TRĂIESC! ŞI CE DACĂ?

Nu mă consider un individ cu o dotare intelectuală deosebită, chiar mă încadrez singur în clasa mediocrilor, dar aceasta nu mă împiedică să am propria părere critică (atât cât sunt eu în stare să observ) asupra fenomenelor sociale care ne guvernează viaţa de zi cu zi. Căci – nu-i aşa? – trăim – suntem nevoiţi! – într-o societate care nu este întotdeauna pe placul nostru, în care trebuie să ne adaptăm – uneori împotriva propriilor convingeri. Aceasta dacă nu dorim să devenim nişte paria în propria ţară. Îngrijorarea mea este cu atât mai mare, cu cât observ că adaptarea constă în a minţi, a înşela, a fura... toate sub oblăduirea unor legi strâmbe sau strâmb aplicate. Corupţia şi înşelătoria sunt ridicate la rang de legi de stat şi de strategie guvernamentală, sindicală...

                Altfel... altfel am duce-o mai bine în ţara noastră numită România, nu ne-ar mai pleca soţii, soţiile sau copiii prin lume pentru a munci, ci pentru a se plimba, nu am mai fi înregistrat spectaculoase şi de neînţeles pentru noi, novicii, falimente bancare în lanţ, politicienii ajunşi pe poziţii de comandă ar fi construit ţara, nu doar vile la limită de palate...

                Ar fi fost descoperiţi, arătaţi cu degetul şi traşi la dreaptă răspundere până acum cei vinovaţi de toate marile escrocherii naţionale, însoţite de nişte N.U.P.-uri hazlii pentru orice om de bun simţ...

                 Hoţii, violatorii, criminalii şi pungaşii de rând ar vegeta după gratiile ce se asortează perfect ţinutei standard de deţinut, iar drumurile ar fi mai curate...

                 Rolul declarat al celor de la Poliţia rutieră ar fi de a asigura fluenţa şi siguranţa pe drumurile publice, nu acela de a colecţiona amenzi şi... a fabrica culpe celor care oricum trăiesc în teamă de legi şi respect pentru haina oficială a statului.

                 Atâtea lucruri anormale au devenit – prin repetabilitatea lor – normale în viaţa noastră!...

                 Aşa sunt bombardat de fiecare dată când deschid televizorul – la toate telejurnalele – de ştiri morbide, de parcă răpirile, violurile, crimele şi accidentele ar reprezenta cele mai importante evenimente din viaţa ţării, iar noi nu ne-am putea găsi binemeritata odihnă dacă nu am fi la curent cu ultimul accident de pe DN1, cu numărul de morţi aferent... Măcar dacă autorităţile competente ar trage concluziile ce se impun şi ar lua măsuri potrivite diminuării reale a evenimentelor!

                 Dar... m-am îndepărtat prea mult de subiectul pe care doresc să-l tratez.

 

Bustul eminentului chirurg Dan Setlacec din
fața Institutului Clinic Fundeni

                De curând (18 septembrie 2009) am dat curs invitaţiei colectivului Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic Fundeni şi am participat – ca un fericit beneficiar al unui experiment perfect reuşit în urmă cu opt ani! – la simpozionul ocazionat de al 200-lea transplant hepatic efectuat de echipa condusă de eminentul profesor doctor Irinel Popescu. Organizată în sala de conferinţe a Hotelului Hilton din capitală, atmosfera de sărbătoare prima celei ştiinţifice. Şi mi se pare firesc: 200 de operaţii de transplant efectuate ascund mii de ore de studiu, concentrare extremă, resurse umane şi financiare arse pe altarul ştiinţei şi cercetării, toate acestea pentru OM, supremul şi unicul beneficiar, iar acum era vremea bilanţului, a sărbătorii, a răsplatei pe care medicii o primeau din partea pacienţilor de ieri, invitaţii de azi.      

                La intrarea în sală primisem o mică broşură care mă punea în temă cu obiectul invitaţiei şi a prezenţei acelei mulţimi, majoritatea chipuri necunoscute, dar de care eram conştient că eram legat prin nişte fire invizibile, cele ale unei frăţii generate de suferinţe comune trecute, acum intrate în istorie...

                Nu bănuiam că suntem deja atât de mulţi. La momentul transplantului meu (28 iunie 2001), mi s-a spus că eu am fost al zecelea. Nu ştiu dacă al zecelea transplant sau al zecelea ca supravieţuitor. Ţinând cont că primul experiment a avut loc pe 21 iunie 1997, din nefericire soldat cu decesul pacientului, iar primul transplant cu supravieţuitor pe 15 aprilie 2000, se poate trage concluzia că cercetarea a necesitat timp, paşii au fost dificili dar, datorită tenacităţii şi competenţei colectivului condus de profesorul Irinel Popescu, astăzi se vorbeşte despre rutină şi despre o rată a reuşitelor (pacienţi perfect sănătoşi, ce duc o viaţă normală) de peste 73%, cifră ce depăşeşte media mondială.

                Alături de profesorul Irinel Popescu, am avut bucuria să văd şi să urmăresc prezentarea aniversară şi a altor câtorva personalităţi marcante din lumea medicală românească sau internaţională: profesorul Domenico Forti, Şeful Departamentului de Chirurgie Generală şi Transplant Abdominal al Spitalului Niguarda Ca’ Granda din Milano, un colaborator apropiat al românilor încă din perioada de pionierat; profesor doctor Vasile Cândea, Preşedinte al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România; profesor doctor Radu Deac, Şeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară Târgu Mureş, realizator a peste 50 de transplanturi clinice de cord în ţară şi în Statele Unite; profesor doctor Mihai Lucan, Şef al Oficiului Regional de Transplant Cluj, realizator a peste 1000 de transplanturi renale; Doina Ilinca, cercetător principal gradul I, şefa laboratorului naţional din cadrul Institutului de Hematologie.

                Am fost copleşit de valoarea acestor personalităţi pe care aveam onoarea şi bucuria să le cunosc în cadrul aceluiaşi simpozion şi să le urmăresc prelegerile de prezentare a performanţelor echipelor pe care le conduc, prezentări ce nu au trădat niciun moment lauda de sine sau preţiozitatea, ci doar au fost simple relatări ale eforturilor susţinute, piedicilor inerente, rezultatelor obţinute şi proiectelor viitoare. Aceşti oameni ce şi-au probat valoarea ştiinţifică şi umană redând viaţa a peste o mie de pacienţi condamnaţi la o părăsire timpurie a lumii (eu sunt unul dintre aceşti fericiţi), şi-au prezentat bilanţul aniversar, bucurându-se alături de noi, vechii pacienţi.

                Profesorul Mihai Lucan, când şi-a început prezentarea, l-a atenţionat pe bunul său prieten, profesorul Irinel Popescu, asupra privitorilor din sală, foştii săi pacienţi, şi i-a sugerat să observe în ochii lor recunoştinţa mută, recunoştinţa acelor oameni care cândva îşi abandonaseră cu totul ultimele zvâcniri de viaţă în mâinile Maestrului, implorându-i minunea. Şi l-a aplaudat. Maestrul, vizibil emoţionat, a mulţumit şi i-a aplaudat pe spectatori, foştii săi pacienţi. Ca la un semnal, întreaga sală a izbucnit în aplauze puternice, şi mai puternice, ritmate, toţi ridicându-se în picioare.

                Alăturându-mă celorlalţi, am simţit un nod în gât şi mi s-au umezit ochii... În clipa aceea mi-am amintit de mama mea, de disperarea pe care a trăit-o când a aflat de teribila boală ce mă condamnase deja şi de fericirea manifestată în clipa în care m-am întors acasă sănătos. Cum a izbucnit în plâns când mi-a văzut faţa luminoasă, ce-şi pierduse paloarea  cadaverică... Şi cât de mult îl iubeşte pe Maestru! De multe ori, când o vizitez, îmi spune: - Ştii, Florinel, mamă, aseară l-am văzut la televizor pe doctorul tău, pe Irinel Popescu. Da, eu când îl văd la televizor, mă ridic în picioare (în clipa în care-mi povesteşte, mama îmi exemplifică şi se ridică în picioare) şi (mama deja are lacrimi în ochi) mă rog pentru sănătatea lui (mama îşi face semnul crucii)... Să-i dea Dumnezeu sănătate că mi-a salvat copilaşul!

                Având în vedere importanţa unui astfel de bilanţ ce scoate în evidenţă victoriile omului asupra bolilor considerate fatale şi valoarea de necontestat a personalităţilor prezente, mi s-a părut firesc ca manifestarea să se bucure de prezenţa mediei, numeroasele camere de luat vederi şi mulţimea de fotografi prezentă certificând un interes justificat.

                 Dar... seara, pe TVR1, unde mă aşteptam să urmăresc la ştiri o prezentare bine dezvoltată a unui eveniment cu adevărat de luat în seamă, nu cred că s-a vorbit mai mult de două minute. O informaţie seacă, câteva imagini şi... cam atât! Aşa am ajuns şi eu la concluzia că sunt mult mai importante pentru noi crimele, violurile, accidentele şi... politicienii, aceste personaje cu gulerele ţepene devenite importante prin scaunele de sub ei şi nu prin realizările în folosul mulţimii de români.

                 Trebuie însă să fiu obiectiv şi să observ că aceşti doctori despre care am vorbit mai sus, au salvat de la moarte peste o mie de oameni (o... cifră derizorie!) în comparaţie cu cele 22 de milioane de români conduşi (?!) cu... sârg de onorabilii (?!) politicieni. 

                 TRĂIESC! – îi spun euforic mamei, îi spun fetiţei mele, o spun celor mai dragi fiinţe mie, îi spun domnului profesor doctor IRINEL POPESCU.

                 ŞI CE DACĂ? – ar replica aleşii noştri.  

Brăila, 29 septembrie 2009                   

(Publicat în volumul de proză scurtă Am fost și eu revoluționar!, 2011, Editura Olimpiada, Brăila)