Și, dintr-odată, mi-am luat seama: Ce mai știi tu, omule, despre Chiralina? Dar despre Codin? Le-ai înțeles, le-ai pătruns dramele? N-am știut să-mi răspund. Pentru că trecuse atâta timp de când citisem povestirile „hoinarului”, încât ele îmi rămăseseră întipărite în conștiință doar ca o simțire specială, ca un parfum exotic pe care-l atribuiam strict Brăilei mele iubite.
Să fie bine, să fie rău? Poate, amândouă răspunsurile sunt valabile. Bine, pentru că simțirea pentru eroii lui Panait Istrati și epoca lor este una plăcută, amețitoare. Rău, pentru că nimic concret nu mai era în mintea mea referitor la personajele ce mă inspirau.
Prin urmare, am reînceput să citesc din operele scriitorului româno-francez. Sau francezo-român. În opinia mea, n-are nicio importanță. Românii au meritul că l-au dat pe omul Panait Istrati, francezii pe acela că l-au descoperit și promovat pe scriitorul cu același nume. (N-ar fi prima oară când francezii descoperă, promovează și-și asumă - pe merit, îndrăznesc, adeseori, să gândesc - vreun român talentat.)
În ediția bilingvă româno-franceză scoasă de Muzeul Brăilei și Casa Memorială „Panait Istrati” din 1994, Chira Chiralina - Povestirile lui Adrian Zografi, la final sunt trecute două dintre scrisorile trimise de către scriitor prietenilor săi. Din prima scrisoare - adresată unui prieten (bănuiesc că ar fi vorba despre scriitorul Romain Rolland) și datată Nisa, 15 aprilie 1925 - am extras un fragment care mi s-a părut semnificativ pentru frământările sale, pentru iubirea de limba natală și locurile în care a deschis ochii în lume. Tema (și motivul) generală a acestei scrisori era nemulțumirea scriitorului determinată de traducerea dezastruoasă a povestirii Chira Chiralina din franceză în română.
Acestor oameni - singurii cărora mă adresez în tot ce scriu - le voi spune că majoritatea eroilor mei sunt români, ori din România (ceea ce pentru mine e același lucru), că acești eroi au gândit și au grăit - în sufletul meu, timp de ani îndelungați - în românește, oricât de universală ar părea simțirea lor redată în artă. Le voi mai spune oamenilor de bine, că dintre toate meleagurile contemplate de lumina ochilor mei, acelea care mi s-au întipărit în suflet pe când mă purta mama de mână, îmi sunt cele mai scumpe, și că numai un „înstrăinat” ca mine va ști să le ducă dorul și să le desmierde amintirea, așa cum știu eu astăzi când trăiesc din amintiri.
Am recitit zilele acestea câteva din principalele povestiri ale universalului (conform caracterizărilor timpului) Panait Istrati și m-am reîndrăgostit de el, de Brăila, de Dunăre, de Chira...
Să fie bine, să fie rău? Poate, amândouă răspunsurile sunt valabile. Bine, pentru că simțirea pentru eroii lui Panait Istrati și epoca lor este una plăcută, amețitoare. Rău, pentru că nimic concret nu mai era în mintea mea referitor la personajele ce mă inspirau.
Prin urmare, am reînceput să citesc din operele scriitorului româno-francez. Sau francezo-român. În opinia mea, n-are nicio importanță. Românii au meritul că l-au dat pe omul Panait Istrati, francezii pe acela că l-au descoperit și promovat pe scriitorul cu același nume. (N-ar fi prima oară când francezii descoperă, promovează și-și asumă - pe merit, îndrăznesc, adeseori, să gândesc - vreun român talentat.)
În ediția bilingvă româno-franceză scoasă de Muzeul Brăilei și Casa Memorială „Panait Istrati” din 1994, Chira Chiralina - Povestirile lui Adrian Zografi, la final sunt trecute două dintre scrisorile trimise de către scriitor prietenilor săi. Din prima scrisoare - adresată unui prieten (bănuiesc că ar fi vorba despre scriitorul Romain Rolland) și datată Nisa, 15 aprilie 1925 - am extras un fragment care mi s-a părut semnificativ pentru frământările sale, pentru iubirea de limba natală și locurile în care a deschis ochii în lume. Tema (și motivul) generală a acestei scrisori era nemulțumirea scriitorului determinată de traducerea dezastruoasă a povestirii Chira Chiralina din franceză în română.
Acestor oameni - singurii cărora mă adresez în tot ce scriu - le voi spune că majoritatea eroilor mei sunt români, ori din România (ceea ce pentru mine e același lucru), că acești eroi au gândit și au grăit - în sufletul meu, timp de ani îndelungați - în românește, oricât de universală ar părea simțirea lor redată în artă. Le voi mai spune oamenilor de bine, că dintre toate meleagurile contemplate de lumina ochilor mei, acelea care mi s-au întipărit în suflet pe când mă purta mama de mână, îmi sunt cele mai scumpe, și că numai un „înstrăinat” ca mine va ști să le ducă dorul și să le desmierde amintirea, așa cum știu eu astăzi când trăiesc din amintiri.
