 |
Au început emoțiile prezentării. |
 | |
Unii sunt atenți la vorbitori, alții la... fotograf. |
 |
Fiecare dorește să vadă și altceva. |
 |
Gata, mi-am dat drumul - la povești! |
 |
Mă desființează Stela. Sau... nu? |
 |
Ce bine mă simțeam dând acele autografe! |
 |
Violeta și soțul ei (care nu apare în poză), doi prieteni dragi. |
 |
Scriitori, pictori și profesori - e bine! |
 |
Vedeta serii: MAREA VISĂREALĂ! |
Memoriile trecutelor
visări
La şablonul retoric: ce ne rezervă cartea
lui „x“?, în cazul de faţă, se poate răspunde rapid: parfumul unei vieţi,
interogate la nivelurile principalelor etape ale devenirii, pe care semnatarul
volumului le consideră de actualitate pentru bagajul său memorialistic.
Florin Meşca are exerciţiul scrisului, este atent să şi-l eleveze, dar
acestă chestiune, cu siguranţă, va fi lăsată în urmă de cititor.
Lucrarea îşi extrage principala substanţă din sinceritatea bine adaptată
climatului deschis al operei, într-o formulă perfect accesibilă
– proprie, mai ales, literaturii de frontieră, cum este numită, în linii mari,
proza autobiografică.
Această calitate rară, a descifrabilităţii imediate, nu este proprie
oricui.
Ţine de structura comunicatorului.
Scriitorul ni se „dăruieşte“ cu un zâmbet larg, cu emoţie şi o anume
timiditate, care permite respectarea distanţei, prestabilite faţă de text, de
mai toţi membii antrenaţi în convenţia lecturii.
Fiecare parcurs al lui Florin,
este împărtăşit cu noi, într-o atmosferă de transfer emoţional, intermediată de
permisiva autodiegeză.
Substratul
autobiografic este şi cel care figurează imaginea artistică a personajului
literar, iar contextul formării lui se desfăşoară într-un „veritas“
genuin, susţinător al întregului demers.
Această
dinamică eşapată din biografism este, însă, convertită, surprinzător, la o stază
senină – cu accente de spiritualitate orientală, dovada unei reale nevoi de a-şi
descoperi cea mai potrivită stabilizare pentru sinele său, accidentat de incompletitudini.
Cu
alte cuvinte, autorul creează un alt plan, să-i zicem, psihotropic,
care, probabil, îi interpelează fiecare secvenţă descrisă, dintr-un impuls de
renovare a statusului său învins de năzuinţe nefructificate, aşa cum socotise,
la finalul fiecărui stadiu.
Masca autobiograficului este insignifiantă, chiar şi atunci când, prin
acest plan, se introduce un dialog al perspectivării: autorul faţă de personaj
– în „timpi“ diferiţi, realizând astfel, o dublă viziune, prin resuscitarea
celor două euri, care gestionează
conştientizarea. Cea de-a treia instanţă identitară – subconştientul, vinovat
de pulverizarea pozitivului – este lăsată,
deocamdată, într-o nişă incertă, în ciuda înseninărilor dobândite, prin
practici de relaxare şi autocunoaştere; această sfială „analitică“, îl salvează
pe autor de capcanele omniscienţei.
Schemele
de alternanţă subiectivă sunt, însă, anticipate conspirativ, încă de la debutul
cărţii.
Se
creează, în acest fel, o altă posibilitate de a-şi comunica sieşi, dar şi nouă,
povestea; mai întâi, în orizontul
standard de aşteptare al unei zile,
se declară cutuma „speculară“: imaginea din oglindă – la primele ore diurne –
cu impresiile despre starea curentă – tabietul
bărbieritului, adică, prelucrarea fiinţei, care va ieşi în lume cu povara unor
înfrângeri, dizolvate în autoironia impusă de acea imagine, acea etapă
şi acel nivel de înţelegere.
Primordiul
narativ, gândit astfel, este dovada subînţeleasă că procesul particular al
evoluţiei este nesfârşit, indiferent de certitudinile pe care le avem, la un
moment dat, despre propria complinire.
Planul
conştiinţei, prelucrate – ca abordare spirituală neconvenţională, este tratat
separat, ca personalia, dar în
relaţie cu mediul crezului originar, acesta din urmă fiind prins între schelele
unor construcţii ideologice ipocrite şi restrictive – ai cărei captivi erau, chiar
Florin şi congenerii săi.
„Oglinda“ din prima secvenţă a scriiturii pare
să rămână transportatorul identificării, pe o scenă populată de memoria fiinţei.
Aşa
s-ar explica şi „epilogul“, care plasează toată aventura de a fi, în zona teatrului.
Teoretizarea
formulei literare autobiografice (Phillipe Lejeune, în: Pactul autobiografic) permite încadrarea acestei „singrafii“, în categoria romanului
personal. Nu este nicio forţare.
Florin
Meşca a scris povestea sa cu degajare şi umor nostalgic, reuşind împăcarea: scopul titrat al oricărei
mărturisiri.
Vieţile visărilor sale, şi nu invers (visările vieţii), sunt la dispoziţia oricui,
pentru că oricine poate intra în spaţiul lor desecretizat cu generozitate:
teritoriul romanului personal este
cel mai uşor de cucerit.
…Şi
asta îmi pare o imensă dificultate.
Adelina Pop
Dându-mi ghes inspirația, mi-am permis și câteva epigrame. Iată-le:
MAREA VISĂREALĂ 1
Cică-i despre visăreală
Cartea scris-a dumnealui.
Este... marea lui vrăjeală -
Ca s-o vândă orișicui!
MAREA VISĂREALĂ 2
Se vorbește prin tot târgul
Despre Marea Visăreală.
Cum să înțeleagă vulgul
Astă mare abureală?!
De la NEVĂZUTELE CĂRĂRI la MAREA VISĂREALĂ 1
Ieri cu vorba... pe cărări.
Cică-s nevăzute!
Basme! Astea sunt visări
Poate pentru... tute!
De la NEVĂZUTELE CĂRĂRI la MAREA VISĂREALĂ 2
Ieri cu vorba pe... cărări -
Astea-s pe văzute.
Azi, cu marile visări!
Șova, copy/paste și... du-te!
Nici Stela nu s-a lăsat:
D-lui Florin Meșca la lansarea volumului „Marea Visăreală”
Unui capricorn
Serios, gentil, cu fler,
Diplomat, nu face fițe -
Un bărbat de caracter!
Oare... o să-i dea cornițe?
Titlu
Îi tot vin idei în minte,
Le preface în cuvinte
Și le-așterne cu mult dor -
Se visează scriitor?!
A zis domnul Meșca:
La revoluție, mai știți,
Eram cu toți nepregătiți.
Așa e când surpriza vine:
Aveam prezervativ la mine!
