... Ca floarea câmpului... - Valeriu Ion Găgiulescu

                     Un roman al... redempțiunii

Considerat roman psiho-social de către cei mai mulți dintre comentatorii săi, volumul …Ca floarea câmpului…, semnat de Valeriu Ion Găgiulescu, este, mai degrabă, un bildungsroman, care, conform indicației specifice, urmărește, în general, trecerea prin viață a eroului principal, în cazul de față, Anton Dragu. Parcursul existențențial al acestuia se grefează pe unele dintre cele mai atroce perioade istorice ale secolului douăzeci – al II-lea Război Mondial, stalinizarea, comunismul – acțiunea romanului, atingând, astfel, pe fondul evenimentelor, momente de o rară intensitate dramatică. 

Însă, dincolo de consecințele produse de Marele Război (foamete, dezrădăcinări, arestări, deportări, execuții etc.), unul dintre cele mai devastatoare efecte pare să fie, în opinia autorului, dezumanizarea survenită, exclusiv, pierderii reperelor morale, ceea ce va da lucrării o nuanță spirituală, pe care autorul a reușit să-l pună în valoare cu o anume discreție persuasivă. Povestea lui Anton Dragu urmează epismul scrierii cu nenumărate schimbări de ritm: viața acestuia este modelată de natura întâmplărilor petrecute de-a lungul timpului, în vârtejul cărora se lasă prins, fără nicio rezervă… iată de ce, eroul acestei triste istorii este plasat sub semnul unei determinări destinice…

Pe scurt: luptând (de partea Axei), locotenentul Anton Dragu, fiind însărcinat de superiori cu retragerea unității – pe care o conducea, este rănit grav și este luat de ruși, în prizonierat: este trimis în lagărul siberian unde va fi supus reeducării Care, în cazul lui, reușește: acolo, sub impresia salvării sale de la o moarte sigură, îmbrățișază, deschis, doctrina comunistă; va fi mobilizat, din nou, de acestă dată, în armata sovietică. Ar mai trebui spus că, într-una din ultimele zile petrecute în lagăr, este sedus (la ordin) de asistenta care îl îngrijea – un ofițer rus – care, apoi, dispare din viața lui. Într-un paralelism nefast, soția lui, Ana, care se ducea periodic la comisia militată să se intereseze de soarta bărbatului ei, dispărut pe front, este violată de ofițerul angajat în acest tip de servicii. Ana rămâne însărcinată și, dacă nu ar fi avut un copil de crescut (al lui Anton) și-ar fi pus capăt zilelor. Se confesează preotului, iar părintele o sfătuiește să-și dea nou-născutul spre înfiere în familia cumnatei ei…

După anii de prizonierat și de luptă până la victoria finală, de acea dată, împotriva Germaniei hitleriste, Anton se întoarce acasă, acoperit de decorații, de răni, dar cu sufletul împietrit. Devine colonel de Securitate, din acea poziție, având obligația să îi vâneze pe ultimii partizani din zona Nucșoarei, satul natal al soției sale, Ana. Chiar și atunci, este sigur că urma drumul corect. În luptele care au loc între partizani și securiști, Anton împușcă mortal un adolescent, despre care, avea să afle, ulterior, că era copilul născut de Ana, în urma unui viol. Viața se complică și mai mult atunci când, fiul lor, absolvent de facultate la Moscova, se întoarce în țară, împreună cu tânăra lui soție, o frumoasă rusoaică și cu fetița lor, Nadia. În timp ce nora sa era expansivă, veselă, nepoata se dovedea o fire retrasă, interiorizată, necomunicativă. Trăsăturile tinerei, anumite atitudini ale ei, îl fac pe Anton să devină bănuitor, ba chiar bântuit de gânduri negre și, curând, presimțirile-i sumbre se adeveresc: soția fiului era chiar fiica lui, născută în urma relației forțate cu rusoaica-asistentă din lagăr – așadar, un incest! – iar el nu se putea destăinui nimănui, nici măcar preotului, așa cum o făcuse, cândva, soția sa. Totul se prăbușește, așa cum și destinele tuturor celor angrenați în această palpitantă narațiune, se vor prăbuși, rând pe rând, sub semnul implacabilității…

Romanul își perspectivează latura spirituală și prin protagonist, de vreme ce acesta, în fiecare etapă a vieții, își pune întrebări fundamentale în legătură cu actele sale, dar, din păcate, nu reușește să-și răspundă pe deplin, așa că, fatalmente, de cele mai multe ori, merge pe calea greșită… Și, nu trebuie să uităm, suntem încă mulți care am fost contemporani acelor timpuri și care, asemenea personajului principal, am luat hotărâri considerate, abia acum, îndoielnice dar, pe-atunci, le consideram juste, ele fiind, subconștient, scuza unei conformități sociale. De aici și verismul întregii scrieri, naratorul, situându-se (doar) pe poziția observatorului. Dinamica transformărilor umane o urmează, îndeaproape, pe cea istorică. Și, prin talentul lui Valeriu Ion Găgiulescu, cititorul este, total (cred, eu), absorbit de suita trepidantelor întâmplări.

Romanul are de toate! Pentru că, exact atunci când ai impresia că s-a spus tot, se produce o altă lovitură a soartei, urmată de o replică pe măsură. Acțiune și reacțiune. Cine are, totuși, de câștigat, în această „tragedie optimistă”? Omul? Se pare că da, dacă ar fi să admitem că, aproape de final, atunci când Anton, la slujba de înmormântare a soției, este răscolit de mesajul preotului: … zilele omului ca floarea câmpului… de altminteri, tema titlului și clipa „trezirii” la adevărul subtil al existenței noastre… a fost momentul revelației. Momentul în care omul se dezbară de povara otrăvită a sufletului, pregătindu-l pentru reîncărcarea cu lumină. Anton Dragu a primit nu doar iertarea divină, ci și pe cea a semenului de alături, atunci când, Gheorghe Iezer, unul dintre cei prigoniți de el, cândva, prin munți, l-a susținut, în durerea sa. Da, a fost iertat pentru toate alegerile greșite din trecut, iar iertarea supremă a venit puțin mai târziu, când Dumnezeu, în milostenia Sa, i-a scurtat brusc firul vieții, într-un accident de mașină. Atunci, bunul Dumnezeu l-a iertat: atât de durerile fizice, cât, mai ales, de cele legate de conștiință. Anton, oportunistul, îl regăsise pe adevăratul Anton, atâta amar de vreme, ascuns sub patimile amăgirii… S-ar putea vorbi de Eliberare? Suferințele și încercările extreme să-l fi ajutat să-și regăsească Calea? Nu știu și nici nu am curajul formulării unui verdict. Prefer ca, asemenea scriitorului, să mă distanțez de toposul romanului și să-mi păstrez, pentru o mai bună analiză, calitatea de martor. Însă, cine a crezut că, odată cu dispariția fizică a personajului principal, se încheie acțiunea, s-a înșelat. Eu, cu siguranță, da. Pentru că, în conformitate cu legile credinței creștine, dar și ale karmei – unde se spune că păcatele vor fi plătite de urmașii păcătosului până la a… șaptea spiță – descendenții lui Anton plătesc, la rându-le, un preț fatal…

Rezumativ, cartea are de toate: oameni care traversează vremuri și întâmplări extraordinare, redate – extraordinar! – de condeiul prozatorului… Realitatea istorică intersectează realitatea subiectivă, cu finețe, astfel încât, demarcația dintre actare și reflectarea acestea în conștiința receptorului dispare. După o asemenea lectură nu ai cum să nu-ți pui întrebări dificile, din sfera ontică, ale căror eventuale răspunsuri cer, obligatoriu, o referințialitate morală. Un raport firesc… În lipsa unui adevăr moral, nu existăm, ba mai mult, am putea – ca și Anton Dragu, care și-a schimbat mereu prioritățile – să fim într-o perpetuă greșeală…

Valeriu Ion Găgiulescu ne oferă o carte densă, un excelent bildungsroman, dar, mai mult decât atât, un roman al redempțiunii, al subtilului, care, totuși, în viziunea autorului (și nu numai), guvernează pasiunile telurice…

Florin Meșca

(Articol publicat în revista Antares (pag. 2), nr. 268-269-270 din 2020.)