ÎNTÂLNIREA DE LA „CHIETRE”

Strada Gârlei

https://luceafarul.net/intalnirea-de-la-chietre

Pe Gârlei. Pe strada Gârlei stă mamaia. Să nu vă gândiți că locuiește la oraș... nici măcar în vreun orășel! Nu, casa bătrânească a mamaiei e pierdută undeva, într-un sat din lunca Buzăului. Dar... stă la stradă! De unde până unde, „Gârlei”? De la vechea baltă, în a cărei apă fojgăiau, cândva, peștii, vietăţi care binecuvântau traiul „riveranilor” cu un minimum de hrană,  chiar și atunci când sărăcia cea mai lucie se-ncăpățâna să nu le părăsească bătătura.

Intrau în baltă cu „hălăul” și, cât ai zice „pește”, îl încărcau. Era suficient pentru un borș, o saramură sau un pește prăjit, plus o bucată de mămăliguță și-un pahar de vin... Ce le prisosea, mergea la uscat – provizii pentru iarnă. Bună treabă mai făcea „halăul”...

Am cerut amănunte:

- Ce-i hălăul, mamaie?

- Hălăul, maică, este, iacă, o bucată mare de tifon pe care o prindeam de cele patru colțuri cu două nuiele lungi și-ncrucișate la mijloc. De tifon legam o chiatră, iar înăuntru puneam o bucată de mămăligă, îl afundam în apă... peștele se-aduna la mămăligă și...

- Când îl trăgeați afară nu fugea peștele, mamaie?

- Nuuu, că era destul de adânc tifonul.

- Aha!

Curios, din fire, am aflat că prin alte părți „hălăul” este cunoscut sub numele de „crâsnic”.

Cuvinte vechi... Nostalgii... Între timp, a intrat și satul bătrânei în programul transformărilor societății socialiste multilateral dezvoltate și... balta a fost asanată: agricultura devenise o prioritate. Oamenii au rămas fără baltă, fără pește, fără păsăret, fără frumusețile naturii și s-au ales cu un teren, rămas – în anii orbitor de luminoşi ai neo-democraţiei – o tristă paragină, pe care nici măcar oile nu mai găsesc ceva comestibil de rumegat. Bine, oile ca oile, animale proaste, nu se descurcă, dar oamenii?... Oamenii, ce să facă şi ei? Ca nişte premianţi căliţi, ce sunt, în şcoala aşteptărilor fără răspuns, au transformat terenul viran în depozit de gunoaie. Un soi de protest înfundat împotriva nesfârşitelor înşelătorii care le-au jalonat viaţa...

Şi, ca într-o reuşită globalizare, acolo, se găsesc de toate: și gunoi de grajd, și pungi de plastic, și pene de la păsările jumulite în gospodării, și peturi, și spărturi de sticle... un bazar fetid, răsărit în satul muribund ca un simbol autoritar al mizeriei sufocante...

Ieri, mamaia se-nvecina cu raiul pe pământ, azi, dacă-ți arunci privirea peste poarta bătrânei, vei avea imaginea repulsivă şi dezolantă a unui „infern pastoral”! 

Casa mamaiei este situată chiar la capătul „Gârlei”, colț cu „Vadului”. Se poate spune că locuiește pe două străzi dar, întrucât numărul casei s-a fixat în poarta din Gârlei, pe Gârlei se cheamă că-și are domiciliul. Dar să n-o caute, careva străin, după adresă! Nici pe ea, nici pe tanti Voica, nici pe nea Gică... În afara poștașului, nimeni din sat nu se oboseşte cu nomenclatura străzilor. Poate doar primarul că popa, sigur, nu și-a bătut capul! Părintele îi știe pe enoriași după nume: tanti Voica, care este cumnata lui mama Paraschiva – mamaia noastră – baba Lența, de la drum, moș Gheorghe, de lângă cârciumă, nea Gică, oierul şi aşa mai departe... Să nu uit: mama Paraschiva are și pe „Vadului” o poartă: poarta care dă în curtea care adăpostea, cândva, hambarul, grajdurile animalelor, acolo unde țineau și căruța, în vremurile bune, pe când trăia și tataia. Acum... poarta este blocată. Nu tu animale, nu tu căruță, iar grajdurile și acareturile... au îmbătrânit odată cu stăpâna casei. 

„Vadului”, stradă în pantă ușoară, la fel ca majoritatea drumurilor de țară: piatră, țărână, colb, șanțuri lăsate de căruțe pe vreme rea și înțepenite de arșița verilor, găini, rațe și gâște gălăgioase pe la porțile oamenilor. Pomi, din loc în loc... De prin curți se-aude câte-un hămăit scurt de câine – e miezul zilei și vigilența nu le este chiar la cele mai înalte cote. 

Tanti Voica, tanti Ioana și Costina

Chiar acolo, la intersecția celor două drumuri (ce-ar fi să nu le mai numesc străzi?), protejați de umbră și așezați pe „chietre” (de fapt, pe scăunele aduse de prin case), te-ntâmpină un simpatic comitet de primire: nea Gică – oierul, tanti Ioana – nevastă-sa, Nicu – fecioru-său, tot oier, Costina – noră-sa, casnică destoinică și, bineînțeles, mamaia Paraschiva și tanti Voica – cumnate și vecine gard în gard, ajunse, de multişor, la vârsta senectuţii. Aproape de fiecare dată, când poposim pe tărâmul rural al mamaiei (şi ajungem, mai mereu, prin miezul zilei), cel puțin unul dintre personajele amintite se găseşte „prezent la datorie”.

Nea Gică, oierul

Săru’mâna mamaie, săru’mâna tanti Voica, salut, nea Gică... după cum devine cazul. Descărcăm ce avem de descărcat și, dacă nu avem treburi arzătoare la ordinea zilei, ne întoarcem la „sfat”.

- Ei, cum mai merge politica, prin sat? – îmi fac intrarea jovial şi, mai ales, înviorat că am scăpat de drumurile comunitare.

- Cum să meargă? Ca pe la noi – primesc un răspuns lipsit de substanță.

Puteam înțelege orice. Dar nu mă las și aflu o groază de lucruri care, deşi, separat, păreau nesemnificative, alcătuiesc, în fapt, harta ofurilor săteşti, făcându-i pe interlocutorii mei, cronicarii ad hoc ai izolatei lor existenţe.

Şi, dacă tot am întrebat, aflu... Cine a mai vândut pământ și cine mai are de vânzare, care cum și-a lucrat pământul și dacă a scos ceva din el, cine are cele mai multe vite și dacă văcarul satului face treabă bună, cum stă nea Gică cu oile anul ăsta și cam cât lapte scoate de la ele. Am mai aflat despre molimele care-au făcut ravagii printre găini dar și de necazul Voichii cu vulpea, care i-a omorât mai toate găinile – de i-au mai rămas doar... patru.

Na, că m-a luat și pe mine grija:

- Dar tanti Maria, de tanti Maria ce știți, ea cum stă cu găinile?

De la tanti Maria, obișnuim să cumpărăm ouă. 

- Nu, slavă Domnului, tanti Maria n-a avut probleme nici cu molimele, nici cu vulpile. 

M-am liniștit. M-a liniștit și mamaia: a vorbit, deja, cu femeia și ne-a pus deoparte vreo treizeci de bucăți.

- Dar să știți, mamă, că acum le dă cu 50 bani!

Asta chiar nu-i o problemă. Bine că avem de unde lua ouă „de țară”, sănătoase, de la găini crescute în curtea omului. Rezolvată și problema ouălor „bio”, aflăm cum, când şi pe cine i-au mai vizitat copiii, câți nepoți le-au adus în prag, cine a mai murit și, evident, la ce pomeni urmează să ne așteptăm.

- Ne mor bătrânii, nea Florin! – oftează Nicu.

- Săracu’ Stănică, l-a părăsit și pe el Paolina – era tare bolnavă, săraca – mă informează tanti Voica.

- Cum aşa, tanti Paolina a murit?! Păi, nu sunt nici două luni de când am cumpărat niște porumb de la ei! Of, îmi pare rău!

- Bine c-a luat-o Dumnezeu! – zice mamaia, cu o tristețe sinceră, întipărită pe chipu-i ridat de ani, de muncă, de singurătate... şi, parcă, pentru a închide subiectul într-o notă empatică, punctează, oftând:

- De m-ar strânge și pe mine odată! Să mă duc și eu după Ionel!

- Mamaie, mata, mai ușor cu graba asta: mai ai nepoți de văzut la casa lor, vezi c-au început să apară și strănepoții...

- Știu, maică, da’ nu mai poci! Dacă nu mai poci, nu mai poci! – se vaită bătrâna, cerșind un plus de compasiune.

- Ba să „mai poci”! Ia uite  ce frumoase sunt și găinile crescute de matale – frumoase și grase! O să mâncăm la iarnă o supă bună și un pilaf galben, de-o să prinzi putere pentru câteva vieți!

- Da știu că vă cresc bine puii și anu’ ăsta, nea Florin.

- Da, nea Gică, văd că le merge bine, să știi că i-am luat de carne! Că tot veni vorba de carne, să nu uit: mă mai pot baza pe mata și la anul pentru mielul de Paști? Că de pui are grijă mamaia! – și am cuprins-o, cu tandă recunoştinţă, pe după umeri. Dacă n-ar fi ea...

I s-a luminat fața. A fost momentul ei de glorie. A lăsat o lacrimă și, cu palmele în poală, a început să enumere, firesc, pe un ton blând, muncile aducătoare de satisfacție în mica ei gospodărie:

- Le rânesc, mamă, în fiecare dimineață, le dau mâncare, le schimb apa, le feresc de gaițe...

- Da, mamaie, știm și te iubim pentru tot ce faci!

- Da, mamă, s-aveți voi ce mânca la iarnă...

- Dar ce, mamaie, crezi c-o să le mâncăm fără matale? Nu uita că la iarnă o să te luăm din nou la noi. Și-apoi... ai uitat de supa de care vorbeam mai adineauri?

Foarte important, primesc apoi ultimele prognoze despre mersul viilor anul acesta. Nu de alta, dar are și mamaia vreo doi ari de „1001”. Se pare că n-o să se facă mare lucru – nici nu mă așteptam, nu-i vorbă – dar cu țuica o să ne iasă – grădina e plină de pruni încărcați de rod!

- Dar să vă faceți programare din timp – ne avertizează Nicu, știut fiind că, în ultimii ani, de el a tras mamaia să care butoaiele cu boască la cazan.

Se sare de la un subiect la altul, în funcție de oful fiecăruia.

După ce se epuizează toată cazuistica sătească, se trece la politica mare. Îi provoc:

- Ia spuneți, ce părere aveți despre noul guvern?

- Ce părere s-avem? Dacă ne-or mări pensiile... atunci mai vorbim – punctează tanti Voica cu năduf.

- Ce mărit pensii, tanti? – sare și Nicu – nu vezi că s-au scumpit toate înainte de „mărire”?

- Ziceam și io așa! – bate tanti Voica în retragere.

- Să ne asigure locuri de muncă, să nu mai plece copiii din sat... să ne-ajute cu animalele!... – se-ncinge Nicu.

Îi știam durerea. Băiatul i-a crescut și tare ar fi vrut să-l știe cu o slujbă mai sigură și mai curată decât oieritul, munca lui, moştenită de la tătâne-su. Nu-i vorbă că băiatul este vrednic, dar, ca orice părinte, vrea ceva mai bun pentru copilul său, decât a avut el parte. Dacă le-ar ajuta un pic și statul cu animalele... altfel le-ar merge treburile. Să arunci atâta lână și atâtea piei... păcat, mare păcat! Câștigă ceva din vânzarea mieilor primăvara, de Paști și... cam atât. Brânza o țin pentru ei, că sunt familie mare.

- L-am votat pe Johannis, da’ văd că nu face, nici ăsta, vreo brânză! – mai bagă tăciuni în foc și tanti Voica.

Ca amfitrioană a „sfatului de pe chietre”, mamaia părăsi butoiul de melancolie şi moderă conversaţia, dovedind, tuturor, că era la curent şi cu treburile politice:  

- Ce să facă, fa, și ghietu’ om, nu vezi că fură ăștia totu’?

Doar că timpul... nu stă; se scurge fără ca cineva să pară că se sinchisește de asta. Fiecare viețuiește după propriul ceas. Iar ceasul la țară este în funcție de nevoile gospodăriei, ale câmpului și ale animalelor. Soarele se-apropie de orizont și vacile se-ntorc de la păscut. Nicu și nea Gică își iau în primire Joiana și se-ndreaptă spre ograda lor. Costina ne părăsise de mai multă vreme – treburi de-ale bucătăriei. Tanti Voica:

- D-apoi, m-oi duce și eu să mai dau ceva grăunțe la găini și le-nchid apoi.

- Dar voi nu vreți să mâncați ceva, maică? – și-amintește și mamaia că noi am venit de la drum lung.

- Ba da, mamaie!

Nu ne vine să ne mai sculăm de pe „chietre”. 

Ce tihnită pare viața de la țară!...

(Publicat în revista Luceafărul de Botoșani din 15 martie 2018)

ROMANTISM LA LIMITA DINTRE LUMI

http://www.luceafarul.net/romantism-la-limita-dintre-lumi

Lacătele atârnate de porțile domeniului îl exasperau pe Doru. Mari, butucănoase, ruginite și țepene, ajunseseră să se identifice cu porțile pe care le ferecau. Printre gratiile de fier a reușit să surprindă câteva imagini, dar nemulțumitor de elocvente. Mai puneau stavilă și copacii înfrunziți...

Ar fi dorit să se apropie de fosta reședință boierească, de biserică, de capelă, să pună mâna pe ele, să le simtă tăria pereților, mirosurile mucegaiurilor presărate de timp și... să le ghicească istoria. Nu, nu cea citită prin pliante, ci o alta, cea specifică clădirilor ce au traversat decenii sau chiar veacuri. Ah, câte nu ar putea afla dincolo de grilajele astea nesuferite!

Înciudat, Doru făcu câțiva pași de-a lungul împrejmuirii din beton și fier. Soția îl însoțea mai mult pentru a-i face pe plac, doar nepotul se arătă mai interesat după ce-i relatase istoria rezumată a domeniului, într-o formă ce se voia cât mai atractivă.

- Uite, copile, în capela din față este îngropat ctitorul localității acesteia în care ne aflăm noi acum.

- Ce-i aia ctitor? – întrebă, cu naivitate, băiatul, în virtutea unei curiozități copilărești; cu alte cuvinte, o întrebare de genul: Dar de ce?

- Adică el a scos bani din buzunar și a construit ștrandul cu apă sărată în care ai făcut și tu baie, a construit primul sanatoriu și primele vile pentru pacienți, a dat de lucru oamenilor care s-au instalat aici și le-a ridicat și case.

Copilul îl urmărea distrat. Bunicul nu se lăsă și ținu să puncteze decisiv, ceva mai aplicat pe partea economică:

- Omul s-a îmbogățit din exploatarea de petrol din zonă – ai văzut ieri sonda – și, conștient de valoarea terapeutică a apelor sărate din zonă, dar și ca o recunoștință adusă bunului Dumnezeu de câtă bogăție a revărsat peste el, a decis să pună bazele unei stațiuni balneoclimaterice, aceasta în care ne petrecem și noi vacanța.

Ochii nepotului licăriră a înțelegere – atenția îi fusese captată.

- În definitiv, putea să bage banii în buzunar și să nu-l doară capul toată viața! – își finaliză adultul prelegerea economico-istorică.

- Dar acolo, unde este crucea aia, acolo cine este îngropat? – continuă copilul în virtutea aceleiaşi curiozităţi specifice vârstei.

- Nu știu, dar... aha, uite că pe-aici mă pot urca pe gard!

Cu o surprinzătoare vioiciune, Doru se și cățără pe gard și își reglă camera foto pentru niște imagini cât mai fidele.

- Ai grijă cu cățăratul ăla, că ai depășit de mult granița tinereții! – îl apostrofă soția.

Nici nu apucă bărbatul să țăcăne declanșatorul aparatului că, dinspre capelă, își făcu apariția o tânără îmbrăcată într-o rochie închisă la culoare, care curgea pe lângă corp aproape atingând pământul și subliniindu-i silueta. Părul negru, lung și strâns la spate într-o coadă de cal, descoperea un chip luminos.

- Dacă doriți, puteți să săriți gardul, nu o să vă certe nimeni! – îi întâmpină tânăra cu o voce plăcută, caldă și cu cel mai cuceritor zâmbet din lume.

- Oh, vă mulțumim! – și Doru făcu instantaneu saltul dincolo. Sunteți cumva vreunul dintre membrii moștenitori ai domeniului?

- Nuuu – răspunse fata jucăuș, căutându-i privirea. Simina este numele meu – și îi întinse mâna.

I-o apucă printr-un gest reflex. Ochii. Ce reflexe aruncă ochii aceștia! Undeva la limita dintre lumi! De ce parte s-o situa stăpâna lor? – nu-și putu stăpâni prima analiză, bărbatul.

- Doru – răspunse și, în același timp, își dădu seama că nu-i reținuse numele. Așa i se întâmpla de obicei; prin urmare, nu avea sens să-și provoace niscaiva mustrări de conștiință.

- Haideți, că vă ajut să săriți! – li se adresă fata, cu aceeași gentilețe soției și nepotului.

- Dumneavoastră ați cumpărat domeniul? – nu cedă Doru dorinței de a afla statutul tinerei femei ce-i întâmpinase. În sinea sa sperase, încă din primul moment, că avea de-a face cu una dintre moștenitoarele de drept ale domeniului.

- Nuuu, sunt pe-aici cu prietenul meu și ne bucurăm de liniștea locului.

- Interesant – făcu Doru, oarecum dezamăgit.

- Poftiți, poftiți în față să-l cunoașteți și pe prietenul meu.

Într-adevăr, în fața capelei, așezat pe scări și cu o sticlă de bere alături, i-a întâmpinat un tânăr bărbos și aparent neîngrijit, dar la fel de amabil ca și fata. Maieu gri, foarte decoltat pe lateral, pantaloni scurți, picioarele goale. Același păr lung și strâns în coadă de cal la spate îi elibera chipul și, mai ales, ochii. Aceeași strângere caldă de mână. Nici lui nu i-a reținut, Doru, numele.

- Și cum, nu vine nimeni pe aici să vadă de domeniul?!

- De când a fost retrocedat, nimeni nu a mai călcat pe-aici. A devenit oaza noastră de liniște și bucurie, un fel de... al doilea cămin – se grăbi tânăra să le risipească ultimele urme de îngrijorare. Vreți să vă povestesc câte ceva despre domeniu?

- De prin pliante am mai aflat noi câte ceva dar... dacă știți și din poveștile nespuse...

- N-aș putea să vă satisfac această dorință, dar câte ceva din istoria familiei și a capelei, în limita modestelor mele cunoștințe, vă voi împărtăși cu plăcere!

În propoziții simple și concise, au aflat ceea ce știau deja și câte ceva în plus. Mulțumitor pentru toți, dar mai ales pentru Doru, deoarece nepotul primise aceleași informații de mai devreme, dintr-o altă sursă. În felul acesta, el devenea credibil în fața puștiului și i se oferea posibilitatea de a-i strecura noi cunoștințe pe viitor. Cu copiii din ziua de azi trebuie să fim tare diplomați – își vorbi sieși, bunicul.

- Hai, dragă, să plecăm! Nu vezi că ăștia sunt drogați? – îi lansă, printre dinți, nevastă-sa.

- Imediat, dragă. Doru avusese o uşoară impresie „joint”, dar nu avea niciun motiv să-i respingă: aveau chipuri luminoase, vorbeau frumos, prietenos, nu aveau ochii tulburi, pe scurt, nu avea niciun motiv să fie atât de radical...

- Ne-am bucura dacă ați dori să ne faceți o vizită și la noi acasă, să ne cunoaștem mai bine – lansă o nouă invitație tânăra femeie, la urechile căreia se pare că nu ajunseseră vorbele de ocară ale bunicii.

- Nu, nu putem să vă acceptăm invitația. Suntem în ultima zi de concediu, iar mâine vom pleca spre casă – îi replică, agasat, femeia și o și luă înainte, cu nepoțelul de mână.

- Cum spuneați că vă cheamă? – i se adresă tânăra bărbatului, atingându-i mâna.

- Doru.

- Ah, ce nume frumos! – și apoi, prietenului:

- Știi, dragă, domnul observ că este mai deschis, îl putem invita numai pe dânsul, dacă-i face plăcere.

- Sigur că da, am petrece de minune în trei! – răspunse acesta și se și întoarse spre Doru cu o privire ce era, parcă, în așteptarea unui răspuns afirmativ.

- Nu știu. Poate, vreodată... – răspunse acesta cu o politețe rece și iuțind pașii spre gardul ce-l despărțea de lumea de-afară.

Cei doi bunici l-au încadrat pe nepot și au părăsit în grabă zona. Păcat! – conchise, pentru sine, Doru. Apoi, luându-și consoarta protector după umeri:

- Copii, ce-ar fi să mergem la o înghețată?

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 6 iulie 2017)