenii mei. Nu exista niciun pericol pentru mine, rulam deja cu viteză redusă, în virtutea stării de linişte şi calm în care mă aflam. Dar... ca întotdeauna cele ce trebuie să se întâmple, se întâmplă:
- Sunt agentul... Actele dumneavoastră la control! – a sunat imperativ solicitarea lucrătorului ce tocmai mă trăsese pe dreapta.
Considerându-l un control de rutină şi din dorinţa sinceră (dintotdeauna!) de a fi cooperant cu poliţiştii pentru asigurarea unui trafic normal pe şosele, am înmânat toate documentele necesare, după ce, în prealabil, redusesem volumul la muzică. Oprisem maşina într-o parcare stradală, în spatele unei furgonete Fiat ce rulase înaintea mea, oprită şi ea de către aceiaşi agenţi. Autoturismul poliţiştilor era staţionat în dreptul unei cârciumi din localitate, aflată chiar la stradă. Casele, în comparaţie cu locanta, se găsesc la distanţă mare de şosea, pe o singură parte a acesteia, locuitorii neavând niciun motiv real de a efectua o traversare. De câte ori am trecut prin zonă nu am avut cum să nu constat că poliţia rutieră ar putea, fără nicio reţinere, să mărească limita vitezei legale permise măcar la 60km/oră. Dar... aceasta era părerea mea!
Aşteptam cuminte în habitaclul autoturismului şi lăsam gândurile de felul celor enunţate mai sus să zburde liber: în fond, nu aveam ce face! Poliţiştii dăduseră drumul furgonetei şi acum scriau de zor ceva, în maşina lor. Muzica curgea lin, acordurile chitării lui B.B.King mă transpuneau într-o lume perfectă, a liniştii şi armoniei. În fine, agentul care-mi luase documentele se îndreaptă spre maşina mea:
- Poftiţi actele dumneavoastră! Aţi fost amendat cu 100 de lei pentru depăşirea vitezei legale în localitate şi 3 puncte de penalizare. Semnaţi, vă rog, procesul verbal!
Am rămas blocat! În primul moment nu am înţeles logica propoziţiilor formulate. Cum adică: am depăşit viteza legală? Dar nu aveam mai mult de 55km/oră! Starea de confort în care mă găseam simţeam cum se diluează, se scurge din mine alunecând pe covoraşele din cauciuc ale maşinii, pentru ca apoi să se împrăştie în afară, în noaptea tot mai rece şi mai densă. Din cauza emoţiei ce mă cuprinsese, am început să mă bâlbâi:
- Sunteţi sigur că despre mine este vorba?... Cu siguranţă sunteţi în eroare! Nu se poate! Eu nu aveam mai mult de 55km/oră!...
- Aţi fost înregistrat de aparatul radar cu 71km/oră. Dacă doriţi, poftiţi să vă uitaţi la aparat! – sună invitaţia rece şi neutră a agentului.
- Sigur că vreau să văd!
Eram deja surescitat. Mi-am uitat şi ochelarii de vedere în maşină. Astfel încât, atunci când am introdus capul pe geamul autoturismului poliţiştilor, fără ochelari şi într-o stare emoţională accentuată fiind, nu am putut vedea nimic din imaginile de pe ecran, totul pentru mine se cufundase într-o ceaţă mare, densă, ce-mi interzicea înţelegerea.
- Nu văd nimic acum, dar voi contesta amenda dumneavoastră! Nu aveam mai mult de 55 km/oră!
- Este dreptul dumneavoastră să contestaţi. Semnaţi, vă rog, procesul verbal! – au rămas fermi pe poziţie agenţii.
Nervos, cu seara stricată iremediabil de excesul de zel al celor doi, am semnat procesul verbal, neomiţând să-mi clamez dezacordul cu minciuna ajunsă la rang de lege. Le-am urat, totuşi, sănătate multă celor doi slujbaşi – nu am făcut-o ironic, recunosc, poate puţin a lehamite – şi am părăsit complet indispus locul acela nefast pentru mine. Eram hotărât să purced la acea contestaţie de care îI avertizasem, simţeam cum în mine se naşte un spirit de frondă, adormit multă vreme de dragostea mea pentru oameni şi respectul pentru lege. Doar că acum nu mai era vorba de respectul pentru lege, ci o încălcare flagrantă a ei, din prostie, incompetenţă, rea credinţă sau bunul plac! Sau toate la un loc. Era necesar să-mi părăsesc pentru moment starea de calm interior şi să trezesc războinicul din mine, să fac un gest legal pentru a îndrepta o nedreptate, să devin o frână în calea transformării acestui fel de practici într-o regulă bolnavă.

CITAŢIE
Către
Meşca Florin, adresa...

A venit înştiinţarea oficială. Asta e. Pe 31 martie 2008 va fi înfăţişarea la Judecătorie pentru susţinerea contestaţiei. O depusesem în termenul legal şi acum trebuia, cu arma adevărului şi onestităţii în mână, să-mi susţin cauza. Dar ce doream, de fapt, să obţin? Ce speram de la acest proces? În acelaşi timp eram îngrijorat de eventualele repercusiuni ale obrăzniciei mele de a ataca frontal instituţia poliţiei: dacă mă vor urmări cu obstinaţie? Este imposibil să nu greşesc vreodată! – dar simţeam că nu am dreptul să mai permit acestora să practice abuzul ridicat la rang de lege! Nu era prima oară când mă simţeam nedreptăţit, nu era prima oară când îi simţeam rigizi şi închistaţi în aplicarea literei legii. Îmi reveneau în minte toate umilinţele suportate de la aceşti funcţionari publici care nu aveau niciun alt merit real înafara funcţiei oficiale deţinute vremelnic. Îmi revenea în minte sadismul cu care îţi înmânează procesul verbal de contravenţie, înainte de a-ţi explica culpa de care te-ai făcut vinovat şi de a-ţi asculta justificările. În mulţii ani de conducere pe şoselele României am trăit suficiente experienţe în care am relaţionat într-un mod nefericit cu poliţiştii rutieri.
Îmi amintesc, în urmă cu vreo cinci ani, plecând din Craiova spre Arad, am luat în maşină o tânără zgribulită de frig, ce voia să meargă acasă, la Băile Herculane. Drumul era foarte frumos, simţeam nevoia să conversez cu cineva şi-apoi... de ce să mă bucur numai eu de confortul din habitaclul maşinii? În apropiere de Băile Herculane, ploaia măruntă a acoperit şoseaua cu o mâzgă nedorită şi şi-au făcut apariţia şi bălţile. Fata m-a rugat să o las chiar în gară, ea locuind în zonă. Căutând din ochi un loc, am avut grijă să nu opresc în vreo baltă, pentru ca fata să poată coborî fără să se ude la picioare. În faţa mea, la aproximativ 30m, un echipaj de poliţie care nu-mi trezea motive de îngrijorare. Repet: dintotdeauna am considerat că aceste echipaje sunt necesare, că ar fi oportun să fie cât mai multe pentru reglementarea traficului şi pentru reducerea drastică a evenimentelor rutiere. Tânăra a coborât, nu i-am luat bani (nu obişnuiesc să o fac, nu acesta este motivul pentru care mai iau pe cineva alături de mine în maşină!), iar eu am demarat uşor. Imediat ce maşina s-a urnit, unul din agenţi mi-a făcut semn să trag pe dreapta. În virtutea disciplinei în care credeam şi încă mai cred, nu am fost contrariat, am oprit şi am prezentat actele la control. Mare mi-a fost surpriza când am fost anunţat că voi fi amendat pentru că am oprit maşina pe zebră! Argumentele mele uşor de verificat cum că nu se observa desenul zebrei pe asfalt din cauza stratului de mâzgă sau că am căutat din ochi un loc fără bălţi pentru a coborî pasagera din dreapta, nu au avut ecou în raţiunea poliţiştilor. Aceştia vedeau doar culpa mea şi erau programaţi să mă amendeze. S-au folosit de legea bunului plac şi de ce tari sunt muşchii lor ! Ce gust amar îţi poate lăsa o decizie aplicată atât de rigid de nişte puternici cu trese pe umăr!... Şi pe care eu îi respectam şi îi stimam!
O altă experienţă nefericită am avut exact la o lună după incidentul pe care l-am descris la începutul relatării mele şi care a fost hotărâtor în decizia mea de a mă lupta până la capăt cu sistemul.
Veneam dinspre Tecuci. Undeva, înainte de intersecţia cu drumul ce duce spre comuna Pechea, pe şosea se formase o coloană lungă de maşini din cauza unui Wolskwagen ce rula cu aproximativ 40km/oră într-o zonă în care ar fi putut uşor să zburde cu 70. Eram în prima maşină după Wolskwagen şi simţeam cum mă apasă nervozitatea tuturor celor din spatele meu. La un moment dat, aflându-mă într-o zonă înaltă a şoselei, aceasta mi se arăta ca în palmă cât vedeai cu ochii şi niciun vehicul nu apărea în faţă. Cu toate că trebuia să calc linia continuă, am considerat că se impunea să depăşesc Wolskwagen-ul pentru fluidizarea traficului. Am făcut-o cu inima strânsă, ştiam că am încălcat regulile de trafic, dar am executat manevra şi apoi am accelerat lejer, îndepărtându-mă. Nu a trecut mult şi, în spatele meu, s-a făcut auzită acustica maşinii poliţiei ce mă invita să trag pe dreapta. Ştiam motivul, eram supărat pe mine însumi că nervii îmi cedaseră, am întins documentele fără să cer explicaţii. Şi ei fuseseră în coloană, sesizaseră cu siguranţă cauza manevrei mele, speram în înţelegere şi o pedeapsă mai uşoară. Am aşteptat liniştit reacţia acestora, care nu a fost deloc una plăcută: 100 lei amendă plătibili în patruzecişiopt de ore şi o luna carnetul suspendat!
- De ce şi carnetul suspendat? Dar nu aţi observat că autoturismul din faţă crea, practic, un blocaj în trafic? – am reacţionat contrariat.
- Aţi călcat linia continuă pe pod! – a fost replica seacă a agentului.
- Dar manevra mea nu a periclitat deloc siguranţa circulaţiei!...
Recunosc, am încercat apoi să impresionez şi să înmoi hotărârea discursului agentului.
- Domnule agent, dar pentru mine permisul este vital! Eu am suportat în urma cu şapte ani un transplant hepatic şi am nevoie de maşină să mă deplasez. Nu am voie să fac eforturi fizice mari! Nu mă lăsaţi fără carnet, vă rog!
Se pare că pledoaria mea a avut ecou în conştiinţa agentului, dar unul întârziat.
- De ce nu aţi spus de la început? Dacă ştiam vă dădeam doar un Avertisment ; acum nu mai pot să schimb procesul verbal!
Deci agentul are dreptul şi lejeritatea de interpretare şi aplicare a legii în funcţie de condiţiile obiective şi umane! Sunt convins că aşa şi sunt instruiţi! Doar că - aceasta este presupunerea mea - eu ar fi trebuit de la început să mă duc să mă milogesc – cum am şi făcut-o, de altfel! – pentru iertare şi eventual... Oare ar mai fi trebuit să fac ceva? E bine, ca agenţii să ştie că nu am făcut-o niciodată şi nici nu am de gând să o fac!

Cu astfel de gânduri belicoase, pe data de 31 martie 2008 m-am prezentat la procesul meu cu Poliţia Română. Pentru mine cauza era simplă: rulasem în localitate cu cel mult 55km/oră şi fusesem acuzat că aveam 71km/oră. Lucrurile s-au prezentat la fel de clar şi pentru completul de judecată care, în virtutea adevărului căruia îi este subordonat a solicitat Poliţiei, în lipsa reprezentanţilor acesteia, trei documente esenţiale şi foarte uşor de probat: fotografiile înregistrate de aparatul radar, fişa metrologică de bună funcţionare a acestuia şi atestatul de calificare al agentului pentru lucrul cu un astfel de dispozitiv. Absolut firesc, nu era necesar să fii specialist ca să-ţi dai seama de utilitatea şi suficienţa acestor documente.
Ca să nu lungesc inutil relatarea, la următoarea înfăţişare, la dosarul cauzei nu au apărut decât trei fotografii înregistrate de aparatul radar în care apărea un autoturism cu o viteză de 71km/oră. Atât! Nici la această şedinţă, ca de altfel la nicio alta din procesul de fond, partea inculpată nu şi-a trimis reprezentanţi, astfel încât decizia favorabilă mie a fost justificată şi firească. Am solicitat să-mi fie anulat procesul verbal de contravenţie, să-mi fie returnată suma de 100 de lei plătită ca amendă şi 100 de lei cheltuieli de judecată. Puteam spune că am primit satisfacţie, dar faptul că din partea Poliţiei nu se prezentase nimeni, niciodată pentru susţinerea cauzei lor, îmi lăsase un gust amar, îmi lăsa impresia că acestei instituţii nu-i pasă deloc de noi, cei care îi susţinem de fapt (datorită nouă există ei!), că suntem trataţi de sus şi cu dispreţ, exact aşa cum un stăpân de sclavi poate dispune după bunul plac de supusul său!
Ce am mai observat în cele câteva şedinţe la care am participat în mod forţat? Sunt foarte, foarte multe contestaţii pe rol împotriva poliţiei! Eram atent la toate şi am avut numai de învăţat din aceasta. Timorarea mea determinată de aceste drumuri nebătute până acum în justiţie s-a diluat treptat datorită vizitelor dese la Palatul de Justiţie. Adversarii mei au avut de pierdut prin faptul că mi-au pus la încercare răbdarea şi tenacitatea! Am devenit tot mai sigur şi mai hotărât în acţiunea mea.
M-a amuzat mult un caz. Un tânăr de vreo 20 de ani, după înfăţişare şi după vorbă făcând parte din grupul celor de care eu mă feresc pe şosele datorită obrăzniciei lor în trafic, a făcut contestaţie împotriva poliţiştilor care l-au amendat şi i-au suspendat permisul pentru trecere pe roşu într-o intersecţie, noaptea pe la ora 3. Tânărul afirma sus şi tare că semafoarele nu funcţionau când el a trecut prin intersecţie, iar agentul, bineînţeles, o ţinuse pe a lui: autoturismul tânărului trecuse pe roşu! Nici în acest caz ca, de altfel, în niciunul din procesele de fond, Poliţia Română nu-şi trimisese reprezentanţii însă, la citarea completului de judecată, se prezentase martorul acestora, cel care semnase din această poziţie procesul verbal de constatare.
- Dumneata ştii de ce ai fost chemat în instanţă? – l-a întrebat preşedinta completului pe martor.
Acesta, un om simplu, înclin să spun – fără dorinţa de a-l jigni – un... boschetar, răspunse uitându-se speriat şi căutând un sprijin într-o mulţime pe care, cu siguranţă, nu o vedea:
- Nu ştiu, doamnă judecător! Habar n-am de ce am fost chemat aici!
- Dar apare semnătura dumitale ca martor pe acest proces verbal emis de poliţişti! – îl somă judecătoarea, încercând să fie fermă şi clară, dar fără a-l speria şi mai mult.
- Spune, ce ai văzut dumneata? – a continuat aceasta, pe un ton coborât, încurajator pentru om.
- Eu nu am văzut nimic, doamna judecător! Treceam şi eu pe-acolo şi poliţistul m-a pus să semnez nişte hârtii, că nu o să păţesc nimic!
Într-una, oricare din piesele celebre ale lui Caragiale, ar fi apărut următoarea indicaţie: rumoare generală! Aceasta a fost şi în sala de judecată: rumoare generală! Râdea lumea de poliţişti!

După cum mă aşteptam, în ultima zi prevăzută de legislaţie, Poliţia Română a înaintat recursul. Motive: În drept invocăm prevederile art. 304(1) din Codul de Procedură Civilă potrivit căruia solicităm să examinaţi cauză sub toate aspectele.
Recunosc, acest sub toate aspectele mi-a creat frisoane, când am citit în dosar motivaţia. Ce-o fi ascunzând în spatele lui acest articol? Oare nu îmi scapă nimic din aspectele tehnice?
M-am documentat pe net asupra principiului de funcţionare al aparatelor radar şi m-am prezentat la proces. De data aceasta poliţia era reprezentată de un consilier juridic. Acesta m-a lămurit imediat asupra acelor toate aspectele care mă îngrijoraseră pe mine. Cu un aer de siguranţă calculat, consilierul a prezentat două înscrisuri: fişa de verificare metrologică a aparatului radar şi atestatul ce susţinea pregătirea agentului pentru exploatarea instalaţiei rutiere. Dar acestea fuseseră solicitate încă din timpul procesului pe fond! Unde sunt acele toate aspectele evocate? În fine, păreau în regulă documentele produse. Nu aveam latitudinea şi nici cunoştinţele tehnice necesare pentru a le putea contesta. Mi-au fost suficiente fotografiile prezentate de ei în proces pentru a le desfiinţa argumentele: în prima dintre ele apare o pată mare de lumină de faruri şi viteza în josul imaginii: 71km/oră. Dar cine poate garanta că în spatele acelei lumini se află autoturismul condus de mine? A treia imagine, efectuată după 20 secunde, după cum apare tot în josul imaginii, prezintă cu claritate maşina mea oprită, numărul este lizibil, dar – stupoare – tot 71km/oră! Adică, în clipa în care eu am înmânat documentele la control, rulam cu 71km/oră?!
Jalnici reprezentanţi ai acestei bresle! Cu siguranţă, nu am dreptul să generalizez. Cu siguranţă, există mulţi agenţi inteligenţi, pregătiţi, demni (am subliniat cu plăcere!)! Cu siguranţă, blestemul prostiei, incompetenţei, relei credinţe şi-al bunului plac va fi eradicat mai devreme sau mai târziu!
Eu sunt optimist!

Odată cu acest articol, eu mi-am încheiat - îmi place să cred – misiunea ce mi-am impus de a atrage atenţia asupra unei racile ce tinde să se perpetueze şi să ne intoxice viaţa. Este şi aşa suficient de greu de circulat pe şoselele ţării, neadecvate intensităţii traficului.
Nu încerc să-mi pregătesc terenul pentru viitor, dar poliţiştii, în accepţiunea mea, au două variante de reacţie:
1. cea inteligentă şi normală: să ia atitudine asupra manierei de înţelegere şi interpretare a regulamentelor şi aplicare a lor în respectul pentru toţi participanţii la trafic, nu numai al favorizaţilor zilei;
2. cea negativă şi mai puţin inteligentă: să-şi pună ambiţia şi să mă urmărească cu obstinaţie, până voi cădea în plasa lor. Este imposibil să nu greşesc vreodată!


6 noiembrie 2008
Publicat în Monitorul de Brăila din 8 şi 10 noiembrie 2008

Secvente din viata unui boschetar

SECVENŢE DIN VIAŢA UNUI BOSCHETAR

- Bună dimineaţa, domnu’ Florin!
Era întotdeauna însoţit de maidanezii – câini şi pisici – ce-şi fac veacul pe lângă blocuri, stăpâni absoluţi ai gunoaielor şi vecini acceptaţi dar şi nedoriţi de cei mai mulţi dintre locatari. Câinii şi pisicile i se încurcau printre picioarele leneşe, dar o făceau înadins, deoarece îi lega o frăţie a... castei de boschetari, ceea ce îi punea pe picior de egalitate.
Omul nu avea o înfăţişare atrăgătoare, de cele mai multe ori era cu barba mare şi neîngrijită, iar hainele de pe el erau întotdeauna de căpătat şi, bănuiesc eu, destul de rar spălate. Cu toate acestea, nu emana mirosuri neplăcute. Locuinţa-i nu era dotată nici cu apă, nici nu avea curent electric, nici încălzire şi... era situată acolo, în groapa amenajată pe lângă ţevile de la vechea termoficare a uzinei... Din câte am aflat, mai făcea uneori câte o baie la centrala blocului, iar vara... ca vara...
Oamenii îl acceptau ca fiind vecinul boschetar, deoarece era paşnic şi căuta întotdeauna să se facă util. Îl mai solicitau la câte o treabă pe lângă casă, îl mai trimiteau unii după o pâine, un pachet de ţigări sau băutură... Vecinele, ca femeile, mai realiste dar şi mai miloase: îi ofereau o farfurie de mâncare caldă sau o haină de îmbrăcat. Întotdeauna recunoscător, primea cu umilinţă darul de mâncare sau îmbrăcăminte şi pleca la bârlogul lui tăcut, fericit si discret. Dacă mai primea şi câte ceva de băut!... Fericirea o împărţea cu animalele care-l însoţeau permanent şi peste tot, pentru că niciodată nu putea să ducă ceva la gura lui fără să le arunce porţia cuvenită şi... confraţilor...
Din păcate, nu în fiecare zi era sărbătoare creştinească pentru a putea primi hrană îndestulătoate pentru sufletul său şi al jivinelor. Chiar îmi era ciudă constatând că românul crede că face o faptă bună doar atunci când este cu roşu în calendar, de parcă maţele omului şi vecinului din boscheţi ascultă de slujbele cântate în zi de sărbătoare şi doar atunci se răscoală şi fac cunoscuta gălăgie a chiorăitului de foame! Dar, inventivitatea determinată de limita existenţei l-a învăţat să depăşească şi această lacună a calendarului creştin şi o regla de prin gunoaie. Adeseori, când ieşeam cu Maxi – căţelul meu – la plimbare, îl găseam scotocind prin tomberoane. Atunci, jenat, se scuza şi-mi spunea că este în căutare de mâncare pentru protejaţii săi, câinii şi pisicile.
- Am şapte câini şi vreo doişpe pisoi, domnu’ Florin!
Îi mai fătase o pisică... Dar oare o mai şti câte pisici şi câţi câini mai are pe lângă el? Întotdeauna ştia! Dumnezeu i-a hărăzit o viaţă grea, urâtă, degradantă, aş îndrăzni să constat eu, dar i-a umplut cupa inimii de om simplu cu multă iubire. Am curajul să afirm că, în cazul acesta, putem vorbi de iubirea pură! Pentru că iubirea lui nu se manifesta pentru o femeie anume, pentru copilul propriu, o rubedenie apropiată sau strălucitoarea limuzină din faţa scării. Iubirea el şi-o împărtăşea sufletelor alungate de oameni cu şuturi în coaste sau pietre sau suduielile bine agrementate de gesturi şi mimici ale unor feţe dezumanizate. El aduna vieţuitoarele alungate de oameni, împărţea cu ele hrana, dar şi culcuşul şi căldura trupurilor în geroasele zile şi nopţi de iarnă.
- Eu, să fiţi liniştit, am grijă de maşina dumneavoastră! Dacă văd pe cineva străin că se apropie, îl şi întreb de... sănătate!...
Avea grijă, în felul lui, de avutul meu. Ştia că îmi iubesc maşina, mă ajutase în trecut de multe ori când mă chinuiam cu vechea Dacie şi îl rugam să mă împingă la pornire... Nu prea mai avea putere, săracul... Viaţa grea, lipsa hranei consistente, băutura şi ţigările îi diminuau pe zi ce trecea, puterile. Împinsul lui era mai mult de decor. În orice stare s-ar fi aflat - sănătos sau nu, vară sau iarnă - când mă duceam la groapa lui şi-l strigam pentru ajutor, ieşea întotdeauna îndatoritor. Îmi amintesc, într-o zi geroasă de iarnă, l-am rugat să mă ajute să scot maşina din nămeţii de zăpadă în care mă împotmolisem. Era evident că suferea de frig, era vânăt la faţă, nasul îi era roşu şi îi curgea ca la canal. Nu avea mănuşi în mâini. Nu ştia cum să procedeze ca să fie mai bine: să împingă maşina sau să-şi şteargă nasul care curgea consistent şi fără oprire... Voia să fie util dar se şi jena de supărătoarele scurgeri. Aveam compasiune pentru el dar interesul meu imediat era să scot maşina din nămeţi... Frigul de care suferea omul şi disconfortul lui le-am constatat doar...
- Azi o să curăţ verdeaţa de aici, din parcare. Credeţi că or să-mi dea şi mie ceva vecinii?
Se referea la toţi cei care obişnuiau să-şi ţină autoturismele în parcarea de lângă bloc. Aceasta era strâmtorată de nişte tufe mari de cânepă indiană ce puteau să afecteze luciul cailor putere. Eram interesat şi eu de această iniţiativă şi l-am încurajat. Era, într-adevăr, o acţiune benefică obştei noastre de conducători auto. În plus, cânepa respectivă făcuse în anii din urmă obiectul investigaţei Poliţiei Române, aşa de deasă şi bine crescută era. Prietenul meu chiar fusese cercetat în mod deosebit: nu care cumva se ocupă de producerea de marijuana? Sărmanul om! Tocmai el, cel mai neajutorat şi mai lipsit de mijloace tehnice şi financiare, să se apuce de chimie şi să producă stupefiante! S-a ocupat de cânepa indiană cum a ştiut el mai bine: a retezat-o de la rădăcină şi a dus-o la container. Apoi a măturat locul şi ne-a oferit nouă locuri de parcare curate şi, chiar unul în plus!
- Mai dau şi eu cu mătura prin jurul blocului! Mă mai capăt şi eu cu câte un ban...
Era înţelegerea lui cu femeia de serviciu. Un contract de colaborare doar de ei ştiut! El făcea treaba mai greu vizibilă, dar necesară, de igienizare în jurul blocului şi pentru aceasta femeia îi mai scăpa câte un ban pentru ţigări. Cu certitudine, nu era mare afacere pentru el, dar mai scăpa de fumat doar chiştocurile de pe jos, părăsite dezinvolt de tinerii care flecăreau seara pe scările de la intrările în bloc. Bineînţeles, în aceste tururi de bloc matinale era însoţit permanent de puzderia de câini şi pisici, mai puţin în perioadele de călduri, când vieţuitoarele prietene îşi vedeau mai intens de ale lor. Mai avea un câştig din această muncă: îşi procura mai uşor chiştocurile salvatoare, dar mai găsea şi câte o fierătanie, tocmai bună de valorificat. Fierul vechi reprezenta o altă sursă de venituri, ca pentru orice amărât, de altfel. L-am suspectat chiar, într-o anumită perioadă, că nu era străin de dispariţia capacelor de fontă de la gurile de canalizare. O fi fost, n-o fi fost vinovat, la viaţa lui plină de privaţiuni... eu l-am scuzat, dacă el o fi fost făptaşul.
- Nu vreţi să facem schimb, domnu’ Florin? Vi-l dau pe ăsta bercul în schimb. E prietenos, să ştiţi!
Era forma lui de a glumi şi de a mă reţine la puţină vorbă ori de câte ori ieşeam cu Maxi la plimbarea necesară şi nu întotdeauna agreată de mine. Mereu nerăbdător să termin mai repede cu necesităţile animalului, îl grăbeam la acţiunile lui principale şi ultimele vorbe ale omului le percepeam vag, de la distanţă şi lansam un mecanic - Da, da, fără sens, doar a scăpare de la un dialog nedorit în acel moment. Cu toate că voiam să discut odată şi odată serios cu el, să-i ascult povestea vieţii, nu găseam nicicând timpul necesar. Într-o seară calmă, petrecută recent, întorcându-mă de la supermarket, l-am găsit pe scările de la fabrica părăsită, odihnindu-se. În groapa lui erau prea mulţi ţânţari. Cumpărasem pentru el ceva de mâncare, dar şi o cutie cu bere. I le-am oferit şi, ca de obicei, mi-a mulţumit, în stilu-i simplu, caracteristic. El, simţea nevoia să vorbească, să-şi amintească de respectul de sine.
- Ştiţi, domnu’ Florin, eu am fost mecanic de locomotivă prin Tulcea. Am avut familie... Pe vremea aia nu beam! Dar am produs un accident de muncă şi am fost condamnat la 12 ani de puşcărie... Am făcut doar 8… Dar după un an nevasta nu a mai venit cu pachet şi a divorţat. Şi-a găsit alt bărbat… Eu, când am ieşit, ce era să fac? Să mă duc peste ea? Am renunţat şi la casă şi la tot şi… aşa am ajuns pe aici, prin boscheţi…
Mai avea un frate care rămăsese la casa bătrânească şi care avusese grijă să se preocupe doar de sine şi de propria-i familie, trăgându-şi toate drepturile în urma decesului părinţilor. Cine ar fi putut să i se opună? Un boschetar? Nu mai ştia nimic nici de el... Acum, singurele lui rude şi prieteni erau câinii şi pisicile maidaneze, vagaboande ca şi el. A relatat cu simplitate şi demnitate întreaga-i poveste tristă, neîncercând să mă impresioneze, ci doar dintr-o dorinţă pornită de undeva din interiorul lui cel mai ascuns, de a-mi atrage atenţia asupra vremelniciei timpurilor şi a schimbărilor ce pot determina viaţa unui om. Şi, dacă stau şi mă gândesc, alţii asemenea lui, nu mai merituoşi, au ajuns în poziţii sociale cheie sau pe grămezi de bani, doar pentru că aveau şi alte calităţi, mai puţin ortodoxe, dar şi foarte mult tupeu. Şi nici puşcăriile nu le-au vizitat...
- Bună dimineaţa, nea Ion! – îi răspundeam cu îngăduinţa celui ce a coborât dintr-un apartament luminos şi curat.

Ieri dimineaţă, când am coborât la maşină, erau mai multe persoane agitate în parcare şi un echipaj al poliţiei. M-am speriat: m-am temut că au dat hoţii vreun raid peste noapte pe la autoturismele parcate.
- Ştiţi, a murit nea Ion!
Săracul, nea Ion! A trăit discret şi s-a dus, la fel de discret. A avut părinţi şi i-a pierdut. A avut o familie şi a pierdut-o. A avut o casă şi a pierdut-o. Dar a avut şi o demnitate şi o inimă frumoasă ce le-a purtat permanent cu sine şi şi le-a luat cu el, acolo, unde-o fi plecat. Dacă a avut păcate pământeşti, cu siguranţă a pătimit pentru ele tot pe pământ. În urma lui a rămas amintirea unui suflet bun, singuratic şi chinuit, dar şi puzderia de câini şi pisici, fraţii lui de castă, singurii care-l vor plânge cu sinceritate până ce creierul lor limitat la cât le-a permis Creatorul, îl vor da uitării. Dar oare vor uita ei vreodată pe cel ce le-a fost părinte, frate şi protector?
- Nu pot să-i alung sau să-i omor, cum mi-au cerut unii, domnu’ Florin!

- Dumnezeu să te odihnească în pace, nea Ion!

Publicat în Monitorul de Brăila din 15 octombrie 2008


Florin Meşca