Tanti Dina

Tanti Dina

Colega mea, Liliana, m-a rugat de multe ori să o duc la ţară, la mama ei, în vizită. Întrucât eu nu am… nicio ţară în zonă la care să pot merge, mi-au făcut plăcere aceste plimbări. Nu sunt mulţi kilometri de rulat – cam 20 – (doar vreo două sute de metri de drum pietruit, în apropierea casei mamei ei), iar şoseaua este asfaltată şi destul de bună. Respir şi eu un aer mai puţin poluat, mai discut cu un… cârd de gâşte şi hrănesc vreun căţel hămesit şi legat cu un lanţ nu mai lung de un metru… Vara mănânc corcoduşe direct din pom, pudrate cu praful ridicat de căruţe în drumul lor spre ţarină sau, seara, spre curţile primitoare unde pe cai îi aşteaptă binemeritata odihnă, apa proaspătă şi… lucerna cărată tot de ei. 

Varza cu carne a dispărut repede din farfurii

Recunosc: evit să mă aşez la masă la ţară pentru că nu sunt convins că vasele sunt suficient de bine spălate în apa rece şi tulbure din fântână. Trebuie doar ca simţurile mele să fie prea puternic excitate de mirosurile din bucătărie, aşa cum s-a întâmplat anul trecut, în ajunul Anului Nou, când mama Lilianei m-a îmbiat cu o varză cu carne ai cărei aburi saturaţi de grăsimi condimentate şi afumate se simţeau încă de la poartă. Şi o mămăligă la fel de aburindă clocotea la acelaşi foc cu lemne la care se gătise deja amintita varză cu carne… Nu am mai studiat vesela – râd de unul singur acum! – şi m-am lăsat sedus de farmecele… bucatelor pregătite de mama Lilianei! Nici nu aveam cum altfel, eu fiind deja transpus în anii copilăriei, când bunica mă îmbia cu toate bunătăţile moldoveneşti posibile: mămăliguţă cu lapte, ouăşoare cu jumări de la borcan, sărmăluţe mici, mici de tot, făcute cu varză dulce, borş acrit cu perje şi câte şi mai câte...

Trebuie să vă avertizez că această femeie trăită în spaţiul restrâns al casei şi comunei în care îşi duce existenţa, este destul de greu să o găseşti în toane bune. Nu că ar fi rea de la Mama Natură, nu; dar a trebuit, datorită vicisitudinilor vieţii, să lupte în ultimii ani de una singură cu greutăţile şi să le dovedească. Bărbatul a părăsit-o demult, ducându-se într-o vizită prelungită pe la sfinţii din ceruri şi a lăsat-o singură în bătătură, să aibă grijă de acareturi, de cele două hectare de pământ şi de via întinsă exact cât să-i asigure vinul şi ţuica de la un an la celălalt.

Înafara Lilianei a mai avut un fiu – iubirea ochilor ei! – căsătorit la Braşov şi care – nu se ştie ce motive l-au mânat! – în urmă cu câţiva ani a plecat într-o... vizită definitivă la tatăl său, tot în ceruri! Au rămas în urma lui o soţie plânsă şi total descoperită în faţa problemelor dure ale vieţii şi două fete superbe şi cuminţi: una studentă şi cealaltă elevă.

Aşa că, tanti Dina – cum este cunoscută în sat de toată lumea mama Lilianei – s-a închis în sine, toţi i-au devenit duşmani, nu mai crede în nimeni şi nimic, chiar şi vis-à-vis de bunăvoinţa lui Dumnezeu are unele îndoieli! Mai des îl invocă pe... Necuratul, decât pe Tatăl! O face atât de des!... Mă dor urechile când o aud, o dojenesc, încerc să-i readuc încrederea în Cel de Sus dar în inerţia durerii acumulate şi a trăirii atâtor nedreptăţi în arealul ei de existenţă, a devenit surdă la argumente şi neîncrezătoare în puterea iertării. Nu mai lupt cu relele-i ieşite pe gură pentru că, dacă aş face-o, mai tare s-ar dezvolta demonul ce a pus stăpânire pe tanti Dina!... Îl las (demonul) să se exprime doar la stadiul de vorbe şi să se sufoce singur de tăcerea celorlalţi. Nehrănit, el moare singur!

Pentru că tanti Dina este o femeie bună! Dacă reuşeşti să te menţii detaşat, ai toate motivele să te simţi bine şi să recunoşti pitorescul vieţii la ţară, chiar dacă mult alterat faţă de peisajele surprinse de Nicolae Grigorescu pe pânzele sale.

Averea ei este modestă, chiar judecată la standardele locale, astfel încât pentru apriga tanti Dina, orice pagubă se resimte şi are ecouri de durată în propria sa conştiinţă. Nu-i vorbă, nici ea nu vrea să mai lupte prea mult pentru acumulările agricole, dezamăgită de destinu-i care i se pare cel mai dur din lume. Nu mai crede nevoii altuia, pentru că orizontul ei se opreşte la propriile probleme. Parţial, dacă încerc să-i înţeleg strâmtoarea lumii în care se mişcă, îi acord circumstanţele necesare. Cum ar putea o femeie simplă de la ţară, să-şi deschidă mintea şi inima la nevoile celorlalţi, când ea însăşi nu-şi poate înţelege şi depăşi propriile nevoi?

Deunăzi, când am intrat cu Liliana în bătătura ei, într-o vizită neanunţată, am găsit-o bolind în pat. Nu cred că trecuse de ora 6 seara, dar era deja noapte afară şi tanti Dina, pe întuneric, fără ca măcar să-şi deschidă televizorul ce vede cu purici în plin secol al XXI-lea, se căina singură şi-şi blestema zilişoarele câte i-au mai rămas.

- Dar ce ai, mamă? – a luat-o Liliana cam tare, ştiindu-i metehnele de bătrână căreia greu îi intri în voie.

- Lasă-mă, Licuţo, că numai eu ştiu cum îmi mai târăsc zilele.

- Bine, mamă, dar te doare ceva? – a continuat colega mea cu întrebările fireşti, în scopul de a-şi da seama de natura suferinţei mamei sale.

- Of, of, of, mai bine mor! – a continuat femeia pe un ton tânguitor.

Şi imediat, pe un cu totul alt registru, arţăgos:

- Şi tu de ce ai venit la ora asta? Ţi-am spus de atâtea ori să nu mai vii noaptea! Să ştii că nu-ţi mai deschid poarta, dacă mai vii pe întuneric!

Nici de data aceasta nu ne deschisese ea poarta. Băiatul Lilianei, Cosmin, după ce a sărit gardul, a tras zăvorul şi astfel am reuşit să o surprindem pe bătrână căinându-se pe întuneric.

Oftica lui tanti Dina sau „cadoul” pe care l-a ratat 

Nu ne-a trebuit mult să aflăm motivul bolii lui tanti Dina: în timpul zilei, la primărie, reprezentanţii unuia din partidele aflate în cursa electorală împărţiseră alimente pensionarilor din sat: câteva kilograme de zahăr, câteva de ulei, făină, orez...

- Nu puteai să vii mai devreme, fă Licuţo? – o interogă iar aprig tanti Dina. Nu am avut pe nimeni cu căruţa să meargă cu mine la primărie să iau şi eu alimente! – îşi continuă căinarea bătrâna.

Îmi era milă de ea. Boala era cam fără leac, căci ţinea de... oftică! Iar această oftică este, de fapt, un virus puternic şi fără rezolvare, adus şi întreţinut de politicienii aflaţi în campanie electorală şi revine la fiecare... patru ani. Aş putea compara acest flagel, fără riscul de a exagera prea mult, cu cel al gripei aviare din anii trecuţi. Atunci au fost sacrificate – sărmanele – milioane de păsări; ce-ar fi acum oare de sacrificat?!

Ca şi tanti Dina, şi eu am alergie la politică şi, mai ales, la politicieni. În comparaţie însă, cu dumneaei, eu bănuiesc că ştiu pe cine trebuie să înjur şi nu mai aştept demult salvarea de la clasa politică! Sunt conştient că marea majoritate a politicienilor (or fi doar unul, doi oneşti, rătăciţi pe-acolo!) se ocupă de propriile interese şi, doar întâmplător – dacă aceasta face parte din jocul intereselor – românul poate spera la vreo îndulcire a vieţii sale simple. Doar întâmplător şi doar dacă politicianul are ceva gras de câştigat! Pe mine nu mă mai pot înşela nici cu făină, nici cu ulei, nici...

Cât pot fi de ipocriţi! Patru ani ne strigăm în surdină necazurile şi problemele! Patru ani clamăm de-a surda nedreptăţile, fărădelegile, abuzurile, hoţiile... Şi, după aceşti patru ani, când avem şi noi luna noastră de glorie, când politicienii se umilesc (am folosit corect cuvântul!) cu uleiul şi făina şi orezul şi... şi atunci tanti Dina nu are căruţă să meargă la primărie!

Pe tanti Dina o înţeleg şi o scuz!

Acestor indivizi născuţi parcă doar să câştige, nu le găsesc decât acuze! Îmi este ruşine cu ei în fruntea ţării şi când le analizez reuşitele, mi se face dor de preşedintele celor 25 de ani-lumină! Cel puţin Ceauşescu era onest în felul său, doar că o luase razna!... Nu mai era sănătos la cap şi o ştiam cu toţii! Dar în toată această adunare (alt cuvânt voiam a folosi) de... politicieni, o fi vreunul în toate minţile? Sănătos, poate da, dar onest, ba!

Am consolat-o cum am ştiut şi noi mai bine pe tanti Dina. Regretam alături de dumneaiei că nu am fost pe fază să profităm de momentul de slăbiciune al puternicilor efemeri ai zilei şi să le înşfăcăm oferta de ulei, făină, orez, zahăr... Zahăr? Se dădea şi zahăr? Îl putea pune tanti Dina la ţuică!

Căci de votat... nu ştie nici bătrâna pe cine să pună ştampila şi nici noi nu am fost capabili a-i da un sfat! Singurul ei interes este să pună mâna pe... pomana electorală. Am asigurat-o că, dacă se repetă oferta şi ne dă un telefon, tragem o fugă şi-i rezolvăm dilema politică.

Am lăsat-o puţin mai împăcată, dar sunt convins că virusul ofticii de care suferă bătrâna răspunde la un singur şi, din păcate, doar din patru în patru ani gratuit, vaccin.

Dacă am reuşi şi noi, poporul, să descoperim un vaccin eficient cu ocazia acestui vot sau – şi mai bine – să eradicăm definitiv specia, nu chiar ca în cazul zburătoarelor, dar ceva radical tot am putea face! Când mă gândesc că Dumnezeu a lăsat iniţial pe Pământ doar doi locuitori şi niciunul nu era şef!... Să fie aşa de imposibil să devenim la fel de inocenţi (şi egali!) ca primii oameni? Nu am mai avea nevoie de Parlament, nici de Guvern, nici de Preşedinte… Doar de oameni. OAMENI!

Să fie ireversibil procesul acestei evoluţii a rasei umane ?!

12 noiembrie 2008 

                          (Publicat în volumul de proză scură Am fost și eu revoluționar!)