AM FOST ȘI EU REVOLUȚIONAR!

AM FOST ŞI EU… REVOLUŢIONAR!

(Omagiu simbolului numit: CORNEL CHIRIAC)

Cornel Chiriac (imagine luată de pe net)

- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?

               Întrebarea revenea ca un leitmotiv, obsedant, otrăvită prin lipsirea de conţinutul de care fusese golită prin repetiţie de cel ce arăta acuzator cu degetul de la tribuna cu catifea roşie şi se voia a fi o veritabilă lovitură de trăznet lansată asupra... vinovatului.

- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?

               Or clasicul şi nevinovatul Eminescu reprezenta un idol, o piatră de hotar cultural de netăgăduit în cunoaşterea şi conştiinţa acuzatoare, or la atât se limitau cunoştinţele generale ale procurorului improvizat de partid şi însărcinat cu băgarea minţilor în cap a tuturor rebelilor cu matricolă la mână.

- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?

             Revăd cu ochii minţii întreaga scenă. Sala Casei de Cultură din Galaţi era plină-ochi cu părinţi şi elevi, copiii lor. Şi atunci – ca şi acum, de altfel – adolescenţii erau la fel de obraznici şi tupeişti: credeau că le ştiu pe toate, erau veşnic nemulţumiţi şi, bineînţeles, veşnic nedreptăţiţi. Acum, la vârsta maturităţii, înarmat cu înţelepciunea şi îngăduinţa anilor, altfel judec expansivitatea tânărului ce eram atunci şi-mi găsesc scuze, mie şi colegilor mei de generaţie. Scuze găsesc şi acuzatorilor noştri, activiştii de partid, oameni cu funcţii bine plătite şi beneficiari a tot felul de alte găselniţe politice. Ei, odată intraţi în sistem, nu aveau cum să... evadeze decât devenind trădători de ţară. În plus, erau aşa de bine îndoctrinaţi, aşa de bine înşurubaţi, încât ajungeau să creadă că ei într-adevăr sunt importanţi şi de neînlocuit în programul de promovare a... societăţii socialiste multilateral dezvoltate! De-a lungul perioadei mele de formare, tânăr fiind, destinul mi-a fost de multe ori determinat de acţiunile acestor personaje politice, de felul în care eram perceput de ei, dacă aveam pile sau nu la cine trebuia!... Îi boscorodeam în fel şi chip în sinea mea întotdeauna când mă simţeam umilit de un politruc al cărui singur merit era doar că deţinea o poziţie de forţă pe linie de partid. Cea mai înaltă şcoală a lor era Academia Ştefan Gheorghiu, un loc în care îşi întăreau poziţiile cei mai... merituoşi activişti. Şi când spuneau cuiva că sunt absolvenţi ai unui curs la această înaltă instituţie politică, o făceau cu o... gravitate elaborată, cu un ton scăzut şi o subliniere apăsată pe numele şcolii: - Eu am făcut Ștefan Gheorghiu! Pentru intimi era absolvent la Fane Babanu!  La Ştefan Gheorghiu ajungeau tot felul de activişti, unii dintre ei chiar deţinătorii unei considerabile doze de materie cenuşie; aceştia puteau fi posesorii unei  diplome universitare obţinute pe bune şi care, din motive de ei cunoscute – de noi doar bănuite – îşi aleseseră o carieră politică. Dar am mai cunoscut şi alt tip de arivişti, indivizi goi, lipsiţi de calităţi native, înarmaţi doar cu tupeul propriu celor slabi, dar obraznici. Pentru ei, cursurile la Ştefan Gheorghiu reprezentau trambulina ce-i aşeza pe scaunele moi şi de pe care, acuzator, îşi puteau permite să lansese ucigătoarea întrebare:

- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?

            Pentru a fi impunătoare, masa prezidiului se întindea pe toată deschiderea scenei, era acoperită cu clasica şi obligatoria catifea roşie, simbolul puternicilor zilei. Toate scaunele erau ocupate de oficialităţi, oameni cu funcţii importante: secretari de partid, secretari U.T.C., reprezentanţi ai Securităţii Statului, directori de şcoli. Toţi în costume impecabile, dar rigide, cu cravatele de rigoare şi cu nişte feţe aproape impenetrabile. Nici nu se putea altfel: deasupra tuturor, pe fundal trona portretul celui mai iubit fiu al României Socialiste, secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cel care vedea tot şi ştia tot!...

               Acum îmi amintesc cu nostalgie scenografia voit inchizitorială montată atunci. La prezidiu – acuzatorii ce înfierau cu mânie proletară, în sală – părinţii surprinşi şi, mulţi dintre ei, indignaţi şi elevii, majoritatea speriaţi. Tot pe scenă, într-un colţ al ei, chemat la socialistă judecată, un elev eminent de la Liceul VasileAlecsandri. Vina lui era... uriaşă: asculta frecvent muzică la postul de radio Europa Liberă şi a doua zi comenta la şcoală noutăţile muzicale internaţionale. Privirile încruntate ale celor din prezidiu şi degetul îndreptat acuzator spre inculpat, demonstrau hotărârea şi decizia de a tăia din rădăcină răul reprezentat de acest element duşmănos, neghina din grâu...

- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?

               Întrebarea a revenit de multe ori până când să primească şi vinovatul dreptul de a răspunde. Iar răspunsul lui de  elev eminent, olimpic la matematică şi fizică, chiar dacă nu l-a ajutat să scape de pedeapsa politică, cel puţin a scos în evidenţă puţinătatea cunoştinţelor şi argumentelor acuzatorilor.

               - Cunosc şi am studiat cu plăcere şi pasiune poezia şi filosofia lui Eminescu, aşa cum am citit la fel de interesat şi cu dorinţă de cunoaştere şi alţi clasici ai literaturii române şi universale: Rebreanu, Arghezi, Sadoveanu, dar şi pe Shakespeare,  Mark Twain, Kafka... Şi mi-am însuşit tot ce mi s-a părut bun din scrierile lor! În ce priveşte muzica, apreciez toate genurile, de la muzica populară până la cea clasică. Am acasă sute de discuri cu înregistrări de toate felurile şi le audiez cu mare plăcere ori de câte ori simt nevoia. Dacă ascult Beatles, Rolling Stones şi alte grupuri occidentale la Europa Liberă, o fac pentru că la posturile noastre de radio şi televiziune nu se difuzează aşa ceva. Nu mă interesează politica, ci doar muzica de la Europa Liberă!

               ...Şi azi mă minunez şi mă întreb cum a putut colegul meu necunoscut de la Alecsandri să emită aşa de multe idei şi atât de pline de conţinut. Fără să vrea, acuzatul, prin apărarea sa, devenise acuzator. El nu făcea altceva decât să relateze care sunt preocupările lui de adolescent îndrăgostit de scrierile cu conţinut profund şi de muzica de calitate, dincolo de performanţele şcolare de necontestat. Din fericire pentru noi, ne reprezenta pe toţi un elev de excepţie! Generaţia noastră de liceeni nu era absolut deloc interesată pe vremea aceea de politică, de vreme ce totul era dominat de partidul unic! Pe noi doar muzica ne interesa, Metronom-ul de la Europa Liberă, iar idolul nostru era inconfundabilul Cornel Chiriac! Dar acuzarea, oarbă, se blocase în invariabila întrebare:

- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?

               Nimic nu ajungea la ei. Răspunsurile pline de logică şi de încărcătură emoţională nu puteau fi descifrate de minţile îngheţate în dogmele însuşite prin programare de Sus.

               Într-o nişă laterală a sălii, înfierbântat şi furios pe toţi şi toate, o încurajam pe mama unui coleg de clasă, bun prieten de-al meu, care făcuse imprudenţa să scrie la Europa Liberă şi să pună plicul la cutia poştală, în speranţa că preferinţele lui muzicale vor fi luate în seamă la întocmirea topurilor. Colegul meu ajunsese astfel printre fruntaşii listei negre întocmită de Securitatea Statului şi fusese citat printre primii, bineînţeles, ca un element nociv al societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Mama lui, văduvă, îşi frângea mâinile iar eu o încurajam cum mă ajuta şi pe mine mintea de adolescent avântat. Alături de noi se mai găsea un individ care urmărea tot ce vorbim şi care a început să ne judece cu aceeaşi mânie proletară, asemenea celor de la prezidiu. Impertinent cum eram la timpul respectiv, m-am pus în gură cu el:

               - Cu ce este vinovat colegul meu? Dacă vreţi să nu mai ascultăm posturi străine, de ce nu difuzaţi la radio şi televiziune această muzică? Daţi-ne Beatles, Jimi Hendrix, Janis Joplin şi pe toţi ceilalţi pe posturile noastre şi nu vom mai asculta Europa Liberă, nu vom mai scrie afară! Ne-am săturat de muzica populară şi de Cântarea României!

               Nu eram conştient că mă încontram cu cine nu tre-buia.

               - Tu ştii cine sunt eu, tinere? Eu sunt PARTIDUL! Eu reprezint Securitatea Statului ! Ia spune, care este numele tău?...

               O întrebare clasică a timpurilor evocate! Şi o funcţie enunţată cu importanţa fricii pe care o trezea în interlocutor. Un umor negru mă ispiteşte să-mi amintesc de o altă întrebare, la fel de dură, folosită des după cealaltă Revoluţie, cea din Decembrie ’89: Cine eşti dumneata, domnule (sau tovarăşe – după... toane) ?...

               - Nu ştiu şi nici nu mă interesează! – am răspuns cu un curaj şi un tupeu propriu vârstei adolescentine. Numele meu este... şi nu-mi este teamă să-l spun nimănui!

               - Aaaa, dar şi tu eşti pe lista neagră! Tu spui bancuri politice! – îmi aruncă acuzator şi triumfător securistul, fericit că a descoperit... veriga slabă.

               O altă culpă greu de iertat a vremurilor trecute! Aşadar, şi eu eram vizat ca element nociv!

               În timpul acesta, emoţia împărţise publicul spectator în două tabere evidente: o parte, cea a părinţilor speriaţi de turnura evenimentelor pentru copiii lor şi o alta, a celor ce îşi însuşiseră cu conştiinciozitate – probabil, tot din frică! – doctrina partidului şi care dădeau aprobator din cap la toate biciuirile aruncate asupra elevilor. Din nefericire, printre aceştia din urmă se găsea şi tatăl meu, a cărui prezenţă acolo nu o bănuiam nici în visurile mele cele mai sumbre... Revoltat la culme de lucrurile rele pe care le auzise despre tinerii liceeni, neştiind, sărmanul, că şi eu eram pe lista ruşinii, s-a ridicat şi şi-a început, la rându-i, înfierarea:

               - Când eram elev la ţară, mergeam cu opincile pe umăr la şcoală, ca să le păstrez de bune pentru clasă şi pentru serbări. Iar pe mine aveam nişte iţari moşteniţi de la verii mei mai mari, nu umblam cu părul mare şi cu pantaloni cu petice, ca toţi malagambiştii!

                Noţiunea de malagambist, pentru tata, era cea mai mare ocară ce o putea aduce unui tânăr al vremurilor pe care încerc acum să le reînvii. Ea provenea de la numele unui dirijor al orchestrei de muzică uşoară a Radioteleviziunii Române, Sergiu Malagamba. Acesta, prin ţinuta lui mai îndrăzneaţă, reuşise să spargă nişte şabloane şi să impună o anumită linie a modei la bărbaţi. Dar el era artist!

               - Toţi băieţii de mâine să apară tunşi zero – a tunat tata – iar fetele să poarte ciorapi de bumbac, nu din nylon! Ei să-şi vadă de şcoală, nu să facă parada modei! Mai târziu, din cauză că mama nu avea posibilităţi să mă întreţină la învăţătură – şi-a continuat tata monologul – am mers la Şcoala Militară şi m-am făcut aviator. Am făcut războiul, am căzut de două ori în flăcări cu avionul, dar mi-am salvat echipajul! Sunt decorat cu Virtutea Aeronautică pentru fapte de război şi nu accept ca aceşti tineri fără minte să ne facă de râs neamul!

               Sărmanul tata – pentru el, în inocenţa lui, întreaga mascaradă devenise o problemă de patriotism! Şi-a încheiat prezentarea mândru, cu vorbă tare, pătrunzătoare, specifică lui, de altfel:

               - Numele meu este... şi lucrez ca tehnician la Combinatul Siderurgic!

               Sala era cuprinsă de o rumoare generală, dintr-o parte aprobatoare, din alta, acuzatoare. Dar vocea puternică şi stăpână a tatălui meu acoperise întregul zgomot şi se făcuse auzită, iar mesajul său sincer, înţeles diferit...

               Alături de mine, securistul primise un ajutor neaşteptat exact când avea nevoie:

               - A, tu eşti băiatul tovarăşului... O să vorbesc eu cu tatăl tău să-ţi bage minţile în cap!

               - N-aveţi decât să vorbiţi cu cine vreţi!... – i-am răspuns eu impertinent, inconştient încă de gravitatea faptelor ce îmi erau puse în cârcă.

              Pentru mine se cam terminase… Revoluţia; acum îmi construiam în cap fel de fel de scenarii despre ce va afla tata de la securist şi care vor fi repercusiunile din familie şi de la şcoală.

               Nu aveam cum să evit întoarcerea acasă alături de tata. L-am aşteptat până am observat că s-a despărţit de… duş-manul meu şi ne-am însoţit în tăcere. Simţeam lupta ce se dădea în interiorul părintelui meu: primise o lovitură neaşteptată ce-i leza demnitatea, numele. În plus, era frământat de atitudinea cea mai potrivită pe care trebuia să o ia pentru a mă cuminţi acum, până când încă nu era prea târziu... Nu te puteai juca cu Securitatea Statului, iar tata o ştia foarte bine!

               - Adu imediat chitara! – porunci imediat ce am intrat pe uşă.

               Chitara mea! Îmi înjghebasem o chitară dintr-una veche, căreia îi pusesem şi o doză făcută de mine şi mă mândream cu un instrument electric pe care îl cuplam la aparatul de radio pentru amplificare! Încercam tot felul de cântecele din cartea de muzică, descifrând notele, pe o singura coardă. Făcusem ceva progrese...

               Primii nervi, tata pe chitară şi i-a descărcat: a dat cu ea de pardoseală de mai multe ori până ce cutia s-a spart iar griful s-a rupt. Dar nu a fost suficient!...

- Scoate imediat blugii din aragaz!

               Deci, tata ştia şi de blugi!!! Eram foarte mândru de o pereche de blugi polonezi şi plini de petice. Primii mei blugi!... Era vremea modei hippy şi, cu cât erai mai zdrenţuros şi mai murdar şi neglijent, cu părul mare şi neîngrijit, cu atât erai mai modern şi mai demn de atenţie... Îi cumpărasem de ocazie de la un coleg – o pereche plină de petice, numai buni de Woodstock – şi dădusem pe ei o mică... avere! Părinţii îmi interziseseră cu desăvârşire să-i port şi decizia lor trebuia obligatoriu să fie respectată. Ca să-mi îndulcească suferinţa, mama – în secret – îmi indicase un aragaz vechi ca loc de ascunzătoare (dar să nu afle tata!).

               Deci, tata ştia şi de blugi!!! Cu inima strânsă i-am scos din ascunzătoare şi i-am întins tatei, cu obrajii deja încărcaţi de lacrimi şiroind. Era un om suferind, războiul îi marcase serios sănătatea; noi toţi o ştiam şi eram conştienţi de aceasta! Puterea lui cea mare, în spirit se găsea, nu în muşchi. În sufletul meu se dezvolta în acelaşi timp o frondă, cu atât mai puternică, cu cât mai drastice şi mai nedrepte mi se păreau măsurile paterne. A încercat, dragul meu tată să mă aducă pe drumul cel bun aşa cum ştia el mai bine în acel moment: a vrut să-i distrugă rupându-i cu forţa mâinilor, trăgând de cei doi craci, dar degeaba. În anii ’70 se găseau doar blugi autentici, făcuţi din materiale originale, greu de distrus. A cerut atunci mamei să-i a-ducă  un  cuţit  şi-abia  cu  acesta,  dar tot cu dificultate, a reuşit să-i facă bucăţi! Sunt convins că şi tatăl meu suferea la fel de mult ca şi mine – poate mai mult chiar – deoarece el era TATA, şi mă iubea şi tot ce făcea, o făcea din dragoste pentru mine!

               - Mâine să te tunzi zero! – a fost ultima poruncă părintească parcă venită cu o tonalitate în scădere. În seara aceea, toţi ai casei au suferit, fiecare în sinea lui cel mai mult, pentru că toţi ne iubeam! Mama l-a îmbunat şi liniştit pe tata apelând la virtuţile materne, iar fratele meu m-a luat de-o parte, consolându-mă şi promiţându-mi tot sprijinul lui pentru confecţionarea unei noi chitare.

               A doua zi, la şcoală, una din prietenele mele, pe care o şi sărutasem o dată, cu mâinile în şolduri, ca o veritabilă mahalagioaică, supărată foarte pentru că părinţii o trimiseseră la cursuri cu ciorapi de bumbac în picioare, m-a luat în primire  de cum m-a văzut:

               - De  ce  nu  te-ai  tuns zero?  Taică-tu, pe tine de ce nu te-a trimis să te tunzi zero?

               Trist,  supărat  pe  viaţă(!),  m-am  învoit  de la  ore  şi m-am dus la frizer. Am dat comanda. Maşina intra ca pe ogor în mândra mea frizură, iar eu plângeam a doua oară în mai puţin de douăzeci şi patru de ore.

               Acasă, mama a lăcrimat şi ea pe ascuns când m-a văzut intrând, tuns chilug, pe uşă. Iar tata, când a revenit de la serviciu, a făcut o remarcă ce mi-a mai înmuiat mânia împotriva lui, explicându-se că el a cerut doar ca eu să mă tund numărul 1 sau 2. Răul era însă făcut!

               Cum s-a terminat… revoluţia din ’70? Zilele ce au urmat, am fost chemaţi pe rând, toţi cei ce ne găseam pe ruşinoasa listă, la nişte interogatorii demne de cele mai horror  pelicule poliţiste, în Cabinetul de partid unde, cu o lumină apli-cată în figură, dintr-o beznă adâncă, eram bombardaţi de nişte umbre cu întrebări de genul:

               - Spune! Cine a scris la Europa Liberă? Cine a spus bancuri politice? Cine a comentat? Noi îi ştim pe toţi, degeaba îi acoperi!

               Continuau apoi, pe un ton insidios:

               - Dacă îi vei spune pe colegii tăi, tu n-o să ai niciun fel de problemă, vei primi doar un avertisment  de ochii lumii, care după un an îţi va fi ridicat...

              Jalnică încercare aplicată unor tineri la fel de inocenţi ca şi cei ce şi-au dat viaţa în Decembrie ’89, pentru nişte idealuri în care ei credeau cu toată fiinţa lor şi care au fost uniţi de acest concept ce, la timpul respectiv, se chema: Europa Liberă – Metronom – Cornel Chiriac!...

               Câţiva din elevii aflaţi pe lista neagră au fost excluşi din U.T.C., iar aceasta reprezenta un balast greu pentru ei în vedera admiterii la facultate. Voturi de blam cu avertisment, voturi de blam... Eu am scăpat doar cu un vot de blam. Spusesem doar bancuri!

               Până la sfârşitul cursurilor liceale toate pedepsele au fost anulate, dovadă că ne intraseră la toţi minţile în cap. Dintr-o promoţie de 32 de elevi, câţi eram în clasa noastră, 27 am absolvit facultăţi de patru sau cinci ani: medici, ingineri, avocaţi, ofiţeri… Singura pedeapsă ce ni s-a aplicat ulterior, a fost faptul că nu ni s-a făcut panou la absolvire. În felul acesta, liceul nostru a ratat să se mândrească cu o promoţie de excepţie, o promoţie de... revoluţionari!

28 octombrie 2008                                          

                                                                                                                                         

              Publicat în Monitorul de Brăila nr. 1478 (3877) din 1-2 noiembrie 2008 şi nr. 1479 (3878) din 3 noiembrie 2008.

          Publicat în ediţia on-line a ziarului Adevărul din 2009, în cadrul concursului Înapoi în comunism.
                 Publicat în volumul Am fost și eu revoluționar!, Editura Olimpiada, Brăila, 2011.