https://luceafarul.net/sub-semnul-luminii#respond
Prietenul prietenilor din lumea largă – mă refer la amicul Facebook – ne face adeseori surpriza de a ne pune în legătură cu oameni deosebiți, oameni cu care avem multe în comun, dar de existența cărora, din nefericire, nu știm nimic. Aici intervin calitățile amicului de care vă vorbeam: descoperi un profil interesant, îl urmărești un timp și, dacă rezonezi cu postările personajului, îți încerci norocul și-i ceri prietenia. Cu șanse mari de a primi răspunsul dorit. Consider că acestea pot deveni prietenii trainice, fiind legate în mod conștient și bazate pe comunitate de idei, de aptitudini, de caractere...
Așa am descoperit-o pe poeta Mariana
Rogoz Stratulat. Publica în „literaturadeazi.ro”. Cu toate că este o revistă ce
poate fi citită doar contra cost, totuși, cele trei-patru versuri/rânduri
accesibile de la început de text – nada – mi-au permis să intuiesc valoarea scrisului
poetei. Intuiția mi-a fost confirmată de postările complete din contul personal
Fb. și din aparițiile din revista „eCreator”, revistă cu care obișnuiesc să mai
cochetez și eu.
Și cum într-o prietenie prietenii mai
fac și daruri, poeta Mariana Rogoz Stratulat mi-a oferit două din cărțile sale:
„Ireal” și „Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?”. Ieșite de sub tipar la patru
ani distanță, 2013, respectiv 2017, pot afirma, cu mâna pe inimă, că sunt
norocosul deținător a două bijuterii literare extrem de valoroase.
Mă voi opri la ultimul volum: „Doamne,
de ce m-ai pedepsit cu mine?”. Ce frământări o determină pe poetă să solicite o
explicație (îndrăzneață întreprindere) Celui ce decide totul? Îmi este clar că
retorica este urmarea unei introspecții profunde – nu oricine poate formula o
astfel de întrebare, una finală, decisivă, aș îndrăzni să afirm, finală în
sensul în care, până la aceasta, au fost multe alte întrebări la care autoarea
nu cred c-a primit răspunsuri favorabile. Și-atunci, devine firească retorica:
„Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?”.
Pentru mine sunt clare câteva lucruri:
ursitoarele au fost bune cu copila nou născută și au hărăzit-o cu
sensibilitate, cu dragoste pentru semeni, cu harul scrisului... dar sigur a
fost și una rea, una de-a dat cu bățul în baltă. Altfel... n-ar fi îndrăznit să
ridice ochii spre cer și să întrebe acum, la maturitate: „Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?”
Sau poate greșesc. Poate n-a existat
nicio ursitoare rea, iar retorica ar trebui interpretată într-o altă notă, una
a recunoștinței. Ce-ați spune dacă participiul „pedepsit”, l-am înlocui cu
„binecuvântat”? Dacă întregul volum este unul al conștientizării harului, a
recunoștinței pentru acesta și, în acest caz, formularea ar deveni astfel:
„Doamne, de ce m-ai binecuvântat cu mine?” Sau, ce-ați zice chiar de: „Doamne,
cum de m-ai binecuvântat cu mine?!”
Mă joc și eu cu ideile. Oricum, cred mai
mult în varianta a doua.
La așa retotrică, o adaug, firesc, și
pe-a mea: Ia zi, prietene, de ce-ți place,
totuși, poezia Marianei Rogoz Stratulat?
Vreți un răspuns? Pentru poezie. Pentru
poezia poeziei. Pentru mesajul transmis cu delicatețe. Pentru optimism. Pentru
acceptarea cu seninătate a matricei în care a fost încadrată de Creator. De
aici și imaginile/acuarelele zugrăvite în tonuri diafane, reflectare perfectă a
seninătății sufletului (și chipului) poetei.
Avem de-a face cu un optimism conștient –
doar astfel îmi explic frumusețea imaginilor pictate în cuvinte.
Câteva teme se repetă (fără a trăda
obsesia) în poezia autoarei: trezirea, lumina și întunericul, oglinda, ploaia,
copacul... pentru a o ajuta să-și desăvârșească mesajul poetic.
Încă de la începutul volumului m-a încântat
(pentru plasticitatea și frumusețea tablourilor scrise) tema trezirii, momentul
primului contact al spiritului ieșit din somnul eteric, înainte de a plonja în
alt somn, cel al lumii materiale de zi cu zi, lume în care ne pierdem adevărata
identitate – mă refer la cea spirituală.
Exemple: Mă strecor/din neantul orelor de somn/în bucuria/luminii de dimineață. (Fericire)
Sau: Lumina îmi zâmbește/în gene,/în
ochii uitați/pe aripile fluturilor/pierduți în dragostea lor. (Dimineața)
Sau: Prin gene se răsfiră/razele dimineții/așa cum bradul își
scutură/gîndurile/peste tăcerea munților. (Clepsidra) Penelului unui pictor
i-ar fi foarte ușor să reproducă tabloul.
Lucidă, poeta este într-o permanentă
conexiune cu Cel ce a hărăzit-o și își cunoaște menirea: aceea de a iubi. Ca muritoare
înzestrată cu har își acceptă, în același timp, cu seninătate, firescul
existenței din lumea fizică ce a îndatorat-o, încă de la naștere, cu... un
sfârșit.
Existență
Inima
mea – un soare;
cuvântul
meu –
ecou
evadat din durerea munților;
gândul
meu –
un
regat în care sentimentele plutesc
deasupra
timpului...
chiar
dacă nu vă înțeleg,
chiar
dacă nu-mi vedeți aripile,
eu
vă iubesc...
Dar
când ochiul vostru se va deștepta
va
fi prea târziu,
și
eu n-am să pot să vă iubesc!
Voi
plânge însă la ofilirea voastră!
Ah,
fire de iarbă
îndrăgostite
de moarte!
Azi dimineață...
În
adâncimea albastrului
ochiul
luminii
s-a
deschis.
Am
răsărit ca o poveste
în
strai omenesc
și
am ars neobosit.
Trăiesc...
În
abisul întunericului
ochiul
luminii
va
adormi.
Voi
apune cu un sărut
în
strai de cenușă
visând
mocnit.
Zâmbesc...
Nu pică în plasa defetistă a „lumii de
apoi” ci, suflet luminat, știe de unde vine și unde va merge... și că se va
întoarce... pentru a iubi. Iubirea ca o poruncă venită de Sus și însușită ca
sarcină primordială.
Întoarcere
Să
fim
și
să nu știm
că-nvăluiți
de iarbă
am
adormit;
că
ne-am abandonat
păcatelor
din
stele;
că
ne-am întors
lumină
pe
pământ
să-nfăptuim
porunca iubirii
de
demult.
Dar... „trăiește printre morți”.
Conștientă de relativitatea existenței pământene, astfel îi percepe pe oameni:
vii în lumea vulgară, dar morți pentru cea reală. Altă „ordine”. În felul se
vede o însingurată. Și nu pare fericită.
O nouă ordine
Am
uitat să zâmbesc!
Trăiesc
printre morți.
Ei
vorbesc despre
politică
și bani,
despre
facebook și fani.
Merg
prin cluburi și mall-uri,
strâng
mâna oamenilor vii
închiși
în scorburi.
Sunt
fără tine
și
cocoșul cântă
a
treia oară.
Cine să fie cel care-i lipsește și
care-i însoțește nopțile de insomnie? Doar pot bănui.
Reluînd tema din Clepsidra, meditează din nou asupra trecerii timpului, a
efemerității (și relativității, aș îndrăzni) frumuseții fizice.
Clipe curgând
Joc
de aparențe,
oglinda
ne
privește cu întreg trecutul
așezat
pe
chipul din prezent.
Fără
ecou,
pe
obraz
se
întrevede
latenta
vestejire a clipei
ce
curge
în
direcția
ultimei
oglindiri.
Adeseori, ploaia este un martor (sau
reper) al frământărilor poetei. Aleargă
norii în sus și în jos.../cheamă și strigă cu glas omenesc,/dar oamenii nu-s...
(Cântă ploaia și descântă...) Sau: Undeva,/un
felinar pâlpâie speriat./Gust cu lăcomie picăturile/de
ploaie/răzvrătită,/ploaie de vară ce amenință/cu tunete și fulgere.
(Degetele ploii)
În aventura ce a durat deja ani mulți,
poeta se asemuie unei păsări nevoite să înfrunte vicisitudinile vieții. Își ia
ca martor gutuiul bătrân, cel cu care a împărtășit momentele de tandrețe și
lacrimile de bucurie. Ploaia nu apare, dar este acolo, o simți în atmosfera „timpului
zgribulit”.
Iarăși plouă în neștire...
O
pasăre trece
prin
timpul zgribulit...
A-mbătrânit
gutuiul,
dar
ține floarea bine
pe
ramurile-ntinse.
Împovărat
de vise
și
dus pe gânduri,
își
aduce-aminte
de
iernile cu vifor,
de-o-mbrățișare
tandră,
de-un
zâmbet și de lacrimi...
Priviri
fără cuvinte...
Plouă
mărunt, încet
și
fără margini...
O
pasăre se-ascunde
în
frigul din copac...
Da, își cunoaște menirea: Zile și nopți,/cuvintele,/au încercat să
zămislească/o altă lume. ... în timp ce: Oamenii se grăbeau/să-și vândă/umbrele. (O altă lume)
Clipa finală nu o sperie, doar știe cine
este, de unde a venit și unde o să plece – o așteaptă eliberarea.
Ultima amintire, prima rătăcire
Apusul
se-nchină spre
eșafodul
îmbătrânit
prea devreme.
Îngenuncheată
în
fața călăului
aștept
semnalul
căderii în viață.
Mulțimea
își
zornăie clipele
împuținate
de
păcatele întunericului.
Să
plece! Să plece!
-
strigă scrâșnind
limbile
ruginite
ale
timpului atârnat
de
ochii cerului.
Zâmbesc
tandru
îmbrățișând
lumina
nașterii mele,
îmi
las aripile
pe
podeaua
de
douăzecișipatru de carate
și
trag cortina
peste
libertate.
„Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?”
este o nestemată de ținut aproape și în care să te oglindești de fiecare dată
când vrei să descoperi frumosul din tine.
