Imagine captată de pe net |
Recunoştinţă celor
ce
mi-au dăruit din spiritul lor!
I -
PROFA DE MATE
- Dacă nu te ţii de carte şi nu intri la liceu, să
ştii că te duc la combinat! Acolo te duc! Te bag la cantină, la curăţat
cartofi, să vezi şi tu ce înseamnă munca, nu... muzică toată ziua, chitară, Beatles şi toţi nebunii ăia care urlă
de-ţi sparg timpanele! Ce-oţi fi înţelegând voi din zgomotele astea de v-au
luat aşa minţile, nu pot să pricep!
Aceasta era
ameninţarea supremă a tatei atunci când venea vorba de un studiu temeinic – expresia îi aparţinea – în vederea intrării la
liceu: Combinatul! Eram un elev bun la învăţătură, fără a excela însă, cu
rezultate mulţumitoare la matematică şi română dar... doar un studiu temeinic putea asigura liniştea
familiei în vederea primei mele încercări majore în viaţă: admiterea la liceu!
Nu mă îngrijora fermitatea paternă, ştiam că nu ar fi apelat niciodată la o
astfel de decizie. Altceva îmi crea mie cu adevărat fiori: o eventuală
nereuşită m-ar fi clasificat direct pe un loc pentru o şcoală profesională şi
nu cred că aveam chemare pentru aşa ceva!
Dar... am avut noroc! Sau, pot afirma
acum, cu certitudinea unei noi cunoaşteri, toate câte ni se întâmplă... nu sunt
deloc întâmplătoare! La debutul clasei a VIII-a ne-a venit o profesoară de
matematică nouă care – vai! – ne-a devenit şi dirigintă! Cât de mult am putut
să mă sperii! Deloc bătrână, dar nici tânără – după criteriile noastre – aspră
la înfăţişare, severă, precisă – ce mai? – o adevărată profesoară de
matematică! Din câteva directive precise a făcut ordine în clasă, cu scopul
clar declarat de asigurare a unei discipline spartane, în vederea obţinerii
unor rezultate de excepţie la marele examen ce ne aştepta la sfârşitul anului
şcolar.
Ca orice elev ce se respectă şi care
preferă chiulul unei toceli, am profitat de o oportunitate nesperată: în
imediata apropiere a blocului în care locuiam era Liceul nr. 7 şi un vecin – prieten de joacă – m-a anunţat că eram
strigat acolo la catalog. Aşadar, după doar două zile de nereuşit dialog cu diriginta-zbir-profesoară de
matematică m-am aşezat cuminte în bancă în noua clasă. Am avut şi şansa să o
împart cu o frumuseţe de fată... Şi aici tot două zile am răspuns prezent la apel. Pentru că, întors de la
şcoală a doua zi, am avut neplăcuta surpriză s-o găsesc acasă pe... profesoara
de mate! Cu simţul vinovăţiei permanent prezent, am îngheţat când am intrat pe
uşă şi am zărit-o în sufragerie, la o dulceaţă, alături de mama. Dar... parcă
nu mai era ea! Parcă era sora mamei, atât de drăguţă şi de iubitoare era cu
mine. M-a luat deoparte şi mi-a explicat că nu are rost să mă sperii, că ea ne
vrea tuturor binele, că suntem o clasă de copii foarte buni, cu care ea are
curajul să înfrunte toate examenele de admitere din lume, iar pe mine chiar mă
simpatizează nespus de mult... Treburi din acestea... dulcegării... Eu – o fire
sensibilă şi credulă, nu numai sperioasă – m-am înmuiat de tot. Aveam să mă
conving foarte curând că nu am greşit în acel moment de slăbiciune şi că
diriginta noastră era, într-adevăr, o femeie inimoasă şi o profă de mate de
excepţie pe care, în final, am îndrăgit-o şi i-am fost profund recunoscător.
Din ziua aceea m-am întors la şcoala dintâi şi am avut parte de o veritabilă
dirigintă, o adevărată mamă pentru noi, acei copii iniţial speriaţi şi marcaţi
de perspectiva primului examen hotărâtor din viaţa noastră. Cu totul alta i-a
fost conduita, complet diferită de cea care mă alarmase la primul contact.
Îmi amintesc foarte
bine şi acum: se lucra foarte mult pe vremea aceea după culegerea lui Gheba. Parcă o văd: o carte groasă, cu coperţi de
plastic gri, rezistentă la multe răsfoiri şi la mulţi aspiranţi la statutul de
licean. Pot afirma, fără teama de a greşi, că pe cartea mea au studiat câteva
generaţii bune, pentru că eu, la rându-mi, am meditat pe alţii după ea, iar
mulţi ani mai apoi am oferit-o cadou, tot unui aspirant, bineînţeles. Eram prin
anii terminali la facultate şi tot după culegerea
lui Gheba se lucra pentru admiterea la liceu.
Profa de mate ne-a
luat la început cu abc–ul
matematicii: cele patru operaţii, jonglarea cu semnele... fracţii etajate,
ridicări la putere, radicali şi paranteze de tot felul... Ajunsesem să visăm
aceste exerciţii aparent complicate, dar care deveniseră obiect de distracţie
pentru noi, simple automatisme. Ne întreceam acum care obţine cel mai bun timp
la rezolvarea lor. Apoi, ecuaţii de gradul I, de gradul II, sisteme de ecuaţii
cu două şi trei necunoscute. La acest nivel – cel al sistemelor de trei ecuaţii
cu trei necunoscute, sisteme ce puteau ridica oricând probleme în rezolvarea
lor – pentru a fi siguri că nu vom greşi vreodată sau vom intra în criză de
timp, buna noastră profesoară ne-a învăţat o metodă nouă, neinclusă în programa
şcolară: cea cu determinanţi. Era o metodă puţin mai laborioasă, dar care te
ducea, cu certitudine, la rezultatul dorit într-un timp rezonabil. Cu această
metodă, care mai târziu avea să-mi fie predată prin clasa a X-a, am impresionat
în mai multe rânduri profesorii de matematică, începând chiar cu examenul de
admitere la liceu la care, după ce mi-am rezolvat sistemul de trei ecuaţii cu
trei necunoscute prin metoda indicată, am apelat şi la metoda cu determinanţi,
ca mijloc de verificare. Această găselniţă a fost un factor decisiv în a obţine
de la examinatori nota maximă la proba orală. De altfel, acelaşi calificativ îl
primisem şi la scris. Iar tata, fericit, a uitat şi de combinat şi de curăţatul
cartofilor la cantină...
Matematica însuşită
şi înţeleasă atât de bine în clasa a VIII-a a reprezentat baza cunoştinţelor
mele pentru primul an de liceu. Intrasem printre primii şi, din cei mai buni băieți
la matematică, s-a constituit o clasă specială, cu un profesor excepţional,
noul nostru diriginte. Dar aceasta este o altă poveste.
II - I’ NOVETSCHI
Profesorul de matematică Cornel Novetschi, pensionar |
Novetschi se numea noul nostru profesor de matematică. Şi
diriginte. Un tip înalt, tare ciudat şi plin de surprize! Începând cu numele,
care numai românesc nu părea, continuând cu dentiţia de sus, vizibil ieşită în
afară (ceva gen Fredy Mercury) şi cu metoda complet neortodoxă de a-şi reglementa relaţiile cu noi şi de a ne învăţa
toate cele despre viaţă, dar mai ales... MATEMATICA!
Dacă la băieţi se
constituise clasa a IX-a D din cei mai buni matematicieni, echivalenta noastră
la fete era a IX-a C. Având în vedere foarte buna pregătire ce o moşteneam din
perioada gimnazială, în clasa a IX-a am...
defilat la matematică! Aceeaşi materie, doar că la un nivel superior, nu
avea cum să ne ridice probleme nouă, unor elevi dotaţi pentru ştiinţele exacte.
În acest prim an s-a şi înfiripat prietenia – credeam noi! – cu proful de mate,
un tip ce ieşea complet din toate canoanele cunoscute şi acceptate.
Toată perioada
liceului am stat în banca a doua, rândul de la uşă şi am avut permanent acelaşi
coleg: Patriche Constantin. Nu ştiu de ce, dar şi la şcoală, ca şi la joacă,
obişnuiam să ne strigăm după numele de familie, nu după cel mic. Pe colegul meu
îl strigam: - Băi, Patriche, nu Costică sau... Costele sau... Patriche era bun la chimie, pe care eu nu o agream deloc şi, în schimbul ajutorului
primit la teză şi la lucrări, eu îi întorceam serviciul la franceză. A funcţionat tot timpul. Dar nu vă spun ce enervant era
să aştept să-şi termine el problema, ca să se poată ocupa şi de a mea...
Altceva doresc să
relatez. Era vremea marilor formaţii, gen Beatles,
Rolling Stones, Led Zeppelin şi... a pletelor aduse de acestea. Noile grupuri
promovaseră nonconformismul în comportament, ţinută, muzică... lansaseră o modă
cu totul neobişnuită, o modă a pletelor, a chitarelor, a ritmurilor, a
zgomotului. Din acest motiv au fost şi sunt considerate revoluţionare. Dacă în
clasa a VIII-a dansasem tango şi vals, stângaci şi ruşinat de fata pe care abia
o atingeam când încercam să o ţin în braţe la... ceea ce s-a numit banchet de
sfârşit de ciclu şcolar, acum cu totul alta era viziunea! Eram liceeni, mai
puţin timizi, iar ritmurile noi ajunseseră şi pe la urechile noastre. Patriche,
nu mai ştiu de unde făcuse rost, dar intrase în posesia unei coperţi de disc
L.P. (Long Player) cu Rolling Stones. Doar coperta! Dar ce
mult însemna pentru noi! Ne uitam la ea, la membrii grupului, la pletele şi
bărbile lor... ca la o icoană! Parcă erau din altă lume, din alte vremuri...
ceva interzis, intangibil pentru noi, nişte liceeni cuminţi şi cu matricole pe
mânecile uniformelor! Eram contemporani cu moda hippy, dar noi nu trebuia să ştim aceasta! Încerc
să-mi reînvii amintirile şi
emoţiile de atunci şi-mi dau
seama că, privind acea copertă, ne transpuneam
într-un vis – într-un vis vinovat şi interzis – dar era al nostru şi
nimeni nu putea şi nu trebuia să ia parte la el. Noi eram fericiţi doar pentru
că aveam o copertă – noi şi nu alţii! – şi aceasta ne făcea unici! Era marele
nostru secret! Admiram pletele lor şi apoi ne priveam în oglindă şi visam cum
ar fi să le avem la fel de mari şi să ţinem câte o chitară în mână, în faţa
unor fani înnebuniţi de acordurile noastre... Iar fetele... fetele să ţipe
isterizate şi să întindă mâinile să ne atingă măcar pantofii... Patriche avea
avantajul că avea un păr lins, gras şi în felul acesta şi-a permis pe toată
perioada liceului să-l lase ceva mai lung. Seara, când se culca, îşi punea un
fileu pe cap, astfel încât la ore părul îi stătea cuminte şi nu i se observa
adevărata lungime. Cum se terminau cursurile, îşi răvăşea părul şi şi-l aranja
cu mare talent pentru ca podoaba capilară să-i poată fi admirată. Seara, din
nou fileul...
Novetschi, proful de
mate, amenajase un laborator foto în şcoală şi, în mai multe rânduri, ne
ispitise să ne înscriem la cercul de specialitate. Iniţial, nu ne-a surâs
oferta, mai ales că ar fi trebuit să lucrăm tot cu... Novetschi. Era el băiat
de treabă, dar tot profesor se cheamă că era. Şi încă unul de matematică! Dar
coperta cu Rolling Stones ne-a
schimbat opţiunea! Ce-ar fi să învăţăm noi să facem fotografii şi apoi să
copiem pe cele cu noile grupuri şi să le vindem colegilor? Asta da, afacere! Nu
oricine are o fotografie cu Beatles
sau Rolling Stones în geantă, printre
cărţi şi caiete! Şi, în plus, ne puneam bine şi cu dirigintele nostru!
Din acest moment cred
că viaţa mea a început cu adevărat să fie determinată de profesorul de
matematică. Nu este nicio exagerare în această afirmaţie pentru că întreaga mea
existenţă din timpul claselor a IX-a, a X-a şi a XI-a s-a raportat, în primul
rând, la acest profesor special, Cornel Novetschi. Atât de mult încât, în
această perioadă, am învăţat de la el şi matematică, şi foto, şi să mă port cu
fetele, şi să fiu sceptic în ce priveşte politica, să respect latina şi să intuiesc adevărata istorie,
să am curajul răspunderii şi, mai ales, să nu mă dau bătut!... Să nu mă
consider învins înainte de a-mi fi folosit toate atù-urile...
Ne-a primit cu
bucurie şi satisfacţie la cercul foto. Noi, chitiţi
să facem bani de pe urma Rolling Stones-ilor,
el – cu bucuria pasiunii pe care dorea să ne-o împărtăşească. Şi a reuşit! Îmi
amintesc dotarea principală a laboratorului şcolii: un aparat de mărit Orizont. Se lucrau poze alb-negru, dar
ne-a promis că ne va învăţa să lucrăm şi color! Aceasta chiar că ar fi fost
lovitura vieţii pentru noi! Ne-am fi umplut de bani!
Obscuritatea camerei
era îndulcită de lumina unei lămpi roşii, plăcută, excitantă şi care asigura
totodată şi o atmosferă de mister ce avea să se dovedească foarte utilă mai
târziu, când urma să-mi invit acolo prietenele mele din liceu... Recunosc: nu
le-am arătat numai cum se fac poze...
Profesorul ne-a
învăţat tot ceea ce trebuia să ştim pentru a stăpâni tainele acestei arte,
începând de la acţiunea fotografiatului cu un aparat Smena 8 – singurul accesibil pentru noi – continuând cu preparatul
substanţelor din componentele ce se găseau în magazinele de specialitate şi
după reţetele incluse în pachetele de hârtie fotografică şi până la developarea
filmelor şi a hârtiei în laborator pentru obţinerea produsului final, fotografia.
De la început am fost vrăjiţi de felul în care apărea imaginea, treptat şi tot
mai clar şi mai intens, în tava cu revelator în care înmuiam coala fotografică
după expunerea ei în aparatul de mărit. Când făceam probele pentru a stabili
timpii optimi de expunere proful, luând-o înaintea dorinţelor noastre
neexprimate, aşeza bucăţelele de hârtie fotografică pe feţele fetelor sau pe
genunchii lor sau pe sâni... Era şi un bun psiholog Novetschi ăsta!
N-am făcut bani cu
pozele în liceu! Dar am avut mare succes la serbările şcolare pentru că am
devenit fotograful... oficial al liceului – după un an laboratorul mi-a fost
predat cu întregul inventar – iar fetele... au fost câteva care l-au vizitat
din dorinţa de a se familiariza cu misterul luminii roşii.
Şi, totuşi, pot
afirma că am câştigat chiar foarte mulţi bani! Cred că am făcut mii de poze
pentru colegii şi prietenii din liceu, la facultate mai târziu, pe la nunţile
lor, dar şi la a mea. Nu le-am luat bani decât pentru materialele consumate, nu
şi pentru munca sau pentru câştigul estimat când am investit timp şi speranţe
în această afacere. Dar dacă ar fi
trebuit să plătesc pe altcineva pentru toate amintirile imortalizate pe hârtia
fotografică? Ăştia nu sunt bani?
Dar... activitatea
fotografică era doar hobby-ul de după
ore. Novetschi, ca şi cum nu s-ar fi
bătut pe burtă cu noi în intimitatea laboratorului foto, la orele de
matematică se comporta ca un... profesor de matematică! Trebuie să recunosc
surprinderea faţă de un astfel de comportament. Nu-mi dădeam seama care faţetă
trebuie s-o iau în consideraţie cu prioritate: cea care îmi făcea plăcere – a
meşterului fotograf – sau cealaltă, cea oficială. Bine, în clasa a IX-a activitatea
şcolară a decurs firesc, fără dificultăţi: matematica ce ni se propunea era, de
fapt, o revizuire a cunoştinţelor din anii gimnaziali, iar noi... noi eram
buni! Notele de 8, 9 şi 10 veneau de la sine, spre satisfacţia noastră şi
bucuria părinţilor. Totuşi, încă din primul an de liceu s-au remarcat vârfurile. Au fost vreo cinci elevi de
excepţie! Eu nu mă număram printre ei, ţineam însă aproape de plutonul fruntaş.
Acest prim an a mai
reprezentat un şoc prin zgârcenia profesorilor la acordarea notelor. Obişnuiţi
cu uşurinţa primirii calificativelor maxime, ne-am trezit dintr-o dată gratulaţi cu note de 5, 6, 7 şi chiar şi
mai mici... În clasa a IX-a am rămas corigent la botanică în trimestrul I! Nu
am luat în serios obligativitatea ierbarului. Dragul de tata, după ce m-a
muştruluit bine şi mi-a încuiat pantofii în şifonier, drept pedeapsă – aceasta
era măsura lui radicală! – a apelat la toţi colegii de serviciu să-i aducă
frunze şi flori de pe acasă. Bineînţeles, nici eu nu am stat cu mâinile în sân;
nici mama, nici fratele meu. Toţi au cooperat la repararea primei medii de 4
din viaţa mea de elev...
Activitatea de
discipol fotograf a evoluat fără sincope, dar cealaltă, de aspirant la
cunoştinţele înalte ale matematicii...
În clasa a X-a
efectivul de elevi a rămas aproximativ acelaşi. Au rămas repetenţi vreo
doi-trei elevi, tot atâţia am prins noi din urmă... Pe vremea aceea se rămânea
şi repetent! Şi era o mare problemă! Ca să treci o corigenţă toamna trebuia să
munceşti, nu glumă! Unde mai pui că toată vara era ratată, presiunile de la
şcoală şi de acasă stricându-ţi orice chef de distracţie, de plajă sau de...
idile adolescentine!
Dar să revin la
matematică. În virtutea inerţiei statutului de elevi presupus buni, noi nu am
realizat că matematica clasei a X-a diferă complet de simplele operaţii
algebrice de până atunci. S-a introdus noţiunea de funcţie, ceva cu totul nou,
mult prea abstractă pentru superficialitatea cu care ne învăţaserăm noi să
abordăm ştiinţa cifrelor. Dar avea şi Novetschi un talent să ne zgâlţâie...
Când aducea lucrările corectate, avea obiceiul să înceapă cu acelea având
notele cele mai mici. Continua crescător, până la cele mai mari. Noi ştiam deja
cam cine se încadra la notele mici, la fel cum îi cunoşteam dinainte şi pe cei
cu calificativele maxime. A început, ca de obicei, cu notele de 3. Apoi a urcat
la 4... Eu urmăream liniştit jocul profesorului (prietenul meu!) şi aşteptam
nerăbdător să ajungă pe la 7, poate chiar un 8... Dar a trecut şi de 7, şi de 8,
şi de 9... Le-a dat lucrările celor mai buni din clasă, i-a strigat şi pe
Vieru, şi pe Părlătescu, şi pe Cocu... Asta era chiar de tot! Să-l depăşesc eu şi
pe Cocu?! Eram contrariat. Chiar nu mă consideram în stare de o aşa
performanţă! Eram acum deja în aşteptarea laudelor şi felicitărilor
profesorului. Ce înseamnă diplomaţia şi
ştiinţa de a te băga pe sub pielea profului de mate! – mă felicitam în
sinea mea.
- Şi acum, ultima
lucrare, a eminentului vostru coleg, Meşca...
Cu un gest de
lehamite, o scârbă vădit afişată şi încă nesesizată de mine atunci, profesorul
a apucat lucrarea cu vârful degetelor, a ridicat-o deasupra capetelor noastre
şi i-a dat drumul. Hârtia a plutit nepăsătoare, neutru, timp de o veşnicie iar
în urechi mi-a bubuit verdictul:
- Nota... două!
Această schimbare a
articolului cardinal din doi în două era o altă găselniţă a profesorului
pentru a-şi manifesta dispreţul total faţă de... clienţii săi. Mă ridicasem în picioare să-mi primesc cuvenitele
laude, dar m-am ales cu o... lovitură sub centură, un upercut bine executat ce m-a lăsat fără grai! Cred că eram alb ca
varul când am coborât de la înălţimea ameţitoare a gloriei până la nivelul
umilitor al parchetului de unde mi-am ridicat foaia de hârtie înroşită
sârguincios de un profesor neiertător atunci când nu-i respecţi disciplina. Un 2
mare, urât şi nefamiliar trona în partea de sus a paginii, ca un titlu
nefericit al unei poezii cu rime prost alese. Încă de când m-am aplecat să-mi
recuperez lucrarea, ochii mi s-au împăienjenit şi m-au podidit lacrimile. Mă
uitam la foaia pe care picăturile sărate erau deja absorbite neuniform, o aveam
în mână, dar nu vedeam nimic, nu înţelegeam nimic! Unde greşisem? Dar, oare,
greşisem cu adevărat? Sigur, trebuia să fie o greşeală. A schimbat cineva
lucrarea. Nu se poate! Nu mai credeam în mine, nu mai eram sigur de nimic,
întregul eşafodaj al siguranţei mele nu mai avea niciun suport.
Îmi amintesc foarte
bine: era o zi însorită, frumoasă de toamnă. Ora de matematică fiind ultima, am
plecat spre casă singur... Nu îmi doream pe nimeni în preajmă! Nu reuşeam să mă
regăsesc! Nici nu cred că ar fi ştiut cineva în acel moment ce pârghii
interioare să atingă astfel încât să-mi revină liniştea, echilibrul şi
siguranţa atât de necesare sufletului meu de licean veşnic îndrăgostit şi...
boem. Şi apoi, trebuia să-mi fac planul de ascundere a acestei note ruşinoase
faţă de părinţii mei. Cel puţin până la repararea ei...
De unde credeţi că
mi-a venit consolarea? Chiar de la profesorul de matematică! Locuinţa lui se
găsea în drumul meu spre casă şi nu i-a fost dificil să mă ajungă din urmă din
moment ce eu mai mult îmi târam picioarele decât mergeam. M-a luat
proteguitor pe după
umeri, ca un frate mai mare şi
m-a consolat pentru eşec (de parcă nu el era cel ce-mi provocase nefericirea!),
neuitând să-mi amintească faptul că nu acela este nivelul meu, că eu pot mult
mai mult, el are încredere în mine şi, dacă mă pun pe treabă, tot el va fi cel
care îmi va pune la fel de uşor un 10 lângă acel 2... Eu am izbucnit din nou în
lacrimi, dar de data aceasta de uşurare şi pentru promisiunea revenirii mele
acolo unde îmi este locul, adică printre fruntaşi.
... Ce a urmat după
acest incident? Am mai luat un 2 la oral, şi încă unul, încă unul la o altă
lucrare, iar la teză... 4! Am încheiat primul trimestru cu media 3 la
matematică! M-a... desfiinţat Novetschi! Dar nu numai pe mine. Într-a X-a, din
clasa aceea de copii merituoşi la matematică, pe primul trimes-tru, din 32 de
elevi, a lăsat 27 de corigenţi!
S-au revoltat
părinţii!
- Ce faceţi, dom’ profesor?
Ce-aveţi cu copiii? Nu sunt tot cei care, în urmă cu un an, luau doar 8, 9 şi
10?
- Ba da, dar s-au
făcut nişte leneşi! – le-a replicat sec dirigintele. Brânză bună în burduf de câine! – a dat el verdictul. Lăsaţi-i pe
mâna mea şi dacă nu-i fac eu oameni... Până una-alta, în vacanţa aceasta de
iarnă să pună mâna să rezolve problemele din Gazeta matematică. Pentru fiecare apariţie a numelui lor în Gazetă... vor primi câte un 10 în
catalog. Fiecare calificare la olimpiadă le va aduce un alt 10. Şi să vină şi
la cercul de matematică! Lăsaţi-i pe mâna mea şi n-o să vă pară rău!
Şi ne-au lăsat. Şi nu
le-a părut rău părinţilor noştri! Vacanţa aceea a fost una nefericită. Aproape
pentru toţi. Moş Gerilă (aşa ni se
insuflase nouă ideea că se numeşte moşul acela darnic şi bun care ne pune
cadouri sub brad) am fi dorit să fie Moş...
Novetschi şi să ne cadorisească cu nişte note de 8, 9 şi 10 ca-n vremurile
noastre de glorie. Aşa că... prioritate au avut problemele din manual, cele din
culegerile indicate de profesor, dar şi din celebra Gazetă matematică. A fost prima şi ultima dată când mi-am trimis
rezolvările şi m-am bucurat de recompensa apariţiei numelui în lista de la
sfârşitul revistei. Era o performanţă să-ţi vezi numele tipărit – într-adevăr,
foarte mic – dar într-o companie atât de onorantă!
L-am avut diriginte
şi profesor până în clasa a XI-a. Inclusiv. Ne-a învăţat matematică datorită
pasiunii pe care o avea pentru disciplina sa, dar şi pentru noi, elevii,
materialul uman căruia i s-a dedicat înainte de orice ambiţie personală. Sunt
sigur de aceasta! Ne-a terorizat, dar ne-a determinat să-l şi iubim! A avut şi
metodă. În ambele acţiuni...
Teroarea... Cum s-a
instaurat teroarea? Păi cum să nu devii dintr-o dată speriat când te desparţi
de meşterul fotograf jovial de la camera obscură şi te întâlneşti cu el la
intrarea în clasă pentru ora de matematică? Dacă faci imprudenţa să fii
politicos şi să-i dai prioritate la intrarea în clasă... adio! – rămâi
pe-afară! Asculţi explicaţiile profesorului de dincoace de uşă. Şi nu are
importanţă cum te numeşti şi ce calificative obişnuieşti să obţii la disciplina
lui! Dacă mai ai neşansa să treacă şi directorul când tu staţionezi ca un
căţeluş plouat pe la uşa clasei tale... Aceasta a fost metoda prin care ne-a
obligat să-i respectăm ora şi să-l aşteptăm disciplinaţi şi pregătiţi pentru o
nouă şedinţă de matematică. Noi alegeam singuri de care parte a uşii preferam
să stăm. Ne era însă aşa de frică de profesorul de matematică, încât nici nu
îndrăzneam să chiulim! Ne învăţase să preferăm bărbăteşte confruntarea decât să
fugim ca laşii. El ne-a învăţat aceasta!
- Nu aţi înţeles
ceva, nu vă simţiţi pregătiţi, aveţi curajul să mă priviţi în ochi! Fiţi
bărbaţi! Vă dau acum un 2, dar mă ţin apoi de capul vostru până o să înţelegeţi
mecanismul. Iar după ce o să-l înţelegeţi, nu o să mai aibă nicio importanţă un
amărât de 2, pentru că atunci veţi şti!
Învăţaţi să fiţi bărbaţi!
Într-adevăr, când am
înţeles cât de exigent este acest profesor şi cât de dificilă devenise dintr-o
dată matematica, eram tentaţi cu toţii să
mai... dăm bir cu fugiţii. De
fiecare dată intram cu teamă la ora lui. Niciodată nu eram convins că stăpânesc
suficient de bine exerciţiul matematic, pentru că întotdeauna devenea tot mai
exigent, cu fiecare grad de dificultate depăşit.
- Când nu înţelegeţi
ceva, întrebaţi-mă! O să vă explic o dată, de două ori, de... o sută de ori
dacă este nevoie, dar întrebaţi-mă, nu o să mă supăr! Pentru că, dacă nu mă
întrebaţi, eu o să trăiesc cu impresia că voi aţi înţeles tot şi vă voi examina
în consecinţă.
Cu greu îi ajungea
rubrica din catalog pentru notele pe care ni le punea într-un trimestru. Nu cred
că avea vreunul dintre noi mai puţin de şapte-opt note până la încheierea unei
medii. Îi era foarte uşor să ne verifice cunoştinţele şi calificativele lui
erau foarte zgârcite. Noi, cei din... lumea
a treia eram fericiţi pentru fiecare notă de 5 trecută în catalog. Şi –
vai! – era atât de rar! Bineînţeles, acest pericol permanent al examinării
urmat de o notă derizorie, sporea starea noastră de disconfort în care trăiam.
Ca să fiu înţeles mai bine, în perioada respectivă, dar şi mulţi ani după
aceea, aveam uneori un coşmar noaptea, în care-mi apărea proful de matematică,
cu silueta lui înaltă şi cu figura aceea nu rece, dar impasibilă, ce-l făcea
inabordabil – nu ştiai de unde să-l apuci... – mereu în acelaşi costum lucios
pe la mâneci şi mă trezeam speriat, transpirat şi strigând prin somn:
Novetschi... Novetschi... O sudoare rece îmi uda tot spatele...
O să mă întrebaţi cum
poate fi iubit un astfel de monstru?
Dar nu era un monstru! Poate acum, în
noile coordonate în care se încearcă reformarea învăţământului ar putea fi
catalogat astfel. Dar atunci doar aşa puteai spera că vei candida cu şanse
reale de succes la o facultate tehnică sau la matematică... Doar muncind şi
fiind perseverenţi eram îndreptăţiţi să ne gândim la un viitor
confortabil, la acea
stabilitate pe care ţi-o conferă o profesie de inginer,
profesor, medic, avocat...
Un profesor care te
învaţă algebră, trigonometrie, geometrie şi analiză matematică, te învaţă să
faci fotografii, să cucereşti o fată, să devii şi să te comporţi ca un bărbat,
care în afara orelor de clasă îşi deschide inima şi te învaţă şi pe tine să o
deschizi pe a ta, te ascultă cu atenţie şi se interesează de sufletul tău...
nu, acesta nu poate fi un monstru!
L-am îndrăgit!
M-a încărcat de 2,
dar nu m-a lăsat! Nici pe mine şi nici pe colegii mei. Corigent, da! Nu a avut
nicio jenă! Dar a şi tras de noi! La cercul
de matematică ne certam pe locurile din sală. Profesorul se oprea asupra
elementelor celor mai delicate, le explica, le exemplifica, apoi ne lua la rând
şi le discuta în funcţie de nivelul fiecăruia de înţelegere. Treptat, vălul a
început să se ridice. Funcţiile, acest element nefericit care ni se păruse atât
de abstract, au început să aibă un sens, să nu mai fie o tâmpenie – cine naiba
le-o mai fi inventat şi pe astea? – şi să ni se supună. Groaza a început să se
dilueze pe măsură ce ceaţa din creierele noastre se rarefia. Funcţiile deveniseră
vii şi începeam să înţeleg la ce folosesc! Acesta fusese blocajul: pătratul sau
cercul de la geometrie era ceva palpabil, iar ceea ce se cerea a afla era
foarte clar şi se făcea cu ajutorul unor teoreme demonstrate deja şi al
operaţiilor aritmetice, algebrice şi trigonometrice binecunoscute; funcţia
însă, dependentă de o necunoscută sau de mai multe, era ca un balaur cu mai
multe capete pe care nu ştiai de unde să-l apuci... Novetschi m-a luminat! M-a
învăţat să-mi supun... balaurul iar capetele lui să nu mai reprezinte nişte necunoscute. Înţelegând funcţia ca pe un
organism viu, ce poate evolua în funcţie de coordonatele pe care eu i le impun,
acum operaţiile matematice de bază erau cele pe care puteam să le consider ca
fiind abstracte. A fost o revelaţie pentru care a trebuit să mă umplu de 2 în
catalog, să rămân corigent, să plâng, să disper, să am coşmaruri...
L-am îndrăgit pe
Novetschi!
În clasa a XI-a, la analiză matematică se lucra cu funcţii
tot mai complexe, ce se cereau rezolvate până la obţinerea unor grafice deloc
simple, dar spectaculoase. Nici de data aceasta nu ne-a părăsit! Pe mine, cel
puţin, deoarece mi-am exprimat dorinţa expresă să prind uşurinţa rezolvării
funcţiilor trigonometrice, ce se finalizau cu nişte diagrame complicate, proful
m-a invitat în mai multe rânduri, după-amiaza, la Liceul Pedagogic, unde mai
avea el ore la o clasă de fete. Mă aşeza la catedră lângă el, îmi dădea un
exerciţiu complex, câteva indicaţii şi apoi îşi începea ora. Venea din când în
când la mine, observa în ce stadiu sunt, îmi mai dădea câteva sfaturi şi iar
îşi vedea de oră. Aşa am ajuns un adevărat performer al funcţiilor, iar
matematica şi-a recăpătat în ochii mei aura de regină, severă dar frumoasă, şi
care mă recunoştea la curtea ei!
În realitate, eram tuns zero. Neconvenindu-mi situația... |
Mult m-a marcat
întâlnirea cu acest profesor de matematică! Şi nu numai pe mine, pe toţi
colegii mei. Îmi amintesc, în clasa a IX-a, după evenimentul cu Europa Liberă când tatăl meu m-a pus să
mă tund zero, am făcut mai multe fotografii aşa – chilug cum eram! – cu care
mai târziu aveam de gând să-i trezesc remuşcări părintelui meu şi să-l fac să
sufere pentru greaua şi nedreapta pedeapsă aplicată... Dragul meu tată a
suferit destul pentru mine şi fără această răzbunare copilărească a mea! Dar
altceva doresc să relatez. Una din fotografii mă reprezintă din faţă, cu nişte
blugi împrumutaţi pe mine, cu o mână în buzunar şi cu cealaltă... aiurea, un
tricou demodat şi dintr-un material sintetic, cenuşiu şi de calitate
îndoielnică, un fular subţire la gât. Chilug. Cu nişte ochelari mari, negri la
ochi. Pe această poză am început să-mi aplic creativitatea. Voiam să fiu
modern, un hippy, dar nu eram! Cu un
pix cu pastă mi-am desenat plete şi mustaţă. Şi, întrucât în afara modei hippy şi a Beatles-ilor obsesia mea la acea vreme se numea matematica şi
Novetschi, pe tricou, la baza lui, am scris formula matematică (funcţia de
gradul I): y=mx+n. Privind fotografia, pe
cracul ce se vede în stânga se
poate citi I’ NOVETSCHI, apoi pe prohab semnul ≡ (identic), iar pe cracul din
dreapta fotografiei: DISCIPOLI PITAGORAE. Adică, după ce mi-am desconspirat
pasiunea pentru matematică prin formula afişată, m-am declarat şi (alături de
colegii mei) discipol al lui Pitagora. Într-o traducere – zic eu – destul de
exactă din latină, ar fi cam aşa: Elevii lui
Novetschi sunt discipolii lui Pitagora. Sau aceasta am dorit eu să exprim
la timpul respectiv.
Noi, la vârsta aceea voiam să
fim hippy şi să avem liber la muzică
şi plete, dar Novetschi era cu adevărat un original. Şi aceasta fără niciun
efort! Nu era excentric, din contra: era un tip modest (era excentric tocmai
prin modestia afişată!), dar prin atitudinea lui, prin maniera de a preda matematica
şi de a relaţiona cu noi, era original. La ore era exigent, foarte exigent şi,
din acest motiv, au fost unii care au angajat odată nişte derbedei să-i…
aranjeze puţin faţa! Nu de la noi din clasă! Nişte seralişti. Trebuie să
recunosc faptul că am dezaprobat acţiunea, dar un sentiment de răzbunare şi de
satisfacţie tot am avut atunci când a intrat la ore cu nişte ochelari mari pe
figură, cu ajutorul cărora încerca să mascheze vânătăile de la ochi.
A fost un bun profesor de
matematică, un bun pedagog, un adevărat prieten… chiar dacă la vremea
respectivă noi nu realizam întocmai aceasta. Şi diplomat, pot afirma fără teama
de a greşi. Îmi amintesc o fază care acum mă amuză pentru naivitatea mea de
licean ce-şi căuta drumul prin viaţă şi şi-l dorea cât mai facil. Nu mai ţin
minte ce anume m-a impresionat de am ajuns, la un moment dat, la concluzia că o
carieră politică ar fi una potrivită pentru mine, pentru a ajunge un om important.
Modele de carierişti politici întâlneam deja la tot pasul. Unul era chiar
profesorul de istorie care deţinea şi funcţia de secretar de partid pe liceu
şi… observasem şi noi, elevii, cât de temut era omul în şcoală… Tata vorbea şi
el acasă de secretarul de partid pe întreprindere care a făcut şi a dres… fratele
avea şi el la Politehnică un preşedinte al Asociaţiei Studenţilor Comunişti din
România (A.S.C.R.) care lua doar note de 10 la examene fără a se prezenta
totdeauna la nivel maxim… A! Uitam chiar de mine! Eu eram preşedintele
Asociaţiei Sportive Lyceum din şcoala
noastră, calitate care îmi facilita anumite avantaje, ce-i drept, minore. Îmi
închipuiam (şi nu mă înşelam deloc, aveam să-mi dau seama mai târziu) că o
astfel de funcţie poate deveni o veritabilă trambulină în cariera de mai
târziu. Aşadar, odată, la ieşirea din laboratorul foto, profitând de un moment
ce-l consideram propice, am întrebat, pe un ton aparent dezinteresat, dar
foarte atent la reacţia profesorului:
- Ce părere aveţi, tovarăşe
profesor, dacă m-aş profila pe o carieră politică?
Era şi puţină diplomaţie şi
puţină viclenie în întrebarea mea. O eventuală încurajare venită din partea lui
ar fi reprezentat, implicit, absolvirea mea de caznele funcţiilor. M-a luat
prieteneşte (şi prudent la ce spune!) de umeri:
- Măi, Meşca, măi, întâi învaţă
tu bine matematica şi-abia apoi o să mai vezi ce faci cu politica! – mi-a
dezumflat naivele speranţe dirigintele meu.
Şi-a plescăit buzele a
satisfacţie pentru răspunsul dat, şi-a scos puţin în faţă – tot a satisfacţie –
dantura de sus şi aşa vizibilă, cu vârful limbii rotunjit scos uşor între dinţi
şi mi-a indicat cu degetul arătător îndreptat hotărât spre un înainte neprecizat, dar ferm:
- Matematica! Cu matematica
înainte… ‘arş!
Hotărârea şi imperativitatea
răspunsului nu au mai lăsat loc politicii. Până la o astfel de carieră trebuia
să trec de Novetschi! Şi omul demonstrase deja că, fără să ştim, niciunul
dintre noi nu are vreo şansă de promovare. Am oftat necăjit că diplomaţia nu a
funcţionat şi, de la acea discuţie, am renunţat definitiv şi irevocabil la un
astfel de proiect.
Când am început cursurile
clasei a XII-a, zvonul vehiculat încă din finalul precedentului an şcolar s-a
confirmat: profesorul nostru de matematică s-a transferat la altă şcoală, în
alt oraş. A fost nevoit. Chiar dacă eram încă nişte adolescenţi fără
experienţă, unele lucruri le mai înţelegeam şi noi… Evocând acum acele vremuri,
încep să observ nişte aspecte pe care nu le conştientizasem încă. El era un
profesor tânăr şi încrezător în forţele şi cunoştinţele lui. Era entuziast şi
hotărât să ne urnească (a şi reuşit!) din inerţia noastră de elevi leneşi ce-şi
respectă statutul, trăia la maximum tot ceea ce întreprindea. Atât sub aspect
profesional, cât şi cel al vieţii particulare, după cum se vehiculau nişte
bârfe. Se afirma fără a-şi fi făcut din aceasta un scop în sine, avea succes şi
era controversat. Şi, întrucât viaţa lui particulară era mult prea…
tumultuoasă, conform normelor partidului, ne-a… părăsit! A trebuit! Iar noi
l-am regretat! Relaţia cu el, începând din clasa a IX-a până la finalul clasei
a XI-a a evoluat de la prietenie la ură şi înapoi la prietenie, trecând prin toate etapele intermediare. Doar că, dacă
la început îl simpatizam pentru că era el un tip haios, la final îl apreciam şi
chiar îl iubeam pentru că ne dezlegase minţile şi ne revelase frumuseţile şi
spectaculosul ştiinţelor matematicii. Mai mult, ne învăţase acea matematică
atât de necesară râvnitei admiteri la facultate. Nu mai eram nişte nevolnici pe
acest tărâm, ci nişte performeri siguri pe noi şi încrezători în steaua
noastră.
Cu toate că în clasa a XII-a nu
s-a mai studiat deloc matematica necesară admiterii la facultate, i-am simţit
din plin lipsa. Eu, cel puţin – un veşnic visător îndrăgostit – mi-am pierdut
mult din antrenamentul atât de necesar menţinerii rutinei, astfel încât la
prima admitere la politehnică, la teza de matematică m-am grăbit la un
exerciţiu relativ simplu de algebră, am intrat în criză de timp şi… am ratat!
Am ratat admiterea! Am fost nevoit să trec prin frustranta experienţă a
soldatului la un an şi patru luni şi-abia după ce m-am văzut cu livretul
militar în mână, am reuşit să-mi realizez visul: am intrat la politehnică! Dar
dacă nu ne-ar fi părăsit Novetschi…
Permanent în viaţă avem de ales între minimum două
alternative. Oricât de lipsită de importanţă pare alegerea de la un moment dat,
ea sigur ne va marca viitorul şi va determina următoarele decizii de luat. De
exemplu, faptul că Novetschi a trebuit să ne părăsească, ne-a adus în clasa a
XII-a o profesoară nouă la matematică, o femeie la fel de exigentă, dar rece şi
insipidă, cu care am studiat Teoria
probabilităţilor, materie netrebuincioasă în programa pentru admiterea la
politehnică. Datorită ei sau, mai bine-zis, datorită faptului că nu mai exista
Novetschi în viaţa noastră, cu toţii ne-am pierdut mult din antrenamentul
exerciţiului matematic. Ce am păţit eu, am relatat deja! Am ratat prima
admitere, am făcut armata la un an şi patru luni, au făcut culcat cu mine toţi ambiţioşii plecaţi de-acasă cu sarcina
expresă de a se-ntoarce măcar caporali, am mâncat fasole de la cazan şi am
văzut că este bună, am realizat câtă dreptate aveau părinţii când mă îndemnau
să studiez temeinic... Mi-am dat
seama că eu pot şi vreau mai mult decât atât...
Dar dacă aş fi intrat
din prima la facultate? Aş mai fi fost eu conştient de atâtea adevăruri şi
realităţi crude ale vieţii?
Niciodată nu vom şti cum ar fi fost mai
bine pentru noi în anumite clipe de răscruce!
Brăila, 21 decembrie 2009
(Povestire publicată în volumul de proză scurtă „Am fost și eu revoluționar!”, Brăila, Editura Olimpiada, 2011)